[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





Cuvântul al doilea

Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.

Binecuvintează, părinte!


Pentru ca să se elibereze omul de patimi si să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea mintii. Deoarece, dacă nu va locui, rugăciunea mintii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.

Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună si mustele acolo unde este vreo rană urâtă si rău mirositoare. Si precum ciorile si celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi si îl mănâncă, tot asa si demonii, acolo unde văd vreun om trupesc si robit de patimi, îsi fac cuib si nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de rusine. De aceea spunea si proorocul: "Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu" (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, asa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea mintii în inima sa.

Si iarăsi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea mintii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-si trupul său cu postul, cu metaniile si cu alte osteneli trupesti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale si să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a mintii si a inimii nestiut de nimeni, de la care să o învete si el cu precizie. Iar dacă nu se găseste un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce stie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii si învată de la acesta, dar totusi nu poate să o înteleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a mintii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze si cum să o dobândească.

Odată, un frate, auzind pe cineva vorbind despre rugăciunea mintii, s-a rănit în inima sa, străduindu-se cum să facă să o dobândească si el. Dar pentru că nu reusea să o dobândească, nici să o înteleagă, pentru că rugăciunea mintii este greu de înteles si greu de lucrat, fratele acela a început să se roage lui Dumnezeu, cerându-I neîncetat să-i arate cum să lucreze si cum să spună rugăciunea fără să rătăcească. Deoarece cei care urmează gândul lor în această rugăciune, fără să aibă vreo înstiintare dumnezeiască, este cu neputintă să nu aibă vreo rătăcire de la diavol, în afară de cazul în care este cineva atât de smerit încât ocoleste uneltirile diavolului cu luminarea sa dumnezeiască. De aceea, spun, fratele acela îl ruga pe Dumnezeu pentru rugăciunea mintii cu multă smerenie, pentru că din clipa în care a auzit vorbindu-se despre această rugăciune, si-a dorit mult să o dobândească. Cu toate acestea, nu avea nici o înstiintare de sus: "Căci fără Mine spune Mântuitorul - nu puteti face nimic". Văzând, deci, Dumnezeu setea fratelui, i-a trimis în somn pe îngerul Său în chipul unui călugăr pe care fratele îl cunostea ca fiind desăvârsit în această rugăciune. Si îngerul i-a explicat rugăciunea mintii si a inimii în felul următor. Având numai pieptul său descoperit si spunând din tot sufletul său rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", arăta fratelui cu multă claritate toate punctele rugăciunii mintii si a inimii. Când spunea îngerul rugăciunea, fratele vedea toată silinta acestuia, cum din cauza sfortării sale lăuntrice îngerul transpira si scuipa sânge, cum îsi chinuia peste măsură inima si cum avea multă atentie la rugăciune. Si când fata lui se vedea slăvită, strălucitoare si plină de Harul lui Dumnezeu, din pricina bucuriei pe care o primeste inima prin rugăciune, precum se spune: "Inima veselă îmbujorează fata omului", când iarăsi vederea fetei sale era tristă si chinuită de oftaturi adânci, după cum spune "întristat este sufletul meu", si iarăsi se vedea cum îngerul, cu puterea si lucrarea rugăciunii, îmblânzea fata sa furioasă si sălbatică. Uneori, părea că stă să cadă pe pământ din fortarea sa peste măsură la care ajungea rugăciunea inimii, din cauza slăbirii puterilor, iar alteori se vedea, ca într-o oglindă, inima lui că este gata să crape sau să sară de la locul ei din pricina muncii la care o supunea rugăciunea. Alteori, întregul său trup arăta ca un trup mort.

Si spunea îngerul fratelui: "Asa cum m-ai văzut spunând rugăciunea, asa spune-o si tu, si va afla odihnă sufletul tău". Acest lucru l-a văzut fratele de două, de trei si de mai multe ori, si făcând asa s-a linistit cugetul său. Asemenea si un alt frate, rugându-se odată cu rugăciunea mintii, cu multă răbdare, a fost ridicat la ve derea cea duhovnicească. Si a văzut în fata sa doi îngeri, care tineau în mâini o carte deschisă, care se cheamă Filo calia, si arătau fratelui cu degetul partea aceea din Filo calie unde se vorbeste despre rugăciunea mintii si se spune că: "Este dator monahul ca la fiecare respiratie a sa să spună o rugăciune, rar si cât se poate de clar". Si când citea fratele acest lucru, si-a venit iarăsi în sine.

Dar felul acesta de rugăciune, cu cât este mai înalt si mai de cinste, cu atât are nevoie de mai multă pregătire a celui care îl foloseste, după cum spune Avva Isaac într-un loc din cuvântul său despre aceasta: "In sudoare a binevoit înteleptul Stăpân să dea pâinea aceasta celor ce o caută. Si aceasta spre binele nostru, pentru ca nu cumva, împărtăsindu-ne înainte de vreme din aceasta, nepregătiti, să pătim indigestie si să murim". Adică, a binevoit preaînteleptul Dumnezeu ca darul acesta al rugăciunii mintii si al vederii duhovnicesti să-l primească acei oameni care transpiră si se luptă peste măsură din dragoste pentru această rugăciune a mintii, după cum a spus unul din părinti, cum că mult sânge a scuipat din cauza fortării în timpul rugăciunii până când a dobândit-o înlăuntrul său.

Aceasta, adică faptul că Dumnezeu a binevoit să ne luptăm pentru rugăciune, arată iconomia, pogorământul lui Dumnezeu fată de noi, pentru binele nostru, pentru ca să luăm aminte si să nu ne apropiem de această rugăciune oricum. Deoarece, dacă se întâmplă să ne apropiem de această rugăciune la întâmplare si gustăm din ea fără pregătirea trebuincioasă, se poate întâmpla să murim de moarte sufletească sau chiar de moarte trupească, după cum au pătit multi si vedem că mai pătesc si astăzi, deoarece se întâmplă să nu putem digera această hrană si să murim, pentru că hrana cea tare este pentru cei desăvârsiti, după cum spune dumnezeiescul Apostol, si nu pentru pruncii care încă se mai hrânesc cu lapte. Acest lucru ni se întâmplă deoarece cel care lucrează această rugăciune a mintii cu pregătirea de cuviintă, acela, spun, se împărtăseste în chip nevăzut cu însusi Iisus Hristos ori de câte ori o spune din adâncul sinelui său cu evlavie peste măsură si cu nemăsurată atentie. Si aceasta o cunoaste din linistea si pacea lăuntrică care vine în ceasul acela. Spunând acesta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă" din adâncul inimii de multe ori si cu credintă fierbinte, cu nemăsurată smerenie, cu cea mai mare evlavie, cu inimă curată, cu nâdejde vie si multe asemenea acestora, deodată începe să izvorască pacea dumnezeiască în inima sa din numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca dintr-un izvor preadulce. si cu cât este coplesit de dumnezeiescul nume al lui Hristos si cu cât bea si se răcoreste sufletul lui din această băutură dumnezeiească a lui Hristos, cu atât doreste si mai mult cel ce se roagă si este cuprins de pacea dumnezeiască să cerceteze din inimă si mai mult si cu mai multă căldură numele lui Hristos. Deoarece, când acesta ajunge la această măsură a rugăciunii mintii, atunci nu numai trupul îsi află pace de patimi, ci si inima sa, în fata gândurilor rusinoase, si duce o viată linistită ca si când ar fi fără de trup, asemenea celui care se împărtăseste cu vrednicie de preacuratele Taine si care petrece ziua aceea în pace si liniste, cugetând si avându-L în fata ochilor mintii numai pe Hristos, si nu vrea să mai stie de lume si de lucrurile lumii, deoarece este stapănit de dragostea Mielului neprihănit din care a gustat sufletul său, iar Mielul este Hristos.

Cei care însă îndrâznesc si lucrează acest fel de rugăciune a mintii fără să aibă nici o pregătire si fără să ceară sfatul despre aceasta vreunui părinte care lucrează rugăciunea, acestia se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăsească nespovediti si fără vrednicie cu preacu ratele Taine ale Domnului. De aceea si Domnul nostru Iisus Hristos, Cel căutat de acesta, neplăcându-I si făcându-I-Se silă de starea lor de nepregătire, de mândria si de aroganta lor, li se face ca o hrană nedigerabilă si mor. Deoarece, precum Sfânta Impărtăsanie pe cei ce se împărtăsesc cu vrednicie îi sfinteste, îi luminează si îi răcoreste, iar pe cei ce se împărtăsesc cu nevrednicie îi arde, îi întunecă si îi dă mortii, tot asa si rugăciunea mintii, celor care'postesc, se înfrânează si se smeresc le dă pace trupeste si sufleteste si îi întăreste în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânati si mândri le încetosează mintea, le întunecă sufletul, le orbeste inima si îi predă mintii neîncercate. si dacă devin, astfel, fără măsură la cuget, adică limitati la mintea lor, orbi la inimă si întunecati la suflet, li se pare răul bine si amarul dulce. Unii ca acestia nu mai primesc să asculte sau să primească sfat de la cineva. Deoarece satana, care a sălăsluit întru ei din pricina înăltării de sine, îi învată cele ale sale si îi înstiintează în mintea lor rătăcită că numai ei au găsit adevărul si calea ea adevărată care duce la mântuire, iar ceilalti le par rătăciti. si pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza mândriei lor, pentru că acesta, în loc să culeagă rod copt si strugure dulce din rugăciunea lor, culeg rod necopt prin necunoasterea lor si aguridă pentru înalta părere de sine. Cei care lucrează însă rugăciunea aceasta a mintii cu ascultare si asceză, cu smerenie, cu post si cu sfatul sfintilor părinti duhovnicesti purtători de Dumnezeu, acestia culeg din rugăciunea mintii roade de mântuire, roade coapte, bune, duhovnicesti, dulci si bi neplăcute.

Acest rod care se naste din rugăciunea mintii se cunoaste bine din cuvântul care urmează.

Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul este văzut si material, precum spune Scriptura: "Si a făcut Dumnezeu pe om, luând tărână din pământ", iar sufletul este nematerial si nevăzut, după cum spune în continuare Scriptura: "Si a suflat Dumnezeu în fata lui suflare de viată, si s-a făcut omul suflet viu". De aceea trupul, întrucât este din pământ, iubeste cele pământesti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeste cele ceresti si nemateriale. Dar, pentru că sufletul locuieste înlăuntrul trupului material si văzut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupesti si nu poate cerceta cele ceresti asa cum doreste si asa cum merită. Mai mult chiar, aceasta se întâmplă sufletului din momentul în care omul face ceva rău în fata lui Dumnezeu, îndepârtând si exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu si a celor ceresti si de la nădejdea bucuriei dumnezeiesti ce va să vină.

Iar dacă pleacă de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor ceresti si nădejdea Raiului, atunci va împărăti în el dorinta lumii, plăcerea trupească si rătăcirea diavolului, aceasta însemnând că de atunci înainte el va petrece în desfrânare si în nepurtare de grijă fată de cele duhovnicesti, având adormită constiinta sa, iar vederea sufletului fiind întunecată si orbită.

Fiind în această situatie, adică depărtat cu duhul de cele ceresri, pentru a putea după aceea să se depărteze de relele de care este biruit si pentru a putea sufletul să-si amintească cele ceresti cu care are asemănare, si pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământesti la cele ceresti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima să fie zdrobită cu rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă". Si, într-un anume fel, să se frământe si să se unească inima cu numele Domnului, precum se uneste făina cu apa si devine pâine, prin lucrarea focului (adică prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de întelesuri ceresti si de gânduri duhovnicesti. si când se umple inima de astfel de întelesuri duhovnicesti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inimă se transmite acea lucrare dumnezeiască în toate mădularele si simtirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugăciunii, orice vedere sensibilă ar avea cu simturile sale materiale, de la această vedere sensibilă mintea lui se urcă de îndată la vederea cea nematerială si tainică, fără ca să simtă plăcerea trupească si fără să fie biruită inima lui de frumusetea si plăcerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucrează rugăciunea mintii, oricând ar vedea vreun om frumos sau altă făptură frumoasă a lui Dumnezeu, din aceasta dă motiv sufletului său să-si imagineze si să cugete la frumusetea făpturilor ceresti si nemateriale ale lui Dumnezeu.

Deoarece un astfel de om îti spune, sau mai bine si mai corect este să spun că sufletul spune omului aceluia astfel:

"Omule, dacă aceste făpturi materiale, care astăzi sunt si mâine nu mai sunt, le-a făcut Dumnezeu atât de frumoase si minunate si fac atâta bucurie celor care le văd, oare cu cât mai frumoase si mai minunate trebuie să fie bunătătile ceresti si vesnice ale Raiului, "cele pe care ochiul nu le-a văzut, si urechea nu le-a auzit,si la inima omului nu au ajuns", pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru robii Săi de la facerea lumii?" Iar de aici îl urcă la o si mai înaltă ve dere, deoarece îi aduce aminte de Dumnezeu însusi, spunându-i astfel: "Dacă acelea care sunt făpturi ale lui Dumnezeu sunt atât de minunate si negrăite, oare Dum nezeu însusi, făcătorul si ziditoml acestora, cât trebuie să fie de strălucitor, de minunat?" La fel se întâmplă când lucrătorul rugăciunii mintii doreste să vadă cu ochii trupesti stelele cerului si luna, fulgerul si soarele strălucind atunci se ridică de îndată cu mintea la frumusetea Raiului si la negrăita strălucire a lui Dumnezeu, făcătorul si ziditorul tuturor acestora. Deoarece, iarăsi spune sufletul tainic omului: "Oare, omule smerit si cel din urmă, dacă cele văzute au o atât de mare frumusete si străludre, dar Dumnezeu, făcătorul soarelui, ziditorul cerului, creatorul stelelor, cu cât străluceste mai mult decât soarele?"

