CAPITOLUL IV
Experienţa contemporanăa „raiului”
IN Viaţă după viaţă, Dr. Moody remarcă faptul că oamenii cu care a stat de vorbă, nu par să fi trăit întâmplări care să se numească „chipul mitologic al existenţei în viaţa de apoi” si încă mai sunt aplecaţi să nu creadă în părerea obisnuită despre rai si despre iad si în întregul „model răsplată-pedeapsă al vieţii de dincolo” (pag. 70).
În Consideraţii asupra vieţii de după viaţă, el afirmă că ultimile sale convorbiri au scos la iveală experienţele larg răspândite, de dincolo de moarte, despre „alte sălasuri de existenţă, care, foarte bine ar putea fi numite ceresti” (pag. 15). Un om s-a pomenit într-o „regiune de ţară cu ape curgătoare, iarbă, copaci, munţi” (pag. 16). O femeie a fost într-un „loc frumos”, care era asemenea aceluia, si „departe, în depărtare ... am văzut un oras mare. Erau clădiri - clădiri separate. Străluceau minunat. Oamenii erau fericiţi acolo. Era apă scânteietoare, izvoare ... un oras de lumină, presupun că asa s-ar numi” (pag. 17).
De fapt, asa cum spun si alte cărţi noi, această experienţă este destul de obisnuită. Autorii protestanţi pomeniţi mai sus, cred că această experienţă (cel puţin când privelistea este caracteristic biblică), este una crestină. Aceasta trebuie deosebită în chip limpede de majoritatea celorlalte experienţe de „după moarte”, pe care ei le cred înselări diavolesti. „Necredinciosii par să treacă prin experienţa înselătoare de acel fel, care în Biblie îi este atribuit anume lui satan. Credinciosii trăiesc întâmplări curate doctrinar, care ar putea reiesi din Scripturi” (Levitt si Weldon, Există viaţă după moarte?, pag. 116). Este aceasta adevărat sau experienţele credinciosilor si ale necredinciosilor sunt de fapt cu mult mai asemănătoare decât îsi pot închipui acesti autori?
Ei citează experienţele cu adevărat crestine ale lui Betty Malz, care a publicat o carte în care istoriseste experienţele sale „din afara trupului”, în vreme ce se afla în „moarte clinică”, care a durat 28 de minute. Îndată după moarte, ea s-a pomenit „urcând pe un deal verde, frumos ... mergeam pe iarbă, care era de verdele cel mai viu pe care îl văzusem vreodată.” Era însoţită de un alt chip care mergea, „un chip de bărbat, înalt, în reverendă. Mă întrebam dacă era înger ... Pe când mergeam, nu am văzut nici un soare -dar pretutindeni era lumină. În stânga erau flori de multe culori. Erau si copaci, arbusti ... Am ajuns la
o construcţie de argint măreaţă. Era ca un palat, în afară de faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, am auzit glasuri. Erau melodioase, armonioase, amestecându-se în cor si am auzit cuvântul „Iisus” ... Îngerul a păsit înainte si a pus mâna pe o poartă, pe care eu nu o văzusem mai înainte. Înaltă cam de 3,5 m, poarta era o placă tare, împodobită cu perle.” Când poarta s-a deschis, „am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de culoarea aurului, acoperită cu sticlă sau apă. Lumina galbenă care s-a ivit era foarte puternică. Nu se poate povesti cu nici un fel de cuvinte. Nu am văzut nici un chip, cu toate că simţeam că este o Persoană. Deodată am stiut că lumina este Iisus.” Fiind chemată să intre pe poartă, si-a amintit de tatăl ei, care se ruga pentru ea, porţile s-au închis, si ea a coborât de pe deal, văzând soarele ridicându-se deasupra zidului de rubine -care îndată a răsărit peste orasul Terre Haute, unde s-a întors în trupul ei, din spitalul în care, în chip obisnuit era recunoscut ca o minune (Betty Malz, O clipă în vesnicie, Chosen Books, Waco Texas, pag. 84-89).
