ANEXA IV
Rugăciune pentru neortodocsi
1. Rugăciunea crestinilor ortodocsi pentru cei care au murit fărăcredinţa ortodoxă
S-a arătat anterior (Cap. X), cum se roagă Biserica Ortodoxă pentru fiii ei credinciosi care au murit. Dar ce se întâmplă cu
cei care au murit fără credinţă? În general, Biserica urmează principiul bine exprimat de Mitropolitul Filaret al Moscovei:
„Neortodocsii, prin însusi faptul neortodoxiei lor, s-au desprins de comunitatea tainelor ortodoxe. Acestui lucru îi corespunde absenţa pomenirii lor la Sf. Liturghie.” Astfel, la Sf. Liturghie, Biserica nu face o pomenire specială a neortodocsilor si mai ales a morţilor, care nu mai pot fi uniţi cu Biserica.
Atunci, cum poate un crestin ortodox să-si exprime impulsul inimii sale crestine ca să se roage pentru rudele si prietenii care au murit fără de credinţă? Răspunsul Bisericii la această întrebare este atât strict cât si compătimitor, după cum se poate vedea în ultima parte a unui articol mai lung, care vine cu argumente pentru care Biserica nu se roagă pentru neortodocsi la Liturghie, articol scris de unul dintre cei mai mari ierarhi ortodocsi ai secolului nostru, unul dintre părinţii fondatori ai Bisericii din catacombele Rusiei anilor ’20. Pe vremea când a scris acest articol, el era ieromonah. Este prezentat aici după periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare , 1901.
2. Cum se pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi
de Mitropolitul Iosif de Petrograd
Vorbind despre stricteţea Bisericii noastre Ortodoxe cu privire la pomenirea crestinilor de credinţă gresită, nu dorim să spunem că Sfânta noastră Biserică ne porunceste nouă, fiilor ei, să nu ne rugăm deloc pentru ei. Ea doar ne interzice rugăciunea arbitrară – adică, să ne rugăm oricum dorim sau credem noi. Maica noastră, Biserica Ortodoxă, ne învaţă că tot ceea ce facem, si de asemenea, rugăciunea însăsi, ar trebui făcută în chip cuviincios si cu rânduială(I Corinteni 14, 40).
Astfel, noi ne rugăm la toate slujbele Bisericii noastre, de obicei fără să cunoastem sau să înţelegem noi însine, pentru toţi oamenii de diferite naţionalităţi si pentru toată lumea. Noi ne rugăm exact în felul în care Domnul nostru Iisus Hristos i-a învăţat pe Apostolii Săi să se roage, în rugăciunea dată lor: Facă-se voia Ta, precum în cer asa si pe pământ! Această cerere atotcuprinzătoare include în ea toate nevoile noastre si ale acelora de un neam cu noi, chiar dacă ei ar fi fraţii nostri de credinţă gresită. Noi Îl rugăm stăruitor pe Preabunul Dumnezeu si pentru sufletele crestinilor neortodocsi plecaţi, ca El să facă cu ei cum este sfânta Sa voie. Pentru că Domnul stie nemărginit mai bine decât noi, cui si câtă milostenie să arate.
Şi asa crestini ortodocsi! Oricine aţi fi, laici sau preoţi ai lui Dumnezeu, dacă în timpul unei slujbe bisericesti ţi-ar veni un impuls înfocat ca să te rogi pentru vreun „Carl” sau „Eduard”, care îţi este apropiat, atunci când rugăciunea domnească este citită sau cântată, suspină pentru el înaintea lui Dumnezeu si spune: facă-se voia Ta în el, o, Doamne! Şi limitează-te la această rugăciune. Pentru că Domnul Însusi te-a învăţat să te rogi astfel. Şi crede că această rugăciune a ta va fi de o mie de ori mai plăcută lui Dumnezeu si mai folositoare sufletului tău decât toate pomenirile bisericesti arbitrare făcute de tine.
Acum să vorbim despre rugăciunea personală. Sunt cunoscute în Biserica noastră Ortodoxă exemple de credinciosi care se roagă lui Dumnezeu pentru a ajuta sufletele plecate ale celor de altă religie, si chiar păgâni. Astfel, Sf. Macarie Egipteanul relatează despre el însusi …. 100
Din această istorisire a cuviosului Părinte, vedem mai întâi că rugăciunea lui pentru păgânii care suferă (în iad) nu era rugăciunea de comuniune a Bisericii, ci era o rugăciune personală. Era rugăciunea unui rugător solitar, care locuia în pustie, si care se ruga din colţisorul cel mai ascuns al inimii sale … Atunci, această rugăciune poate servi pentru noi, crestinii ortodocsi, si ca îndemn de rugăciune pentru neortodocsii vii si
100 Această relatare este dată în subsolul paginii 195, mai sus.
morţi, în rugăciunea noastră individuală de acasă. Dar acesta este doar îndemn si nu un model. Asta, pentru că sfântul nu ne-a spus cum s-a rugat pentru păgâni si nu ne-a învăţat nici pe noi cum să facem aceasta … Doar într-un fel ne poate servi nouă drept exemplu: în aceea că Sfântul Macarie s-a rugat pentru păgâni, nu cu o rugăciune anume pentru aceasta, ci în felul în care l-a învăţat Duhul Sfânt care sălăsluia în inima lui curată. Duhul Sfânt, nu numai că l-a învăţat, ci l-a si silit să se roage pentru întreaga lume – pentru toţi oamenii vii si morţi, asa cum este obisnuit pentru inimile iubitoare ale celor ce mulţumesc lui Dumnezeu, asa cum si Sf. Apostol Pavel a scris către corinteni:
Inima noastră s-a lărgit. În inima noastrănu sunteţi la strâmtoare (II Corinteni 6, 11-12). Astfel, crestinii ortodocsi se pot ruga pentru crestinii neortodocsi, vii si morţi, în rugăciunile individuale, acasă; dar – să ne amintim iar si iar – nu cu o rugăciune anume, nu asa cum gândim si dorim (si asta ca să nu atragem asupra noastră mânia în locul bunăvoinţei lui Dumnezeu), ci potrivit oamenilor cunoscători ai vieţii spirituale.
Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viaţa cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vesti, si si-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit si voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi inchipui vesnicia ca fiind cumplită pentru păcătosi, în care nu mai există căinţă, si sunt chinuit de caznele vesnice care îl asteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăinţă. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”
Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât si în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînţelept si Atotmilostiv. Să nu fii curios si nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduieste-te cu umilinţă si înţelepciune să te întăresti într-o suferinţă pe care să o poţi răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, si îndeplineste-ţi datoria de iubire si obligaţia de fiu.”
La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?” răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuosi si înţelepţi, roagă-te astfel: ’Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putinţă, ai milă! De nepătruns sunt judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!’”
Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ţi inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năpraznică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât si trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălţa, încredinţa morţii sau aduce la viaţă, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În acelasi timp, El este milostiv, Atotputernic si plin de iubire, încât toate însusirile bune ale celor născuţi din ţărână, nu sunt nimic faţă de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl, si de aceea mă mâhnesc fără alinare. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit si îl iubeste cu mult mai mult decât îl iubesti tu. Şi astfel, îţi rămâne să lasi soarta vesnică a tatălui tău în seama bunătăţii lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”
Şi astfel, această rugăciunea personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, asa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experienţă duhovnicească, poate servi crestinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice crestin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, crestinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putinţă, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viaţa cea vesnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!
ANEXĂ LA EDIŢIA A DOUA
7 decembrie, 1980 [Prăznuirea] Sf. Ambrozie de Milan
Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!
Mulţumesc pentru „scrisoarea deschisă” din 3 noiembrie si pentru scrisoarea sfinţiei tale din 4 noiembrie. Te asigur că nu am aflat nici o pricină de supărare în nici una dintre ele, si pentru mine este numai prilejul de a vorbi prieteneste despre învăţătură (cel puţin un aspect al ei) si însemnătatea celor doi mari ierarhi si teologi ai veacului al XIX-lea din Rusia -Teofan Zăvorâtul si Ignatie Brianceaninov.
Cele ce am spus la pag. 13 a cărţii Sufletul dupămoarte (ediţia prezentă), că Episcopul Teofan a fost poate „singurul rival” al Episcopului Ignatie, ca apărător al ortodoxiei împotriva greselilor moderne, nu a vrut să spună în nici un chip că Episcopul Teofan era mai jos ca teolog sau ca ucenic Patristic; pur si simplu eu l-am asezat în centrul atenţiei mele pe Episcopul Ignatie, si de aceea Episcopul Teofan pare puţin „mai mic” în acest context, ceea ce, de bună seamă, nu a fost asa cu adevărat. Spunând, în acelasi loc, că apărarea pe care o aduce Episcopul Teofan ortodoxiei, era pe o treaptă mai puţin „înaltă” decât apărarea adusă de către Episcopul Ignatie, nu am socotit nimic mai prejos pentru Episcopul Teofan, ci numai am dorit să spun cum socotesc eu această situaţie: că Episcopul Ignatie în general, a dat o atenţie mai mare părerilor apusene si s-a împotrivit acelora în amănunt, pe când Episcopul Teofan a întărit mai deschis transmiterea tradiţiei ortodoxe si numai întâmplător a vorbit despre greselile apusene, cu privire la această problemă. Eu am avut în vedere, de pildă, deosebirea dintre lunga apărare a Episcopului Ignatie si lămurirea vămilor (despre care vorbesc în Cap. VI, 2-3 al cărţii Sufletul după moarte), si vorbirea scurtă a Episcopului Teofan (singurul pe care îl cunosc, care s-a împotrivit neîncrederii apusene cu privire la această învăţătură) că „oricât de nesocotită li s-ar părea ideea vămilor ‘oamenilor nostri cu minte luminată’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele” (Psalm 118, pag. 289). Vorbind despre treapta „înaltă” de pe care a scris Episcopul Ignatie, eu doar am vrut să spun că acesta a fost mai adâncit decât Episcopul Teofan în cercetarea părerilor apusene, chiar pe terenul lor, în vreme ce Episcopul Teofan părea mai înclinat să înlăture părerile apusene fără multă vorbă. Dar poate asta nu era calea cea bună.
Astfel, eu cred că, referitor la măreţia acestor doi ierarhi, nu este o nepotrivire adevărată între noi. Eu recunosc, de bună seamă, însemnătatea Episcopului Teofan ca teolog si bine cunoscător Patristic, însă, în Sufletul dupămoarte, am întărit importanţa Episcopului Ignatie, căci acesta a vorbit foarte amănunţit împotriva greselilor apusene cu privire la învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Mă bucur foarte mult că faci cercetări despre Episcopul Teofan, pe care îl respect si îl preţuiesc, si care din nefericire, nu este preţuit asa cum ar trebui în zilele noastre, din pricină că unii oameni de astăzi îl socotesc mai degrabă „scolastic”, doar pentru că a tradus unele cărţi apusene sau a folosit unele expresii teologice apusene.
Privitor la problema nepotrivirii Episcopului Teofan cu învăţătura Episcopului Ignatie: Ai dreptate în cele spuse în scrisoarea către mine, că atunci când am scris despre această nepotrivire de la pagina 40 a cărţii Sufletul dupămoarte (ediţia prezentă), eu nu citisem brosura Episcopului Teofan, Suflet si înger, care critică învăţătura Episcopului Ignatie, iar observaţiile mele de acolo se bazau într-adevăr, numai pe cele spuse de către Pr. Florovski. De atunci am făcut rost de cartea Episcopului Teofan si am citit-o, si văd că cele ce am spus eu nu sunt adevărate. Ai dreptate când spui că nu există nici o „nepotrivire” între cei doi, ci numai dezacordul exprimat de Episcopul Teofan, după adormirea Episcopului Ignatie. Problema contradicţiei, iarăsi nu a fost spusă lămurit (cum o voi arăta mai jos). Totusi, principala problemă pe care o ridici este dacă, într-adevăr această contradicţie este „mică”, cum am spus eu; as vrea să vorbesc aici pe scurt despre această problemă.
Poate că această problemă este numai una semantică, bazată pe deosebirea de nuanţă, în care se priveste contradicţia dintre acesti doi teologi. Oricine citeste Suflet si înger de Episcopul Teofan, care pe parcursul a 200 de pagini (desi mici), critică învăţătura Episcopului Ignatie, vede cu câtă întărire a acuzat Episcopul Teofan ceea ce a socotit gresit la Episcopul Ignatie, poate considera că deosebirea dintre ei este „mare”. Dar privind întregul context al învăţăturii Episcopului Ignatie despre viaţa după moarte, nu pot să nu socotesc această nepotrivire ca fiind de „mică” însemnătate, pentru următoarele pricini:
1. De-a lungul întregii critici din Suflet si înger, Episcopul Teofan numeste una si aceeasi greseală (sau presupusă greseală) a Episcopului Ignatie: ideea că sufletul si îngerii sunt trupesti si numai trupesti în firea lor. Episcopul Teofan scrie: „Dacă noua învăţătură ar fi spus numai că îngerii au trupuri, nu ar fi trebuit să se dovedească asta; căci în acest caz, problema principală, hotărâtoare la îngeri va fi întotdeauna, un spirit liber raţional. Dar când se spune că îngerul este trup, omul trebuie să nege prin această afirmaţie, libertatea si constiinţa raţională; căci aceste însusiri nu sunt ale trupului” (Suflet si înger, Ediţia a doua, Moscova, 1902, pag. 103). Dacă Episcopul Ignatie ar fi susţinut cu adevărat o asemenea părere, cu toată tăria si urmările pe care le-a socotit Episcopul Teofan, ar fi fost, de bună seamă, o mare greseală din partea sa. Dar chiar si asa, nu ar fi influenţat direct restul învăţăturii lui despre viaţa după moarte: îngerii si sufletele lucrează în acelasi fel si în aceleasi „locuri”, fie că sunt trupuri sau au trupuri (sau îsi iau trupuri, asa cum se pare că Episcopul Teofan este mai înclinat să creadă). Astfel, critica Episcopului Teofan, nu influenţează deloc întregul sistem al învăţăturii Episcopului Ignatie, ci numai un aspect tehnic al acesteia. Şi chiar si aici, asemănarea dintre ei este mai mare decât deosebirea dintre ei: amândoi consideră că există un aspect material al lucrărilor îngerilor, fie în lumea aceasta fie în lumea cealaltă, si că de aceea relatarea lucrărilor lor în Vieţile sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe, trebuie acceptate ca relatări adevărate iar nu ca „metafore” sau „închipuiri”, asa cum cred criticii din apus. De aceea, în întregul context al învăţăturii despre viaţa după moarte a Episcopului Ignatie (si a Episcopului Teofan) eu nu pot să socotesc această deosebire decât ca fiind „mică”.
2. Mă întreb foarte serios dacă Episcopul Ignatie a înţeles de fapt învăţătura pe care i-o atribuie Episcopul Teofan; de bună seamă, Episcopul Ignatie nu a întărit-o si nici nu a vorbit despre importanţa acestei învăţături, pe care Episcopul Teofan era foarte preocupat să o atace. Astfel, în citatul de mai sus din Episcopul Teofan, unde zice că „atunci când se spune că îngerul este trup, omul trebuie să nu accepte în acesta, libertatea si constiinţa raţională” -este limpede că Episcopul Teofan trage concluzia logică din cele ce consideră că socoteste Episcopul Ignatie, dar nu poate găsi nicăieri un loc la Episcopul Ignatie, unde să se spună că el crede cu adevărat că îngerii sunt lipsiţi de libertate si constiinţă raţională; de bună seamă că Episcopul Ignatie nu credea aceasta. Citind „Omilia despre moarte” a Episcopului Ignatie, nu am aflat o asemenea învăţătură. Nu am citit „Suplimentul” la această lucrare, dar sunt sigur că nici acolo nu se vor afla toate întăririle si importanţa învăţăturii pe care o critică Episcopul Teofan. Fără a intra în multe amănunte ale deosebirilor dintre ei (care ar putea fi un studiu important în sine, si nu ar avea, cred, nici o însemnătate anume pentru teologia ortodoxă sau pentru învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte), socotesc că greseala Episcopului Ignatie nu stă în susţinerea învăţăturii pe care o critică Episcopul Teofan, ci (poate) în întărirea peste măsură a laturii trupesti a firii si lucrării îngerilor (destul de usor de făcut în combaterea întăririi „spirituale” prea mari a învăţătorilor din apus) până la măsura în care poate părea uneori să spună că îngerii (si sufletele) sunt mai degrabă trupuri decât (cum cred că de fapt a vrut să spună) că îngerii si sufletele au trupuri (eterice), sau că aspectul trupesc este o parte a firii lor. După cum a spus Episcopul Teofan, nu ar fi nici o pricină între ei, dacă aceasta a fost cu adevărat învăţătura lui, căci el socoteste aceasta (de pildă în Suflet si înger, pag. 139) ca o părere îngăduită la această problemă complexă, care nu a fost definită dogmatic de către Biserică.
Atunci, cu atât mai mult, dacă Episcopul Teofan a gresit foarte puţin faţă de întărirea din învăţătura Episcopului Ignatie, această deosebire trebuie privită, după părerea mea, ca fiind de „mică” însemnătate.
3. Episcopul Teofan a fost întrebat odinioară, dacă în învăţătura Episcopului Ignatie aflase vreo greseală, în afară de învăţătura care era socotită a „materialităţii” sufletului. El a răspuns: „Nu. La Episcopul Ignatie este numai această greseală -părerea sa asupra firii sufletului si a îngerilor, că sunt materiali …. În toate cele ce am citit în cărţile sale, nu am văzut nimic ne-ortodox. Ce am citit eu este bun” (Scrisoarea din 15 decembrie 1893, în Călugărul rus, Mânăstirea Pociaev, nr. 17, sept., 1912). Astfel, în contextul întregii învăţături ortodoxe a Episcopilor Ignatie si Teofan, această deosebire este „mică”.
Să trecem acum la ultima problemă, cu privire la vămile văzduhului întâlnite de suflet după moarte. În scrisoarea deschisă, citezi o scrisoare a Episcopului Teofan, în care acesta spune că viaţa după moarte „este un tărâm închis pentru noi. Cele ce se întâmplă acolo nu sunt lămurite pe deplin …. Cu privire la cele ce vor fi acolo -vom vedea când vom ajunge acolo.” Din aceasta, cât si din faptul că Episcopul Teofan nu pomeneste deseori de vămi în scrierile sale, concluzionezi că „învăţătura ca atare, în tot simbolismul ei, era …. la marginea cea mai îndepărtată a gândirii sale,” si crezi că eu gresesc, cel puţin pentru că întăresc faptul că Episcopul Teofan era un apărător de nădejde al învăţăturii ortodoxe a vămilor. La aceasta as răspunde cu câteva puncte:
- Îmi amintesc numai aceste două referiri directe la învăţătura vămilor, din scrierile Episcopului Teofan. Totusi, aceste două referiri ajung pentru a arăta că el a susţinut cu adevărat această învăţătură si i-a învăţat si pe alţii, si că era destul de critic, chiar batjocoritor, faţă de cei care o tăgăduiau („Oricât de absurdă li s-ar părea ideea vămilor acestor ‘bărbaţi luminaţi’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele”).
- Faptul că în unele scrisori, când vorbeste despre viaţa după moarte, nu pomeneste de vămi, nu mi se pare un semn care arată că această problemă se află „la marginea” învăţăturii sale, ci numai că vorbeste în fiecare situaţie pentru folosul ascultătorului, iar unii oameni nu au nevoie (ori se află în neputinţa) de a auzi despre vămi. Am aflat acelasi lucru în experienţa mea ca preot: Cu cei care sunt pregătiţi, învăţătura vămilor este un îndemn puternic la pocăinţă si o viaţă vieţuită întru frica de Dumnezeu. Dar sunt cei pentru care învăţătura ar fi atât de înfricosătoare încât nu le-as vorbi despre ea până nu ar fi pregătiţi mai bine ca să o primească. Preotul întâlneste uneori oameni care trag să moară si sunt atât de puţin pregătiţi pentru lumea cealaltă, încât ar fi fără nici un folos să le vorbească acelora chiar si de iad, ca să nu mai vorbim de vămi, din frica de a nu îndepărta de la ei puţina nădejde si constiinţă pe care ar putea-o avea despre Împărăţia lui Dumnezeu; dar asta nu înseamnă că iadul nu-si are nici un loc în învăţătura unui asemenea preot, sau că nu ar apăra acest adevăr cu hotărâre dacă ar fi atacat. Mai ales în veacul nostru „luminat” al XX-lea, mulţi crestini ortodocsi sunt atât de împuţinaţi duhovniceste, ori au fost călăuziţi atât de gresit de ideile moderne, că pur si simplu nu le stă în putinţă să primească ideea întâlnirii cu dracii după
moarte. Oricare preot ortodox, în lucrarea sa pastorală cu asemenea oameni, trebuie, de bună seamă, să se coboare până la treapta slăbiciunii lor, si să le dea „hrană pentru sugari”, de care au nevoie până vor fi mai pregătiţi să primească hrana cea tare a unor texte ascetice ortodoxe; dar învăţătura ortodoxă despre vămi, transmisă din primele veacuri crestine, rămâne pururea neschimbată si nu poate fi tăgăduită, oricât de mulţi oameni nu sunt în stare să o înţeleagă.
- Mai mult, într-adevăr învăţătura despre vămi se află în alte lucrări ale Episcopului Teofan -în traducerile sale, dacă nu în lucrările sale originale. Sunt multe referiri la această învăţătură în cele cinci volume ale sale de traduceri ale Filocaliei , dintre care am citat câteva în textul cărţii Sufletul dupămoarte (pag. 79-80, 236-237, 242, în ediţia de faţă). Şi în Războiul nevăzut (Partea a doua, cap. 9), se prezintă învăţătura ortodoxă a „încercării de către căpetenia acestui veac” care se dă fiecăruia la iesirea din trup; cuvântul „vămi” nu apare acolo, dar textul spune limpede că „războiul cel mai hotărâtor ne asteaptă la ceasul morţii”, si este limpede că este acelasi adevăr pe care Episcopul Ignatie îl apără cu mare purtare de grijă, si pe care Episcopul Teofan îl numeste în alte locuri „vămi”.
- Textul Suflet si înger al Episcopului Teofan nu are nici un singur cuvânt critic asupra învăţăturii despre vămi a Episcopului Ignatie. În „Omilie la moarte” a Episcopului Ignatie, acesta spune cu dreptate că „învăţătura vămilor este învăţătura Bisericii” (vol. III al operelor sale, pag. 138), si merge mai departe să adeverească această zicere cu amănunte importante. Analizând învăţătura Episcopului Ignatie, Episcopul Teofan spune că „în articolul de faţă, noua învăţătură din brosurile pomenite mai sus [„Omilie la moarte” si „Supliment” la aceasta] este analizată în amănunt, fără a lăsa necercetată nici o singură cugetare care trebuia cercetată” (Suflet si înger, pag. 4). Deci, întrucât Episcopul Teofan nu a aflat nimic în ideile despre vămi ale Episcopului Ignatie faţă de care să se împotrivească, este
foarte limpede că este în deplin acord cu Episcopul Ignatie, că „învăţătura vămilor este învăţătura Bisericii”.
5. Chiar în textul Suflet si înger, Episcopul Teofan arată stările sufletului după plecarea din trup, în aceiasi termeni cu cei din expunerea Episcopului Ignatie. Tocmai acestea sunt condiţiile cerute pentru întâlnirea sufletului cu dracii la vămi, astfel că acest citat, chiar dacă nu pomeneste de vămi direct, poate fi socotit ca un semn al asemănării Episcopului Teofan cu Episcopul Ignatie, cu privire la firea realităţii de după moarte, singura sa deosebire de Episcopul Ignatie fiind problema dacă firea îngerilor este numai trupească (ceea ce nu cred că Episcopul Ignatie socotea cu adevărat, după cum am spus mai sus). Iată citatul din Episcopul Teofan:
„După iesirea din trup, sufletul intră în sălasul duhurilor, unde atât acesta cât si duhurile au aceleasi activităţi, în care sunt văzute pe pământ printre oameni: se văd unul pe altul, vorbesc, călătoresc, se ceartă, lucrează. Deosebirea stă numai în aceea că sălasul este aerial, alcătuit din materie de mare subţirime, si de aceea în ele totul este material si aerial de mare subţirime. Ce concluzie vine de aici, direct? Că în lumea duhurilor, chipul văzut al fiinţelor, si legăturile dintre ele, sunt la fel ca între oamenii de pe pământ. Dar acest lucru nu vorbeste despre firea materială a îngerilor, nici nu spune că esenţa lor este numai materială” (Suflet si înger, pag. 88-89).
6. Să nu mă contraziceţi în problema principală: că Episcopul Teofan, ca si Episcopul Ignatie, a sprijinit învăţătura ortodoxă a vămilor; mă puteţi contrazice numai asupra întăririi pe care au făcut-o cei doi învăţători asupra acestei probleme (Episcopul Ignatie a vorbit mai mult despre aceasta, iar Episcopul Teofan mai puţin). Cred că există o explicaţie foarte simplă pentru această deosebire aparentă de întărire: Episcopul Ignatie a socotit că era mai trebuincios să scrie un tratat întreg despre subiectul vieţii după moarte, unde problema vămilor, fiind o parte importantă a învăţăturii ortodoxe are un loc însemnat din necesitate; în vreme ce Episcopul Teofan, nescriind un asemenea tratat, vorbeste despre acest subiect în trecere. Îmi închipui (fără să-i cercetez toate lucrările), că în alte lucrări ale sale, Episcopul Ignatie nu vorbeste mai des despre vămi decât Episcopul Teofan. Cu toate astea, cele câteva comentarii despre vămi, care se găsesc la Episcopul Teofan, arată că acesta ţine învăţătura cu aceeasi hotărâre ca si Episcopul Ignatie. Deci, as spune că deosebirea dintre ei nu stă în ceea ce ei credeau sau chiar în puterea cu care si-au exprimat credinţa, ci în problema pe care am pomenit-o la începutul acestei scrisori: că Episcopul Ignatie s-a adâncit mai mult decât Episcopul Teofan în războiul strâns cu părerile raţionaliste ale apusului, pe când Episcopul Teofan a dus mai departe tradiţia ortodoxă, dând mai puţină atenţie intrării în războiul acestor greseli apusene.
Despre toate astea, cred că cele ce am spus în prefaţa cărţii Sufletul după moarte, că Episcopul Teofan „a propovăduit aceeasi învăţătură” ca si Episcopul Ignatie, este îndreptăţită: cu privire la întreaga învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte, pe care o împărtăseau la fel, deosebirea dintre ei despre „materialitatea” firii sufletului si a îngerilor este într-adevăr „mică”, (o deosebire pricinuită, socotesc eu, mai mult din prea marea adâncire polemică a Episcopului Ignatie asupra „trupurilor” îngerilor, decât din ţinerea cu adevărat a învăţăturii, atribuită Episcopului Ignatie, de către Episcopul Teofan). Cu privire la problemele învăţăturii despre viaţa după moarte, care sunt arătate în Sufletul dupămoarte (căci eu nu am apărat si nici nu am pomenit despre asa-zisa învăţătură a Episcopului Ignatie, că sufletele si îngerii sunt numai trupuri), si anume asemănările dintre ei, aproape se întregesc. Asemănarea învăţăturii lor despre viaţa după moarte este cu mult mai uimitoare când se compară cu părerile criticilor raţionalisti ai apusului care, până în zilele noastre, neagă, nu numai realitatea vămilor, ci si întreaga realitate de după moarte, pe care Episcopii Teofan si Ignatie au înfăţisat-o cu adevărat în aceiasi termeni, folosul rugăciunilor pentru morţi si asa mai departe. Împotriva unor asemenea păreri false, mărturia unită a Episcopilor Teofan si Ignatie la învăţătura ortodoxă transmisă din vechime, este într-adevăr impresionantă.
M-ar interesa foarte mult să aud despre cercetări profunde pe care le-aţi făcut asupra Episcopului Teofan, pentru care, asa cum am spus, am cel mai mare respect. Vei publica un articol sau o carte despre el, sau vreo traducere din operele sale? Eu am tradus prima parte din Calea spre mântuire , care apare acum în serial în ziarul Orthodox America.
Cu dragoste întru Hristos, Nevrednicul Ieromonah Serafim
P. S. Nu stiu cât de „deschisă” a fost scrisoarea sfinţiei tale pentru mine, sau cui i-a fost trimisă. Trimit copii ale răspunsului meu câtorva oameni pe care îi interesează foarte mult această problemă.
DESPRE AUTOR
Părintele Serafim s-a născut la 13 august 1934, în San Diego, California, primind numele Eugene Dennis Rose. Tatăl său se numea Frank, fiind de neam olandez si francez, iar mama sa se numea Esther si era de neam norvegian. Esther era protestantă; iar Frank desi crescuse si primise o educaţie ca romano catolic, a trecut la protestantism din pricina soţiei sale. Frank a avut mai multe îndeletniciri, având o vreme si un magazin de dulciuri, apoi a lucrat la General Motors, si în cele din urmă, a avut o slujbă de administrator la un stadion sportiv.
Eugene a absolvit liceul din San Diego în 1952, fiind cel dintâi din clasa sa. Era socotit de către părinţii, profesorii si apropiaţii săi, un tânăr „geniu” sortit unei cariere strălucite în stiinţă sau matematică. Cu toate astea, până când a intrat la Colegiul Pomona din Sudul Californiei, asemenea preocupări lumesti i se păreau lipsite de însemnătate faţă de o nouă insuflare arzătoare de acunoaste, de a înţelege adevărul în sensul cel mai înalt. Simţindu-se înstrăinat de societatea din preajma sa, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii si materialismului ei, si a lăsat religia protestantă în care fusese crescut. Căutarea Adevărului l-a purtat mai întâi prin folosofia apuseanăsi apoi printr-un studiu al înţelepciunii orientale, pentru care a învăţat limba chineză, atât cea veche, cât si cea modernă.
Absolvind Colegiul Pomona în 1956 cu titlul de licenţiat în limbi orientale, Eugene a intrat la Academia de Studii Asiatice din San Francisco si a studiat sub îndrumarea decanului acesteia, Dr. Alan Watts. La aceeasi Academie a găsit un reprezentant adevărat al tradiţiei chineze, un filosof cu numele Gi-ming Shien. Eugene a mers la diferite temple orientale si l-a ajutat pe Gi-ming să traducă Tao The Ching din vechile caractere. În 1957 a devenit student pentru studii aprofundate la Universitatea Berkeley din California, unde a primit titlul de master în limbi orientale în 1961.
Adâncimea înţelepciunii filosofilor pre-crestini l-a lăsat pe Eugene oarecum neîmplinit, si era deznădăjduit că nu cunostea cauza. De la Gi-ming si din scrierile metafizicianului francez René Guénon, învăţase valoarea apropierii de o religie tradiţională, ortodoxă, oricare ar fi aceea. Neputând afla scopul pentru care cerceta religiile orientale tradiţionale pe care le încercase deja, a pornit într-o zi să vadă chipul ortodox, răsăritean de religie, cunoscut de copil -crestinismul. Povestind această clipă cu mulţi ani mai târziu, a scris:
De-a lungul cercetărilor mele de ani de zile, m-am mulţumit să mă aflu deasupra tuturor tradiţiilor, dar fiind oarecum credincios acelora …. Când am intrat într-o Biserică Ortodoxă, a fost numai pentru a vedea o altă tradiţie -stiind că Guénon (sau vreunul dintre discipolii săi) înfăţisase ortodoxia ca fiind cea mai adevărată dintre tradiţiile crestine.
