[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





Cuvântul al nouălea

Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.

Binecuvintează, părinte!


Slăbeste inima mea, fratii mei, slăbesc rărunchii mei, slăbeste mâna mea si toată alcătuirea smeritului si jalnicului meu trup si nu pot eu, cel din urmă să scriu cum se cuvine despre folosul mare si puterea si negrăitul har pe care le aduce sufletului slăbirea extremă a inimii, care este provocată de silirea extremă a rugăciunii inimii. Cel care vrea să ajungă la această slăbire fără de margini a stării exterioare si lăuntrice a trupului sau, mai bine spus, cel care vrea să ajungă la măsura si la starea Sfintilor Părinti, pentru ca sufletul său si inima să guste din Harul lui Dumnezeu, pe măsura slăbirii sale, este nevoie să urmeze două lucruri: postul si rugăciunea inimii.

Deoarece acestea două, adică postul si rugădunea inimii, sunt în suflet ca niste plante dumnezeiesti pline de miere si dulceată, din care picură în suflet, în chip minunat si neîncetat toată dulceata dumnezeiască. Toată dulceata dumnezeiască spun, deoarece cel care are aceste două lucrări gustă în sufletul si în inima sa în chip de negrăit toată mângâierea duhovnicească. Toată bogătia cerească si de neînteles si toată desfătarea duhovnicească si de nespus a Scripturilor insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis si nu ca în oglindă, asa cum si le închipuie cu mintea cei care nu au cele două lucrări, ci le simte în chip adevărat, atât în sufletul cât si în inima sa. Le simte în felul acesta:

Când un postitor doreste să-si silească inima sa la rugăciunea mintii atât de mult încât să simtă în adâncul fiintei sale durerea inimii, atunci acesta este stăpânit de o slăbiciune fără margini atât a întregii sale fiinte lăuntrice, cât si a stării exterioare a trupului său. Această slăbiciune face să înceteze orice plăcere trupească vădită sau mentală care se ascunde în trupul omului. Si după acestea omul gustă plăcerea aceea cerească si duhovnicească înlăuntrul său. De aceea se spune: "Impărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru".

Iar această plăcere cerească si duhovnicească, ce este gustată în chip tainic înlăuntrul său de către om, poate fi cunoscută mai bine în felul acesta:

Spunând cineva "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", după cum am spus de multe ori, dobândeste cu sigurantă înlăuntrul lui o evlavie adevărată si neprefăcută pentru Dumnezeu si pentru cuvintele dumnezeiesti minunate. In acelasi timp, împreună cu această evlavie curată si neprefăcută se face simtit înlâuntrul său si Harul Sfântului Duh, care este o mângâiere si o desfătare atât a sufletului cât si a inimii omului. Deoarece, când Harul Sfântului Duh atinge inima curată, se mângâie nu numai sufletul, ci se îndulceste dinlăuntru în chip minunat si inima într-un fel de neînteles si tainic, asa cum se îndulceste vârful limbii omului când acesta se roagă în inimă cu rugăciunea mintii multe ore, cu netărmurită evlavie si concentrare la rugăciune.

Iarăsi spunem, că dulceata aceea a inimii, pe care inima o simte de la Harul Sfântului Duh este tainică si duhovnicească, dar se aseamănă cu dulceata care îndulceste gura omului atunci când mănâncă miere sau zahăr.

Iar sufletul simte dulceata Harului Sfântului Duh în felul acesta: când Harul Sfântului Duh atinge sufletul, atunci se arată sufletului Sfânta Scriptură întreagă, ca un copac cu frunze din care picură miere, ale cărui rădăcini sunt udate de dulceata nemărginită a lui Hristos si ale cărui ramuri picură în suflet din toate părtile acea dulceată de negrăit. Iar inima simte această dulceată a Harului Sfântului Duh în felul acesta: când cineva întelege că Harul Sfântului Duh sălăsluieste în inima lui, atunci simte în centrul fiintei sale adică în adâncul fiintei sale, o bucurie dumnezeiască si o mângâiere duhovnicească. Când inima este mângâiată, atunci ea se încălzeste cu căldura aceea nematerială ,si cerească ce vine de la Harul Sfântului Duh. Si acesta este lucrul acela despre care spune Hristos: "Foc am venit să arunc pe pământ, si cât as vrea să fie acum aprins" (Luca 12, 49).

