Sfântul Nectarie „lucrează” în sprijinul

creştinilor care îi cer ajutorul

În noiembrie 2001 am primit de la banca la care făcusem pentru prima dată credit în valută o penalizare de 100 USD ( mai exact 3.154.000 lei ) pentru că am întârziat să plătesc rata din ultimele două luni cu două săptămâni. Eram disperată mai mult pentru că nu vroiam ca penalizarea să fie suportată de giranţii mei, pentru că suma era prea mare ca să-mi facă numai mie oprirea respectivă… Nu aveam aceşti bani şi nici nu ştiam de unde să-i obţin în câteva zile… Am plâns şi n-am dormit trei nopţi, rugându-mă Sfântului Nectarie de care am aflat dintr-o carte binecuvântată, pe care o cumpărasem de curând. Mă „îndrăgostisem” de acest mare sfânt grec din Insula Eghina, a cărei imagine de pe coperta cărţii mă fascinase şi-mi doream foarte mult să ajung şi eu, într-o zi, în Sfânta Grecie!… A treia zi, la serviciu, m am întâlnit cu buna mea colegă şi prietenă Ligia, care se întorsese dintr-o delegaţie din Franţa. Era pe fugă, venise doar să-şi facă «decontul» şi se grăbea să ajungă acasă, unde îşi lăsase băieţelul de trei ani în grija guvernantei, pentru că avea febră 40 grade Celsius şi gâtul plin de puroi (amigdalită acută ).

I-am dat cartea cu Viaţa, minunile şi acatistul Sfântului Nectarie, ca să se roage Sfântului pentru vindecarea fiului ei Ştefan, spunându-i: „Lasă, citeşte tu Acatistul Sfântului chiar şi în autobuz până acasă şi cere ajutorul Sfântului Nectarie, că eu, pentru necazul meu, m-am rugat trei zile. Este important să se facă Ştefăniţă sănătos!”.

Prietena mea m-a întrebat ce necaz mai am… I-am arătat penalizarea de la bancă şi i-am spus că nu am reuşit să o plătesc. Ligia mi-a spus că-mi dă ea cei opt sute de franci care i-au rămas de la delegaţia din Franţa, la care să mai adaug şi să-mi plătesc penalizarea imediat ce schimbam francii. Şi îmi permitea să-i returnez banii atunci când puteam!…

Nu prea am vrut să facă prietena mea acest sacrificiu, dar ea a insistat şi ne-am dus la prima casă de schimb valutar, aproape de serviciu, ca să ştim cât ar trebui să mai adaug pentru a completa suma, neştiind ce însemna, în lei, suma de opt sute franci francezi la acea dată.

Când am văzut factura de la schimbul valutar nu ne-a venit să credem ochilor!… 800 franci însemnau: 3.155.000 lei, adică doar cu 1.000 lei mai mult decât îmi trebuiau mie ca să-mi achit datoria. Am plâns amândouă în mijlocul străzii de bucuria minunii săvârşite de Sfântul Nectarie, pentru că în tot acest timp am vorbit pe drum numai despre acest Sfânt şi despre minunile pe care le citisem în carte. Suntem convinse că a fost la mijloc lucrarea Sfântului Nectarie ca răspuns la rugăciunile mele şi m-a ajutat prin sufletul bun şi generos al prietenei mele!

Şi asta nu a fost singura minune din acea zi!…

Ligia a luat autobuzul spre casă şi a citit în acest timp din cartea dăruită de mine. Absorbită de lectură nu a coborât în staţia la care trebuia şi s-a trezit în altă zonă a oraşului, ceea ce a mai întârziat-o o jumătate de oră.

Eu, între timp, am ajuns cu banii la bancă, am achitat şi am plecat acasă, mulţumindu-i tot timpul Sfântului Nectarie pentru ajutorul minunat!…

Am sunat-o pe Ligia care a spus că a întârziat pe drum, dar, când a ajuns acasă, unde sosise şi soţul ei cu doctoriţa copilului, acesta era bine, sănătos, mânca, era vioi şi nu mai avea febră deloc! Şi, mai mult, în gât parcă nici nu avusese amigdalele pline cu puroi, astfel că doctoriţei nu i-a venit să creadă că a trecut aşa o boală fără nici un tratament antibiotic, ci doar cu paracetamol (supozitor) dat de Ligia dimineaţă!