Totusi, când am intrat într-o Biserică Ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat ceva cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus că eram acasă, că toată căutarea mea luase sfârsit. Nu stiam cu adevărat ce însemna aceasta, fiindcă slujba îmi era foarte necunoscută, si într-o limbă străină. Am început să iau parte la slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba si obiceiurile, dar păstrând încă toate ideile de bază ale lui Guénon, despre toate tradiţiile spirituale adevărate.
Totusi, odată ce strângeam legătura cu ortodoxia si cu credinciosii ortodocsi, a început să intre în constiinţa mea o nouă idee: că Adevărul nu era numai o idee abstractă, căutată si cunoscută cu mintea, ci era ceva personal -chiar o Persoană căutată si iubită cu inima. Şi asa, L-am cunoscut pe Hristos.
Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica Fiului risipitor, la 25 febr. 1962, în Catedrala Ortodoxă Rusă cu hramul Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din San Francisco. Când a primit cea dintâi Împărtăsanie cu Sfintele Taine a simţit în gură gust ceresc, dumnezeiesc, care a ţinut vreme de o săptămână. În San Francisco a devenit ucenic al unuia dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai veacului al XX-lea, Sf. Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toată lumea ca făcător de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, părinte al orfanilor, si izbăvitor al celor împovăraţi. Cu acest bărbat nepământesc drept povăţuitor, Eugene a pătruns în ceea ce avea să numească mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu neputinţă de grăit prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul si inima crestinismului nestricat, din lumea cealaltă.
Văzând în tânărul Eugene un posibil urcus, fără de asemănare, Arhiepiscopul Ioan s-a străduit cu deosebire, să-l pregătească pentru o viaţă de slujire în Biserică. Eugene a absolvit acest curs în fruntea tuturor, desi toate cursurile s-au ţinut în limba rusă, iar Eugene era doar convertit în această clasă. Îndată după ce a terminat Eugene, Arhiepiscopul Ioan a pus capăt cursului, ca si cum l-ar fi pornit numai pentru a-i da lui Eugene învăţătură teologică dreaptă, tradiţională.
Eugene a vrut să-si dedice restul zilelor vieţii sale ca să aducă Adevărul Sfintei Ortodoxii contemporanilor săi. Împreună cu un tânăr rus, Gleb Podmosenski, a întemeiat o obste misionară, închinată celui dintâi sfânt ortodox din America, Sf. Gherman din Alaska. În 1964, fraţii au deschis un magazin de cărţi ortodoxe în San Francisco si au început să publice revista „The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox), tipărind fiecare număr la o tiparniţă foarte primitivă. Au început toate aceste lucrări cu binecuvântarea si încurajarea Arhiepiscopului Ioan Maximovici.
După plecarea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966, Eugene si Gleb au început să caute o bucată de pământ în pustia din California de nord, unde au continuat să tipărească „The Orthodox Word”, si în acelasi timp au pătruns în nevoinţele ascetice101 de-a lungul veacurilor. Arhiepiscopul Ioan le binecuvântase si această lucrare, nu cu multă vreme înainte de plecarea sa la Domnul. Înalt Prea Sfinţia sa le spusese lui Eugene si lui Gleb că socotea că cei doi vor întemeia o mânăstire misionară în nordul Californiei.
În 1969, Eugene si Gleb s-au asezat pe o coastă muntoasă retrasă („Noble Ridge”) lângă orăselul Platina, California, aducând cu ei tot echipamentul de tipărit. După un an de singurătate si nevoinţe pustnicesti, la 27 octombrie 1970, au fost tunsi în monahism de către Arhiepiscopul Antonie Medvedev de San Francisco si America de apus. La călugărie, Eugene a primit numele Sfântului rus Serafim de Sarov, iar Gleb a primit numele Sfântului Gherman din Alaska, iar noua mânăstire a primit de asemenea hramul după Sf. Gherman. Smeritul bătrân, Arhimandritul Spiridon Eftimov, i-a fost „nas de călugărie”, luându-l sub mantie la tundere. Pr. Spiridon fusese ucenic al Arhiepiscopului Ioan, si ca învăţător, Dumnezeu îi dăduse darul înainte vederii. În anii care au urmat, Pr. Spiridon i-a vizitat pe călugări de câte ori i-a stat în putinţă, dându-le sfaturi duhovnicesti de mare preţ si ajutându-i să aseze noua Mânăstire din Alaska pe o temelie duhovnicească trainică.
Părinţii Serafim si Gherman au căutat povăţuire duhovnicească si la Episcopul Nectarie Kontzevitch din Seattle, ucenic al Bătrânului Nectarie de la Mânăstirea Optina din Rusia. Episcopul Nectarie se bucura foarte mult să viziteze noua mânăstire din nordul Californiei, care îi amintea de mânăstirile din pădurile Sfintei Rusii. El a scris într-o scrisoare, „la Platina sălăsluieste duhul de la Optina. În acelasi timp i-a atenţionat pe Părinţii Serafim si Gherman să nu cadă în mândrie. ’Să nu socotiţi că toate cele câte le aveţi sunt prin ostenelile ori
101 „Desert-dwellers” = sălăsluitori ai pustiei.
vrednicia voastră,’ le spunea Prea Sfinţia sa. ‘Este un dar de la Dumnezeu!’”