si dacă inima ta se va încălzi cu acea căldură cerească, înlăuntrul ei se va aprinde focul cel mare al iubirii lui Hristos si aceasta se va lasă cu totul stăpânită de dorul si iubirea pentru El. si numai atunci îsi aminteste inima de Domnul si Stăpânul ei Iisus Hristos si de casnicii si prietenii Acestuia - despre Sfinti vorbim -, numai atunci, spun, inima se topeste coplesită de lacrimile pentru Iisus si pentru Sfinti. Si ca si când ar izvorî apă dintr-un izvor si nimeni nu poate să o oprească să mai izvorască, pentru că dacă astupă izvorul într-o parte, apa iese pe altă parte, la fel se întâmplă si cu inima în acele momente. Deoarece când inima se îndulceste cu dulceata lui Dumnezeu, atunci începe să plângă de la sine, minunându-se de dulceata lui Hristos.

Iar dacă în momentele acelea în care inima varsă lacrimi, cineva vrea să oprească lacrimile, făcând vreo lucrare sau vreo faptă a stăpânitorului acestui veac, atunci, spun, desi inima varsă lacrimi nesecate si în timp ce acestea curg fără oprire, în clipa aceea în care face lucrarea stăpânitorului răului se opresc lacrimile inimii pentru un timp din cauza răului pe care îl provoacă cel ce urăste binele. Dar dacă inima, din nou, râvneste trezvia si ia aminte la Harul lui Dumnezeu, care încă o cercetează, plânge din nou ca mai înainte. Inima plânge deoarece atunci când plânge pentru Făcătorul ei, o dată cu lacrimile simte înlăuntrul ei dulceata duhovnicească a lui Hristos. Acestea sunt roadele plânsului, pe care toti Sfintii le-au avut în viata lor, ca arvună a desfătării aceleia de negrăit a veacului ce va să vină.

Din momentul acela nimeni nu mai poate despărti definitiv inima de vederea dumnezeiască si de cercetarea duhovnicească, nici om, nici demon. Indrăznesc să spun că nici chiar îngerii nu pot să o îndepărteze de râvna ei cerească si duhovnicească pe care o are în adâncul ei, în cele mai ascunse fibre ale bucuriei duhovnicesti. Este ceea ce spune fericitul Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de dragostea lui Hristos?" Nici un lucru nu poate să despartă inima de dorul duhovnicesc pe care îl simte pentru Harul lui Dumnezeu, deoarece, din clipa în care a gustat tainic bucuria de negrăit a Harului dumnezeiesc, a înteles amăgirea si rătăcirea în care trăia înainte de a afla si înainte de a gusta Harul lui Dumnezeu. Si precum un om sărac, nefericit, chinuit, suferind si deznădăjduit, printr-o anume împrejurare, devine prieten al împăratului, fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, va petrece împreună cu împăratul viata acestuia de măretie si de fericire, te întreb dacă acela va dori să părăsească petrecerea împărătească pentru a se întoarce la mizeria vietuirii sale de mai înainte? Si dacă acest lucru se întâmplă cu omul trupesc, cu omul din afară, cu cât mai mult se va întâmpla cu omul cel dinlăuntru, duhovnicesc?

Deoarece, dacă inima va gusta în fiecare zi si în fiecare clipă Harul lui Dumnezeu, întelege bine pe ce căi pline de spini si de bolovani si în ce locuri murdare a umblat până atunci si de acum nu se mai poate însela luând aminte la cele pe care demonul amăgitor i le prezintă drept odihnitoare si folositoare. Intelege de acum foarte bine că pe căile vrăjmasului nu există altceva decât pierderea sufletului, amărâciunea inimii si mustrarea de constiintă. In Harul lui Dumnezeu cunoaste că există cu adevărat mângâiere, bucurie si dulceată a sufletului si a inimii. De aceea si proorocul David se ruga spunând lui Dumnezeu: "Inimă curată zideste întru mine, Dumnezeule, si Duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele".

Proorocul David cunostea de la Duhul Sfânt că, din momentul în care inima omului se curăteste, el râvneste să vadă în inima lui pe Dumnezeu însusi, după cum spune Hristos: "Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". De aceea se ruga David: "Inimă curată zideste întru mine, Dumnezeule". Si iarăsi, prooroc fiind, stia că din momentul în care va sălăslui în inima lui Duhul Sfânt, va simti în inimă o bucurie de negrăit si se va încăizi înlăuntrul trupului său, până în cele mai adânci fibre ale fiintei sale, cu o căldură de neînteles, duhovnicească si dumnezeiască, însotită de multă dulceată duhovnicească si dumnezeiască. De aceea mai spune: "si Duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele".

Rugăciune

0, Hristoase al meu Cel preadulce, înnoieste, Te rog, si în cele dinlăuntru ale mele Duhul Tău cel bun si mângâietor, ca să se îndulcească în chip nespus inima mea cea întristată si pentru ca să se lumineze în chip nevăzut fata inimii mele si în chip vădit fata trupului meu de mângâierea Duhului Tău. Căci "inimii vesele îi străluceste fata".

Da! Dumnezeul meu Cel preadulce! Bucuria si dulceata sufletului meu să îndulcească inima mea, mă rog cu cuviintă, pentru ca să se îndulcească totodată si cugetul meu de harul mângâierii Tale. Doamne al slavei, de aceea Te numesti Mângâietor, deoarece mângâi pe prietenii Tăi cu Harul Sfântului Tău Duh, după cum ai făgăduit Tu însuti, Tu, Dumnezeul si Stâpânul meu. Tu ai spus, Doamne, sfintilor Tăi Ucenici si Apostoli: "Vă este de folos vouă ca Eu să merg la Tatăl Meu si la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru, deoarece atunci când voi merge voi ruga pe Tatăl Meu să vă trimită alt Mângâietor ca si Mine". Acest Mângâietor, Doamne, Te implor, roagă pe Tatăl Tău si Tatăl meu, pe Dumnezeul Tău si Dumnezeul meu, să mi-L trimită si mie, nimicnicul si cel din urma tuturor, si să mă întărească în dragostea Ta, a Stăpânului meu Atoatetiitor si Dumnezeul meu, precum zice iarăsi proorocul: "Si cu duh stăpânitor mă întăreste". Deoarece, Doamne al bucuriei inimii mele si Mântuitorule al oricărui suflet ce nădăjduieste cu căldură în Tine, atunci când Harul Duhului Tău cel Sfânt atinge inima mea si Se odihneste în sufletul meu, mi se dă dintr-o dată să gust si să simt bunătătile cele vesnice si de nespus pe care le-ai pregătit celor care Te iubesc pe Tine înainte de a face lumea, a căror simtire, Iisuse al meu, când o primeste inima mea, o face să se alipească de îndată iubirii Tale si se aprinde sufletul meu de iubirea cerească cea nestinsă pentru Tine Hristoase al meu. Doamne, când mă învrednicesti de Harul Tău cel Sfânt, atunci doresc să-Ti aduc laudă din inima mea, ca vitelul adus spre jertfire. "Atunci, voi pune pe altarul Tău vitei", spune Scriptura. Căci Tie se cuvine toată slava si lauda în vecii vecilor. Amin.


Cuprins

Prefata

Cuvăntul întăi
Despre rugăciunea mintii si a inimii si despre cum această rugăciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat
.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.


Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.


Cuvântul al patrulea
Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.


Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.



Cuvântul al saselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi si de orice cuvânt duhovnicesc.


Cuvântul al saptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.


Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".


Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.


Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.


Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.


Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.


Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.


Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.


Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.


Cuvântul al saisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.


Cuvântul al saptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.


Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dum nezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.


Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul "Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi". Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.


Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă", păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.


Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu