CAPITOLUL VIII
Experienţele crestine adevărate ale raiului
1. „Locul lucrărilor” raiului si iadului
AM văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât si în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălasul din văzduh de sub cer, ale cărui însusiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământesti, înălţarea sufletului prin acest sălas al văzduhului este descrisă ca un urcus prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însusirile potrivite pentru sălăsluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.
Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”?
Asa cum se întâmplă si cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăsit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne si unele experienţe mediumnice chiar si crestinilor ortodocsi.
Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (si iadului) este înţeleasă gresit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religiosi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu si aceia nu l-au văzut.
De bună seamă, nici un crestin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, desi sunt unii protestanţi necunoscători, care asezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzutăsi stricată, si nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material. Dar mulţi crestini, pentru a scăpa de batjocura necredinciosilor si pentru a ocoli chiar si cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus si spun că raiul nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici si protestanţi există explicaţii nefiresti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.
Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul si iadul ajung niste concepţii foarte nedeslusite si fără limpezime, si adevăratul sens al lor începe să se piardă -cu urmări pierzătoare pentru viaţa crestină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeste întreaga noastră viaţă pământească.
Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” si nu este mărginit de timp si spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu si timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312). „Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult si lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului si iadului ... Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că
localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în
măruntaiele pământului” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie
tâlcuită această învăţătură.
De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe -Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai si cer ca fiind „sus” si despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii si sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare -fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, si când sunt trimisi de Dumnezeu pe pământ, acestia nu rămân în cer” (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeasi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) si de către toţi Părinţii Bisericii.
Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, si acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos, în măruntaiele pământului; dar aceste locuri si locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovnicesti nu sunt deschisi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălasul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să astepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie.
Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor sia căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi si Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului.41 De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi -întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de stiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei si de hotarele ei, si nici unde se sfârseste aceasta si unde începe realitatea „transcedentală”.
Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obisnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri, II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) si a Sf. Columba de Iona -unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi. În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui si un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire si a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca si cum si-ar fi întins braţele, se pregătea să
41 Vezi Viaţa Sf. Patriciu de Prusia, 19 mai; Dialogurile Sfântului Grigorie, IV, 36 si 44; Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 98.
primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”42
Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunostinţele generale, că raiul si iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământesti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” -dar nu este de datoria noastră să asezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să deslusim însusirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă si moarte crestină -iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească si cunostinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteste cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului si ale iadului: „Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să stiţi voi asta? Voi trebuie să stiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns .... După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi .... Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).
Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, desi cunoastem destule lucruri pentru a răspunde raţionalistilor care spun că raiul si iadul nu se află „nicăieri” si de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, si unii locuitori de pe pământ au fost acolo si s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoastere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu (I Cor. 13, 12).
42 Vezi Viaţa Cuviosului Teofil, Mânăstirea Sf. Treimi, Jordanville, New York, pag. 125.
2. Experienţele crestine ale raiului
Adevăratele experienţe crestine ale raiului poartă pururea aceeasi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut raiul au călătorit pur si simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însusiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălasului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.
Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie sedea în munţi si privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, si o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecuvântată si s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea. Şi pe dată, ajunse la el un glas si-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la
o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).
Avva Serapion a descris astfel moartea Sf. Marcu de Tracia: „Uitându-mă în sus, am văzut sufletul sfântului, care fusese slobozit din legăturile trupului. Mâini de îngeri îl acopereau cu un vesmânt alb strălucitor, si îl ridicau la cer. Am văzut calea care trecea prin văzduh către cer, si cerurile deschise. Apoi am văzut hoardele de draci stând pe cale si am auzit un glas de înger spunând dracilor: ’Fii ai întunericului! Fugiţi si ascundeţi-vă de la faţa luminii dreptăţii!’ Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut în văzduh vreme de vreun ceas. Apoi s-a auzit glas din cer, grăind către îngeri: Luaţi-l si-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut pe draci de ocară. Când sufletul sfântului trecuse fără nici o vătămare printre hoardele dracilor si se apropiase deja de cerul deschis, am văzut ca si cum ar fi fost o mână întinsă din cer, care primea sufletul cel curat. Apoi această vedenie s-a ascuns de la ochii mei, si n-am mai văzut nimic” (Vieţile sfinţilor, 5 aprilie).
Din aceste relatări, putem deslusi deja trei însusiri ale adevăratei experienţe crestine a raiului: este un urcus; sufletul este purtat de îngeri; este întâmpinat si primit în rândul locuitorilor raiului.
Experienţele raiului sunt de multe feluri. Uneori un suflet este dus la cer înainte de moarte ca să i se arate minunile lui sau locul care este gătit acolo pentru suflet. Astfel, Sf. Mavra, după ce s-a împotrivit celor două vedenii mincinoase ale duhurilor celor căzute din vremea muceniciei ei (pe care le-am înfăţisat mai sus, ca pildă a ispitelor ce se pot ivi la ceasul morţii), a povestit experienţa care a urmat, cea dăruită de Dumnezeu: „Am văzut si un al treilea bărbat, foarte frumos la chip; faţa lui strălucea ca soarele. M-a luat de mână, m-a dus sus la cer si mi-a arătat un tron acoperit cu vesminte albe, si o cunună, care era cea mai minunată la înfăţisare. Uimită de asemenea frumuseţe, l-am întrebat pe bărbatul care mă dusese sus la cer: ’Al cui este acesta, Doamne al meu?’ El mi-a răspuns: ’Aceasta este răsplata pentru nevoinţa ta .... Dar acum întoarce-te în trupul tău. La ceasul sase din zorii zilei, vor veni îngerii lui Dumnezeu să-ţi ia sufletul ca să ţi-l ducă sus la cer.”43
Există si experienţa privirii raiului din afară, ca atunci când întâiul mucenic Sf. Ştefan a văzut cerurile deschise si pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56). Totusi, vom cerceta aici numai experienţa obisnuită care se aseamănă cel mai mult cu experienţele de astăzi de „după moarte”: urcusul la cer, fie la moarte, fie într-o experienţă îngăduită în chip dumnezeiesc, fie că are loc „în” ori „în afara” trupului.
Sf. Salvie de Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, după ce fusese mort cea mai mare parte a zilei, s-a întors la viaţă si i-a povestit următoarele prietenului său, Sf. Grigorie de Tours:
43 Vieţile sfinţilor, 3 mai, traducere în lb. englez ă în Viaţa ortodoxă, mai - iunie, 1978, pag. 9-17.
„Acum patru zile, când mi s-a zguduit chilia si m-ai văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri si dus până la cel mai înalt suis al cerului, până când mi s-a părut că am sub picioare nu numai acest pământ scârbavnic, ci si soarele si luna, norii si stelele. Apoi am fost călăuzit printr-o poartă care strălucea mai puternic decât lumina soarelui si am intrat într-o clădire unde podeaua întreagă strălucea ca aurul si argintul. Este cu neputinţă de descris lumina aceea. Locul era plin de mulţime mare de oameni, care nu erau nici bărbaţi nici femei, care se întindeau până departe în toate părţile, că nu se putea vedea capătul. Îngerii mi-au croit cale prin mulţimea de oameni din faţa mea si am venit la locul spre care se îndreptase privirea noastră, pe când ne aflam departe. Deasupra acestui loc atârna un nor mai strălucitor decât orice lumină si nu se putea vedea nici soarele, nici luna si nici stelele. Norul strălucea cu adevărat mai puternic decât toate celelalte, cu strălucire neîmprumutată. Din nor a iesit un glas, ca glasul multor ape. Păcătos cum sunt, am fost întâmpinat cu mare cinste de fiinţe oarecare, unele îmbrăcate în vesminte preoţesti iar altele în haine obisnuite. Călăuzele mele mi-au spus că acestia erau mucenicii si alţi bărbaţi sfinţi pe care noi îi cinstim aici pe pământ si cărora ne rugăm cu mare evlavie. Pe când stăteam aici, a suflat spre mine o adiere de o asemenea dulceaţă că, fiind hrănit cu ea nu am mai simţit nevoia să mănânc ori să beau până acum. Apoi am auzit un glas care a spus: ’Lăsaţi-l pe bărbatul acesta să se întoarcă în lume căci bisericile noastre au nevoie de el. Am auzit glasul dar nu am putut să văd cine vorbea. Apoi m-am aruncat cu faţa la pământ si am plâns. ’Vai, vai, o, Doamne!’ Am zis. ’De ce mi-ai arătat aceste lucruri numai ca să mi le iei iarăsi înapoi? ...’ Glasul care îmi vorbise, a spus: ’Mergi în pace. Voi veghea asupra ta până când te voi aduce din nou în locul acesta.’ Apoi călăuzitorii mei m-au lăsat, iar eu m-am întors prin poarta prin care intrasem, plângând că am plecat.”44
44 Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor, cartea a VII-a, 1, Vita Patrum, St. Herman
Se mai adaugăsi alte însusiri însemnate la această experienţă: strălucirea luminii cerului; prezenţa nevăzută a Domnului, al Cărui glas se aude; închinarea sfântului si frica înaintea Domnului; si o simţire limpede a harului dumnezeiesc, într-o miresmă de nepovestit. Mai mult, se spune că mulţimile de „oameni” întâlniţi în cer sunt (pe lângă îngerii care călăuzesc sufletele) sufletele mucenicilor si ale sfinţilor bărbaţi.
Călugărul din Wenlock, după ce a fost ridicat în sus de îngeri si a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe minunată, în care se bucura de fericire mare mulţime de bărbaţi foarte frumosi, si aceia l-au chemat să vină si să ia parte la fericirea lor, dacă îi era îngăduit. Şi a venit la el o mireasmă de o dulceaţă minunată din respiraţia sufletelor fericiţilor, bucurându-se împreună. Sfinţii îngeri i-au spus că acesta era vestit ca rai al lui Dumnezeu.” Mai departe, „a văzut pereţi care străluceau cu lumină strălucitoare, de o întindere uimitoare si o înălţime foarte mare. Şi sfinţii îngeri au zis: ’Aceasta este cetatea sfântă si vestită, Ierusalimul din cer, unde sufletele cele sfinte trăiesc întru bucurie vesnică.’ El a zis că sufletele acelea si zidurile acelei cetăţi slăvite ... erau de o strălucire atât de orbitoare că ochii lui erau foarte neputinciosi ca să privească la ele” (Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 28-29).
Poate că cea mai întreagă si uimitoare experienţă a raiului, care se află în literatura crestină, este aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al IX-lea). Această experienţă a fost scrisă cu cuvintele Sfântului de către prietenul său Nichifor; dăm aici numai câteva fragmente:
Odinioară, pe o iarnă cumplită, când Sf. Andrei zăcea pe strada unei cetăţi mari, fiind îngheţat si aproape mort, a simţit pe neasteptate o căldură în lăuntrul său si a văzut un tânăr minunat cu faţa strălucitoare ca soarele, care l-a călăuzit la rai si la cel de-al treilea cer. „Prin voia lui Dumnezeu am rămas vreme de două săptămâni într-o vedenie dulce .... M-am văzut într-un rai prea frumos si minunat .... Eram uimit în minte si în inimă de frumuseţea de negrăit a raiului lui Dumnezeu, si m-am îndulcit cu dulce desfătare umblând prin el. Se aflau acolo mulţimi mari de grădini, pline de copaci înalţi, care îsi legănau vârfurile, care mi-au veselit privirile, iar din ramurile lor venea o puternică mireasmă .... Acesti copaci nu se pot asemăna în frumuseţea lor, cu nici un copac de pe pământ .... În această grădină erau păsări fără de număr, cu aripi de aur, albe ca zăpada si de felurite culori. Stăteau pe crengile copacilor din rai si cântau atât de miununat, încât dulceaţa cântului lor m-a făcut să mă simt cu totul altul .... După aceasta m-a cuprins un fel de frică si mi s-a părut că mă aflam în înaltul cerului. Înaintea mea mergea un tânăr cu faţa strălucitoare ca soarele, îmbrăcat în purpură .... Când mergeam pe urmele lui, am văzut o Cruce mare si minunată, ca un curcubeu, si în jurul ei stăteau cântăreţi care ardeau ca flăcările si cântau laude dulci, slăvind pe Domnul Care fusese odinioară răstignit pe Cruce. Tânărul care mergea înaintea mea, venind spre Cruce, a sărutat-o si mi-a făcut semn ca să o sărut si eu .... Sărutând-o, m-am umplut de o dulceaţă duhovnicească de nepovestit si am simţit o mireasmă mai puternică decât aceea a raiului. Lăsând Crucea în urmă, m-am uitat în jos si am văzut dedesubtul meu, ca si cum ar fi fost adâncul mării .... Întorcându-se spre mine, călăuzitorul meu a spus: ’Nu te teme, că trebuie să urcăm si mai sus.’
Şi mi-a dat mâna. Când l-am prins de mână, ne-am si aflat deasupra celui de al doilea cer. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, odihna lor si bucuria desfătării lor, care nu se poate povesti prin cuvinte omenesti .... Şi iată, după aceasta, am urcat deasupra celui de al treilea cer, unde am văzut si am auzit o mulţime de puteri ceresti lăudând si slăvind pe Dumnezeu. Am mers până la o perdea care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia tineri puternici si înfricosători, cu chip de flăcări fioroase .... Şi tânărul care mă călăuzea mi-a spus: ’Când se va ridica perdeaua, Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos. Închină-te înaintea tronului slavei Sale.’ Auzind aceasta, m-am bucurat si m-am cutremurat, căci am fost împresurat de teamă si de bucurie de negrăit .... Şi iată, o mână de foc a ridicat perdeaua si, ca si Proorocul Isaia, Lam văzut pe Domnul meu, stând pe un scaun înalt si măreţsi serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia 6, 1-2). Era îmbrăcat într-un vesmânt de purpură; faţa Lui era cu totul prea strălucitoare si ochii Lui se uitau la mine cu dragoste. Văzând aceasta, m-am simţit foarte mic înaintea Lui, am căzut înaintea Lui,
închinându-mă înaintea tronului celui mai strălucitor si înfricosător al slavei Sale. Bucuria care m-a cuprins la vederea feţei Sale, nu se poate spune în cuvinte. Chiar si acum, aducându-mi aminte de această vedenie, mă simt plin de bucurie de negrăit. Am stat cu cutremur înaintea Stăpânului meu .... După aceea, toată ceata cea cerească a cântat o laudă prea frumoasă si de negrăit, si apoi -nu pot să pricep cum - m-am aflat iarăsi plimbându-mă prin grădina raiului.”45
Când Sf. Andrei s-a gândit că nu o văzuse pe Maica Domnului în cer, un înger i-a spus: „Voiai să o vezi aici pe Împărăteasa Care este mai strălucitoare decât puterile cerului? Ea nu se află aici; a plecat în lumea care se află în mari nevoi, ca să-i ajute pe oameni si ca să le aline durerea. Ţi-as fi arătat sfântul ei sălas, dar acum nu este vreme căci trebuie să te întorci.” Se mai spune iarăsi aici că îngerii si sfinţii se pot afla numai într-un singur loc într-o vreme oarecare.
Chiar în sec. al XIX-lea, o vedenie ca aceasta a fost văzută de către un ucenic al Bătrânului Paisie Velicikovski, călugărul Teodor de Svir. Spre sfârsitul vieţii sale, acesta a trăit experienţa harului lui Dumnezeu cu mare tărie. La scurtă vreme după o asemenea experienţă, s-a îmbolnăvit si a stat într-un fel de comă trei ani de zile. Când s-a pornit în el o stare de uimire si a iesit din trup, i s-a arătat un oarecare tânăr nevăzut, pe care-l simţea si-l vedea numai cu simţul inimii; si tânărul acesta l-a călăuzit pe
45 Vieţile sfinţilor, 2 octombrie, traducere în lb. englez ă în Cuvântul ortodox, 1979, nr. 86, pag. 125-127.
o cale îngustă spre partea stângă. Părintele Teodor, asa cum a povestit mai târziu, a avut simţământul că murise, si a vorbit ca pentru sine: ’Am murit. Nu stiu dacă voi fi mântuit ori osândit.’
’Esti mântuit!’ i-a spus un glas nevăzut, ca răspuns la gândul său. Şi îndată o putere ca un vârtej aprig l-a smuls si l-a dus în partea dreaptă.
’Gustă dulceaţa logodnelor raiului pe care o dau acelora care Mă iubesc,’ a spus un glas nevăzut. Cu aceste cuvinte, Părintelui Teodor i s-a părut că Mântuitorul Şi-a asezat mâna Lui cea dreaptă pe inima lui si a fost dus într-un sălas nespus de minunat, dar unul care era cu totul nevăzut si de nepovestit în cuvintele limbajului pământesc. De la acest simţământ a trecut la altul si mai înălţător, si apoi la al treilea; dar toate aceste simţăminte, asa cum a spus chiar el, si le putea aminti numai cu inima, dar nu le putea pricepe cu mintea.
Apoi a văzut ceva ca un templu, si înăuntru lângă altar, era ceva ca un cort, în care se aflau cinci sau sase bărbaţi. Un glas al minţii i-a spus: ’Pentru acesti bărbaţi moartea ta se amână. Vei trăi pentru ei.’ Apoi i s-a descoperit firea duhovnicească a unor ucenici de-ai săi, si Domnul i-a descoperit încercările care urmau să tulbure serile zilelor lui .... Dar glasul cel dumnezeiesc l-a încredinţat că vasul sufletului său nu va avea de suferit din pricina acestor valuri înversunate, fiindcă Hristos era călăuzitorul Cel nevăzut.”46
S-ar mai putea cita si alte experienţe ale raiului din Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor, dar ele nu fac mai mult decât să repete însusirile care deja s-au arătat aici. Totusi, va fi plin de învăţăminte -mai ales pentru o asemănare cu experienţele de astăzi de „după moarte” -să arătăm experienţa în cer unui păcătos modern. Astfel, autorul cărţii „De necrezut pentru mulţi” (a cărui mărturie a fost spusă deja mai sus de câteva ori), după ce a scăpat de dracii vămilor prin mijlocirea Maicii
46 Din Viaţa Bătrânului Leonida de la Optina, St. Herman Brotherhood, 1976, pag. 275-276 (în lb. rusă). Ediţie englezească, 1990, pag. 223-224.
Domnului, a povestit chipul în care, pe când încă era călăuzit de îngerii săi păzitori, „urcam tot mai sus ... când am văzut deasupra mea o lumină strălucitoare; mi se părea că semăna a fi lumina soarelui nostru, dar era cu mult mai aprinsă. Este în chip limpede o împărăţie a luminii. Da, cu adevărat o împărăţie, plină de puterea luminii -fiindcă nu se afla nici o umbră în această lumină. ’Dar cum poate exista lumină fără umbră?’ Îndată au iesit la iveală gândurile mele uimitoare. Şi îndată am fost dusi în câmpul luminii acesteia, si m-a orbit cu adevărat. Am închis ochii, mi-am dus mâinile la faţă, dar asta nu m-a ajutat, căci mâinile nu-mi făceau umbră. Şi, oricum, ce fel de ocrotire poate însemna aceasta aici?
’Dumnezeul meu, ce este aceasta, ce fel de lumină este aceasta? De ce pentru mine este ca întunericul obisnuit! Nu mă pot uita, si ca în întuneric, nu pot vedea nimic ....’
Această neputinţă de a vedea, de a privi, a sporit în mine teama în faţa necunoscutului, care era cu totul firească în această stare de a mă afla într-o lume necunoscută mie, si m-am gândit cu tulburare: ’Ce va mai urma? Vom trece îndată de acest loc de lumină, si există vreo margine, vreun capăt?’
Dar s-a întâmplat ceva deosebit. Cu maiestate, fără mânie, dar cu tărie si hotărâre, de sus răsunau cuvintele: Nu-i gata! Şi după aceea ... urmă o oprire neasteptată a urcusului nostru rapid
- am început să coborâm repede” (pag 26-27).
În această experienţă, însusirea luminii raiului este mai limpede: este de un asemenea chip că nu poate fi îndurată de cineva care nu este pregătit pentru aceasta prin viaţa crestină de nevoinţă, asa cum au îndurat Sfinţii Salvie si Andrei.
3. Însusirile adevăratei experienţe a raiului
Să rezumăm acum principalele însusiri ale acestor experienţe adevărate ale raiului si să vedem cum se deosebesc acestea de experienţele lumii văzduhului, asa cum au fost descrise în capitolele anterioare.
- (1)
- Adevărata experienţă a raiului are loc în chip neschimbat la sfârsitul unei căi de urcus, de obicei prin vămi (dacă sufletul are niste „vămi” de plătit acolo). În experienţele de astăzi din „afara trupului” si de „după moarte”, pe de o parte, vămile si dracii lor nu sunt întâlniţi niciodată si numai întâmplător este relatată o cale de urcus.
- (2)
- Sufletul este întotdeauna călăuzit spre rai de către unul sau mai mulţi îngeri, si niciodată nu „hoinăreste” prin el, nici nu merge după voia lui ori după puterea pricinuitoare. De bună seamă că aceasta este una dintre cele mai uimitoare deosebiri între experienţele adevărate ale raiului si experienţele de astăzi ale penticostalilor si ale altora, care relatează experienţe de „după moarte” ale „raiului” si „cerului”: ultimele sunt de fapt la fel cu experienţele laice si chiar ateiste ale „raiului”, după cum am văzut deja, în afară de amănuntele neînsemnate de interpretare, care se pot săvârsi cu usurinţă de către închipuirea omului în „planul astral”; dar niciodată în asemenea experienţe, sufletul nu este cu adevărat călăuzit de îngeri. Sf. Ioan Gură de Aur scrie despre aceasta, atunci când tâlcuieste textul de la Luca 16, 19-31: „Atunci Lazăr a fost dus de îngeri, dar sufletul celuilalt (al omului bogat) a fost luat de oarecare puteri înfricosătoare care, poate că pentru aceasta au fost trimise. Căci sufletul, prin el însusi nu poate săplece către viaţa aceea, pentru că nu este cu putinţă. Dacă noi, mergând dintr-un oras în altul avem nevoie de un călăuzitor, cu atât mai mult sufletul va avea nevoie de călăuzitori, când va fi scos din trup si va fi înfăţisat pentru viaţa viitoare?”47
Într-adevăr, această problemă poate fi socotită ca una dintre pietrele de încercare ale experienţei adevărate a raiului. În experienţele de astăzi, sufletului i se oferă cel mai adesea alegerea de a rămâne în „rai” sau de a se întoarce pe pământ; pe când experienţa adevărată a raiului nu se petrece prin alegerea
47 Omilia “Către poporul din Antiohia”, III, “Despre Lazăr”, II, asa cum este citat în Mitropolitul Macarie, Teologie dogmatică ortodoxă, II, pag. 536.
omului, ci numai la porunca lui Dumnezeu, împlinită prin îngerii Săi. Experienţa obisnuită a raiului „în afara trupului” din zilele noastre, nu are nevoie de nici o călăuză, căci aceasta are loc chiar aici , în aer, deasupra noastră, încă în aceastălume; în vreme ce îngerii călăuzitori sunt de trebuinţă, dacă experienţa are loc în afara acestei lumi, într-o lume de un chip deosebit, unde sufletul nostru nu poate merge de unul singur. (Asta nu înseamnă că dracii nu se pot preface si în „îngeri călăuzitori”, dar ei rareori par să facă aceasta în experienţele de astăzi.)
(3) Experienţa are loc în lumină strălucitoare, si este însoţită de semne limpezi ale harului lui Dumnezeu, mai ales de o mireasmă minunată. Este adevărat, asemenea semne se arată si în unele experienţe de „după moarte” de astăzi, dar există o deosebire de bază între ele, care cu greu se poate vădi. Experienţele de astăzi sunt fără adâncime, chiar pe treapta simţurilor; nimic nu le deosebeste de experienţele asemănătoare ale necredinciosilor, în afară de chipurile crestine pe care le vede (sau le adaugă) cel ce trece prin această experienţă. Astea nu sunt nimic mai mult decât experienţa fireascăde desfătare din starea din „afara trupului”, cu un învelis subţire de „crestinism”. (Poate, de asemenea, în unele dintre aceste experienţe, duhurile căzute adaugă înselările lor pentru a-l amăgi pe cel care cercetează acestea si pentru a-i stârni mândria si a-i întări ideea sa de suprafaţă despre crestinism; dar aici nu este nevoie să socotim acestea.) Pe de altă parte, în adevăratele experienţe crestine, adâncimea experienţei crestine este întărită de adevărate arătări minunate: Sf. Salvie a fost atât de „hrănit” de mireasmă că nu i-a mai trebuit nici mâncare, nici băutură, mai mult de trei zile, si mireasma a dispărut si limba a început să-l doară si s-a umflat numai în clipa când a povestit întâmplarea; Sf. Andrei a fost mort vreme de două săptămâni; K. Uekskuell a fost în „moarte clinică” vreme de 36 de ore. Suntem siguri că în experienţele de astăzi există uneori „vindecări minunate” dintr-o moarte apropiată sau aparentă, dar niciodată nu este ceva la fel de uimitor ca întâmplările de mai sus, si niciodată nu este ceva care să arate că cei care au avut asemenea experienţe, au văzut de fapt raiul ca ceva ce se împotriveste unei înfăţisări atrăgătoare, din sălasul care se află în „afara trupului” („planul astral”). Deosebirea dintre experienţele de astăzi si adevărata experienţă a raiului este la fel ca si deosebirea dintre „crestinismul” subţire de astăzi si adevăratul crestinism ortodox. De pildă, „pacea” pe care o poate simţi omul care „L-a primit pe Iisus ca Mântuitor al său”, sau care a avut experienţa foarte obisnuită de „a vorbi în limbi” contemporane, sau a avut o vedenie a lui „Hristos” (ceva, fără îndoială, foarte rar astăzi), dar care nu stie nimic despre viaţa luptei crestine constiente si despre pocăinţă, si nu s-a împărtăsit niciodată cu Trupul si cu Sângele adevărat al lui Hristos prin Sfintele Taine întemeiate de Însusi Hristos -pur si simplu, nu se poate asemăna, în nici un chip, cu pacea care este dezvăluită în Vieţile marilor sfinţi ortodocsi. Experienţele de astăzi sunt în întregime „imitări” ale experienţei adevărate a raiului.
(4) Adevărata experienţă a raiului este însoţită de un simţământ de o asemenea evlavie si frică înaintea măreţiei lui Dumnezeu, si un simţământ de o asemenea nevrednicie de a-L vedea, cum rareori se găsesc astăzi chiar printre crestinii ortodocsi, ca să nu mai vorbim de cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. În experienţele de astăzi nu se aude despre vorbele simţite în inimă ale nevredniciei Sfântului Salvie, închinăciunea cu cutremur a Sf. Andrei înaintea feţei lui Hristos, chiar orbirea lui K. Uekskuell în lumina pe care a fost nevrednic să o privească. Cei ce văd astăzi „raiul” în sălasul din văzduh, sunt „mulţumiţi”, „fericiţi”, „îndestulaţi” -rareori ceva mai mult; dacă aceia Îl văd pe „Hristos” într-un chip oarecare, aceasta este numai pentru a-si îngădui „convorbiri” prietenesti cu El, care caracterizează experienţele din miscarea „harismarică”. Lipsesc cu totul din aceste experienţe: Dumnezeu, închinarea omului înaintea lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu.
S-ar mai putea arăta si alte însusiri ale adevăratei experienţe a raiului, asa cum sunt înfăţisate mai ales în Vieţile sfinţilor ortodocsi; dar cele ce s-au arătat mai sus sunt destule pentru a le deosebi esenţial de experienţele de astăzi. Să ne amintim de câte ori cutezăm să vorbim despre astfel de experienţe înflăcărate si din altă lume, că acestea sunt cu foarte mult deasupra treptei noastre inferioare de a simţi si a pricepe si că acestea ne sunt date mai mult ca păreri decât ca înfăţisări întregi a celor ce nu se pot povesti întocmai în limbaj omenesc. Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9).
NOTĂ DESPRE VEDENIILE IADULUI
Pentru credinciosii ortodocsi adevărul iadului este la fel de cert ca si acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel vesnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele sale, El dă pilda vie a bogatului care priveste în sus la raiul pe care l-a pierdut si îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă, să vină si să-si ude vârful degetului în apăsi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a răspuns că între noi si voi s-a întărit prăpastie mare , si nu se află nici o legătură între cei mântuiţi si cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).
În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel de obisnuite ca si vedeniile cerului si raiului. Asemenea vedenii si experienţe se arată în chip mai obisnuit păcătosilor de rând decât sfinţilor, si scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la scurtă vreme după moarte, asa încât chipul iadului i-ar putea învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele vesnice în care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri IV, 37, pag. 237). Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe ale iadului si povesteste despre impresia pe care au pricinuit-o asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic spaniol, Petru, a povestit cum a murit si a văzut „iadul cu toate chinuirile sale si cu cazanele de foc fără de număr.” Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă si nopţile sale de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa înfricosătoare în iad si pentru frica lui adâncă de chinuirile îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv, neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag. 238).
Cronicarul englez din sec. al VIII-lea, Bede cel Vrednic, relatează cum un om din provincia Northumbria, s-a întors după ce a fost „mort” vreme de o noapte întreagă si a povestit experienţa pe care a avut-o atât în rai cât si în iad. În iad s-a aflat într-un întuneric adânc; „izbucneau înaintea noastră mulţimi mari de flăcări întunecate, care ardeau ridicându-se ca dintr-o groapă mare si cădeau din nou în ea .... Pe când se înălţau limbile de foc, acestea erau pline cu sufletele oamenilor care, ca niste scânteieri ce zburau în sus, împreună cu fumul, erau uneori aruncate sus în văzduh, iar altele cădeau înapoi în adâncurile lor, în vreme ce aburii focului se domoleau. Mai mult, o duhoare de nepovestit s-a răspândit împreună cu acesti vapori, si a umplut tot locul acesta mohorât .... Pe neasteptate am auzit în spatele meu strigătul cel mai urâcios si văitări deznădăjduite, însoţite de un râs zgomotos .... Am văzut o mulţime de duhuri rele, târând după ele cinci suflete care strigau si se tânguiau în adâncurile întunericului, pe când diavolii râdeau si erau în mare veselie .... Între timp, unele dintre duhurile cele întunecate se iveau din adâncurile înfricosătoare si se năpusteau să mă împresoare, chinuindu-mă cu ochii lor aprinsi si flăcări mârsave ieseau din gurile si nările lor...”48
În Viaţa soldatului Taxiot se relatează că după ce Taxiot a fost oprit la vămi de către „vamesii” drăcesti, „duhurile cele rele m-au luat si au început să mă bată. M-au coborât în pământ, care se crăpase ca să ne primească pe noi. Am fost dus prin intrări strâmte si mărginite, prin crăpături rău mirositoare. Când am ajuns în adâncurile iadului, am văzut acolo sufletele păcătosilor, silite să rămână acolo pe vecie. Existenţa de acolo nu se poate numi viaţă, căci aceea nu înseamnă nimic altceva decât suferinţă, lacrimi care nu-si găsesc nici o mângâiere, sio scrâsnire a dinţilor care nu se poate povesti în nici un chip. Locul acela este pururea plin de strigătul deznădăjduit: ’Vai, vai! Vai, vai!’ Nu este cu putinţă să povestesti toată chinuirea care se află în iad, toate suferinţele si durerile de acolo. Vaietele pornite din adâncul inimilor lor nu stârneau nimănui nici un fel de milă. Cei ce se află în iad plâng, dar nimeni nu-i mângâie pe ei; se milogesc stăruitor dar nimeni nu-i ascultăsi nu-i slobozeste. Şi eu am fost răpit în acele locuri întunecoase, împovărate de suferinţe cumplite si am plâns si am suspinat cu amărăciune vreme de sase ceasuri.”49
Călugărul din Wenlock a văzut o priveliste la fel ca aceasta în „adâncurile cele mai de jos” ale pământului, unde „a auzit un geamăt cumplit, înfricosător, si de negrăit, si plânsul sufletelor în suferinţă. Şi îngerul i-a spus: ’Vaietele si strigătele ce le auzi venind de jos, ies din sufletele la care bunăvoirea plină de dragoste a lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, ci numai un foc nepieritor îi va chinui pururea” (Scrisorile Sf. Bonifatie, pag. 28).
De bună seamă, n-ar trebui să ne minunăm peste măsură de amănuntele unor asemenea experienţe, si chiar mai puţin decât de rai si cer, nu ar trebui să încercăm să alcătuim o „geografie” a
48 Bede cel Vrednic, Istoria Bisericii si a poporului englez, traducere de Leo Sherley- Price, Penguin Books, 1975, pag. 290-291. 49 Vieţile sfinţilor, 28 martie, Tainele vesnice de dincolo de mormânt, pag. 170.
iadului bazată pe aceste povestiri. Noţiunile apusene despre „purgatoriu” si „pragul iadului” sunt încercări de a alcătui o asemenea „geografie”; dar tradiţia ortodoxă cunoaste numai un singur adevăr al iadului, care se află dedesubtul lumii. Mai mult, asa cum ne învaţă Sf. Marcu al Efesului (vezi cea de a doua Omilie a lui la focul iadului în Anexa I), cele ce se văd în experienţele iadului sunt adesea, mai degrabă chipul chinuirilor viitoare decât o înfăţisare adevărată a stării de acum a acelora care asteaptă Judecata de Apoi în iad. Dar fie că aceasta este o priveliste adevărată a celor ce se petrec acum acolo sau o vedenie a celor viitoare, experienţa iadului asa cum se găseste în izvoarele ortodoxe, este un mijloc puternic de a-l trezi pe om la
o viaţă de nevoinţă crestină, care este singurul mijloc de a scăpa de chinuire vesnică; de aceea Dumnezeu îngăduie aceste experienţe.
Există în literatura de „după moarte” de astăzi vreo experienţă a iadului cu care se poate asemăna?
Dr. Moody si cei mai mulţi dintre cercetătorii de astăzi nu au aflat aproape nici un fel de asemenea experienţe, după cum am văzut deja. Am explicat mai devreme că acest lucru se datorează vieţii spirituale „tihnite” a oamenilor de astăzi, care adesea nu au nici un fel de frică de iad sau de cunoasterea dracilor, si astfel nu se asteaptă să vadă asemenea lucruri după moarte. Cu toate acestea, o carte recentă despre viaţa de după moarte a adus o altă explicaţie, care pare să fie de aceeasi însemnătate, care în acelasi timp se împotriveste faptului că experienţa iadului este cu adevărat atât de rară pe cât pare. Vom prezenta pe scurt descoperirile acestei cărţi.
Dr. Maurice Rawlings, medic în Tennessee, care se specializează în medicină internăsi boli cardiovasculare, a reanimat multe persoane care se aflaseră în „moarte clinică”. Relatările acestora l-au informat că, „spre deosebire de cele mai multe cazuri de viaţă după moarte publicate, nu toate experienţele de moarte sunt bune. Există si iadul! După ce mi-am dat seama de lucrul acesta, am început să adun istorisiri despre întâmplări neplăcute, pe care alţi cercetători păreau că le ocoliseră. Cred că s-a întâmplat aceasta din pricina faptului că cercetătorii, în chip firesc psihiatri, nu au reanimat niciodată un bolnav. Ei nu au posibilitatea de a lua parte la asemenea întâmplări. Întâmplările neplăcute din studiul meu au scos la iveală că au cel puţin aceeasi desime ca cele plăcute.”50 „Am aflat că cele mai multe experienţe rele sunt îndată ascunse adânc în memoria subliminală sau subconstientă a pacientului. Aceste experienţe rele par să fie atât de dureroase si tulburătoare că sunt scoase din memoria constientă, astfel încât sunt amintite numai experienţele plăcute - sau nici un fel de experienţe” (pag. 65).
Dr. Rawlings descrie „modelul” lui al acestor experienţe ale iadului: „Ca si cei care au avut experienţe pozitive, cei care povestesc experienţe negative pot avea greutăţi constientizând că sunt morţi, în vreme ce îi privesc pe oamenii care se ocupă de trupurile lor moarte. Acestia pot intra de asemenea într-un tunel întunecat după ce pleacă din camera lor, dar în loc să ajungă în locuri luminoase, acestia intră în întuneric, împrejurimi întunecate, unde dau peste oameni urâciosi, care pot sta la pândă în locuri întunecate sau de-a lungul unui lac de foc arzător. Toată povestirea nu poate cuprinde lucrurile cele de groază si sunt foarte greu de amintit” (pag. 63-64). Sunt date felurite povestiri -socotind si unele ale unor „membri obisnuiţi ai Bisericii” care sunt uimiţi să se găsească într-o asemenea stare despre lucrările spiridusilor si ale uriasilor urâciosi, despre coborârea în întunecime si o arsiţă înfricosătoare, despre o văgăună si un ocean de foc (pag. 103-110).
În general, aceste experienţe -atât în scurtimea lor cât si în lipsa oricărui călăuzitor îngeresc ori drăcesc -nu au însusiri întregi de experienţe adevărate din cealaltă lume, iar unele dintre ele amintesc de întâmplările lui Robert Monroe în „planul
Maurice Rawlings, Dincolo de poarta morţii, Thomas Nelson, Inc., Nashville, 1978, pag. 24-25.
astral”. Dar ele aduc o îndreptare importantă experienţei relatate pe larg a „desfătării” si a „raiului” de după moarte: că sălasul din „afara trupului” este, fără nici o îndoială, în întregime desfătare si lumină, si cei care au avut experienţa „iadului” sunt mai aproape de adevărul lucrurilor decât cei care au numai experienţa „desfătării” în această stare. Dracii din sălasul din văzduh arată ceva din adevărata lor fire, celor care nu L-au cunoscut pe Hristos si nu au ascultat de poruncile Lui, dându-le chiar un semn al chinuirilor care vor veni pentru aceia.
>Cum se
pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul
Iosif de Petrograd
Anexă
la ediţia a doua
Despre autor
SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah
Serafim Rose (1934-1982)
