[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
		Asculta Ortodox Radio

CAPITOLUL IX

Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi

Dacă nu ascultă de Moise si de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.

– Luca 16, 31

1. Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi

AM văzut, de bună seamă, că experienţele de „după moarte” si cele din „afara trupului”, despre care se vorbeste atât de mult astăzi, sunt foarte deosebite de experienţele adevărate ale celeilalte lumi, care s-au petrecut de-a lungul veacurilor în vieţile bărbaţilor si femeilor care-L iubesc pe Dumnezeu. Mai mult, experienţele din zilele noastre au fost atât de dese si au ajuns să fie „la modă” în ultimii ani, nu pentru că sunt „noi” cu adevărat (s-au strâns multe asemenea experienţe în Anglia secolului al XIX-lea), si nu pentru că s-au ivit în acesti ani mult mai des, ci mai ales pentru că mintea oamenilor din apus, si îndeosebi a celor din America, era „pregătită” pentru acestea. Interesul public pare a fi parte a unei urmări larg răspândite împotriva materialismului si a necredinţei secolului al XX-lea, semn al unui interes faţă de religie cu mult mai răspândit. Ne vom întreba care ar putea fi semnificaţia acestui nou interes „religios”.

Dar mai întâi, să stabilim încă o dată ce „mărturisesc” aceste experienţe despre adevărul religiei. Cei mai mulţi cercetători par să fie de acord cu Dr. Moody, că experienţele nu adeveresc învăţătura crestină „tradiţională” asupra raiului (Viaţă după viaţă, pag. 70, 98); experienţele acelora care cred că au văzut raiul, nu-si arată trăinicia când sunt asemănate cu adevăratele vedenii din trecut ale raiului; iar experienţele iadului sunt mai mult „sugerări” decât orice fel de dovadă a existenţei adevărate a

iadului.

De aceea, trebuie să se aibă în vedere faptul că Dr. Kubler-Ross dă o prea mare însemnătate cercetării experienţelor de „după moarte” contemporane care, zice ea, „vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi vreme de două mii de ani - că există viaţă după moarte”, si că această cercetare ne va ajuta mai degrabă „să cunoastem decât să credem” aceasta (Prefaţă la Viaţă după viaţă, pag. 7-8). De fapt, se poate spune că aceste experienţe nu „dovedesc” decât cea mai mică doctrină a supravieţuirii sufletului omenesc în afara trupului, si existenţa unei realităţi nemateriale, dar nu oferă nici o lămurire despre starea următoare sau chiar despre existenţa sufletului după primele cinci minute de la „moarte”, nici despre alcătuirea de bază a sălasului nematerial. Din acest punct de vedere, experienţele contemporane sunt cu mult mai puţin mulţumitoare decât povestirile pe care le-au lăsat peste veacuri Vieţile sfinţilor si alte izvoare crestine; cunoastem cu mult mai multe lucruri din aceste izvoare crestine -numai dacă, desigur, avem încredere în cei care ne-au adus această cunoastere, în aceeasi măsură în care cercetătorii contemporani au încredere în cei cu care au stat de vorbă. Dar chiar si asa, în esenţă, noi mai degrabă credem decât cunoastem lumea cealaltă; putem sti cu oarecare siguranţă că există „ceva” după moarte -dar ceea ce este cu adevărat, mai degrabă credem decât cunoastem.

Mai mult, cele ce cred Dr. Kubler-Ross împreună cu alţii care gândesc asemenea si cred că cunosc cele despre viaţa de „după moarte”, bazându-se pe experienţele de „după moarte”, sunt contrare celor ce cred crestinii ortodocsi despre aceasta, care se bazează pe învăţătura crestină revelată si pe experienţele de „după moarte” din literatura ortodoxă. Toate experienţele crestine de după moarte adeveresc existenţa raiului, a iadului si a judecăţii, a nevoii de pocăinţă, a nevoinţei si a fricii pentru pierderea sufletului nemuritor. În contrast, experienţele de astăzi, ca acelea ale samanilor, ale păgânilor iniţiaţi si ale mediumurilor par să ducă către un „pământ vesnic verde”, al experienţelor desfătătoare din „altă lume”, unde nu există nici o judecată, ci numai „mărire”, si moartea nu este ca o sperietoare, ci este asteptată ca un „prieten” care ne introduce în dezmierdările „vieţii de după moarte”.

Am arătat deja în capitolele anterioare, care este pricina deosebirilor dintre aceste două feluri de experienţe: experienţa crestină este cu adevărat despre cealaltă lume, a raiului si iadului, în vreme ce experienţa spiritistă este numai a părţii văzduhului a lumii acesteia , „planul astral” al duhurilor căzute. Experienţele de astăzi sunt în chip lămurit din cea de a doua categorie -dar nu am putea sti aceasta dacă nu am primi (prin credinţă) descoperirea crestină a firii celeilalte lumi. La fel, dacă Dr. Kubler-Ross si alţi cercetători primesc (ori le place) o tâlcuire necrestină a acestor experienţe, nu este din pricină că experienţele de astăzi dovedesc această tâlcuire, ci din pricină că aceste cercetări însele au deja credinţa într-o tâlcuire necrestină a lor.

De aceea, semnificaţia experienţelor de astăzi stă în faptul că sunt tot mai cunoscute, chiar în clipa potrivită pentru a sluji ca o „adeverire” pentru părerea necrestină despre viaţa după moarte; aceste experienţe sunt folosite ca parte a unei miscări religioase necrestine. Să privim mai îndeaproape la firea acestei miscări religioase.

2. Legătura cu ocultismul

limpede, cu ideile si practicile oculte. Aici putem defini termenul „ocult” (care se referă la ceea ce este „ascuns”) ca si cum ar fi vorba de vreo legătură a oamenilor cu duhurile si puterile nevăzute într-un chip care este oprit de revelaţia lui Dumnezeu (vezi Levitic 19, 31; 20, 6, etc.). Această legătură poate fi căutată de oameni (ca în sedinţele de spiritism) sau pricinuită de către duhurile cele căzute (când se arată oamenilor pe neasteptate). Opusul termenului „ocult” este „duhovnicesc” sau „religios”, care se referă la acea legătură cu Dumnezeu, împreună cu îngerii si sfinţii Lui, care este îngăduită de Dumnezeu: pe de o parte rugăciunea omului, iar pe de altă parte lucrările cele adevărate si dătătoare de har, ale lui Dumnezeu, ale îngerilor si ale sfinţilor.

Ca un exemplu al acestei legături oculte, Dr. Hans Holzer (Dincolo de această viaţă, Pinnacle Books, Los Angeles, 1977) socoteste că semnificaţia experienţelor de „după moarte” se află în deschiderea oamenilor de a vorbi cu morţii, si găseste că acestia aduc acelasi fel de vesti ca cele aduse de „morţi” la sedinţele spiritiste. Dr. Moody, si într-adevăr foarte mulţi cercetători de astăzi, după cum am văzut, se îndreaptă către textele oculte, cum ar fi scrierile lui Swedenborg si Cartea tibetană amorţilor, pentru a deslusi experienţele de astăzi. Robert Crookall, poate cercetătorul cel mai stiinţific din acest domeniu, foloseste comunicările mediumurilor ca pe unul dintre izvoarele principale de informare despre „lumea cealaltă”. Robert Monroe si alţii care sunt atrasi în experienţele din „afara trupului”, sunt lucrători deschisi la experimentările oculte, chiar până la măsura de a primi călăuzire si sfătuire de la „entităţile fără trup” pe care le întâlnesc.

Poate că dintre toţi acesti cercetători, Dr. Elizabeth Kubler-Ross este femeia care a ajuns să vorbească în numele tuturor, despre noua atitudinea faţă de moarte, asa cum se desprinde din experienţele de „după moarte” de astăzi.

De bună seamă, că nici un crestin nu poate gresi, dacă este de partea opiniei pe care o apără Dr. Kubler-Ross: purtarea omenească si plină de ajutor faţă de oamenii care sunt pe moarte, care se împotriveste purtării reci, lipsite de ajutor, si adesea plină de frică, ce deseori a pus stăpânire nu numai pe doctorii si surorile din spitale, ci chiar si pe cei din rândul clerului, care se presupune că au „răspunsul” la întrebările ridicate de împrejurarea morţii.

De la publicarea cărţii ei, Despre moarte si muribunzi (Macmillan Publishing Co., New York) în 1969, întregul subiect al morţii a devenit cu mult mai puţin „oprit” printre cadrele medicale, ajutând si la rânduirea unei atmosfere intelectuale prielnice, pentru a cerceta cele ce se întâmplă dupămoarte -a început să se vorbească despre acest subiect si până la publicarea primei cărţi a Dr. Moody, în 1975. Nu este întâmplător faptul că atât de multe cărţi care se editează astăzi despre viaţa de după moarte sunt însoţite de prefeţe sau cel puţin de scurte comentarii făcute de Dr. Kubler-Ross.

Fără îndoială, oricine primeste învăţătura crestină tradiţională a vieţii, ca probă de cercetare a vesniciei si a morţii, ca intrare în fericirea vesnică sau în suferinţa vesnică potrivit credinţei si chipului de viaţă de pe pământ al omului -va socoti cartea ei descurajatoare. A ne purta omeneste cu un muribund, a-l „pregăti” de moarte, fără a-i sădi mai întâi credinţa întru Hristos si nădejdea în mântuire -înseamnă, atunci când s-a spus si s-a făcut totul, să rămâi în acelasi sălas jalnic al „umanismului” la care s-a strâmtorat omenirea prin necredinţa modernă. Experienţa morţii se poate face mai plăcută decât este de obicei în spitalele de astăzi; dar dacă nu se cunoaste nimic din cele ce vin după moarte, sau nu se stie că existăceva după moarte, munca oamenilor ca Kubler-Ross se reduce la măsura administrării de pastile colorate nevăzătorilor pentru boli care nu se vindecă, pentru a-i face pe bolnavi să simtă că cel puţin „se face ceva”.

Cu toate astea, în decursul cercetării (desi nu a spus în prima sa carte), într-adevăr, Dr. Kubler-Ross a lămurit faptul că există viaţă după moarte. Desi încă nu si-a publicat cartea care cuprinde experienţele de „după moarte”, ea a arătat limpede în desele ei conferinţe si interviuri, că a văzut destule pentru a sti cu certitudine că există viaţă după moarte.

Totusi, ea a avut ca izvor de „cunoastere” a acestei probleme, propriile ei experienţe uimitoare cu „duhurile”, iar nu ale altora. Cea dintâi experienţă a ei de felul acesta s-a ivit în biroul ei de la Universitatea din Chicago în 1967, când s-a simţit descurajată si s-a gândit să lase cercetarea de curând începută, asupra morţii si muribunzilor. A venit o femeie în biroul ei si s-a prezentat ca fiind o pacientă care murise cu zece luni în urmă. Kubler-Ross a fost neîncrezătoare, dar povesteste că în cele din urmă a fost lămurită de către „stafie”: „Ea a spus că stie că mă gândesc să renunţ la munca mea cu pacienţii care sunt pe moarte si că ea a venit la mine să-mi spună să nu renunţ …. Am ajuns să o emoţionez. Căutam adevărul. Eu eram om de stiinţă, psihiatru si nu credeam în asemenea lucruri.” În cele din urmă ea a convins „stafia” să scrie o notă, iar analiza de mai târziu a scrisului de mână, a adeverit că acel scris de mână era al pacientei care murise. Dr. Kubler-Ross spune că această întâmplare „a venit la o răscruce, când as fi luat o hotărâre gresită dacă nu as fi ascultat-o.”⁵¹ Morţii nu se arată niciodată în chipul acesta printre cei vii. Această arătare din „altă lume”, dacă a fost adevărată, ar fi putut fi numai a unui duh căzut pentru a-si însela victima. Pentru un astfel de duh, imitarea desăvârsită a scrisului de mână omenesc este un lucru foarte usor.

Mai târziu, legăturile Dr. Kubler-Ross cu „lumea duhurilor” s-au adâncit mult mai tare. În 1978, în faţa unui public captivat, alcătuit din 2200 de persoane, din Ashland, Oregon, ea a intrat mai întâi în legătură cu „călăuzele ei spiritiste”. S-a pregătit

⁵¹ Înterviu realizat de James Pearre de la Chicago Tribune, tipărit în Examinatorul si cronica de duminică, San Francisco, 14 nov., 1976, secţiunea B, pag. 7.

pentru ea un grup spiritist, care nu era la vedere, în California de sud, alcătuit din 75 de persoane, care cântau împreună pentru a „aduna energia necesară săvârsirii acestei întâmplări. Am fost miscată si emoţionată pentru cele ce făceau pentru mine. Nu au trecut mai mult de două minute, când am văzut în faţa mea picioare foarte mari. Înaintea mea se afla un om urias.” Acest „om” i-a spus că ea urma să-i înveţe si pe alţii, si avea nevoie de această experienţă directă, care să-i dea putere si curaj pentru lucrarea ei. „După vreo jumătate de minut, o altă persoană materializată cu adevărat, cam la 12 mm de la picioarele mele …. Am înţeles că era îngerul meu păzitor …. Mi-a spus Isabelle si m-a întrebat dacă îmi aminteam cum, cu 2000 de ani în urmă, noi doi lucraserăm cu Hristos.” Mai târziu a venit un al treilea „înger” ca să o înveţe mai multe despre „bucurie”. Experienţa mea cu acesti călăuzitori a fost una dintre cele mai însemnate, de dragoste necondiţionată. Şi vreau doar să vă spun că niciodată nu suntem singuri. Fiecare dintre noi are un înger păzitor, care niciodată nu este mai departe de noi de 0,6 m. Iar noi le putem chema pe aceste fiinţe. Ele ne vor ajuta.⁵²

La o conferinţă despre sănătatea holistică din San Francisco, din septembrie 1976, Dr. Kubler-Ross a împărtăsit unui public de 2300 de medici, surori si alte cadre medicale, o „experienţă profund mistică”, care i se întâmplase numai cu o noapte înainte. (Această experienţă pare să fie aceeasi pe care a povestit-o în Ashland.) „Noaptea trecută a venit la mine Salem, călăuza mea spirituală, care era împreună cu Anka si Willie. Au stat cu noi până la ora trei dimineaţa. Am stat de vorbă, am râs si am cântat împreună. Mi-au vorbit si m-au emoţionat cu dragostea lor de necrezut si cu blândeţea lor de neînchipuit. Aceasta a fost partea esenţială a vieţii mele.” În rândul publicului, „când a terminat, a fost o liniste foarte scurtă si apoi toată lumea s-a ridicat în picioare. Cei mai mulţi, medici si alte cadre medicale, erau

După cum se relatează de către Gaea Laughingbird în Berkeley Monthly, iunie 1978, pag. 39.

miscaţi până la lacrimi.”⁵³

În cercurile oculte, se stie că „duhurile călăuzitoare” (care, de bună seamă sunt duhuri căzute ale văzduhului) nu sunt grabnic lucrătoare dacă o persoană nu este destul de înaintată în deschiderea mediumnistică. Dar poate si mai uimitor decât adâncirea Dr. Kubler-Ross în legăturile cu „duhurile obisnuite”, este răspunsul înflăcărat, pe care povestirile ei despre aceste legături, îl dau publicului, alcătuit nu din ocultisti si mediumuri, ci din oameni obisnuiţi din clasa de mijloc si specialisti. De bună seamă că acesta este unul dintre „semnele” religioase „ale vremii”: oamenii s-au deschis spre legăturile cu „lumea duhurilor” si sunt gata să primească explicarea ocultă a acestor legături, care se împotriveste adevărului crestin.

Destul de recent, s-a făcut o mare publicitate vâlvei la retragerea de curând hotărâtă a Dr. Kubler-Ross în California de sud, „Shanti Nilaya”. Potrivit acestei relatări, în multe dintre „atelierele” din Shanti Nilaya au loc sedinţe spiritiste mediumnice de modă veche, si mai mulţi participanţi ai fostelor sedinţe spun că acestea sunt înselări.⁵⁴ Se poate întâmpla să existe o gândire mai lacomă decât realitatea în „legăturile spiritiste” ale Dr. Kubler-Ross; dar aceasta nu afectează teoria pe care o aduc atât ea, cât si alţii, despre viaţa de după moarte.

3. Teoria ocultăa cercetătorilor din zilele noastre

Teoria despre viaţa după moarte a Dr. Kubler-Ross si a altor cercetători ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, poate fi rezumată în câteva puncte. Trebuie să vedem că Dr. Kubler-Ross spune aceste probleme cu certitudinea cuiva care crede că a avut experienţa „lumii celeilalte”; dar oamenii de stiinţă ca Dr. Moody, în vreme ce sunt cu mult mai atenţi si nesiguri în ton, nu pot decât să sprijine aceeasi teorie. Aceasta este teoria despre

⁵³ Relatare făcută de Lennie Kronisch în Yoga Journal, septembrie-octombrie 1976, pag. 18-20. ⁵⁴ Vezi Uniunea de la San Diego, 2 sept. 1979, pag. A - 1, 3, 6, 14.

viaţa după moarte, care s-a răspândit în ultima parte a sec. al XX-lea si pare „firească” fără nici o îndreptăţire, tuturor celor care cercetează problema si care nu au o înţelegere neclintită, asupra oricărei alte teorii.

(1)

Nu trebuie să ne înfricosăm de moarte. Dr. Moody scrie: „Într-un fel sau altul, aproape fiecare persoană mi-a spus că nu se teme de moarte” (Viaţă după viaţă, pag. 68). Dr. Kubler-Ross comentează: „Relatările făcute dau la iveală faptul că întâlnirea cu moartea este dureroasă dar moartea însăsi … este o experienţă de pace întreagă, slobozită de durere si de frică. Fiecare om, fără nici o abatere, descrie un simţământ de liniste sufletească si desăvârsire.”⁵⁵ Se poate vedea aici încrederea esenţială în experienţele spiritiste ce caracterizează pe toţi cei care sunt înselaţi de duhuri căzute. Nu există nimic în experienţele de „după moarte” de astăzi care să arate faptul că moartea va fi o simplă repetiţie a acelora, si nu va avea o durată de numai câteva clipe, ci va fi vesnică. Această încredere în experienţele spiritiste desfătătoare este o parte a spiritului religios, care ne însufleţeste acum si plăsmuieste o simţire aparentă de bunăstare, care aduce stricăciune vieţii duhovnicesti.

(2)

Nuvaveni niciojudecată si niciuniad. Pe baza interviurilor sale, Dr. Moody spune că „în cele mai multe cazuri, modelul răsplată -pedeapsă ce ar urma după această viaţă este lepădat si tăgăduit, chiar de către mulţi dintre cei care se obisnuiseră să gândească cu această măsură. Spre marea lor uimire, aceia au aflat că si atunci când faptele lor, care erau aparent cele mai îngrozitoare si pline de păcat, s-au vădit înaintea fiinţei de lumină, fiinţa nu a răspuns cu mânie si cu înversunare, ci numai cu înţelegere si chiar cu veselie” (Viaţă după viaţă, pag. 70). Dr. Kubler-Ross observă la cei cu care a vorbit, un ton mai doctrinar: „Totul are un sens de ’desăvârsire’. Dumnezeu nu este judecător, ci omul este” (Kemf, pag. 52). Aceasta nu pare să se întâmple unor asemenea cercetători, astfel

⁵⁵ După cum a relatat Elizabeth Kemf în East-West Journal, martie, 1978, pag. 52.

că, această lipsă a judecăţii în experienţele de „după moarte”, ar putea fi o primă părere gresită, sau că primele câteva clipe ale morţii nu reprezintă locul pentru judecată; ci pur si simplu socotesc experienţele potrivit cu spiritul religios al vremii, care nu doreste să creadă în judecată si iad.

(3)

Moartea nu este o experienţă la fel de unicăsi hotărâtoare precum a descris-o învăţătura crestină, ci este mai degrabă doar o trecere blândă către o „stare de constiinţă mai înaltă”. Astfel o defineste Dr. Kubler-Ross: „Moartea este pur si simplu o lepădare de trupul material, tot asa cum fluturele iese afară din cocon. Aceasta este o trecere către o stare de constiinţă mai înaltă, în care continui să pricepi, să înţelegi, să râzi, să-ţi stea în putinţă să cresti, si singurul lucru pe care îl pierzi este ceva de care nu mai ai nevoie, si acel ceva este trupul material. Este ca si cum ai pune deoparte haina de iarnă, atunci când vine primăvara … si aceasta este moartea” (Kemf, pag. 50). Vom arăta mai departe cum se împotrivesc toate astea adevăratei învăţături crestine.

(4)

Scopul vieţii pe pământ si al vieţii după moarte nu este mântuirea vesnică a sufletului, ci un drum nemărginit de „sporire” în „dragoste” si „înţelegere” si „constiinţa de sine”. Dr. Moody socoteste că „se pare că mulţi s-au întors cu un model nou si cu o înţelegere nouă a lumii de dincolo -o vedenie care se caracterizează nu prin judecată unilaterată, ci mai degrabă prin dezvoltare cooperantă către limita esenţială a constiinţei de sine. Potrivit acestor păreri noi, îmbunătăţirea sufletului, mai ales în însusirile cele duhovnicesti ale dragostei si cunoasterii, nu se opreste odată cu moartea. Mai degrabă această îmbunătăţire se continuă pe o altă latură, poate vesnic...” (Viaţă după viaţă, pag. 70). O asemenea părere ocultă asupra vieţii si morţii nu vine din experienţele fragmentare, care se publică astăzi; mai degrabă vine din filosofia ocultă care ne împresoară în zilele noastre.

(5) Experienţele de „după moarte” si „în afara trupului” sunt

o pregătire pentru viaţa după moarte. Pregătirea crestină tradiţională pentru viaţa cea vesnică (credinţa, pocăinţa, participarea la Sfintele Taine, nevoinţa duhovnicească) este de mică însemnătate faţă de „dragostea” si „înţelegerea” sporită care sunt insuflate de experienţele de „după moarte”. Şi anume (ca în programul recent desfăsurat de Kubler-Ross si Robert Monroe), ca cineva să-i poată pregăti pe oamenii care se află pe patul de suferinţă, în experienţele din „afara trupului”, astfel încât acestia să dobândească degrabă o înţelegere asupra celor ce îi asteaptă în cealaltă lume când vor muri” (Wheeler, Călătorie către partea cealaltă, pag. 92). Unul dintre cei chestionaţi de Dr. Moody spune hotărât: „Nu-mi este frică să mor pentru că stiu unde voi merge atunci când voi pleca de aici, căci am fost acolo mai înainte” (Viaţă după viaţă, pag. 69). Ce optimism tragic si fără temei.

Fiecare dintre aceste cinci puncte reprezintă o parte a teoriei spiritismului secolului al XIX-lea, asacumeradezvăluit la vremea aceea chiar de către „duhuri” prin mijlocirea mediumurilor. Aceasta este o teorie născocită de draci cu scopul limpede de a alunga învăţătura crestină tradiţională despre viaţa după moarte si de a schimba întreaga socotinţă a oamenilor asupra religiei. Filosofia ocultă care, aproape în chip neschimbat însoţeste si îndeamnă la experienţele de „după moarte” de astăzi, este pur si simplu o transmitere către masa mare de oameni a spiritismului esoteric al epocii victoriene. Este un semn al înlăturării adevăratelor învăţături crestine din minţile oamenilor din lumea apuseană. Se poate spune că experienţa de „după moarte” este întâmplător potrivită cu filosofia ocultă care se răspândeste prin aceasta. Experienţa răspândeste filosofia nu pentru că materia ei este ocultă, ci pentru că paza si învăţătura crestină de bază care ocrotea odinioară oamenii de o asemenea filosofie străină, s-au schimbat acum în mare măsură, si cu adevărat orice experienţă a „celeilalte lumi” va fi folosită pentru răspândirea ocultismului. În sec. al XIX-lea, doar puţini liber cugetători si oameni izgoniţi din sânul Bisericii credeau în această filosofie ocultă. Dar acum, aceasta ne împresoară, că oricine nu are o filosofie trează, proprie, este atras să o primească pe aceasta în chip foarte „firesc”.

4. „Vestea” adusăde experienţele de „după moarte” de astăzi

Dar de ce, în cele din urmă, experienţele de „după moarte” ne împresoară atât de mult astăzi, si care este înţelesul lor ca parte a „duhului acestor vremuri”? Cea mai limpede pricină pentru sporirea discuţiilor despre aceste experienţe de astăzi este descoperirea în ultimii ani a unor tehnici de reanimare din „moartea clinică”, fapt ce a pricinuit desimea sporită a acestui fel de experienţe, faţă de vremurile de dinainte. Fără îndoială, această explicaţie nu ajută la îndreptăţirea cresterii relatărilor de „după moarte”, dar este prea lipsit de temei să se îndreptăţească înrâurirea spirituală a acestor experienţe asupra oamenilor si schimbarea concepţiei despre viaţa de după moarte, pe care acestea le ajută să aibă loc.

Trebuie să se găsească o explicaţie mai profundă pentru cresterea deschiderii si sensibilităţii oamenilor faţă de experienţele „spirituale” si „spiritiste” în general, sub influenţa sporită a ideilor oculte pe de o parte, iar pe de altă parte, slăbirea atât a materialismului umanist cât si a credinţei crestine. Oamenii încep să accepte starea de a intra în legătură cu „altă lume”.

