[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
		Asculta Ortodox Radio

CAPITOLUL VII

Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă

CERCETĂTORII experienţelor trăite „după moarte” din zilele noastre, se îndreaptă aproape în întregime către deslusirea acestora, către acel fel de literatură care pretinde că se bizuie pe experienţa trăită în „afara trupului”: literatura ocultă de veacuri, din Cărţilemorţilor, egipteană si tibetană, până la îniţiatorii si maestrii oculţi din zilele noastre. Pe de altă parte, nici măcar unul dintre acesti cercetători nu dau atenţie învăţăturii crestine despre viaţa de după moarte sau izvoarelor scripturistice ori patristice pe care se bazează. Ce înseamnă aceasta?

Pricina este una simplă: învăţătura crestină vine din descoperirea lui Dumnezeu către om despre soarta sufletului după moarte, si se apleacă mai ales asupra ultimei stări a sufletului după moarte si zăboveste mai ales asupra celei din urmă stări a sufletului în rai sau în iad. De vreme ce există si o bogată literatură crestină, care ne arată ce se întâmplă cu sufletul după moarte, bazată pe experienţele de după moarte si în afara trupului, ale celor care le-au trăit si le-au istorisit (asa cum au fost arătate în capitolul anterior despre „vămi”), această literatură, de bună seamă, are o însemnătate mai mică, în comparaţie cu învăţătura crestină de bază, despre starea sufletului de la sfârsitul vieţii pământesti. Literatura bazată pe experienţa crestină este de folos mai ales pentru a lămuri si a înflăcăra esenţa învăţăturii crestine.

Cu toate acestea, în literatura ocultă, situaţia este răsturnată.

Cea mai importantă este experienţa sufletului din „afara trupului”, în vreme ce ultima stare a sufletului este de obicei lăsată neclară sau deschisă părerilor si socotinţei personale, bazate pe aceste experienţe. Cercetătorii de astăzi sunt atrasi cu mult mai lesne de experienţele scriitorilor oculţi (care par să aibă putinţa, cel puţin într-o oarecare măsură, de a cerceta „stiinţific”) decât de învăţătura crestină, pentru care se cuvine cu adevărat trăirea credinţei si nădăjduirea si umblarea pe o cale duhovnicească potrivită cu învăţătura.

În acest capitol vom încerca să deslusim unele dintre greselile acestei socotinţe, care nu-i atât de „obiectivă” pe cât li se pare unora, si dă prilejul unei aprecieri a experienţelor oculte „din afara trupului”, prin credinţa crestinismului ortodox. Pentru a face aceasta, trebuie să prezentăm literatura ocultă pe care o folosesc unii cercetători de astăzi, pentru a lămuri experienţele de „după moarte”.

1.Cartea tibetanăa morţilor

Cartea tibetanăa morţilor²¹ este o carte budistă din sec. al VIII-lea, care mărturiseste despre tradiţia pre-budistă dintr-o vreme cu mult mai timpurie. Titlul tibetan al cărţii este „Eliberarea prin auz dupămoarte”, si este prezentată de către editorul englez ca „un manual mistic pentru călăuzirea prin cealaltă lume, care este plină de multe închipuiri si sălasuri” (pag. 2). Cartea este citită lângă trupul noului răposat pentru ajutorul sufletului, pentru că, asa cum spune chiar textul, „în ceasul morţii se ivesc multe închipuiri înselătoare” (pag. 151). Acestea, asa cum spune editorul, „nu sunt vederi ale realităţii, ci nimic mai mult decât ... (propriile) porniri ale minţii, care au luat chip întrupat (pag. 31). În etapele mai târzii de 49 de zile ale experienţelor de „după moarte”, care sunt prezentate în carte, se află vedenii atât ale zeităţilor „pasnice” cât si ale celor

Cartea tibetană a morţilor, editată de W. Y. Evans-Wentz, Oxford University Press, Paperback ed., 1960.

„mânioase” -toate acestea sunt socotite înselătoare, după doctrina budistă. (Vom arăta mai jos, în cercetarea firii acestui tărâm, de ce aceste vedenii sunt cu adevărat în mare măsură înselătoare.) Sfârsitul acestui întreg fenomen este căderea, în sfârsit, a sufletului într-o „reîncarnare” (despre care, de asemenea, se va vorbi mai jos), pe care teoria budistă o socoteste ca pe un rău care trebuie ocolit prin iniţiere budistă. Dr. C. G. Jung, vorbind despre această carte, crede că aceste vedenii sunt foarte asemănătoare înfăţisării lumii de după moarte din literatura spiritistă a occidentului modern -amândouă „dau o impresie urâtă despre întreaga desertăciune si banalitate a comunicărilor din „lumea duhurilor” (pag. 11).

Sub două aspecte, sunt asemănări de netăgăduit între „Cartea tibetană a morţilor” si experienţele trăite astăzi de oameni, iar acest lucru explică interesul Dr. Moody si al altor cercetători pentru această carte. Mai întâi experienţa „din afara trupului” care se trăieste în primele clipe ale morţii este în general aceeasi ca aceea istorisită în experienţele de astăzi (la fel ca în literatura ortodoxă): sufletul răposatului se arată ca un „trup strălucitor iluzoriu” care poate fi văzut de către alte fiinţe cu fire asemănătoare, dar nu de către oamenii trupesti. La început sufletul nu stie dacă este viu sau mort. El vede oamenii din jurul trupului său, aude tânguirile celor de faţă, si are toate însusirile simţurilor. Are miscări libere si poate trece prin obiecte tari (pag. 98-100, 156-160). În al doilea rând, „în clipa morţii se vede strălucirea clară a unei lumini,” (pag. 89), pe care cercetătorii de astăzi o numesc „fiinţa de lumină”, si care este descrisă de mulţi oameni.

Nu-i nici o pricină de îndoială că ceea ce se arată în Cartea tibetană a morţilor se bazează pe experienţa trăită „în afara trupului”. Dar vom vedea mai jos că starea adevărată de după moarte este doar una dintre aceste experienţe, si trebuie să ne ferim să credem că orice experienţă „din afara trupului” este o descoperire a celor ce se întâmplă cu adevărat cu sufletul după moarte. Experienţele mediumurilor din apus pot fi de asemenea adevărate; dar ele, de bună seamă, nu transmit vesti adevărate de la morţi, asa cum pretind ei. Este o asemănare între Cartea tibetanăa morţilor si Cartea egipteanăa morţilor,²² care este cu mult mai timpurie. Cea din urmă prezintă sufletul după moarte ca suferind multe schimbări si întâlnindu-se cu mulţi „zei”. Nu există nici o tradiţie vie a tălmăcirii acestei cărţi, oricum, chiar si fără aceasta, cititorul modern poate să ghicească ceva din simbolismul ei. Potrivit acestei cărţi, răposatul ia pe rând chipul unei rândunele, al unui soim de aur, al unui sarpe cu picioare de om, al unui crocodil, al unei flori de lotus, etc., si întâlneste „zei” neobisnuiţi si fiinţe din alte lumi (cele „Patru maimuţe sfinte”, zeiţa hipopotam, felurite zeităţi cu capete de câini, sacali, maimuţe, păsări, etc.) Experienţele plăsmuite si încâlcite ale împărăţiei de „după moarte”, asa cum sunt înfăţisate în această carte, se află într-un contrast puternic cu claritatea si simplitatea experienţelor crestine. Desi poate că se bazează pe experienţe adevărate din „afara trupului”, această carte este la fel de plină de vedenii înselătoare ca si Cartea tibetanăa morţilor si de bună seamă, nu poate fi socotită ca o prezentare adevărată a stării sufletului după moarte.

2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg

Un alt text ocult pe care îl cercetează cercetătorii, poate fi înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne. Este de mentalitate apuseană, si se vede că este crestin. Scrierile vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii. Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obisnuit din Europa veacului al XVIII-lea, care cunostea curent multe limbi. Erudit, om de stiinţă si inventator, activ în viaţa publică, ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze si membru al Casei aristocraţilor -pe scurt, era un „om universal” de la

²² Cartea morţilor, tr. de E. A. Wallis Budge, Bell Publishing Co., N. Y., 1960.

începutul veacului stiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un om să stăpânească aproape toate cunostinţele veacului său. A scris cam 150 de lucrări stiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul), depăsind cu mult veacul său.

Când avea 56 de ani, si-a îndreptat atenţia către lumea cea nevăzută, si în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr mare de lucrări religioase, înfăţisând raiul, iadul, îngerii si duhurile - toate având ca temelie experienţa sa personală.

El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele pământesti; totusi, acestea se află în armonie cu descrierile majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la jumătatea drumului dintre rai si iad.²³ Desi este lumea duhurilor, si nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea materială, că omul nici nu stie la început că a murit (461); el are acelasi fel de „trup” si însusiri ale simţurilor, ca atunci când se afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină -ceva strălucitor si nedeslusit (450) -si are loc „trecerea în revistă” a vieţii omului cu toate faptele lui cele bune si cele rele. Îsi întâlneste prietenii si cunostinţele din această lume (494); si pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri si persoane faţă de care simte iubire, si realitatea este hotărâtă de gânduri -de îndată ce se gândeste la o persoană iubită, acea persoană se arată ca si cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce cineva se obisnuieste cu această lume a duhurilor, acela află de la prieteni despre rai si despre iad, si este purtat în diferite cetăţi, grădini si parcuri (495).

În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul

²³ Emanuel Swedenborg, Rai si iad, tr. de George F. Dole, Swedenborg Foundation, Inc., N. Y. 1976, secţiunea 421; secţiunile din paranteze din textul de mai sus sunt toate din această carte.

este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care durează de la câteva zile până la un an (498). Dar si „raiul”, asa cum este înfăţisat de Swedenborg, nu este prea deosebit de „lumea duhurilor”, si amândouă seamănă foarte mult cu pământul (171). Sunt curţi si săli publice ca si pe pământ, parcuri si grădini, case si dormitoare pentru „îngeri” cu multe schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, si legi, si tribunale de judecată -toate, de bună seamă, mai „duhovnicesti” decât pe pământ. Sunt biserici si slujbe bisericesti cu preoţi care oficiază slujbe si care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se împotriveste. Sunt căsătorii, scoli, cresterea si educarea copiilor, viaţă publică -pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe pământ, care pot fi „duhovnicesti”. Swedenborg a stat de vorbă cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale morţilor), dar si cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter, si de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” si l-a convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe Calvin să nu mai creadă în predestinare. „Iadul” este descris ca un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini de dragoste de sine si lucrări diavolesti.

Se poate înţelege cu usurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit de cei mai mulţi dintre contemporanii săi si socotit nebun, si de ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios. Totusi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte neobisnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai filosofiei moderne, l-a luat în serios si a crezut în cele câteva exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost cunoscute în toată Europa; si filosoful american Emerson, în lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit „unul dintre uriasii literaturii, care nu poate fi asemănat cu învăţaţii obisnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi, renasterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un „mistic” si „prooroc”, fără nici o legătură cu crestinismul dogmatic, si mai ales cercetările experienţelor care au avut loc „după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lor si descrierea lui din primele clipe de după moarte.

Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri nevăzute si să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom vedea care este sălasul adevărat în care sălăsluiesc aceste duhuri.

Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute pe care le-a asezat în scris cu însemnate amănunte în voluminoasele sale Jurnal al viselor si Jurnal spiritual (2300 de pagini) -dezvăluie în chip lămurit toate însusirile celui care intră în legătură cu dracii văzduhului, asa cum a arătat si episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel de meditaţie, care cuprinde relaxarea si concentrarea intensă. Cu vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei, pe care a primit-o cu încredere si a socotit-o ca pe un semn de „încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă vise cu Hristos si a fost primit într-o societate de „nemuritori” si treptat a început să fie constient de prezenţa „duhurilor” din jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit pe când călătorea prin Londra: Într-o noapte, după ce a mâncat prea mult, pe neasteptate, a văzut negru înaintea ochilor si reptile târâtoare pe podea, si apoi un om care stătea în colţul camerei si spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” si s-a făcut nevăzut în întuneric. Desi s-a speriat de această arătare, a crezut în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”. Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiasi nopţi, acelasi om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat. Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii si Mântuitorul, si că mă alesese pe mine ca să le lămuresc oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, si că el însusi mă va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul si iadul, asa încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor ... După aceea, de multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupesti, astfel încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, si când eram foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii si cu duhurile”.²⁴

Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg a fost deschis legăturii cu sălasul din văzduh al duhurilor căzute, si că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această sursă. „Raiul” si „iadul” pe care le-a văzut, erau si ele părţi ale acestui sălas din văzduh, si „descoperirile” pe care le-a lăsat în scris, sunt o descriere a înselărilor sale despre acest sălas, pe care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însusirile acestui sălas.