În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Părintelui Serafim a început să prindă roadă. Şi-a ridicat o chilioară în pădure si acolo s-a adâncit în rugăciune si în scrierile Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu insuflate. Prin curăţire lăuntrică treptată, prin osteneală ascetică si războiul nevăzut, a început să agonisească minte si inimă, chipul cugetării si cel al simţirii învăţătorilor si al văzătorilor cu duhul de odinioară si avea o legătură adâncă cu natura si cu animalele, si preţuia fiecare zi, când putea să stea la Noble Ridge. S-a simţit doar pelerin pe acest pământ si se pregătea cu râvnă pentru viaţa de dincolo. Câteva împrejurări au mărturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealaltă, mai ales cu părintele său duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat la Domnul.
Din sălăsluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcătuit o mulţime de cărţi si reviste care au slujit pentru a aseza înţelepciunea tradiţională în contextul modern. A scris, a tradus, a cules litere, a tipărit si cele scrise le-a trimis în toată lumea, unde, întreaga lor semnificaţie avea să se vadă după adormirea sa întru Domnul. Neirosind niciodată nici o clipă, părea îndemnat să pună plinătatea Adevărului la îndemâna înţelesului omului modern dezrădăcinat, împrăstiat în toate părţile, înainte de a fi prea târziu. Văzând mai înainte vremurile apocaliptice care ne stau în faţă, zicea: „Este mai târziu decât socotiţi! De aceea, grăbiţi-vă, să faceţi lucrarea lui Dumnezeu.”
Pr. Serafim a fost hirotonisit diacon la 2 ianuarie 1977, iar la 24 aprilie 1977, în Duminica femeilor mironosiţe, a fost hirotonisit preot. Cele două hirotonisiri au fost săvârsite de către mai sus pomenitul Episcop Nectarie din Seattle.
Cu toată dragostea pe care o avea Părintele Serafim pentru singurătatea pustiei, si cu toată aplecarea sa către o stare de însingurare si cugetare filosofică, si-a petrecut ultimii ani întru lucrare pastorală tot mai mare. Era foarte iubit de către fiii săi duhovnicesti pentru înţelepciunea sa simplă si putinţa sa de a înţelege suferinţele oamenilor. Unii oameni erau uimiţi să afle că acest om care era atât de neschimbat în buna sa asezare duhovnicească, atunci când începea să scrie despre înselările duhovnicesti care îi pot duce pe oameni la rătăcire, putea fi în acelasi timp si foarte înţelegător, când avea de a face cu o persoană căzută în păcat.
O boală scurtă si năprasnică l-a luat pe Pr. Serafim din lumea aceasta pământească la 20 septembrie 1982. Avea numai patruzeci si opt de ani, aflându-se întru toată tăria puterilor sale. În cosciugul din biserica simplă a mânăstirii, chipul său răspândea o stare de liniste nepământească, mărturisind pentru pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de strălucitor -cu adevărat, ca de aur -încât copiii nu se puteau desprinde de sicriul său. Taina morţii si a vieţii de dincolo -la care cugetase cea mai mare parte a vieţii sale intelectuale -nu mai era acum o taină pentru sfinţia sa. Ajutorul pe care sfinţia sa l-a dat din lumea cealaltă fiilor săi duhovnicesti, a început să mărturisească minuni.
De-a lungul zilelor vieţii Părintelui Serafim, cărţile sale au fost cunoscute de un număr destul de mic de oameni din ţările vorbitoare de limbă engleză. Cu toate astea, în cele două decenii care au trecut de la plecarea sa la Domnul, scrierile sale au avut
o mare înrâurire în lumea întreagă. Fiind traduse în câteva limbi -rusă, greacă, română, sârbă, bulgară, georgiană, franceză, letonă, poloneză, italiană si malaialamă (în sudul Indiei) - cărţile sale au schimbat vieţi fără de număr, cu adevărul lor neabătut. În Rusia, în vremea reprimării comuniste a literaturii duhovnicesti, Ortodoxia si religia viitorului si Sufletul dupămoarte au fost răspândite în ascuns, scrise la masină, ajungând să fie cunoscute de milioane de oameni. Odată cu încetarea prigoanei religioase, cărţile si articolele sale au fost publicate în Rusia în tiraje de masă, si s-au găsit de vânzare pretutindeni -chiar si pe standurile de cărţi din metroul din Moscova.
Pe lângă cele două cărţi pe care le-am pomenit, lucrările publicate ale Părintelui Serafim cuprind Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului; Împărăţia Cerului, Crearea lumii si omul începuturilor; Nihilismul; si Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă. Toate aceste cărţi, în afară de Locul Fericitului Augustin, au fost publicate mai întâi de Mânăstirea Sf. Gherman, după plecarea la Domnul a Părintelui Serafim. Obstea pregăteste acum publicarea altor cărţi scrise de Pr. Serafim, cuprinzând articolele si conferinţele complete, si lucrarea sa cea mai cuprinzătoare „An Orthodox Survival Course” (Curs de vieţuire ortodoxă).
Crestinii ortodocsi de astăzi îl socotesc acum pe Pr. Serafim ca fiind
esenţa în lucrarea de restaurare a rânduielilor duhovnicesti
tradiţionale ale crestinismului adevărat. El este lumină de nădejde
în faţa unui viitor nesigur. Prin publicarea cărţilor sale
în limba română, tot mai mulţi credinciosi se pot întări
întru sfânta credinţă ortodoxă, pregătindu-se
pentru Împărăţia cea cerească si viaţa vesnică,
dimpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Cum se
pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul
Iosif de Petrograd
Anexă
la ediţia a doua
Despre autor
SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah
Serafim Rose (1934-1982)