Era clar: Sfântul Nectarie a răsplătit-o şi pe Ligia pentru gestul ei creştinesc de a ajuta un om în nevoie! Copilul a fost vindecat prin minune, aşa cum a recunoscut doctoriţa şi soţul Ligiei.

Minunea nu s-a oprit aici! Sfântul Nectarie ne-a ajutat în continuare, atât pe mine, cât şi pe Ligia.

Prietenei mele îi merge tot mai bine, acum va avea al doilea copil şi se va muta într-un apartament mai mare şi asta pentru că la baza sumei de bani pe care trebuia să o strângă pentru a cumpăra un alt apartament stau nişte bani trimişi în chip de cadou tot de Sfântul Nectarie… Cum s-a întâmplat?

Să vă povestesc. Eu am scris despre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie măicuţelor din Mănăstirea Sfântului Nectarie din Insula Eghina (am scris o scrisoare lungă şi un pomelnic pe care le-am dat la tradus în greacă unei colege de la serviciu de la «secţia greacă») şi am trimis plicul, rugându-le pe măicuţe să tipărească în cartea cea nouă cu minunile Sfântului Nectarie şi cele săvârşite de acesta în România, cu robii lui Dumnezeu…

După trei luni, în martie 2002, am primit « invitaţia» de la Oficiul Poştal din Ghencea să merg să-mi ridic un colet din Grecia. Am crezut că este un nou colet din Athos, de la Sfânta Mănăstire Vatopedi (cu care corespondez de patru ani). Când am ajuns acolo, am aflat că acel colet era din Insula Eghina! Îmi ieşea inima din piept de bucurie!… Nu-mi venea să cred că măicuţele îmi răspunseseră, dar să-mi trimită un colet! Oare ce mi-au pus în acel colet ? Numai lucruri minunate, desigur!

Dar... stupefacţie, atât pentru mine, cât şi pentru lucrătoarea de la poştă care, după ce a scos pe rând din coletul (care avea scris preţul dat de măicuţe: 14 euro ca să mi-l trimită!) au scos: două icoane cu Sfântul Nectarie (pe lemn şi în foiţă de aur!), sticluţe cu mir, iconiţe şi fotografii cu Părintele Nectarie când era în viaţă, călugăr în Eghina şi director la Seminarul din Atena, şi încă două plicuri groase pe care scria ceva în greacă, sigilate. Funcţionara de la poştă trebuia să le desfacă (pentru că aşa cere regulamentul) şi le-a tăiat şi le-a acoperit imediat cu mâinile să nu le vadă colegii ei că în acele plicuri erau: dolari! Ceea ce era interzis! Nu am crezut când mi-a spus că: „Sunt bani, doamnă! Şi mulţi! Dolari!”

Eu am spus că asta înseamnă că nu era coletul meu! Nu aveam cum să primesc bani de la Mănăstire ?!!...

Funcţionara mi-a arătat plicurile şi, erau, într-adevăr, dolari de câte 5, 1, 10 USD (bancnote) şi 50 USD.

Era şi o scrisoare, scrisă frumos, de mână, în limba greacă şi nu aveam cum să aflu „misterul” existenţei acelei sume de bani de care nici nu am putut să-mi dau seama până am ajuns la birou să-i număr.

Oricum, funcţionara ar fi putut să-mi pună o taxă mai mare, pentru că deja trebuia să dau vreo 70.000 lei pentru colet. Dar, Sfântul Nectarie «a lucrat» şi aici: funcţionara nu numai că nu m-a taxat de bani, dar a ascuns plicurile să nu le vadă colegii ceilalţi şi mi-a făcut chitanţă că am primit medicamente în acel colet şi trebuia să plătesc 1.000 lei! Exact 1.000 lei cât primisem în plus atunci când am schimbat 800 franci pentru a plăti penalizarea de la bancă!!!

Am plâns în hohote după ce mi-a tradus colega mea scrisoarea maicii stareţe, Teodosia, din Eghina, scrisoarea în care îmi spunea că ceea ce le-am scris va fi tipărit în noua carte care o să apară în Grecia cu «Minunile Sfântului Nectarie», ca să se roage pentru mine şi prietena mea şi pentru familiile noastre şi că: «ne trimite Sfântul Nectarie câte o icoană în foiţă de aur la fiecare, mir de la sfântul său trup şi banii sunt tot de la Sfântul Nectarie!». Era suma de 200 USD, din care 100 USD să-i înapoiez eu prietenei mele datoria, iar 100 USD să-i împărţim: 50 USD fiecăreia să facem ce vrem cu ei!