Mai mult, această „altă lume” pare săse deschidămai mult către o lume care este dornicăsăo experimenteze. „Explozia ocultă” a ultimilor ani a pricinuit – si la rândul ei a sprijinit -o crestere uimitoare a experienţelor „paranormale” adevărate de toate felurile. Experienţele de „după moarte” se află la un capăt al spectrului acestor experienţe, fiind nevoie de voinţă slabă sau

o voinţă lipsită de constiinţă pentru a lua legătura cu „cealaltă lume”. Lucrările vrăjitoriei contemporane si ale satanismului se află la celălalt capăt al spectrului, având nevoie de o încercare constientă de a intra în legătură si chiar de a sluji puterilor „celeilalte lumi”. Marea diversitate a experienţelor spiritiste de astăzi -de la „îndoirea lingurii” lui Uri Geller si experienţele parapsihologice din călătoria „în afara trupului” si altele asemenea, legătura cu fiinţele extraterestre si răpirile de către acestea -se află undeva între aceste două capete. În chip semnificativ, un mare număr dintre aceste experienţe „paranormale” li se întâmplă „crestinilor”, si un gen de astfel de experienţe (cele „harismatice”) este în mare măsură primit ca o lucrare crestină adevărată.⁵⁶ Cu toate astea, este adevărat că atragerea „crestină” în toate experienţele de acest fel, este un semn uimitor al accentuării pierderii constiinţei crestine în vremurile noastre, ca urmare a experienţei oculte.

Unul dintre mediumurile cele mai demne de încredere din sec. al XX-lea, Arthur Ford, care s-a bucurat de o apreciere sporită printre crestini, dar si printre umanistii necredinciosi, este unul dintre „semnele vremii”; el si-a exprimat părerea deschis despre cele ce înseamnă acceptarea sporită a experienţelor oculte si sensibilitatea faţă de acestea: „Vremea mediumului de profesie se apropie de sfârsit. Am fost folosiţi ca niste cobai. Prin noi, oamenii de stiinţă au învăţat ceva despre condiţiile necesare pentru asemenea experienţe (legătura cu ‘lumea duhurilor’).”⁵⁷ Adică: experienţa ocultă care a fost mărginită până nu demult la câţiva „iniţiaţi”, a ajuns acum să fie accesibilă pentru mii de oameni obisnuiţi. De bună seamă că nu stiinţa a dus la aceasta, ci mai ales înstrăinărea sporită a oamenilor de crestinism si setea lor de „experienţe religioase” noi. Cu cincizeci sau saptezeci si cinci de ani în urmă, numai mediumurile si ocultistii de la marginea societăţii aveau legături cu „călăuzele spirituale”, obisnuiau să aibă experienţe „în afara trupului” sau „vorbeau în limbi”; astăzi aceste experienţe au

⁵⁶ Se poate citi despre o cercetare a miscării “harismatice” ca fenomen mediumnistic în cartea Ortodoxia si religia viitorului, St. Herman Monastery Press, 1979, cap. VII. ⁵⁷ Mediumuri, de editorii Jurnalului mediumnic, Harper & Row, N. Y., 1972, pag. 23.

ajuns să fie destul de obisnuite si sunt primite ca ceva obisnuit pe toate treptele societăţii.

Această crestere însemnată a experienţelor din „cealaltă lume” de astăzi, este, fără îndoială, unul dintre semnele apropierii sfârsitului acestei lumi. Sf. Grigorie cel Mare, după ce a istorisit felurite vedenii si experienţe ale vieţii după moarte în Dialogurile lui, a văzut că „lumea duhurilor se apropie de noi, arătându-se prin vedenii si descoperiri …. Fiindcă lumea actuală se apropie de sfârsit, lumea cea vesnică se arată mai aproape …. Sfârsitul lumii se uneste cu începutul vieţii vesnice” (Dialoguri IV, 43, pag. 251).

Cu toate astea, Sf. Grigorie adaugă faptul că prin aceste vedenii si descoperiri (care sunt cu mult mai obisnuite în vremea noastră decât pe vremea lui), vedem si acum adevărurile vieţii viitoare în chip nedesăvârsit, fiindcă lumina este încă „slabă si stearsă, ca lumina soarelui în primele ore ale dimineţii, înaintea zorilor”. Cât de adevărat este acest lucru despre experienţele de „după moarte” de astăzi! Niciodată înainte, nu i s-au dat omenirii mărturii atât de uimitoare si limpezi -sau cel puţin „idei” -că există o altă lume, că viaţa nu se sfârseste odată cu moartea trupului, că există un suflet care rămâne viu după moarte. Pentru o persoană cu o înţelegere limpede a învăţăturii crestine, experienţele de „după moarte” de astăzi pot fi doar o adeverire uimitoare a învăţăturii crestine despre starea sufletului îndată după moarte; iar experienţele oculte de astăzi pot numai să adeverească existenţa si firea sălasului din văzduh al duhurilor căzute.

Dar pentru restul omenirii, din care fac parte cei mai mulţi care îsi mai spun crestini, experienţele de astăzi, departe de a întări adevărurile crestinismului, se dovedesc a fi un semn ascuns către înselare si teorii mincinoase care pregătesc venirea domniei lui Antihrist. Într-adevăr, chiar cei care se întorc din „morţi” în vremea noastră, nu pot lămuri omenirea să se pocăiască: Dacănu ascultăde Moise si de prooroci, nu vor crede nici dacăar învia cineva din morţi (Luca 16, 31). În sfârsit, numai cei care sunt credinciosi lui „Moise si proorocilor” - adică desăvârsirii adevărului descoperit -sunt în stare să priceapă înţelesul adevărat al experienţelor de astăzi. Ceea ce învaţă restul omenirii din aceste experienţe nu este pocăinţa si apropierea de judecata lui Dumnezeu -ci o nouă evanghelie străină, amăgitoare a experienţei desfătătoare a celeilalte „lumi” si înlăturarea celor pornite de Dumnezeu pentru a destepta omul

la realitatea celeilalte lumi adevărate a raiului si iadului: frica de moarte.

Arthur Ford lămureste destul de bine faptul că întreaga menire a mediumurilor ca el, este „de a folosi oarecare daruri date mie pentru a înlătura pentru totdeauna frica de moarte din

58

minţile oamenilor” . Aceasta vesteste si Dr. Kubler-Ross, si este în acelasi timp si concluzia „stiinţifică” a cercetătorilor, precum Dr. Moody: „cealaltă lume” este desfătătoare, iar omului nu trebuie să-i fie frică să intre în ea. Cu două veacuri în urmă, Emanuel Swedenborg a rezumat „spiritualitatea” celor care cred astfel: „Mi s-a îngăduit să mă bucur nu numai de plăcerile trupului si ale simţurilor, ca cei care trăiesc în lume, ci mi s-a mai îngăduit să mă bucur de astfel de desfătări si fericiri ale vieţii, care erau mai mari si mai alese decât îsi poate închipui sau crede cineva că, după părerea mea, nici o persoană din lumea întreagă nu s-a mai bucurat vreodată înainte …. Credeţi-mă, dacă as sti că Dumnezeu m-ar chema la El mâine, as chema astăzi cântăreţi, ca să fie încă o dată veselie adevărată în această lume.” Când a vestit data morţii sale femeii lui, el a fost asa de mulţumit „ca si cum urma să primească o vacanţă, pentru a merge la o petrecere”.⁵⁹

Vom pune acum faţă în faţă această purtare cu adevărata purtare crestină faţă de moarte de-a lungul veacurilor. Vom

⁵⁸ Arthur Ford, Viaţa dincolo de moarte, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1971, pag. 153.

Citat în George Trobridge, Swedenborg: viaţa si teoria lui, Swedenborg Foundation, New York, 1968, pag. 175, 276.

vedea cât este de primejdios pentru suflet să nu ai nici un fel de socotinţă cu privire la „experienţele spirituale” si să te lepezi de ocrotirile învăţăturii crestine!

5. Purtarea crestină faţă de moarte

Desi sfârseste atât de departe de adevărul lucrurilor, teoria ocultă despre viaţa după moarte porneste de la un adevăr crestin de netăgăduit: moartea trupului nu este sfârsitul vieţii, ci numai începutul unei noi stări a fiinţei omenesti, care îsi urmează viaţa departe de trup. Moartea, care nu a fost făcută de Dumnezeu, ci a fost adusă în zidire prin păcatul lui Adam, săvârsit în rai, este chipul cel mai uimitor prin care omul înfruntă căderea firii sale. Soarta omului în vesnicie atârnă în mare măsură de felul în care îsi socoteste propria lui moarte si cum se pregăteste pentru aceasta.

Adevărata purtare crestină faţă de moarte are în alcătuirea ei atât stări de frică, cât si de îndoială, tocmai acele emoţii pe care ocultismul doreste să le înlăture. Totusi, purtarea crestină nu are nimic din frica cumplită pe care o au cei care mor fără nici o nădejde pentru viaţa vesnică, iar un crestin a cărui constiinţă a adormit, si se apropie linistit de moarte, are chiar un simţământ de încredere, prin harul lui Dumnezeu. Să cercetăm moartea crestină a câtorva dintre marii sfinţi monahi ai veacului al V-lea, din Egipt.

„Când a venit vremea pentru odihna cea vesnică a Sf. Agaton, acesta si-a petrecut trei zile într-o purtare de grijă adâncă faţă de sine, fără să stea de vorbă cu nimeni. Fraţii l-au întrebat: ‘Avva Agaton, unde esti?’ ‘Mă aflu în faţa judecăţii lui Hristos,’ a răspuns el. Fraţii au zis: ‘Chiar si sfinţia ta te temi, Părinte?’ El a răspuns: ‘Eu m-am străduit după puterile mele să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar sunt om, si cum să stiu dacă faptele mele I-au plăcut lui Dumnezeu?’ Fraţii l-au întrebat: ‘Nu ai cu adevărat nici o nădejde în chipul de vieţuire al sfinţiei tale, care a fost după voia lui Dumnezeu?’ ‘Nu pot să am asemenea nădejde, căci judecata omului este una, iar judecata lui Dumnezeu este alta,’ a răspuns el. Doreau să-l întrebe mai multe, dar el le-a spus: ‘Arătaţi-mi dragoste acum, si nu mai vorbiţi cu mine, căci nu sunt slobod.’ Şi a murit cu bucurie. ‘L-am văzut bucurându-se ca si cum ar fi văzut si ar fi fost întâmpinat de prieteni dragi,’ au spus ucenicii săi.”⁶⁰

Chiar marii sfinţi care mor în mijlocul unor semne limpezi ale harului lui Dumnezeu, păstrează o smerenie adevărată pentru mântuirea lor. „Când a venit ceasul morţii pentru marele Sisoe, faţa i s-a luminat si a spus Părinţilor care stăteau cu el: ‘Iată, a venit Avva Antonie.’ După o clipă de tăcere, a zis: ‘Iată, a venit ceata proorocilor.’ Apoi s-a luminat mai tare si a zis: ‘Iată, a venit ceata apostolilor.’ Şi iarăsi faţa lui s-a făcut de două ori mai strălucitoare si a început să vorbească cu cineva. Bătrânii l-au întrebat cu cine vorbea. El a răspuns: ‘Au venit îngerii să mă ia, dar eu mă rog fierbinte să-mi mai dea puţin răgaz pentru pocăinţă. Bătrânii i-au spus: ‘Părinte, sfinţia ta nu ai nevoie de pocăinţă.’ El le-a răspuns: ‘Cu adevărat, nici nu stiu dacă măcar am pus început pocăinţei.’ Dar toată lumea stia că era desăvârsit. Asa vorbea si simţea un crestin adevărat, chiar dacă în timpul vieţii sale, înviase morţi numai cu cuvântul său si era plin de darurile Duhului Sfânt. Şi iarăsi faţa lui a strălucit încă si mai mult: strălucea ca soarele. Tuturor le era teamă. El le-a spus: ‘Uite, a venit Domnul si a grăit: „Aduceţi la Mine vasul cel ales din pustiu.”’ Cu aceste cuvinte si-a dat duhul. S-a văzut un fulger si chilia s-a umplut de mireasmă” (Patericul egiptean , citat de episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 110).

Cât de aleasă este această purtare crestină adâncăsi neabătută, când o asemănăm cu purtarea de suprafaţă a unor crestini neortodocsi de astăzi care cred că ei sunt deja „mântuiţi” si nu vor fi judecaţi ca toţi ceilalţi oameni, si de aceea nu au de ce să le fie frică de moarte. O astfel de purtare, care este foarte răspândită printre protestanţii de astăzi, este de fapt destul de

⁶⁰ Patericul egiptean, citat de Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 107-108.

aproape de ideea ocultă că moartea nu trebuie să ne pricinuiască frică pentru că nu există nici o osândire; de bună seamă, chiar dacă a fost purtare necugetată, aceasta a ajutat la plăsmuirea celui de al doilea fel de purtare.