Este această experienţă cu adevărat deosebită de cele mai multe dintre cele povestite de Dr. Moody? (D-na Malz este de credinţă protestantăsi credinţa ei s-a întărit prin această experienţă.) Cititorul crestin ortodox nu este, desigur, la fel de lămurit de aceasta, asa cum sunt autorii protestanţi citaţi mai sus. Fiind destul de deosebită de orice fel de cunoastere pe care
o putem avea despre chipul în care sufletul pătrunde în lumea cerească după moarte, si prin ce trece până ajunge acolo (acestea vor fi discutate mai târziu) -această experienţă nu este de fapt pentru noi foarte deosebită de experienţele de după moarte „pământesti” despre care s-a scris până acum. În afară de învelisul „crestin”, dat în chip firesc acestui fel de experienţe, de către credinciosul protestant (îngerul, lauda, chipul lui Iisus), există câteva elemente comune cu experienţele „pământesti”: simţământul de alinare si pace (pe care ea îl povesteste ca fiind într-o împotrivire adâncă cu lunile ei de boală dureroasă), „fiinţa de lumină” (pe care alţii o aseamănă tot cu „Iisus”), apropierea de un fel oarecare de sălas, aparte, care se află dincolo de un oarecare „hotar”. Şi este uimitor faptul că ea a văzut acest soare pământesc răsărind deasupra zidurilor de rubine, dacă acesta este cu adevărat raiul ... Cum trebuie să pricepem noi această experienţă?
Multe experienţe asemănătoare se află în alte cărţi noi. O scurtă cercetare a lor, ne va ajuta să ne formăm o părere mai bună despre ceea ce se află în aceasta.
Nu de mult, s-a scris o carte, în care s-a făcut o alcătuire a morţii „crestine” (mai ales protestante), si a experienţelor de „după moarte” (John Myers, Glasuri de la capătul vesniciei, Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973). Într-o experienţă povestită în această carte, „a murit” o femeie, ea a fost slobozită din trup si a venit într-un loc cu multă lumină, privind printr-o „fereastră a cerului”. „Ceea ce am văzut eu acolo, făcea ca toate bucuriile pământului să pălească prin lipsa lor de însemnătate. M-am repezit să mă alătur mulţimii vesele de copii care cântau si zburdau în livada de meri ... Erau flori înmiresmate si fructe rosii, coapte, pe copaci. Pe când stăteam acolo, sorbind acea frumuseţe, treptat am început să simt un Duh; un Duh de bucurie, pace si milă. Inima îmi ardea de dorinţa de a mă face o parte a acestei frumuseţi.” După ce s-a întors în trupul ei, după ce fusese „moartă” vreme de cincisprezece minute, „restul acelei zile si în ziua următoare, cealaltă lume era pe departe mult mai adevărată pentru mine decât cea în care mă întorsesem” (pag. 228-231, reprodus după Guideposts Magazine, 1963). Această experienţă a pricinuit o asa zisă bucurie „duhovnicească” asemănătoare cu aceea a D-nei Malz, si la fel ca aceea, a dat o nouă măsură religioasă vieţii omului după această experienţă. Dar chipul „raiului” care a fost văzut era destul de deosebit.
Dr. George C. Ritchie, Jr., medic în Virginia, a trecut printr-o experienţă vie „după moarte”. O scurtă relatare a acesteia a fost publicată în Guideposts Magazine în 1963, si o versiune mai amplă a fost publicată în cartea cu titlul Întoarcerea din ziua de mâine, în colecţia Chosen Books. În această relatare, după o îndelungată întâmplare în care a fost despărţit de trupul său (care fusese socotit mort), tânărul George Ritchie s-a întors în camera mică în care se afla întins trupul său, si numai atunci si-a dat seama că era „mort”. Atunci, o lumină puternică a umplut camera, pe care el a socotit-o că este Hristos, „o simţire atât de mângâietoare, atât de veselă si mulţumitoare, că am vrut să mă pierd pentru vesnicie în minunea ei.” După ce a văzut părţi din faptele pe care le săvârsise în viaţă, ca răspuns la întrebarea „Ce ai făcut cu vremea ta pe pământ?”, a avut trei vedenii. Primele două păreau să fie ale „unei lumi foarte deosebite, care ocupa acelasi loc” precum acest pământ, dar cu multe privelisti pământesti (străzi, locuri de la ţară, universităţi, biblioteci, laboratoare). „Despre lumea cea de pe urmă am avut doar o vedenie scurtă. Acum parcă nu ne mai aflam pe pământ, ci foarte departe de el. Şi acolo, tot la o mare depărtare, am văzut un oras -dar un oras, dacă se poate închipui un asemenea lucru, zidit din lumină ... în care străzile, casele, zidurile, păreau să răspândească lumină, în vreme ce eu mă miscam printre ele, se aflau fiinţe de o strălucire orbitoare, ca aceea care era lângă mine. Asta a fost o vedenie doar de o clipă, pentru că în clipa următoare, pereţii cămăruţei s-au închis în jurul meu, lumina orbitoare s-a stins, si m-a furat un somn profund.” Înainte de aceasta, el nu citise despre viaţa de după moarte; după această experienţă, a devenit un crestin activ în cadrul bisericii protestante (John Myers, Glasuri de la capătul vesniciei, pag. 56-61).
Această experienţă uimitoare a avut loc în 1943, si după cum se vede, aceste experienţe nu sunt de loc nemaiîntâlnite, dacă luăm în considerare experienţele de „readucere la viaţă” din ultimii ani. Pastorul protestant Norman Vincent Peale povesteste câteva experienţe asemănătoare si le tâlcuieste astfel: „Halucinaţie, vis, vedenie -eu nu cred asa. Am petrecut prea mulţi ani stând de vorbă cu oamenii care au ajuns la capătul a ‘ceva’ si au avut o vedenie dincolo, despre care povesteau cu toţii că era frumuseţe, lumină si pace, ca să am îndoieli în mintea mea” (Norman Vincent Peale, Puterea gândirii pozitive , Prentice-Hall, Inc., New York, 1953, pag. 256). Glasuri de la capătul vesniciei ia numeroase exemple de vedenii de pe patul morţii si de experienţe din preajma morţii din trei antologii ale sec. al XIX-lea. Cu toate că nici unul dintre aceste exemple nu este atât de amănunţit ca mărturiile mai recente, ele aduc o dovadă întemeiată că vedenia arătărilor si privelistile din alte lumi sunt trăiri destul de obisnuite pentru muribunzi. În aceste experienţe, cei care se simt crestini, si sunt pregătiţi pentru moarte, au simţăminte de pace, bucurie, îngeri, rai, în vreme ce necredinciosii (mai ales cei din America veacului al XIX-lea) adesea văd draci si iad.
Adevărul acestor vedenii fiind stabilit, trebuie acum să ne întrebăm: care este firea lor? Este vederea raiului cu adevărat atât de obisnuită printre cei care, în vreme ce mor în chipul cel mai bun crestinesc pe care îl cunosc ei, sunt totusi în afara Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă?
Socotind firea si însemnătatea acestui fel de experienţe, vom vorbi din nou despre problema „întâlnirii cu alţii”. Să cercetăm experienţele muribunzilor necrestini, pentru a vedea dacă sunt foarte deosebite de cele ale crestinilor celor lucrători. Dacă necrestinii văd de asemenea, în chip obisnuit „raiul” în vreme ce mor, sau după „moarte”, atunci noi va trebui să înţelegem această experienţă ca ceva firesc, care poate să se arate oricui, iar nu ca ceva care este numai crestin. Cartea doctorilor Osis si Haraldsson cuprinde mărturii îndestulate în această privinţă.
Acesti cercetători prezintă vreo 75 de cazuri de „vedenii din altă lume” printre pacienţii muribunzi. Unii oameni vorbesc despre pajisti si grădini neînchipuit de frumoase; alţii văd porţi deschizându-se către o frumoasă regiune de ţară, sau un oras. Mulţi aud muzică din altă lume. Adesea sunt amestecate privelisti destul de pământesti, asa cum s-a întâmplat cu femeia americană, care a mers spre o grădină frumoasă, într-un taxi, sau cu femeia indiancă, care călărea o vacă, în drum spre „cerul” ei (La ceasul morţii, pag. 163), sau new york-ezul care a intrat într-un câmp verde, cu vegetaţie bogată, sufletul lui fiind plin de „dragoste si fericire” -si putea vedea clădirile din Manhattan si un parc de distracţii în depărtare (David Wheeler, Călătorie în partea cealaltă, pag. 100-105).