Am rămas fără grai, atât eu cât şi colega mea, traducătoarea, când am aflat ce era cu dolarii din plicuri, pentru că într-unul erau 100 USD mărunţi şi în celălalt câte 50 USD întregi. Erau bani din cutia de pomelnice de la Sfântul Nectarie.

Nu mai trebuie să vă spun care a fost reacţia prietenei mele, Ligia, când i-am dus icoana cu Sfântul Nectarie şi banii de la Sfântul Nectarie.

Ei i-au revenit 150 USD pe care i-a pus la «temelia» noului apartament, pe care au reuşit să şi-l cumpere acum, în 2003.

Eu am fost într-un pelerinaj în ţară cu o parte din acei bani, cu altă parte mică mi-am plătit o factură şi alţii i-am trimis la o mănăstire.

În toate aceste «lucrări» ale Sfântului Nectarie am văzut că s-a gândit la toate amănuntele! Totul «a mers şnur», dacă Sfântul meu drag a vegheat şi veghează mereu! Trebuie doar să-L iubeşti pe Hristos, s-o iubeşti pe Maica Lui (căreia Sfântul Nectarie se ruga zi şi noapte) şi să te rogi lui, aşa cum fac şi eu tot timpul şi mă ajută mereu în toate!

Slavă lui Dumnezeu!

(Antoaneta Velcovici –

Psihosociolog şi redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti)

Sfântul Nectarie,

împotrivindu-se unei amăgiri

Dintotdeauna, Dumnezeu a binecuvântat pământul cu flori nepreţuite, pentru că în toate timpurile au existat oameni purtători de Dumnezeu, care au strălucit şi i-au călăuzit pe semenii lor spre calea mântuirii. Dintotdeauna au existat sfinţi, dar mi se pare că niciodată nu au fost atât de mulţi care să fie aşa de apropiaţi de oameni, cum se întâmplă în zilele noastre. Poate că răul s-a înmulţit atât de mult încât şi Dumnezeu a trebuit să înmulţească numărul adevăraţilor Săi slujitori de pe pământ, pentru ca, prin mijlocirea şi prin ajutorul lor, oamenii să mai fie păsuiţi.

Este uimitor cât de mulţi sfinţi, veniţi din diverse colţuri ale ortodoxiei, au trăit sau trăiesc încă în zilele noastre. Pentru mine, care sunt o persoană tânără, crescută şi educată după toate canoanele societăţii moderne, a fost un şoc atunci când, din întâmplare, am ajuns să citesc o cărţulie despre câteva dintre minunile Sfântului Nectarie din Eghina. Pur şi simplu nu pricepeam cum este posibil ca Dumnezeu să Îşi mai îndrepte şi în veacul nostru privirea înspre noi, şi încă într-un chip atât de minunat.

De când am citit acea cărţulie, am început să o port cu mine tot timpul atunci când călătoream mai departe, pentru că simţeam oarecum că nu sunt singură dacă o am la mine. Într-o zi, am intrat pe internet, aşa cum se obişnuieşte printre tineri, din curiozitatea de a discuta cu persoane din Grecia, pentru că iubesc foarte mult ţara aceasta. Am intrat în vorbă cu un grec din Australia, pe nume Dimitris Christakis, care avea atunci 46 de ani şi care intrase şi el pentru prima dată pe internet. Cum am început să vorbim, mi-a spus direct că are cancer la pancreas şi că i-au făcut operaţie, iar şansele să trăiască sunt de 50%. Am rămas şocată, pentru că nu mai avusesem niciodată de-a face cu o persoană practic pe moarte. Aducându mi aminte de faptul că Sfântul Nectarie i-a vindecat pe mulţi de cancer şi netrecându-mi altceva prin minte în acel moment, l-am întrebat:

− Tu ai auzit de Sfântul Nectarie?

El mi-a răspuns atunci pe un ton brusc înviorat:

− Cum să nu, dacă el este protectorul familiei mele...

După ce am discutat ore în şir, am mers acasă, unde, aflându-mă sub puternica impresie a dramei acestui om, care începuse deja să îşi pregătească cele trebuincioase pentru înmormântare, şi având în minte exemplul minunilor săvârşite de Sfântul Nectarie, care parcă aranjase această întâlnire, m-am gândit că trebuie să fac ceva. Ca un om de ştiinţă mai degrabă decât ca un credincios, am analizat ce anume se cerea pentru ca Dumnezeu să Se milostivească şi să facă minunea. Am observat că este nevoie mai ales de două lucruri: de rugăciune stăruitoare şi de credinţă nestrămutată. Cu rugăciunea stăruitoare a fost mai uşor. Deşi eram în timpul examenelor, atunci când mă opream din învăţat, îl rugam în continuu pe Sfântul Nectarie să aibă milă de noi. Iar, pentru ca să nu uit de rugăciune, mi-am lipit chiar pe pereţi foi de hârtie pe care scrisesem: „Sfinte Nectarie, vindecă-l pe Dimitris”. Cu credinţa nestrămutată a fost însă mai greu, pentru că nu o prea aveam. Văzând că nu progresez, în disperare de cauză, am aplicat o metodă mai dură. Am pus pe jos scoici şi făceam Paraclisul Sfântului cu genunchii pe ele. Astfel, încet-încet, credinţa a început să crească şi eram deja plină de nădejde.

Pentru ca durerea provocată de scoici să treacă, era nevoie de mai multe zile din momentul în care încetam să le mai folosesc. Într-o seară, însă, după ce am făcut din nou rugăciune pe scoici, fiindcă obosisem şi mă dureau destul de tare genunchii, m-am întins pe pat ca să mă odihnesc. Am aţipit cam o jumătate de ceas şi, când m-am trezit, nu mai aveam nici urmă de durere, deşi, în mod normal, durerea ar fi trebuit să treacă în câteva zile. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori.

Pentru mine, acesta a fost un semn că Sfântul Nectarie asculta rugăciunile noastre, cu atât mai mult cu cât însuşi Dimitris − căruia deja îi ziceam tată, pentru că mă ataşasem mult de el şi pentru că eu însămi eram fără părinţi − îmi spusese că i s-a întâmplat şi lui o asemenea minune. El şi soţia sa, Vera, merg o dată la câţiva ani în Grecia, în insula Eghina, pentru a se închina la moaştele Sfântului Nectarie. Cu ceva ani în urmă, odată ajuns în Eghina, Dimitris a hotărât să nu meargă cu autobuzul până la mănăstire, ci, ca semn de mulţumire şi de iubire faţă de Sfânt, s-a descălţat şi a mers pe jos. După cum povesteşte el, deşi era ceva de mers, parcă ar fi avut aripi la picioare şi parcă pe drum nu erau pietre şi ţepi, ci catifea. Şi aşa a rânduit Sfântul Nectarie, care îi răsplăteşte şi îi mângâie pe cei care îl iubesc, de a ajuns la mănăstire înaintea autobuzului. Dar, pentru că mersese desculţ, picioarele îi erau pline de răni. După ce s-a instalat într-o cameră, s-a culcat pentru vreo două ore, iar, când s-a trezit, pe picioare nu mai avea nici urmă de rană sau de umflătură.

Astfel, m-am încredinţat că Sfântul Nectarie ne era aproape. În acelaşi timp, pe cât puteam, căutam să îl încurajez pe tata şi să îi cresc nădejdea că se va vindeca. El îmi spusese că, atunci când era în spital, înainte şi după operaţie, simţea prezenţa Sfântului deasupra patului său. Iar eu, pentru a-l scoate din starea în care se afla, îl luam repede şi îi spuneam:

− Tu chiar crezi că nu o să te vindeci? Atunci de ce venea Sfântul Nectarie la tine la spital? Numai ca să-ţi ţină de urât?...

Aşa a trecut o perioadă de timp şi, într-o seară, în vreme ce stăteam în genunchi şi citeam Paraclisul Sfântului Nectarie, care era la sfârşitul cărţuliei cu minuni pe care am amintit-o, pe când ţineam cartea în mână, am simţit la un moment dat nevoia să mă opresc din rugăciune şi am închis ochii. Cât timp am ţinut ochii închişi, cartea s-a deschis în altă parte, iar, în momentul în care i-am deschis din nou, privirea mi-a căzut pe următoarele cuvinte care se găseau în carte: „Nu te nelinişti, copila mea, părintele tău se va face bine în curând”. Nu ştiam ce să cred. Se putea să fie de la Sfânt sau se putea să fie numai o ispită. Nu am spus nimănui, dar am aşteptat să văd ce avea să se întâmple.