3. „Planul astral” al teosofiei

Teosofia secolelor al XIX-lea si al XX-lea, care este un amestec de idei oculte occidentale si orientale, ne învaţă în amănunt despre acest sălas aerial, care este văzut ca fiind alcătuit dintr-un număr de „planuri astrale”. („Astral”, însemnând „de stele”, este un termen închipuit pentru a se referi la cele ce se află „deasupra pământescului”.) Potrivit unui rezumat al acestei doctrine, „planurile (astrale) cuprind sălasurile tuturor duhurilor nemateriale, locul unde lucrează zeii si dracii, locul în care sălăsluiesc chipurile-gând, tărâmul locuit de duhurile aeriale si de alte elemente, si felurime de raiuri si iaduri cu cetele lor de îngeri si de draci ... Prin mijlocirea

²⁴ R. L. Tafel, Documents Concerning Swedenborg [Scrieri despre Swedenborg], vol. I, p. 35-36. Vezi Wilson Van Dusen, The Presence of Other Worlds [Prezenţa altor lumi], (The Psychological-Spiritual Findings of Emanuel Swedenborg [Descoperirile spiritual-psihologice ale lui Emanuel Swedenborg]), Harper and Row, N. Y., 1973, p. 19-63, pentru prezentarea deschiderii “ochiului spiritual” al lui Swedenborg.

ritualurilor, persoanele iniţiate cred că se pot ’ridica la diferite nivele sau planuri’, si să trăiască întâmplări în aceste locuri, în deplină stare de constienţă.”²⁵

Potrivit acestei doctrine, cineva intră în „planul astral” (sau „planuri”, numai dacă acest sălas este socotit ca un întreg, ori în straturile lui separate) la vremea morţii, si precum spune teoria lui Swedenborg, nu există nici o schimbare neasteptată a stării cuiva si nici o judecată. Omul continuă să vieţuiască ca si înainte, numai că se află în afara trupului si începe să „treacă prin toate sub-planurile planului astral, în calea sa către lumea cerurilor.”²⁶ Fiecare sub-plan se subţiază continuu si se „adânceste” si înaintarea prin acestea, departe de a stârni frică si sovăială, asa cum se întâmplă în „vămile” crestine, ci totul se petrece în desfătare si veselie: „Bucuria vieţii în planul astral este atât de mare, că viaţa cea trupească în asemănare cu ea nu pare viaţă deloc ... La nouă din zece nu le place cu nici un chip să se întoarcă în trup.” (A. E. Powel, op. cit., pag. 94).

Teosofia, invenţia mediumului rus Elena Blavatskaia, a fost întemeiată la sfârsitul secolului al XIX-lea, într-o încercare de a da o lămurire sistematică legăturilor mediumnice cu „morţii”, care s-au înmulţit în lumea apuseană de la marea izbucnire a fenomenului spiritist din America, în anul 1848. Astăzi, doctrina ei asupra „planului astral” (desi adesea nu este numit astfel) este modelul pe care l-au folosit mediumuri si alţi amatori de ocultism pentru a lămuri experienţele lor din lumea duhurilor. Desi cărţile teosofice asupra „planului astral” sunt pline de aceeasi „desertăciune si banalitate revoltătoare”, pe a cărei bază Dr. Jung socoteste să pună însusirile întregii literaturi spiritiste, totusi, dincolo de această nerusinare, există o filosofie de bază despre adevărul celeilalte lumi, care atinge o coardă sensibilă a cercetătorilor de astăzi. Părerea umanistă a lumii de astăzi, se

²⁵ Benjamin Walker, Dincolo de trup: dublul uman si planurile astrale, Routledge and Kegan Paul, London, 1974, pag. 117-118. ²⁶ A. E. Powel, Corpul astral, Editura Teosofică, Wheaton, III., 1972, pag. 123.

îndreaptă cu mai multă bunăvoinţă către o altă lume, care este mai degrabă desfătătoare decât dureroasă. O lume care îngăduie mai degrabă „dezvoltarea” ori „evoluţia” linistită decât judecata de la sfârsitul vieţii. O lume care mai degrabă îngăduie „încă o sansă” pentru a se pregăti pentru o realitate mai înaltă, decât hotărârea sorţii vesnice prin faptele săvârsite de-a lungul vieţii pământesti. Învăţarea teosofiei arată tocmai aceste însusiri cerute de „sufletul modern” si cere să se bazeze pe experienţă.

Pentru a da un răspuns crestin ortodox la această învăţătură, trebuie să privim mai atent experienţele obisnuite care au loc în „planul astral”. Dar unde să privim? Vestirile mediumurilor sunt în chip vădit nevrednice de încredere si sunt lipsite de limpezime; si în orice caz, legătura cu „lumea spiritelor” prin mediumuri este prea întunecată si mijlocită, pentru a alcătui dovada convingătoare a firii acelei lumi. Experienţele de „după moarte” de astăzi, pe de o parte, sunt prea scurte si negrăitoare pentru a fi socotite mărturie despre adevărata natură a celelalte lumi.

Dar există un fel de experienţă în „planul astral” care poate fi cercetată mai amănunţit. În limbajul teosofic se numeste „proiecţie astrală” sau „proiecţia corpului astral”. Prin cultivarea anumitor tehnici mediumnice, este cu putinţă nu numai intrarea în legătură cu spirite care s-au despărţit de trup, asa cum fac mediumurile obisnuite (când sedinţele lor de spiritism sunt adevărate), ci intră cu adevărat în sălasul lor de existenţă si „călătoresc” prin mijlocul lor. Cineva poate să nu creadă când aude despre asemenea experienţe din vremurile străvechi, dar se întâmplă, că această experienţă a ajuns să fie destul de obisnuită în vremurile noastre -si nu numai printre ocultisti -si există deja o literatură bogată în acest domeniu, cu experienţe povestite de către cei care le-au trăit.

4. „Proiecţia astrală”

să se ridice deasupra marginilor firii sale trupesti si poate să călătorească în locuri nevăzute. Acest fel de călătorie nu ne priveste pe noi aici. Apostolul Pavel nu a stiut dacă se afla „în trup” ori „în afară de trup” când a fost răpit până la al treilea cer (II Cor. 12, 2), si nu se cuvine să socotim noi până la care suis trebuie să se subţieze trupul pentru a intra în rai (dacă experienţa a avut loc cu adevărat „în trup”). Sau în ce fel de „trup subţire” poate fi îmbrăcat sufletul în timpul unei experienţe „în afara trupului” -dacă acest fel de lucruri poate fi cunoscut cu adevărat în această viaţă. Este destul să stim că sufletul (în oricare fel de „trup”), poate fi răpit cu adevărat prin harul lui Dumnezeu si poate să vadă raiul, cât si sălasul din văzduh, în care sălăsluiesc duhurile de sub cer.

În literatura ortodoxă, se vorbeste adesea despre asemenea experienţe, ca având loc „în afara trupului”, asa cum a fost experienţa Sf. Antonie la „vămi”, în vreme ce stătea la rugăciune, cum s-a arătat mai înainte. Episcopul Ignatie Brianceaninov pomeneste de doi pustnici din veacul al XIX-lea, ale căror suflete au iesit din trupurile lor, pe când se aflau la rugăciune -Cuviosul Vasilisc al Siberiei, al cărui ucenic a fost vestitul Zosima, si Bătrânul Schimonah Ignatie (Isaia), prieten bun al episcopului Ignatie (Ignatie Brianceaninov, Opere complete, vol. III, pag. 75). Cea mai uimitoare experienţă „în afara trupului” din Vieţile sfinţilor ortodocsi este probabil aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al X-lea), care, în vreme ce trupul său se afla în zăpadă, pe străzile cetăţii, el a fost răpit în duh ca să vadă raiul si cel de al treilea cer, despre care a povestit ucenicului său, care a istorisit întâmplarea (Vieţile sfinţilor, 2 octombrie).

Asemenea întâmplări se petrec numai prin harul lui Dumnezeu si în chip cu totul aparte, din voinţa si dorinţa oamenilor. Dar „proiecţia astrală” este o experienţă „în afara trupului”, care poate fi căutată si învăţată cu ajutorul unor tehnici. Această experienţă reprezintă ceea ce descrie episcopul Ignatie ca „deschiderea simţurilor”, si este limpede că -întrucât legătura cu duhurile este oprită oamenilor, în afară de lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu -sălasul care poate fi atins prin acest mijloc nu este cerul, ci numai sălasul aerial de sub cer, văzduhul locuit de duhurile cele căzute.

Textele teosofice care descriu această experienţă în amănunt, sunt pline de păreri si tâlcuiri oculte, si sunt lipsite de orice folos pentru a alcătui o imagine a experienţelor adevărate din acest sălas. Cu toate acestea, în sec. al XX-lea, a apărut un alt fel de literatură care se ocupă de această experienţă: odată cu lărgirea cercetărilor si experimentelor în domeniul „parapsihologiei”, unii indivizi au descoperit, fie întâmplător, fie prin experiment, că le stă în putinţă să aibă experienţe de „proiecţie astrală”, si au scris cărţi care descriu experienţele lor în limbaj non-ocult; unii cercetători au adunat si au cercetat relatări ale experienţelor „în afara trupului” si au scris despre acestea, mai degrabă într-un limbaj stiinţific decât ocult. Vom vorbi aici despre unele dintre aceste cărţi.

Latura „pământească” a experienţelor din „afara trupului” este prezentată bine într-o carte, de către directorul Institutului de Cercetări Psihologice din Oxford, Anglia.²⁷ Ca răspuns la o chemare făcută în septembrie 1966, în presa britanică si la radio, Institutul a primit vreo 400 de răspunsuri de la persoane care au pretins că au avut experienţe în afara trupului. Un asemenea răspuns arată că astfel de experienţe nu sunt nicidecum rare în zilele noastre si cei care le-au avut sunt cu mult mai doritori decât în anii din urmă, să vorbească despre acestea, fără frica de a fi socotiţi că sunt „nebuni”. Dr. Moody si alţi cercetători au aflat aceleasi lucruri despre experienţele de „după moarte”. Celor 400 de persoane li s-au dat să completeze două chestionare, iar cartea a fost urmarea comparării si a cercetării răspunsurilor la aceste chestionare.

Aproape toate experienţele prezentate în această carte s-au

²⁷ Celia Green, Experienţe din afara trupului, Ballentine Books, N. Y., 1975.

petrecut fără voie, fiind declansate de diferite împrejurări trupesti: osteneli, oboseală, boală, accident, anesteziere, somn. Aproape toate s-au întâmplat în preajma trupului (nu în vreun sălas al „duhului”), si constatările care s-au făcut sunt foarte asemănătoare cu cele la care au ajuns oamenii care au avut experienţe „după moarte”; cineva îsi vede trupul din „afară”, are toate însusirile simţurilor (chiar dacă aflându-se în trup este surd sau orb), nu-i stă în putinţă să atingă sau să lucreze asupra celor ce se află împrejurul lui, „pluteste” în aer cu un mare simţ de desfătare si bunăstare; mintea este mai limpede decât de obicei. Unele persoane au povestit despre întâlniri cu rude răposate, sau călătorii către un loc ce părea să nu facă parte dintr-o realitate obisnuită.

Un cercetător al experienţelor din „afara trupului”, geologul englez Robert Crookall, a adunat un număr foarte mare de exemple de astfel de experienţe, atât de la ocultisti, cât si de la mediumuri, pe de o parte, si de la oameni obisnuiţi pe de altă parte. El relatează experienţa după cum urmează: „S-a ’născut’ un trup-replică sau o ’dublură’ din trupul material si s-a asezat deasupra aceluia. Când ’dublura’ s-a despărţit de trup, s-a produs o ’pierdere a memoriei’ (cam tot asa cum schimbarea vitezelor la masină aduce o întrerupere foarte scurtă în transmiterea puterii) .... Adesea avea loc o revedere a întâmplărilor petrecute în viaţă, iar trupul material care fusese părăsit, era de obicei văzut de către ’dublura’ care se afla în stare liberă. ... Contrar asteptărilor, nimeni nu a vorbit despre vreo durere ori frică, care să fie pricinuită de iesirea din trup -totul părea desăvârsit de firesc .... Constienţa, asa cum lucra prin ’dublura’ despărţită de trup, era mult mai ascuţită decât în viaţa obisnuită ... Uneori apărea telepatie, clarviziune si înainte cunoastere. Se vedeau uneori prieteni ’morţi’. Multe persoane au arătat o mare neplăcere faţă de intrarea din nou în trup si de întoarcerea la viaţa pământească .... Acest exemplu obisnuit de întâmplări în experienţele din afara trupului, care până acum, nu erau recunoscute, nu se pot lămuri, în mod potrivit, pe presupunerea că toate aceste experienţe erau vise si că toate ’dublurile’ descrise erau simple halucinaţii. Pe de altă parte, se poate lămuri de îndată pe baza presupunerii că acestea erau experienţe adevărate si că ’dublurile’ văzute erau trupuri adevărate (desi erau de o mare subţirime).”²⁸

Această descriere este asemănătoare, punct cu punct, cu „modelul” Doctorului Moody despre experienţele de după moarte (Viaţă după viaţă, pag. 23-24). Această asemănare arată atât de limpede că se poate înfăţisa doar una si aceeasi experienţă. Dacă este asa, putem, în cele din urmă, să definim experienţa pe care au povestit-o Dr. Moody si alţi cercetători, si care a stârnit un interes atât de mare si neînţelegeri în lumea apuseană de câţiva ani încoace. Nu este tocmai o experienţă „după moarte”; este mai degrabă experienţa „în afara trupului” care este doar un pas către alte experienţe mult mai lărgite, fie ale morţii, fie ceea ce se numeste uneori „călătorie astrală” (despre care veţi vedea mai jos). Desi starea „în afara trupului” s-ar putea numi „prima clipă” a morţii -dacă urmează moartea cu adevărat -este o mare greseală să deducem din aceasta orice despre starea de „după moarte”, în afară de faptele simple ale supravieţuirii si constienţa sufletului după moarte, asupra cărora, cel ce crede cu adevărat în nemurirea sufletului nu se va împotrivi.²⁹ Mai mult, fiindcă starea „trupului după moarte” nu este neapărat legată de moarte, trebuie să fim cu dreaptă judecată în alegerea datelor limpezi ale experienţelor extinse în acest domeniu; mai ales, trebuie să ne întrebăm dacă arătările „raiului” (sau „iadului”) pe care le văd astăzi unii oameni, au vreo legătură cu adevărata înţelegere crestină a raiului si iadului, sau dacă acestea sunt numai o socotinţă a vreunei simple

²⁸ Robert Crookall, Experienţe în afara trupului, The Citadel Press, Secaucus, N. Y., 1970, pag. 11-13. ²⁹ Numai câteva secte, îndepărtate de învăţătura crestină istorică, socotesc că sufletul “doarme” sau este “inconstient” după moarte: martorii lui Iehova, adventistii de ziua a saptea, etc.

experienţe firesti (sau drăcesti) din sălasul din „afara trupului”.

Dr. Crookall -care a fost cel mai cuprinzător cercetător în acest domeniu, de până acum, fiind cu aceeasi băgare de seamă si purtare de grijă pentru amănunt, care caracterizează cărţile sale de început despre plantele fosile din Marea Britanie -a adunat mult material despre experienţele „raiului” si ale „gheenei”. El socoteste că amândouă sunt experienţe firesti si cu adevărat universale în starea „din afara trupului” si le deosebeste după cum urmează: „Cei care si-au părăsit trupurile în chip firesc erau înclinaţi să vadă privelisti luminoase si linistite (’raiul’), un fel de pământ slăvit; în vreme ce (cei care erau) scosi afară cu sila ... se îndreptau spre împrejurări de o oarecare nedeslusire, tulburi, si către o stare între vis si realitate, care este asemănătoare cu ’hadesul’ oamenilor de pe vremuri. Cei dintâi întâlneau mulţi ajutători (cuprinzând rude si prieteni morţi, cum am pomenit deja); cei din urmă întâlneau uneori împotrivitori fără trup” (pag. 14-15). Persoanele care au ceea ce Dr. Crookal numeste o „alcătuire trupească mediumnistică”, în chip neschimbat trec mai întâi printr-un loc „hades” întunecat si împâclit, si apoi printr-un loc cu o lumină strălucitoare, care seamănă cu raiul. Acest „rai” este descris în felurite feluri (atât de mediumuri cât si de non-mediumuri) ca „cea mai frumoasă priveliste văzută vreodată”, „o priveliste de o frumuseţe neasemănată -o grădină nesfârsită ca un parc si lumina de acolo este o lumină care nu s-a văzut niciodată pe mare sau pe pământ,” „priveliste frumoasă” cu „oameni învesmântaţi în alb” (pag. 117), „lumina se făcea mai puternică”, „pământul întreg era rosiatic” (pag. 137).

Pentru a lămuri aceste experienţe, Dr. Crookall presupune că există un „pământ întreg” care cuprinde, pe treapta cea mai de jos, pământul cel material, pe care îl cunoastem din viaţa de zi cu zi, împrejmuit de o sferă nematerială, care se întrepătrunde cu regiuni „hades” si „rai”, la hotarele lui de jos si de sus (pag. 87). Aceasta este o descriere a ceea ce în limbaj ortodox se cunoaste

ca văzduhul (sălasul aerial al) duhurilor căzute de sub cer, sau „planul astral” al teosofiei; totusi, în descrierile ortodoxe ale acestui sălas nu se face nici o deosebire „geografică” între partea de „sus” si cea de „jos” si se stăruie mai mult asupra înselărilor drăcesti care sunt o parte integrantă a acestui sălas. Dr. Crookall, fiind cercetător laic, nu cunoaste nimic despre acest chip al văzduhului, dar mărturiseste, din punctul său de vedere „stiinţific”, lucrul de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea experienţelor de „după moarte” si din „afara trupului”: ”raiul” si „iadul” pe care le văd persoanele în aceste experienţe sunt doar părţi (sau chipuri părelnice) ale sălasului din văzduh al duhurilor si nu au nici o legătură cu raiul adevărat si iadul adevărat din învăţătura crestină, care sunt sălasuri vesnice ale sufletelor oamenilor (si ale trupurilor lor celor înviate) la fel ca ale duhurilor celor nemateriale. Persoanele care se află în starea din „afara trupului” nu sunt slobode să „umble” în raiul si iadul adevărat, care sunt deschise sufletelor numai prin voia hotărâtă a lui Dumnezeu. Dacă unii „crestini” văd la „moarte”, aproape imediat, o „cetate cerească” cu „porţi de perle” si „îngeri”, este doar un semn că cele ce se văd în sălasul din văzduh atârnă într-o oarecare măsură de experienţele si asteptările trecute ale acelei persoane, întocmai asa cum hindusii care mor văd templele si „zeii” lor hindusi. Experienţele crestine adevărate ale raiului si iadului (asa cum vom vedea în capitolul următor) sunt la o cu totul altă măsură.

5. „Călătoria astrală”

Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă, omul îsi poate părăsi mediul înconjurător si poate intra într-o priveliste cu totul nouă -nu numai pentru o privire scurtă a unei „grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi ceresti”, ci pentru o „aventură” mai lungă în sălasul din văzduh. „Planul astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, si anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung povesteste experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o nastere grea. I-a văzut pe doctori si pe surori în jurul ei, dar în spate simţea că se află o priveliste slăvită, care părea să fie hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către acea priveliste ar pleca din viaţa aceasta - dar s-a întors în trup.³⁰

Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe, pe care le numeste experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă după viaţă, pag. 54-57).

Cei care îsi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale” dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă, care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor din „afara trupului” si starea de „după moarte”. Vom prezenta pe scurt cele ce a aflat acest experimentator.³¹

Robert Monroe este om de afaceri american, de succes (presedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de multe milioane de dolari) si un necunoscător în religie. Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte de a-l interesa literatura ocultă câtusi de puţin, pe când îsi

C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche], Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.³¹ Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).

săvârsea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de concentrare si relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie. După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o întâmplare neobisnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să „plutească” în afara trupului, si apoi a început să-si provoace si să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor” sale oculte, el dă la iveală aceleasi însusiri de bază -meditaţie pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de încredere si deschidere către experienţe noi si necunoscute, toate în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii si lipsită de cunostiinţele sau experienţele adânci ale crestinismului -care l-a deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.

Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau recunoaste pe pământ -la început erau locuri din apropiere, apoi erau locuri mai îndepărtate -cu unele încercări izbutite de a aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de medium a venit pentru el cu adevărat! -pag. 52). În cele din urmă, a început să intre în legătură cu privelisti necunoscute care nu păreau să fie de pe pământ.

Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe după „locuri”: „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul obisnuit al acestei lumi. „Locul de lucrare II” este un mediu „nematerial” care pare nesfârsit, cu aceleasi însusiri ca ale „planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al „doilea trup”, după cum numeste Monroe entitatea care călătoreste în acest sălas, care „întrepătrunde” lumea materială, si legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândesti, asa esti”, „cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie numai săse gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat felurite „locuri” din acest sălas, unde a văzut niste lucruri cum ar fi un grup de oameni care purtau vesminte lungi si se aflau într-o vale strâmtă (pag. 81), si mai mulţi oameni în uniformă care se numeau „armata care ocheste bine”, asteptând să primească sarcini (pag. 82). „Locul de lucrare III” este un loc care pare să fie la fel de adevărat ca si pământul, cu toate că este deosebit de orice se cunoaste pe acest pământ, cu însusiri anacronice necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte mai „tare” a „planului astral”.

După ce a trecut în mare măsură peste simţământul de frică de la început, când se afla în aceste sălasuri necunoscute, Monroe a început să le cerceteze si să descrie mulţimea de fiinţe inteligente pe care le-a întâlnit acolo. În unele „călătorii” a întâlnit prieteni „morţi” si a vorbit cu ei, dar mai des a întâlnit fiinţe impersonale necunoscute, care uneori l-au „ajutat” dar adesea nu au răspuns când le-a chemat, care au dat vesti „mistice” nedeslusite, care par să comunice cu mediumurile, care-i întindeau mâna dar nu izbuteau să apuce mâna lui întinsă (pag. 89). Pe unele dintre aceste fiinţe le-a recunoscut ca „împotrivitori”: făpturi ca niste animale cu trupuri elastice, care se schimbă lesne în câini, lilieci, sau chiar proprii săi copii (pag. 137-140), si alţii, care îl necăjesc si îl chinuiesc si râd când el cheamă (nu din credinţă, este adevărat, ci numai ca o altă „experienţă”) numele lui Iisus Hristos (pag. 119).

Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile „religioase” ale fiinţelor acestui sălas. I s-au dat vedenii „proorocesti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au întâmplat cu adevărat, asa cum le-a văzut el (pag. 145 si mai departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale despre acest sălas. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeste-mă.

Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132). Din toate acestea este limpede că Monroe, desi a rămas „laic” si „necunoscător” în concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în chip liber de către fiinţele sălasului ocult (care, de bună seamă sunt draci).

Întocmai ca Dr. Moody si ca alţi cercetători ai acestui sălas, Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii materiale, nu găseste nici o mărturie care să dovedească noţiunile biblice de Dumnezeu si de viaţa de dincolo într-un loc numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca si Swedenborg, ca teosofi si cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul „nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le socotim că sunt ale raiului si ale iadului, care sunt numai o parte a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenusiu-închis, populat cu „fiinţe care muscă si chinuiesc”; el crede că acesta poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea „hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.

Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace desăvârsită”, plutind printre nori calzi, pufosi, care erau mângâiaţi de raze de lumină, care îsi schimbau culoarea neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor. În jurul său se aflau în aceeasi stare, fiinţe fără nume, cu care nu avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era „căminul” său de pe urmă, si câteva zile după ce se sfârsise această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este de adevărata învăţătură crestină a Împărăţiei ceresti, care se află cu mult dincolo de acest sălas al văzduhului, care în deplinătatea dragostei si a însusirilor si a simţirii constiente a lui Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de necredinciosii vremurilor noastre, care nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufosi si de lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta crestină si harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu.

În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul” cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în „Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obisnuit, oriunde ar fi acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele vestitoare. Fiecare primeste semnalul în pace, si odată cu el, fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa.

Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu care toţi sunt obisnuiţi si supunerea îndepărtează toate celelalte lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.

La semnal, fiecare vietate se asează ... cu capul îndreptat într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care El să poată călători ... Nu-i nici o miscare, nici măcar un gând, când trece El ...

Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am asezat si eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece El, răsună o muzică veselă si se răspândeste un simţământ de tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeste si se pierde în depărtare .... Este o lucrare la fel de obisnuită ca si oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau asteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată apropierea trenului; esti nepăsător si totusi simţi o preţuire nerostită pentru puterea înfăţisată prin trenul care trece. Întâmplarea este la fel de impersonală.

Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentantul Său?” (pag. 122-123).

Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani după ce si-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit scăldat în acelasi fel de lumină care se arată la începutul acestor experienţe, si a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală, care i-a răpit puterea si voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie mereu fusesem asa -si că aveam o menire de îndeplinit aici pe pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui si

o „cercetează”, si apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce eu strigam în urmă, stăruitor.³² Atunci am fost sigur că mentalitatea si inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le apreciem atât de mult ... M-am asezat jos si am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci, pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era asa cum îl slăveam noi - că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ’suferi’ pierderea acestei amăgiri” (pag. 262). Cu greu si-ar putea închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin care trec atât de mulţi contemporani de-ai nostri nebănuitori, fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din pricina înstrăinării lor de adevăratul crestinism.

Mărturia lui Monroe despre firea si fiinţele „planului astral”

³² Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu “Obiecte Zburătoare Neidentificate” (OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este întotdeauna una si aceeasi, chiar dacă se arată în felurite chipuri si simboluri potrivit asteptărilor omenesti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi cartea Ortodoxia si religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua, 1979, cap. VI, sau Ortodoxia si religia viitorului, Chisinău, 1995, cap. VI.

are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, si si-a încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el si-a povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult si dintr-un punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din acest sălas. Cei care cunosc învăţătura crestin ortodoxă despre lumea văzduhului, cât si despre adevăratul rai si iad care se află în afara văzduhului, pot fi convinsi cu mai multă hotărâre de adevărul duhurilor celor căzute si de sălasul acelora, cât si de primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac astea pentru cercetări aparent „stiinţifice”.³³ Ca păstrători ai credinţei crestin ortodoxe, nu trebuie să cunoastem neapărat cât de mult din experienţa sa a fost „adevărată” si cât de mult a fost

o urmare a întâmplărilor si amăgirilor puse la cale pentru el de către duhurile cele căzute; înselarea este o parte atât de însemnată a sălasului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la încercarea de a lămuri aspectele sale firesti. Nu se poate pune la îndoială faptul că el a întâlnit sălasul duhurilor celor căzute.

Se poate intra în legătură si cu „planul astral” (dar nu neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor droguri. Experimente recente în administrarea LSD muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăsurare” a întregii vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” si cu „fiinţe spirituale” neomenesti, si vestirea soliei spirituale cu privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare si altele asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit si în aceste experienţe.³⁴

Se stie că samanii triburilor primitive intră în legătură cu lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara

³³ Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o si alţi cercetători în acest domeniu, că experienţele din “afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omenesti si nu au în ele nimic duhovnicesc. ³⁴ Stanislav Grof si Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New York, 1977.

trupului”, si odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să viziteze „lumea duhurilor” si să vorbească cu fiinţe de dincolo.³⁵

Aceeasi experienţă era obisnuită printre iniţiaţii „tainelor” lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian si Iustina (2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre experienţele sale din acest sălas:

„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile mestesugirilor drăcesti: el stăpânea felurite schimbări drăcesti, a învăţat cum să schimbe firea văzduhului ... În locul acela a văzut

o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi slujeau, iar alţii îi aduceau laude si unii au fost trimisi în lume ca să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei si zeiţe păgâne în chipurile lor înselătoare, si felurite năluci si arătări, învăţând cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile .... Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător si pierzător de suflete, mare prieten si slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum chiar el însusi a mărturisit. ’Credeţi-mă,’ zicea el, ’eu l-am văzut chiar pe stăpânitorul întunericului .... I-am adus plecăciune atât lui cât si strămosilor lui .... Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor după plecarea mea din trup, si în toată vremea vieţii pământesti să mă ajute în toate .... Chipul stăpânitorului întunericului arăta ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de nălucire) făcută din aur si pietre strălucitoare, care lumina toată împrejurimea lui; si vesmintele aceluia erau uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârsită. La vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i desăvârsit fiecare poruncă.” (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70, pag. 136-138).

Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în

³⁵ Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961.

afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii si iniţiaţii mai sporiţi nu au nevoie să-si părăsească trupul pentru a intra în legătură desăvârsită cu sălasul din văzduh. Swedenborg, pe când îsi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai si iad, secţiunile 440-442). Mai mult, însusirile acestui sălassi întâmplările pe care le are cineva în acest sălas, sunt aceleasi, fie că omul se află „în” ori „în afara” trupului.

Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu clasic al experienţei din „afara trupului”, si legătura cu sălasul din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele experienţe de astăzi din „afara trupului” si de „după moarte”:

„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii si am păsit cu un picior pe pragul Proserpinei, desi întoarcerea era îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în lumea zeilor de dedesubt si a zeilor din lumea de deasupra, am stat în preajmă si m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi.”³⁶

Concluzii despre sălasul din „afara trupului”

Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului” este deajuns pentru a aseza experienţele de „după moarte” de astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am aflat noi:

1. Acestea sunt, în întregime si în chip firesc, experienţe „în afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura

³⁶ Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus si Young, New York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades în mitologia greacă si romană.

ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce mai des oamenilor obisnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după moarte, în afară de faptul că este viu si constient.

1. Sălasul în care intră sufletul îndată ce iese din trup si începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoastem ca „realitate materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obisnuită „în afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălas nevăzut, aproape de pământ, care se numeste în chip felurit: „după moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetanăa morţilor), „lumea spiritelor” (Swedenborg si spiritismul), „planul astral” (teosofie si ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) -sau, în limbaj ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăsluiesc duhurile cele căzute si sunt lesne lucrătoare în înselarea oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea cealaltă” care îl asteaptă pe om după moarte, ci doar partea nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului. Pentru cei care au murit cu adevărat, si care sunt călăuziţi de îngeri din viaţa pământească, acesta este sălasul unde începe Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile văzduhului îsi descoperă firea lor cea adevărată si vrăjmăsia lor faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălas al înselării drăcesti, care se află întru iscusinţa acelorasi duhuri.

2. Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălas sunt întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci, fie că sunt chemaţi prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei sălăsluiesc în rai, iar în acest sălas se află numai în trecere, ca vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci acelea sălăsluiesc în rai sau în iad si prin acest sălas sunt doar în trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru faptele din această viaţă. Chiar si cei mai râvnitori părtasi ai

experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în acest sălas, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de trup (moartea), si chiar în literatura ocultă, asemenea părtasi se întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.

4. Nu trebuie săse aibăîncredere în experienţele din acest sălas, si de bunăseamă, acestea nu trebuie săfie socotite după „însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire temeinică în învăţătura crestin ortodoxă, pot fi înselaţi cu usurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo „vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălas fără să cunoască măcar ceva despre acest sălas, si îi primesc „descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.

Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace” si „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care

o văd atât de mulţi? Sunt si acestea numai înselări?

Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „firesti” pentru suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută, trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii si morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care Dumnezeu o plănuieste pentru el; căci „trupul duhovnicesc” înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoastem pe pământ. Chiar si trupul cu care a fost zidit Adam, la început avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare subţirime si fără pricină de durere sau osteneală.

În acest sens, „pacea” si „desfătarea” experienţei „în afara trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înselare. Cu toate astea, înselarea pătrunde în clipa în care omul începe să socotească aceste simţăminte „firesti” ca pe ceva „spiritual” -ca si cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, si „desfătarea” ar fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt, oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara trupului” si pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de experienţă duhovnicească adevărată si a lipsei de cunoastere. Că aceasta este o greseală, se poate vedea din faptul că până si necredinciosii cei mai nepricepuţi au aceeasi trăire de desfătare când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în cazul hindusului, ateistului si sinucigasului. Un alt exemplu uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a „morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80 de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare si a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi , New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească; a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârsit în necredinţă.

Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”, s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui constiinţă este curată înaintea lui Dumnezeu, cât si de către cineva care nu este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu si nici în viaţa cea vesnică, si de aceea, constiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către „cei care stiu că Dumnezeu există, si totusi si-au trăit viaţa ca si cum El nu ar exista”³⁷ -adică, de către cei a căror constiinţă îi chinuiesc si îsi linistesc durerea prin „desfătarea” firească a morţii trupesti. Deci, deosebirea dintre credinciosi si necredinciosi nu se vădeste în clipa morţii, ci mai târziu, la judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta vesnică a

David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90.

sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.

Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta poate fi si ceva cu adevărat firesc -o reflectare a adevăratei stări de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i asa, este totusi o mare greseală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, asa cum procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească. Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a căzut în înselare, alcătuindu-si o „realitate” din propria sa închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-si fi început lucrarea de înselare.

Este de asemenea „firesc” pentru sufletul iesit din trup, să aibă o constiinţă înaltă a realităţii si să pună în lucrare ceea ce se numeste acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât si în cercetările stiinţifice moderne, că sufletul, chiar si după „moarte” (si adesea chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu le văd, stie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody, pe care el o numeste „viziunea cunoasterii”, când sufletul pare să aibă o „iluminare” si să vadă „toate cunostinţele” în faţa sa (Consideraţii asupra vieţii după viaţă, pag. 9-14). Sf. Bonifatie descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care vede si este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un învelis gros, si apoi, învelisul s-a ridicat fără veste, si toate cele ce mai înainte erau nevăzute, ascunse si necunoscute, s-au făcut foarte limpezi. Asa si cu el, când învelisul trupului a fost dat la o parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui, asa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile pământului si toate mările si popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf. Bonifatie, pag. 25).

Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a simţurilor la aceste experienţe, chiar si atunci când se află în trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteste că „uneori, sufletele pot prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui Dumnezeu (Dialoguri, IV, 27, pag. 219). Dar aceste „mediumuri” cad în înselare întotdeauna, când încep să socotească ori să-si sporească acest dar, care poate fi folosit cum se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie si (de bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar Cayce este un exemplu de cădere în înselare din pricina acestei „percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început să aibă încredere în toate vestile primite în această stare si a sfârsit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori greseli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice si prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”, Egiptul antic si din alte locuri.

Trăirile „firesti” ale sufletului, când acesta este foarte simţitor, sau este iesit din trup - fie că acestea ar fi experienţe ale „păcii” si desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale” -sunt numai „materia primă” a constiinţei înalte a sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine cunostinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, si foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre „lumea cealaltă”, ca si spre legătura nemijlocită cu duhurile cele căzute al căror sălas este acesta. Toate aceste experienţe au loc în lumea „astrală” si nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu trebuie să se bucure de încredere.

5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o cunoastere adevărată a sălasului din văzduh al duhurilor si a lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.

Lăudărosenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunostinţelor” oculte. Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh si sunt săvârsite de draci cu scopul de bază de a însela si a pierde sufletele oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înselare chiar prin firea lor, dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin în acest sălas, niciodată nu-l poate cunoaste pe deplin si nu poate fi sigur de adevărul lui, asa cum poate fi sigur de adevărul lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în Cartea tibetanăa morţilor) este, de bună seamă, adevărată când vorbeste despre firea înselătoare a arătărilor din „planul Bardo”; dar este gresită când socoteste, numai pe baza experienţei trăite,

că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste arătări. Adevărul despre sălasul nevăzut nu poate fi cunoscut, căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de către un izvor din afara lui sau mai presus de el.

Cercetarea contemporană a acestui sălas prin mijloace de experimentare personală si/sau „stiinţifică” este, din anumite cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii gresite si înselătoare. Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălas, numai din pricină că se bazează pe experienţă, care este si baza stiinţei. Dar „experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de „experienţa” din sălasul din văzduh. Materia primă care se experimentează si se cercetează într-un caz este „neutră”, din punct de vedere moral, si se poate cerceta cu obiectivitate si se poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este ascunsă, foarte greu de priceput, si în multe cazuri are voie proprie -voia de a-l însela pe cercetător. Pentru această pricină, cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor Osis si Haraldsson si Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile „firesti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălasului aerial ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi recunoscută si se poate face o deosebire între acest sălas de jos si sălasul înalt al cerului.

********************

S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din „afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de oameni obisnuiţi, nu numai mediumuri si ocultisti. (În concluzia acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe au ajuns să fie astăzi atât de obisnuite.) Este destul de limpede că aceste experienţe sunt adevărate si nu se pot socoti „halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu sunt duhovnicesti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele, de a le socoti ca fiind „experienţe duhovnicesti” care descoperă firea cea adevărată a vieţii de după moarte si starea cea de pe urmă a sufletului -slujesc numai pentru a spori nelămurirea omenirii contemporane si descoperă cât de departe este constiinţa acesteia de adevărata cunoastere si experienţă duhovnicească.

Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri de experienţe adevărate din cealaltă lume -lumea vesnică a raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu, si care este foarte deosebită de sălasul din văzduh pe care l-am analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea un sfârsit.

NOTĂ ASUPRA „REÎNCARNĂRII” Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate si sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” si „după moarte”, si chiar de către oameni de stiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata

particulară ca să sălăsluiască apoi în rai sau în iad, asteptând învierea trupului si Judecata de Apoi, ci (după o sedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ si intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.

Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura crestină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreste în mare măsură înrâuririi hinduismului si budismului, unde este încuviinţată în chip obisnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obisnuită printre hindusi cât si printre budisti si printre grecii si romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândesti „încarnarea” ca om, si că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte si chiar plante.

Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureste toate „nedreptăţile” vieţii pământesti, cât si toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naste orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hindusii si budistii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.

Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea si menirea sufletului, si nici un fel de mărturie convingătoare pentru a-si sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă asa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzisuri spiritiste, si să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt crestini.

Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă suferă în această viaţă pentru păcatele si greselile dintr-o altă viaţă, pe care nu si-o poate aminti, si pentru care (dacă cineva a fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, si dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate” care supravieţuieste de la o „încarnare” la alta, si greselile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârsit si pentru care nu este răspunzător. Învăţătura crestină despre căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; si descoperirea crestină despre dreptatea desăvârsită a lui Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa vesnică din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.

În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, si există numeroase împrejurări care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?

Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare nedeslusită, si ar putea cu usurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naste cu un semn pe gât, si pe urmă „îsi aminteste” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, si atunci „îsi aminteste” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii; si altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea constientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie si apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îsi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre

asemenea amintiri?

Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaste capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconstiente, nespuse, cât si celor verbale ale hipnotizatorului. Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, si ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare.³⁸ Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însusi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteste că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar si atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea ... Oricine se află în stare de hipnoză si face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât acestia vor sta acolo si vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul realităţii, pag. 91-92).

Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconstientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul si-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat ... Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-si amintească o existenţă anterioară, si toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii

³⁸ J. Allen Hynek si Jacques Vallee, Viaţa este vesnică, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, pag. 107.

si păreau convingătoare ... Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare -o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, si asa mai departe.”³⁹

Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă”a „vreunei vieţi anterioare” a cuiva -în care persoana îsi „aminteste” amănunte despre timp si locuri, care nu-i stăteau aceleia în putinţă să le cunoască, si care pot fi verificate prin documente istorice?

Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie” nu este deosebit de vestile obisnuite spuse de „spirite” în sedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare), si nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită. Dacă spiritele de la sedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci vestile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este acelasi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a cunostinţelor ce par „supranaturale”, si astfel să-i însele cu privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, si să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceste.

În general, chiar si ocultistii care cred în general în ideea reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate ideilor oculte, crede că „cele mai multe întâmplări care aduc mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire.⁴⁰ „Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultisti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu si atunci

³⁹ Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138. ⁴⁰ Suzy Smith, Viaţa este vesnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171.

personalitatea aceluia împreună cu însusirile sale par să se schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de însusirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr. Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de astfel de „stăpânire”.

Biserica crestină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care a pătruns în lumea crestină prin teoriile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, si la Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în înviere, cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre suflet si reînviere), si alţii.

Pentru crestinii ortodocsi de astăzi, care sunt înclinaţi să creadă în această idee, sau care îsi pun întrebări despre presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei dogme crestine de bază, care alungă desăvârsit tocmai putinţa reîncarnării:

1. Învierea trupului . Hristos S-a ridicat din morţi cu acelasi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor si S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi vesnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământesti, în sensul că va avea mai mare subţirime si va fi mai asemănător firii celei îngeresti, fără de care nu ar putea sălăslui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totusi, va fi acelasi trup, restaurat în chip minunat si pregătit pentru viaţa vesnică de către Dumnezeu, asa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaste unii pe alţii. Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi vesnic, si ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiasi persoane se împotriveste însăsi firii Împărăţiei cerului, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.

1. Răscumpărarea noastrăde către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup si prin viaţa Lui, prin suferinţa si moartea pe Cruce ne-a răscumpărat de sub robia păcatului si a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi si pregătiţi pentru Împărăţia cerului, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care si-a sters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece si tristă a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a păcatelor lui fiind stearsă prin harul lui Dumnezeu.

2. Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară,iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Viaţa oamenilor este o perioadă de judecată individuală si precisă, după care nu mai există „a doua sansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât si milostivă), pentru om, potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârsit.

În aceste trei dogme descoperirea crestină este foarte deslusită si de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare si nu au limpezime asupra judecăţii si vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în chip limpede, învăţătura crestină curată despre firea vieţii omenesti, si legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.

 

SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)