Fericitul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea sa din veacul al XI-lea la Evanghelii, a scris: „Mulţi se însală cu o nădejde desartă; ei cred că vor fi primiţi în Împărăţia cerului si vor intra în ceata celor răposaţi întru desăvârsirea faptelor celor bune, plăsmuind în inimile lor închipuiri despre ei …. Mulţi sunt chemaţi, fiindcă Dumnezeu pe mulţi îi cheamă, într-adevăr pe toată lumea; dar puţini sunt cei alesi, puţini sunt mântuiţi, puţini sunt cei care sunt vrednici de alegerea lui Dumnezeu” (Tâlcuire la Matei 22, 14).

Asemănarea dintre filosofia ocultăsi teoria protestantă obisnuită este poate pricina de căpetenie pentru care încercările unor protestanţi evanghelisti (vezi Bibliografia) de a critica experienţele de „după moarte” după „crestinismul biblic”, au fost lipsite de biruinţă. Acesti critici au pierdut atât de mult din învăţătura crestină tradiţională despre viaţa după moarte, sălasul văzduhului, lucrările si înselările dracilor, că împotrivirile lor sunt adesea nedeslusite si făcute la întâmplare; adesea, acesti critici nu înţeleg această problemă mai cu dreptate decât cercetătorii laici pe care îi atrag în experienţele înselătoare „crestine” sau „biblice” din sălasul din văzduh.

Adevărata purtare crestină faţă de moarte se bazează pe constientizarea deosebirilor hotărâtoare dintre această viaţă si cea care va veni. Mitropolitul Macarie al Moscovei a rezumat învăţătura scripturistică si patristică despre această problemă în aceste cuvinte: „Moartea este hotarul la care se sfârseste pentru om vremea luptelor si începe vremea răsplatei, astfel încât după moarte nu-i mai stă omului în putinţă nici pocăinţa, nici îndreptarea vieţii. Mântuitorul Hristos a spus acest adevăr în pilda Sa despre omul cel bogat si Lazăr, din care este limpede că atât unul cât si celălalt si-au primit răsplata îndată după moarte, iar omul cel bogat, oricât de mult a fost chinuit în iad, nu a putut să fie slobozit din suferinţele sale prin pocăinţă (Luca 16, 26).”⁶¹

De aceea, moartea este adevărul care trezeste în noi socotinţa deosebirii dintre lumea aceasta si cea viitoare si ne însufleţeste să punem început vieţii de pocăinţă si de curăţire, de vreme ce ni se dă acest timp de mare preţ. Când Avva Dorotei a fost întrebat de către un frate oarecare de ce si-a petrecut vremea vieţii lui cu nepurtare de grijă în chilia sa, acesta a răspuns: „Pentru că tu nu ai priceput nici odihna cea mult asteptată nici chinurile viitoare. Dacă le-ai cunoaste asa cum ar trebui, ai răbda si nu te-ai slăbănogi nici dacă chilia ta ar fi plină de viermi si ai sta printre ei până la gât.”⁶²

La fel, Sf. Serafim de Sarov, din vremurile noastre moderne, ne-a învăţat: „O, numai dacă aţi sti ce bucurie, ce dulceaţă le asteaptă pe sufletele cele drepte în rai, atunci aţi fi hotărâţi întru această viaţă vremelnică să răbdaţi orice suferinţă, orice prigonire si batjocură, cu recunostinţă. Dacă chilia noastră ar fi plină de viermi, si dacă acesti viermi ar fi să se hrănească cu carnea noastră de-a lungul întregii noastre vieţi vremelnice din lumea aceasta, atunci cu cea mai mare dorinţă am primi aceasta, numai ca să nu fim lipsiţi de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a gătit-o celor care Îl iubesc.”⁶³

***************************

Lipsa de frică a ocultistilor si protestanţilor dinaintea morţii este urmarea nemijlocită a lipsei lor de constiinţă pentru cele ce îi asteaptă în viaţa viitoare si a celor ce se pot face acum ca să se pregătească pentru ea. Pentru această pricină, adevăratele experienţe sau vedenii ale vieţii după moarte îl cutremură pe om până în străfundurile fiinţei sale si (dacă cineva

⁶¹ Mitropolitul Macarie, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, pag. 524. ⁶² Avva Dorotei, Sfaturi de suflet folositoare, Holy Trinity Lavra, 1900. Cuvântul 12: “Despre frica chinului viitor”, pag. 137. ⁶³ Sfaturile duhovnicesti ale Sf. Serafim de Sarov, St. Herman Monastery Press, 1978, pag. 69.

nu a dus o viaţă crestină plină de râvnă) îi schimbă întreaga viaţă ca să se pregătească pentru viaţa ce va să vină. Când Sf. Atanasie din pesterile Kievului a murit si s-a întors la viaţă după două zile, fraţii săi călugări „s-au înfricosat văzându-l întorcându-se la viaţă; apoi au pornit să se întrebe cum s-a întors acesta la viaţă si ce văzuse si auzise în vreme ce fusese departe de trup. Tuturor întrebărilor, le-a răspuns numai cu cuvintele: „Mântuiţi-vă!” Şi când fraţii l-au întrebat stăruitor, cerându-i să le spună ceva de folos, el le-a lăsat ca testament al său, ascultare si pocăinţă neîncetată. Îndată după aceasta, Atanasie s-a închis într-o pesteră si a rămas acolo vreme de doisprezece ani fără să o părăsească, petrecând zi si noapte în lacrimi nesfârsite, mâncând puţină pâine si apă la două zile, si fără să vorbească cu cineva în toată vremea asta. Când i-a venit ceasul morţii, a repetat fraţilor adunaţi laolaltă, sfaturile sale despre ascultare si pocăinţă, si cu pace a adormit întru Domnul.”⁶⁴

La fel, în apus, Bede cel Vrednic povesteste cum omul din Northumbria, după ce s-a aflat o noapte întreagă în stare de moarte, a revenit la viaţă si a spus: „Cu adevărat m-am ridicat din strânsoarea morţii, si îmi este îngăduit să trăiesc din nou printre oameni. Dar de acum încolo nu mai trebuie să trăiesc asa cum obisnuiam, ci trebuie să pun început unui chip de vieţuire foarte ales.” A dat la săraci toate cele ce avea si a plecat la o mânăstire. Mai târziu a povestit că văzuse atât raiul cât si iadul, dar „acest bărbat al lui Dumnezeu nu obisnuia să vorbească despre aceste lucruri si despre altele pe care le văzuse, cu oricare oameni nepăsători sau care vieţuiau fără purtare de grijă, ci numai cu cei în care sălăsluia frica de osândă sau care se veseleau de nădejdea bucuriei vesnice si voiau să pună cuvintele

⁶⁴ După cum se istoriseste în cartea Episcopului Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 129; vezi viaţa sa în Patericul pesterilor Kievului, Holy Trinity Monastery, Jordanville, N. Y., 1967, pag. 153-155, Sf. Atanasie, numit “Reînviatul”, este pomenit la 2 decembrie.

lui la inimă si să sporească lăuntric în sfinţenie.”⁶⁵

Chiar în vremurile noastre moderne, autorul cărţii „De necrezut pentru mulţi” a fost atât de uimit de adevărata sa experienţă a celeilalte lumi, încât si-a schimbat în întregime viaţa, s-a călugărit si a scris istorisirea experienţelor sale cu scopul de a-i trezi pe alţii ca si pe el însusi, pe cei care trăiau cu

o încredere gresită a necredinţei cu privire la viaţa viitoare.

Asemenea experienţe sunt numeroase în Vieţile sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe, si acestea se află într-o mare împotrivire faţă de experienţele oamenilor de astăzi, care au văzut „raiul” si „lumea cealaltă” si totusi rămân cu o încredere nepotrivită că ei sunt deja „pregătiţi” pentru viaţa de după moarte si că moartea însăsi nu are nimic de care să se înfricoseze.

Locul aducerilor aminte de moarte în viaţa crestină, poate fi văzut în îndrumarul luptei crestine, Scara Sfântului Ioan (a cărei treaptă a sasea vorbeste mai ales despre aceasta): „După cum dintre toate mâncărurile pâinea este de cel mai mare preţ, tot la fel gândul morţii este cel mai trebuincios dintre toate lucrurile …. Este cu neputinţă să petreci ziua de astăzi cu evlavie dacă nu

o socotim ca pe ultima din viaţa noastră” (Treapta 6, 4; 24). Scriptura spune bine: În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârsitul tău si nu vei gresi niciodată(Sirah 7, 38). Marele Sf. Varsanufie de Gaza si-a sfătuit fratele: „Întăreste-ţi gândurile cu aducerea aminte de moarte al cărei ceas nu este cunoscut de nici un om. Să ne străduim să facem bine înainte de a ne despărţi de această viaţă - căci nu stim ziua în care vom fi chemaţi -ca nu cumva să ne aflăm nepregătiţi si să rămânem în afara cămării de nuntă, dimpreună cu cele cinci fecioare nebune” (Sf. Varsanufie, Răspuns 799).

Marele Avva Pimen, când a auzit de adormirea Sf. Arsenie cel Mare al Egiptului, a zis: „Fericit esti Arsenie! Ai vărsat

⁶⁵ Bede cel Vrednic, O istorie a Bisericii si poporului englez, Cartea V, 12, pag. 289, 293.

lacrimi de-a lungul întregii tale vieţi pământesti! Dacă nu plângem cu durere aici, vom plânge vesnic. Nu avem nici o scăpare de lacrimi: ori aici, de bunăvoie, ori acolo, în chinuire, fără de voie” (Patericul egiptean , după Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 108).

Numai un om cu această concepţie crestină adevărată despre viaţă poate cuteza să spună, împreună cu Sf. Apostol Pavel,

doresc să mă despart de trup si să fiu împreună cu Hristos

(Filipeni 1, 23). Numai cel care a vieţuit viaţa crestină de nevoinţă, de pocăinţă si de lacrimi pentru păcatele sale, poate să spună împreună cu Sf. Ambrozie al Milanului: „Prostilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii cei înţelepţi o caută ca pe o odihnă după ostenelile lor si ca pe sfârsitul celor rele.”⁶⁶

Episcopul Ignatie Brianceaninov încheie cunoscuta sa „Omilie despre moarte” cu cuvintele care sunt potrivite si pentru noi, cu o sută de ani mai târziu, ca o chemare de a ne întoarce la singura purtare crestină adevărată faţă de moarte, dând la o parte toate înselările trandafirii ale stării noastre spirituale de astăzi, ca si toate nădejdile lipsite de temei pentru viaţa viitoare:

„Să desteptăm în noi aducerea aminte de moarte prin mergerea la cimitire, vizitarea bolnavilor, fiind de faţă la moartea si înmormântarea celor care ne sunt apropiaţi, prin cercetarea deasă si reînnoirea în mintea noastră a feluritelor morţi din zilele noastre, despre care am auzit sau am văzut …. Înţelegând cât de scurtă este viaţa noastră pământeascăsi desertăciunea tuturor agonisirilor si profitului pământesc; înţelegând viitorul înfricosător care îi asteaptă pe cei care L-au batjocorit pe Mântuitorul si răscumpărarea, si s-au dat pe ei însisi în întregime ca jertfă pentru păcat si stricăciune -să ne întoarcem ochii minţii de la vederea cea stăruitoare a frumuseţii

⁶⁶ Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], 8, 32, în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. McHugh, Catholic University of America Press, 1972, Părinţi ai Bisericii, vol. 65, pag. 94.

înselătoare si desfătătoare a lumii acesteia, care prinde cu usurinţă inima omenească slabă si o sileste să o iubească si să o slujească. Să ne îndreptăm către privelistea cea înfricosătoare, dar mântuitoare a morţii care ne asteaptă. Să vărsăm lacrimi cât mai este vreme; să ne spălăm, să ne curăţăm cu lacrimi si cu spovedirea păcatelor noastre, care sunt scrise în cărţile Stăpânului lumii. Să dobândim harul Duhului Sfânt -această pecete, acest semn al alegerii si mântuirii; este de folos pentru trecerea liberă prin văzduh si pentru intrarea prin porţile si palatele ceresti …. O, voi, cei care aţi fost izgoniţi din rai! Raiul nu este pentru desfătări, nici pentru veselie, nici pentru ca să petrecem întru veselie că ne aflăm pe pământ -ci pentru credinţă, pocăinţă si crucea cu care am putea să ucidem moartea care ne-a ucis pe noi si să ne răscumpărăm raiul pierdut! Fie ca Milostivul Dumnezeu să dea cititorilor acestei Omilii si celui care a alcătuit-o, aducerea aminte de moarte în vremea acestei vieţi pământesti, si prin această aducere aminte si prin înfrânarea de la toate cele ce sunt desertăciune si printr-o viaţă trăită pentru vesnicie, să alunge de la sine frica de moarte când va veni ceasul, si prin aceasta să intre în viaţa cea fericită, vesnică, adevărată. Amin.” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 181183).

---