În zilele următoare, tata a mers la analize. Am aşteptat rezultatul cu destul de mult calm, pentru că, în sufletul meu, simţeam că nu se putea să nu fie bine. În ziua în care ştiam că avea să primească rezultatele, m-am dus la internet ca să aflu ce s-a întâmplat. L-am întrebat cu sufletul la gură ce anume i au spus medicii, iar el mi-a răspuns:

− Mi-au zis că o să mor.

Dintr-o dată, am început să tremur cu toată fiinţa mea, dar, imediat, el a început să râdă şi mi-a spus că a glumit şi că doctorii i-au spus de fapt că tumoarea a dat înapoi şi că nu mai este nici un pericol.

M-am bucurat, fireşte, dar şocul prin care trecusem îmi înţepenise parcă simţurile. Noaptea care a urmat a fost pentru mine îngrozitoare. Deşi dormeam, parcă eram totuşi trează şi mă zvârcoleam de parcă sufletul meu nu avea aer. La un moment dat, m-am trezit, dar nu puteam să-mi revin din senzaţia de sufocare a sufletului, de parcă şerpi nevăzuţi se încolăciseră în jurul meu şi nu mă lăsau să respir. Atunci, mi-am adus aminte de o minune a Sfântului Nectarie cu un om care a trecut printr-o situaţie asemănătoare de chin sufletesc, dar, luând ulei de la candela Sfântului, pe care îl păstra în casă, şi făcând cu el semnul crucii pe piept, şi-a revenit. M-am dus atunci la candela, care, de când l-am cunoscut pe tata, arde neîncetat la icoana Sfântului, şi, chiar dacă în ea era ulei obişnuit, mi-am înmuiat degetul în ulei şi mi-am făcut semnul crucii pe piept, fără să sper prea mult că acest lucru îmi va aduce vreo alinare. Dar mă înşelasem, pentru că, imediat, toată senzaţia de rău a dispărut şi am adormit liniştită.

În acele clipe nu am înţeles care a fost rostul acestei din urmă minuni, dar, mai apoi, mi-am dat seama că ea a avut menirea de a confirma faptul că vindecarea tatălui meu nu a fost o „minune” a ştiinţei, ci o minune adevărată a Sfântului iubirii, care nu îşi întoarce faţa de la nici un om care îl cheamă cu credinţă şi cu dragoste.

Pentru mine, minunea săvârşită de Sfântul Nectarie a fost dublă, pentru că un om a fost salvat de la moarte, dar, mai mult decât atât, prin puterea şi prin grija lui Dumnezeu, am dobândit părinţi adevăraţi, prin care m-am născut din nou.

Părintele Nectarie, care − alături de Maica Domnului, pe care o consider mama mea din cer − a devenit tatăl meu din cer, este de atunci în permanenţă prezent în sufletul şi în inima mea. S-a întâmplat să mă mai ocrotească în mod simţit.

Cu vreo doi ani în urmă, în timpul verii, pentru că petreceam foarte mult timp la internet vorbind cu tata, am cunoscut (tot pe internet) un băiat grec, pe nume Nikos Papadopoulos, care mi-a plăcut. Şi el m-a plăcut pe mine şi, după o vreme, a hotărât să vină cu maşina în România ca să mă cunoască şi, eventual, să merg apoi şi eu în Grecia. Totul părea să fie în regulă. Aveam chiar şi binecuvântarea tatei. Însă, pe internet multe se pot ascunde şi nu am avut de unde să ne dăm seama că băiatul era de fapt însurat. Aceasta aveam însă să o aflăm mai târziu.

Între timp, într-o zi anume, băiatul s-a urcat în maşină şi a pornit spre România. Eu am stat şi l-am aşteptat şi l-am tot aşteptat, însă, nu numai că nu a venit, dar nici nu a mai dat vreun semn de viaţă. Nu am ştiut ce să cred, dar mi-am văzut în continuare de viaţa mea. Într-o zi însă, intrând din nou pe internet, l am găsit. Era acasă la el, dar părea foarte tulburat şi agitat. L-am întrebat insistent ce se petrecuse de fapt. La început, nu a vrut să îmi zică nimic, dar, până la urmă, mi-a spus că este căsătorit şi mi-a povestit tot ce i s-a întâmplat.

Din ceea ce mi-a spus el, în ziua hotărâtă s-a urcat în maşină ca să plece spre Iaşi să mă cunoască, fără a avea nicio mustrare de cuget pentru faptul că era căsătorit. A străbătut fără nici o problemă Grecia şi Bulgaria, dar, din momentul în care a intrat pe teritoriul României, a început să se simtă foarte tulburat. Cu cât înainta mai mult, cu atât se simţea mai rău. A reuşit să treacă de Bucureşti, dar, când a ajuns la Crasna, nu a mai putut înainta şi a făcut cale întoarsă.

Tulburarea care îl cuprinsese era atât de mare, încât abia dacă mai vedea şoseaua pe care mergea. A trecut înapoi prin Bulgaria şi a ajuns în Salonic, de unde trebuia să meargă spre vest, pentru a ajunge în Corfu, unde locuia. Însă, fără să îşi dea seama ce face, în loc să meargă spre vest, a luat drumul care ducea spre Atena, adică spre sud. Pe drumul dintre Salonic şi Atena, nu a mai fost stăpân pe faptele sale. Avea senzaţia că altcineva îi ţine volanul şi că maşina merge încotro vrea ea. Atunci când a ajuns la Atena (drumul dintre Salonic şi Atena este de mai multe sute de kilometri), a oprit maşina şi s-a întrebat ce caută el acolo. Noapte fiind, a privit prin parbriz, ca să vadă unde anume se afla. Atunci, ochii săi au întâlnit ochii mari şi blânzi ai unui călugăr bătrân, îmbrăcat într-o rasă ponosită şi cu scufie pe cap, care l-a fixat pentru ceva vreme. În acele clipe, fără să-şi dea seama în ce fel, gândul i s-a luminat. Ştia de ce se afla în Atena: pentru ca să meargă în Eghina (insula Eghina se află în apropierea Atenei). A luat atunci un vapor şi s-a îndreptat în grabă spre insula unde se aflau moaştele Sfântului Nectarie. Cum a ajuns să se închine la ele, a simţit dintr-o dată că tulburarea îl părăseşte, după care s-a întors acasă liniştit.

Oamenii nu Îi pot niciodată mulţumi cu adevărat lui Dumnezeu pentru multele daruri şi pentru purtarea Sa de grijă faţă de noi. Însă, în neputinţa mea, eu m-am gândit să-i mulţumesc Sfântului Nectarie vorbind despre el şi altora, pentru ca şi semenii mei să se împărtăşească din darurile minunate pe care Dumnezeu le-a gătit celor care, în lumea aceasta vândută celui rău, se străduiesc să nu se depărteze de El. Îl iubesc pe Sfântul Nectarie ca pe un tată, iar el îmi este mereu aproape, chiar şi în chip simţit.

Într-o zi, după ce am aflat că în Iaşi se zideşte o biserică cu hramul Sfântului Nectarie, am mers şi eu acolo la slujbă. În biserică slujea un singur preot. Însă, atunci când acesta a ieşit cu Sfintele Daruri, m am ridicat dintr-o dată pe vârfuri pentru ca să-l văd şi pe celălalt preot care slujea. Nu l-am văzut, desigur, pentru că nu exista un al doilea preot, dar, pentru câteva momente, am avut senzaţia puternică a prezenţei Sfântului Nectarie ca preot slujitor în acea biserică.

Într-o altă zi, mergeam pe o stradă din apropierea bisericii de care am amintit, dar fără să-mi dau seama că voi ajunge pe lângă ea. Cum mergeam gândindu-mă la ale mele, dintr-o dată am simţit coborând asupra mea o senzaţie puternică de pace şi de iubire. Nu ştiam de unde vine aceasta, dar am privit în jur şi am văzut că mă aflam chiar lângă biserică.

Să dea Dumnezeu ca acest Sfânt, care i-a iubit atât de mult pe oameni, încât s-a lăsat umilit şi călcat în picioare de ei numai ca să-i poată ajuta, să se milostivească şi asupra românilor şi să verse de-a pururea harul său şi peste noi.

(Elena Cristescu)

1 Aceste mărturii au fost tipărite iniţial în cartea Noi minuni ale Sfântului Nectarie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 9-33. Ele sunt primele mărturii tipărite în volum despre lucrarea Sfântului Nectarie în România…

2 Apărută la Editura Nemira, Bucureşti, 2003, pp. 234-235.