În studiul Osis-Haraldsson, în chip semnificativ, hindusii văd „raiul” la fel de des ca si crestinii, si în vreme ce ultimii îl văd adesea pe „Iisus” si „îngeri”, primii văd la fel de des temple hinduse si zei (pag. 177). Încă si mai semnificativ este faptul că adâncirea în religie, mai profundă sau mai de suprafaţă a bolnavilor, pare să nu aibă nici o urmare asupra iscusinţei lor de a avea vedenii din altă lume. „Bolnavii foarte credinciosi au văzut grădini, porţi si raiul, dar nu mai des decât cei mai puţin credinciosi” (pag. 173). Cu adevărat, un membru al partidului comunist indian, ateu si materialist, pe când murea, a fost dus într-un „loc frumos, care nu era de pe acest pământ ... A auzit muzică si, de asemenea, în depărtare se auzea o cântare. Când si-a dat seama că este în viaţă, i-a părut rău că a trebuit să părăsească acel loc frumos” (pag. 179). Cineva a încercat să-si ia viaţa, si în timp ce era pe moarte a povestit: „Sunt în cer. Se află atât de multe case în jurul meu, atât de multe străzi cu copaci mari, având fructe dulci si păsărele cântând în copaci” (pag. 178). Cei mai mulţi dintre cei care au trecut prin asemenea experienţe, simt o bucurie nemărginită, pace, liniste, si primirea morţii; puţini doresc să se întoarcă la viaţă (pag. 182).
Asadar, este limpede că trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă în deslusirea „vedeniilor despre rai” care sunt văzute de muribunzi si de oamenii „morţi”. La fel ca mai sus, când arătam despre „întâlnirea cu alţii”, în Capitolul II, si acum trebuie să facem o deosebire limpede între vedeniile date prin har, adevărate, despre lumea cealaltă, si experienţa de-a dreptul firească care, desi poate fi deasupra mărginirilor omului, nu este câtusi de puţin duhovnicească si nu ne spune nimic despre adevăratul rai sau iad, potrivit adevăratei învăţături crestine.
Se asează acum înaintea noastră cea mai însemnată parte a cercetării pe care o facem asupra experienţelor de „după moarte” si ale acelora ale muribunzilor: socotirea si judecarea lor după rânduiala adevăratei învăţături crestine, si a experienţei vieţii de după moarte. Este nevoie de o deslusire limpede a înţelesului si semnificaţiei lor pentru vremurile noastre. Încă si asa, este deja cu putinţă aici, să se facă o preţuire mai dinainte a experienţei „raiului”, istorisită astăzi în chip atât de obisnuit: cele mai multe, poate într-adevăr toate aceste experienţe, au puţine lucruri care seamănă cu vedenia crestină a raiului. Aceste vedenii nu sunt duhovnicesti, ci lumesti. Ele sunt atât de repezi, atât de usor dobândite, atât de obisnuite, atât de pământesti în privelistile lor, că nu poate exista nici o asemănare însemnată a lor, cu adevăratele vedenii crestine despre rai (unele vor fi povestite mai jos). Chiar si lucrul cel mai „duhovnicesc” despre unele dintre ele -simţirea lui Hristos -lămureste încă o dată despre subţirimea duhovnicească a acelora care trăiesc astfel de experienţe, mai mult decât despre orice altceva. În loc să aducă slăvire adâncă, frică de Dumnezeu, si căinţă, pe care le-a aprins în sfinţii crestini, adevărata trăire înaintea lui Dumnezeu (dintre care întâmplarea Sf. Pavel, avută pe drumul spre Damasc, poate fi luată ca pildă -Fapte 9, 3-9), experienţele de astăzi săvârsesc ceva cu mult mai asemănător cu „mângâierea” si „pacea” miscărilor penticostale si spiritiste moderne.
Totusi, nu se poate pune la îndoială faptul că aceste experienţe sunt neobisnuite. Multe dintre ele nu pot fi mărginite la simple halucinaţii, si par să aibă loc dincolo de hotarele vieţii pământesti, asa cum sunt înţelese în general, într-un sălas, undeva, între viaţă si moarte, asa cum s-ar părea că sunt.
Care este acest sălas? Aceasta este întrebarea la care ne întoarcem acum. Pentru a răspunde la întrebare, vom lua în considerare mai întâi mărturiile crestine adevărate -asa cum face Dr. Moody si mulţi alţi scriitori despre acest subiect -si apoi scrierile ocultistilor moderni si ale altora, care pretind că au călătorit în acea lume. Acest ultim izvor, dacă este înţeles corect, se apropie uimitor de adevărul crestin.
Să începem cu întrebarea: care este sălasul, după învăţătura crestină, în care intră sufletul după moarte?
Cum se
pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul
Iosif de Petrograd
Anexă
la ediţia a doua
Despre autor
SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah
Serafim Rose (1934-1982)