Despre această strălucire dumnezeiască unul din părinti a spus urmâtoarele:

Vedenie

Un oarecare călugăr L-a rugat odată pe Dunmezeu să-i arate slava si străludrea sfinfilor, si s-a învrednidt de ceea ce râvnea, în felul acesta. A venit un înger dumnezeiesc si i-a spus: "Cel care cere primeste, cel care caută află si ce lui ce bate i se deschide", si de îndată a deschis ochiul cel drept duhovnicesc al sufletului fratelui si a văzut slava aceea dumnezeiască si bucuria de negrăit a tuturor sfintilor, de care se bucură acestia în cer. Spunea fratele acela că a văzut pe toti sfintii în slava si fericirea aceea dumnezeiască, în care fiecare sfânt strălucea la fel ca soarele, si strălucind fiecare ca soarele, ieseau din ei atâtea raze, câte are si soarele, si toti sfintii cântau cu glas preadulce: "Aliluia".

Asadar, dacă aici soarele luminează lumea întreagă, fi ind numai un singur corp luminos, oare în cer, unde sunt mii si miriade de sfinti, străludnd fiecare precum soarele, cum trebuie oare să fie acea străludre, acele raze, acea revărsare de lumină, slava,: aceea?, Si iarăsi spunea călugărul acela că toti sfintii, care străluceau atâta, pri meau strălucirea lor din strălucirea si lumina lui Dum nezeu, si că o rază a lui Dumnezeu era asemenea soarelui întreg. Acum, gândeste tu singur, cititorule, atât cât poate gândi si cât poate ajunge mintea ta, cât de mare si ce fel de lumină este lumina dumnezeirii si slava aceea de negrăit si de necuprins a Dumnezeului Celui nevăzut, a Ziditorului si Făcătorului nostru?

La fel atunci când cel care lucrează rugăciunea mintii va mirosi un trandafir sau altă floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrăit pe care îl raspândesc florile Raiului, de care amintindu-si îsi va uda fata sa cu lacrimi de bucurie sfântă. Si cu cât va ofta mai din adâncul inimii sale, cu atât se va înălta mai mult, depărtându-se de cele pământesti. Oftează din adâncul sufletului său deoarece nu numai că doreste să se împărtăsească de bunătătile ceresti ale Paradisului, ci si pentru că îsi aminteste cât de cumplit este iadul celor care sunt lipsiti de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se află ori cu Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pământului.

Mai spunea acel călugăr că, după ce a văzut slava aceea minunată a sfintilor, a văzut si înfricosătorul chin al celor din iad. Spunea că, după ce a încetat vederea aceea cerească a slavei dumnezeiesti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndată ochiul cel stâng al sufletului, cu care a văzut iadul ca o mare întinsă, care era atât de adâncă, ca de la pământ la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasă si încinsă, iar în ea erau amestecati cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate semintele puse la fiert în cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafată, pe altii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul. Unul striga "vai mie, vai mie" cu glas sfâsietor, altul blestema pe cel care a fost cauza trimiterii lui în iad.

Atât de mult se urau si se dusmăneau unii pe altii, încât, dacă ar fi fost posibil să ajungă unii la altii, s-ar fi sfâsiat cu dintii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia si blestema împotriva desfrânatei, pentru că din cauza ei ajunsese în iad. Părintii se îndreptau cu ură împotriva copiilor, deoarece, dorind să le facă acestora bogătii pentru o viată usoară, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva părintilor, deoarece i-au lăsat la voia lor si nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare nerânduială si un miros insuportabil.

Toate acestea si multe asemenea văzând, luptătorul cel bun oftează din adâncul inimii, si cu cât oftează mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pământesti la cele ceresti. De aceea, nu numai că nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine si mai fierbinte doritor al celor duhovnicesti si ceresti, ajungând la despătimire, pentru că atunci, într-adevăr, niciun fel de patimă diavolească nu mai este în el. Dar cel care nu lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii cu inima zdrobită nu poate ajunge la această stare. De îndată ce vede o fată frumoasă sau un alt lucru scump si frumos de pe pământ, inima lui este cuprinsă de plăcere si este robit si se prinde de lucrul acela gândul lui precum se prinde pestele de undită, si aleargă la acea plăcere precum aleargă câinele la măcelărie, zbătându-se cum să mănânce pe săturate, precum se spune: "si dorea să-si umple pântecele său cu roscovele din care mâncau porcii". A căror parte să nu o avem, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. A Lui fie slava si puterea în vecii vecilor.

Amin.


Cuprins

Prefata

Cuvăntul întăi
Despre rugăciunea mintii si a inimii si despre cum această rugăciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat
.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.


Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.


Cuvântul al patrulea
Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.


Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.



Cuvântul al saselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi si de orice cuvânt duhovnicesc.


Cuvântul al saptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.


Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".


Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.


Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.


Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.


Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.


Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.


Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.


Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.


Cuvântul al saisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.


Cuvântul al saptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.


Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dum nezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.


Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul "Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi". Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.


Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă", păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.


Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu