[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





Cuvântul al cincilea

Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.

Binecuvintează, părinte!


Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuită si cerească a mântuirii prin mijlocirea dumne zeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare si sfinte si cugetul tău este trist si acoperit ca de o ceată groasă a nesimtirii, care se revarsă asupra sufletului tău si îti tine mintea captivă si legată în întunericul si în umbra mortii, când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauti altă vindecare a sufletului tău, nici vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceată groasă a nesimtirii si să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufletesti, ci să cauti, cât poti de repede, să afli lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul si sufletul, să trezească inima si s-o încălzească spre lucrare si să supună trupul voii sufletului.

Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumărate si diferite virtuti. Dar mai ales si în mod deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu întârzie a naste lacrimile în trup si a le da si sufletului, pentru a se spăla cu ele si pentru a se face mai alb decât zăpada. "Spăla-mă-vei, si mai alb decât zăpada mă voi albi", spune profetul.

Dar poate că îmi răspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea si niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ti-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ti-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, mestesug de mestesug, animal de animal si om de om.

Când îti silesti inima cu rugăciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, să stii că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea aceea a inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roagă din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă si spune rugăciunea în locul acela al durerii si acela care se roagă cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă si fără a simti ca un cutit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeste să înteleagă ceea ce citeste, si cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toti pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse si cel care cercetează inimile si rărunchii, că nu mint.) Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie pieptul celui care se nevoieste ca în bucăti cu cutitul ascutit.

Acesta este care naste de îndată trezvia. Si uneori lacrimile se revarsă cu zgomot si udă nu numai fata omului, ci si îmbrăcămintea lui si pământul unde stă, alteori se udă de lacrimi numai ochii, iar alteori, asa cum se răcoreste fata pământului primăvara de la răcoarea cerului în timpul noptii, la fel se răcoreste si cugetul si inima pe dinlăuntru.

Dar, iarăsi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne si rana nu se vindecă si inima ta nu se revarsă în lacrimi, din nou poti aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din care izvorăsc si se revarsă lacrimile este deschisă. Izvo rul este deschis, nu a secat.

Altădată le poti înnoi iarăsi cu această rugăciune dure roasă, deoarece spunând din nou rugăciunea cu silintă si cu durere si cu multă atentie, cunosti si tu singur că împreună cu această rugăciune vin si lacrimile din du rerea aceea din care iese si rugăciunea. Deoarece, de îndată ce silesti inima cu rugăciunea, se deschid înlăuntrul tău si inima si ochii tăi.

Altădată iarăsi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieste trezvia prin contemplarea mintii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată si înăltată, se urcă la frumusetea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase, la cetele cele întelegătoare, la slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tău, la minunarea în fata făpturilor Sale, în fata măretiei Sale si la întelegerea faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea.

Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată si limpede se îndulceste nespus. Si îndulcindu-se, înnoieste trezvia în inima ta, iar ochii tăi varsă neîncetat lacrimi, nu mai putine ca la început, deoarece atunci, căzând cu fata la pământ, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până când nu te saturi de plâns si până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii si al bucuriei duhovnicesti.

După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde nepurtarea de grijă, dispare putinătatea credintei inimii tale. Si cugetul tău atât de curat se vede (si este cu adevărat), precum este de curat cerul însusi după încetarea ploii.

Aceste lacrimi ti le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărătiei ceresti, pentru că si tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieste de la tine, după cum spune: "Arderile de tot nu le vei voi", ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tău: "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit". Deoarece durerea cumplită pe care o simti înlăuntrul piep tului tău si sângele pe care îl scoti afară din inima ta prin silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în fata lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.

Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău si nu în altă parte? Si de ce, acolo, părea că rugăciunea îti face bucăti-bucâti pieptul tău, ca si când ar fi fost o sabie ascutită? Si de ce ajungi să scuipi sânge, când negru si rece, când rosu si cald? Acestea ti s-au întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat si s-a războit rugăciunea cu diavolul si cu slujitorii lui pentru izbăvirea si pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece sabia cu două tăisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru că numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăisuri împotriva diavolului, împotriva păcatului spun, ci este si foc mistuitor.

Acolo împărătea satana cu sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele de moarte. Dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până într-acolo silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel fricos si înfricosător tiran. Spunem că s-a înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.

Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut si ceva nevăzut, după cum si pomul cunostintei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut. Si după cum omul este ceva văzut si ceva nevăzut, la fel si Raiul este înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut, tot asa si această perdea este ceva văzut si ceva nevăzut. Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Iti stăpâneste păsunile inimii fără să-ti dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică si cu silirea mintii, simti si tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul lui Lucifer si cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă si să stie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune Grigorie Sinaitul si alti părinti niptici. Dar dacă nu este simtită acea perdea sau cortină a satanei, cum este posibil să simti că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lu cru, pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este con siderat astfel:

Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea si cu întelepciunea si cu judecata rugăciunii i nimii, atunci descoperi că si omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum si cel din afară, este coplesit de patimi si înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu si nu-l lasi să se linistească, aducându-i aminte de iadul cel înfricosător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de Dumnezeu, si cu cât se curăteste inima ta cu rugăciunea si cugetul tău este luminat de lacrimi, cu atât vezi mai bine că esti păcătos si desfrânat.

Dar de ce, înainte de a se curăti inima ta si de a se lumina cugetul tău, nu vedeai astfel sinele tău? Intâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu stiai ce înseamnă îngerii si ce înseamnă Dumnezeu si Raiul. Acum însă, când inima ta le-a văzut oarecum pe acestea, datorită curăteniei ei, si cugetul tău le-a văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine însuti atât de netrebnic si desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor si frumusetea si strălucirea de negrăit si de necuprins cu mintea ale Domnului.

De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc): "Am făcut deja si în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semetie, blasfemie, lenevire, râs peste măsură, betie, lăcomie a pântecelui, ură, ucidere, iubire de argint, iubire de sine, ambitie, nedreptate, răpire, câstig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simturile si toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o trebuintă, m-am făcut cu totul labo rator al diavolului." Cine este cel care nu face din toate acestea mai mult sau mai putin? Toti le facem, ca unii care purtăm trup si locuim în lume si ne lăsăm amăgiti de diavol.

De aceea spunem că acea perdea este vasul răutătii diavolului, este cămara lui, pentru că acolo satana îsi păstrează adunate toate semintele răutătii. De acolo izvorăste desfrânarea, de acolo izvorăste nestăpânirea de sine, de acolo izvorăste risipa, de acolo izvorăste iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinta de câstig urât, hotia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semetia, slava desartă, de acolo provin ura, dusmănia, invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinta cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorăsc toate răutătile, ca dintr-un izvor murdar si urât mirositor. Acest lucru reiese si din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: "Din inima omului ies desfrânările, uciderile, hulele, si acestea sunt care spurcă pe om", adică atunci când cineva nu se îngrijeste să-si curete pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel dinlăuntru, atunci devine în întregime slab si casă lui satana, de unde izvorăsc si ies toate relele care murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut, iubite frate, că toate relele ies din inimă, unde si-a făcut cuib si casă satana? Acolo îsi agonisise satana toate semintele răutătilor sale si toate născocirile ucigătoare ale răutătii sale, deasupra cărora se odihneste el însusi, ca pe o pernă moale si pretioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această locuintă a diavolului si o zgâltâie cu putere, diavolul se tulbură si se sperie împreună cu îngerii săi răi, precum se tulbură si se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.

Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns si ai înaintat în lucrarea rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tău, si te îndemn, pune-ti toată puterea în rugăciune pentru a sfâsia acea perdea a diavoluiui. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate păcatele. In momentul în care vei ajunge să sfâsii acea perdea sensibilă si nevăzută a diavolului si a ta cu silirea rugăciunii inimii, îti stergi dintr-o dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif si zădărnicesti toate strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutătile tale. Iar această perdea o sfâsii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.

Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaste că ai ajuns la culcusul lupului, care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluseaua Domnului, adică sufletul tău, în ceasul mortii, si să înghită astfel toate lucrările si faptele tale bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte că acolo se ascunde sarpele cel vechi pentru a-ti otrăvi sufletul, în chip minunat si nevăzut se naste o dorintă de a strica această perdea a diavolului cu toată puterea rugăciunii inimii. De aceea, dacă ai ajuns să întelegi lucrările diavolului, miscat de zelul dumnezeiesc, atunci hotărăsti în sinea ta si spui: "Ori eu voi muri în această clipă de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea, împreună cu toată răutatea lui." In felul acesta scuturi cu multă putere si lovesti acea cortină a diavolului până când reusesti să o străpungi si să o sfâsii de tot.

Si dacă rugăciunea nebiruită si puternică ajunge în cele mai adânci unghere, alungă de acolo pe diavol si pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut si minunat tot acel loc si toate acele seminte si cauze ale păcatului si ale patimilor, după care vine de îndată mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune si imnograful: "Arde cu focul nematerial păcatele mele si mă învredniceste să mă umplu de mângâierea ta".

De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea până la moarte, până au biruit si au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta cea mai curajoasă? Si unde apare curajul cel mai minunat?

Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmasilor, unde este tronul împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se trufeste cu multimea mestesugurilor rautatii sale. Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveste sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer si umileste trufia lui.

Spune-mi acum, biruitorule ostas al cerescului si ne muritorului Impărat, când întelegi că a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău si când întelegi că ai înaintat în rugăciune până la măsura desăvârsirii, ce usurare a războiului trupesc nu simti în sufletul tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică si neîmblânzită a desfrânării să te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunosti că o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieste în tine te apără de aceasta si te păzeste ca nu cumva pizmasul vrăjmas să murdărească curătenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.

Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit si rezidit de Harul Domnului. Deoarece silinta lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine adeseori slăbiciune mare si o neputintă de nedescris, din pricina căreia poti să cazi la pământ ca paralizat. Si iarăsi spunem că, atunci când ajungi la acele măsuri ale rugăciunii desăvârsite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei împărăteste înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului tău. Atunci ura si dusmănia aproapelui tău nu-si mai află în nici un fel locul în inima ta, deoarece împărăteste în ea compasiunea si iubirea de frati. Atunci simti că este mai bine să te întristezi tu decât fratele tău. Atunci nu mai stii nici ce înseamnă judecata, deoarece Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufletesti ai inimii, cu care vezi numai si numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale firesti si cele fată de Dumnezeu. Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău. Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui tău. La fel si tântarul tău îl vezi mai mare decât cămila fratelui tâu. Iar bârna si cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel rău al sufletului tău (pentru că ochiul răutătii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe niste nimicuri.

Când ajungi la gradul acesta de desăvârsire a rugăciunii, mândria nu-si mai află locul nici măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată ce apare, precum ceata de căldura soarelui. Deoarece atunci lo cuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus, Care întipăreste si crestează si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, văzând si cunoscând slăbiciunea ta, ti se pare că dintotdeauna oamenii au stiut lipsurile tale si nevrednida ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta cu pietre, pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări si vătăma pe ceilalti oameni cu răutatea ta.

Acest dar l-au avut toti sfintii. De aceea unii se numeau si se socoteau pe ei însisi desfrânati si risipitori, fără să fie asa, altii se numeau si se socoteau pe ei însisi barbari si sălbatici, iar altii se socoteau pe ei însisi, si o spuneau tutu ror, că sunt cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai putea să te mândresti, atunci când nimic altceva nu doresti în această lume decât să găsesti vreo spărtură de piatră sau o bucătică de pământ, si acolo, plecându-ti capul, să plângi până când se va sfârsi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula nu are nicidecum loc înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati dm cugetul tău si dimprejurul tău. In locul acestora esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti, care slăvesc puterea numelui lui Hristos, împreună cu care si tu slăvesti bunătatea Domnului Iisus.

Atunci grăirea în desert este în asa măsură îndepartată de la tine, încât n-ai să mai vrei să vorbesti nici ceea ce este de trebuintă, binecuvântând pe Hristos, împreună cu Care vorbesti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierbe rea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru totul străină si nepotrivită cu sufletul tău, deoarece sufletul tău culege în taină evlavia si cuviinta numelui Domnului.

Atunci pofta de a mânca si de a bea vin atât de mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu doresti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de pâine, ci numai atât mănânci si bei din acestea cât să trăiesti si să slujesti pe Hristosul tău cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca unul fără trup decât ca unul ce are trup.

Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o pune rugăciunea însăsi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea cu această simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei de mâncare si al nesatului, ci nici gândul tăău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.

Această măsură si această rânduială a mâncării te învată rugăciunea în felul următor: când te asezi la masa ta sărăcăcioasă si de necinste ca să mănânci pâinea ta cea spre vietuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: "Si pâinea noastră cea spre fiintă dă-ne-o nouă astăzi"! atunci, spun, mâncând cu multă evlavie, te înconjoară frica de Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în chip nevăzut, dar simti cu adevărat si vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simplă pe care ai pregătit-o, se îndulceste pe dinlăuntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca si când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată si unul dintre părinti.

Alteori, iarăsi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta mâncare, atunci când mănânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai niste seminte fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ti se pare ca si când ai mânca lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peste gustos. Mâncând si având acest gust minunat, se îndulceste si cugetul tău gustând în sine dulceata de nespus de care se bucură sfintii în cer, mâncând acea pâine cerească si bând nectarul minunat al slavei Domnului. Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată si de negrăit si de necuprins cu mintea si mai presus decât orice cuget, sfintii se satură în chip minunat de toate bunătătile. . .

De aceea spunea si profetul: "Mă voi sătura privind slava ta". In acelasi timp cu dulceata limbii tale si a mintii rale, tresaltă din tine si rugăciunea, de la sine, si prin aceasta te împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: "Ajunge, ai mâncat!". Deoarece omul, ca fiintă ratională ce este, nu trăieste numai cu pâine, ci trăieste si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".

Deci si tu, din momentul în care vei simti înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri peste măsură, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea de grijă a Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrăit, versi atâtea lacrimi încât nu se udă numai fata ta, ci se udă de acestea si mâncarea ta.

La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului Sfânt, deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din aceasta cunosti singur că îti este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci si să bei mai mult? Ti se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără întârziere să mai mânânci si să mai bei si te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una pentru că ai mâncat îndeajuns si se va întări inima tă slăbită, si alta pentru că si-a amintit Domnul de tine si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei si al bucuriei dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhov nicească, am iesit un pic din cuvântul meu în care vor beam despre durerea din inimă, deoarece amândouă ac estea sunt roade ale aceleiasi rugăciuni. Aceeasi rugăciune este cea care naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.

Asadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Si cine este cel care suferă de durere si nu-si încruntă fata? Durerea despre care îti vorbesc este îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu silintă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îti zdrobesti inima cu rugăciunea.

Durerea simtită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la încruntarea fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea inimii, deoarece, amintindu-ti de păcatul tău si cunoscând bine slăbiciunea firii tale, îti zdrobesti fără oprire inima cu rugăciunea si este cu neputintă să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.

Această durere creste o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece atunci când îti silesti inima cu rugăciunea, si mai ales când o faci mult timp, atunci simti în tine o durere mare si permanentă si întelegi cu oarecare presiune că moartea este în om. Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din partea mortii. Simti moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simti? 0 simti nu ca venind cu întârziere si nesigurantă, ci foarte aproape si foarte sigură. Căci durerea care te stăpâneste înlăuntru este foarte aproape de răsuflarea ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simti o exagerată accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a inimii a străpuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat nastere unei răni netrupesti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat si atin gând această rană din inima si din pieptul tău, simti o durere puternică. Iar uneori, când durerea creste si devine mai mare, simti în pieptul tău la o singură inspiratie de două si de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva să mai astepti decât moartea? Ce altceva mai poti spera decât plecarea din această lume? Ce altceva poti să mai primesti în gândul tău decât mormântul? Adevărat îti spun, când ai acea durere, moartea ta îti stă în fata ochilor. Având moartea în fata ochilor, îl ai în fata ochilor tăi în chip tainic si pe Dumnezeu, pe Făcătorul si Creatorul tău. De aceea spune profetul: "Vedeam pe Domnul meu în fata mea mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde". Această asteptare a mortii nu este asemenea asteptării mortii celei obisnuite, deoarece asteptarea mortii acesteia, care se întâmplă din pricina durerii născută de rugăciune, este amestecată cu dulceata dumnezeiască de negrăit. De aceea se spune: "Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui". In timp ce despre moartea păcătosului spune: "Iar moartea păcătosului este rea". Iar dulceata asteptării mortii este simtită de cei drepti în felul următor:

Silindu-ti inima cu rugăciunea, îti vine durerea. Iar durerea îti aminteste de suferintele si de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos, atunci nădăjduiesti să fii slăvit împreună cu El. Dar când simti că durerea ta te face părtas suferintelor lui Hristos? Si când simti că vrei să mori în această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine vădit acest lucru din cele ce am să spun în continuare. Inainte de a te durea inima din pricina rugăciunii si a suspinurilor, nu simti deloc Harul si nici dulceata crestinismului, nici nu ai vreo înstiintare adevărată despre mântuirea ta, ci te numesti numai crestin, fără să fi gustat si fără să simti cu adevărat, într-un fel sensibil, bunătatea si dulceata lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât pretuieste mai mult decât lumea întreagă. Si atât de dulce si mângâietor este pentru cel care a gustat bunătatea lui, că nici toată dulceata si toată mângâierea acestui veac nu le pot egala.

Cât pretuieste si cât de dulce este numele lui Hristos stiu si cunosc numai aceia care au ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare si în fapt din harul si din dulceata numelui lui Hristos.

Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul se hrăneste si creste cu pâinea pământului, iar sufletul se hrăneste si se tine cu Pâinea Vietii. Iar pâinea pământului cu care se hrăneste si se tine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vietii este Hristos. De aceea spune: "Pâinea vietii vesnice să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!"

Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii si fără suspinurile amare si adânci, acela nu simte bunătatea si puterea si lucrarea numelui lui Hristos. Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroasă si nu-L mai simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimtitor fată de mântuirea sufletului său. Insă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugăciunii, de la suspine, de la ispitele cele văzute si cele nevăzute, pe care le primeste si le rabdă din dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cercetează cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credintă vie numele lui Hristos, cu adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în inima lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind nespus de dulce. De aceea spune si profetul: "Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele". Iar simturilor tale pare ca ceva plin de viată. Se desfată si se bucură urechile tale când îl aud. Se bucură ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii sufletului când îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume împărătesc, este scris în chip tainic si nevăzut de către dumnezeiestii si nevăzutii îngeri în diferite locuri importante pentru sustinerea si alcătuirea lumii.

Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multă evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie dumnezeiască îi vine si o bucurie de o dulceată nespusă în cugetul său. Pentru că îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat si foarte drag. De aceea încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie. Inima lui vrea să iasă din piept tresăltând si bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se bucură în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos si cum poate lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugăciunii?

Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că a primit deja înstiintare si asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va părăsi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui si din sufletul lui nu mai lipseste nici o clipă numele lui Hristos; "Hristoase al meu! Hristoase al meu!" se spune înlăuntrul lui mai mult decât propriile respiratii. Oriunde priveste si orice vede, "Hristoase al meu" îi vine mai înainte în minte. Orice aude, "Hristoase al meu" se aude deja mai repede. Oriunde merge si oriunde se plimbă, "Hristoase al meu" merge înainte si îl conduce. Când doarme, "Hristoase al meu" doarme împreună cu el. Când mănâncă, "Hristoase al meu" este mâncat împreună cu mâncarea respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, "Hristoase al meu" îi stă înainte.

Dorind să dovedesc că "Hristoase al meu!" "Hristoase al meu!" este sădit înlăuntrul lui, nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputintă simturilor omului să simtă ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său, la fel este. cu neputintă si cugetului să fie prezent fără "Hristoase al meu! Hristoase al meu!". Dacă nu sălăsluieste în inima lui Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune înlăuntru cu durere.

Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. "Este grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici". Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina rugăciunii, atunci se bucură sufletul si-si găseste linistea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei negrăite si a bucuriei ceresti. Când iarăsi vine durerea, nu se mai odihneste tru pul, dar prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată si sufletul se bu cură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovnicesti. Si atunci când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceata inimii si a cugetu lui, deoarece rosteste plângând numele lui Hristos Iisus: "Primeste-mă, Doamne, în împărătia Ta! Primeste-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeste-mă acum, acum. Domnul meu si Dumnezeul meu, primeste-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrăit, din negrăita dragoste si bunătate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard si mă aprind de flacăra nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc si cad în neputintă din pricina despărtirii de Tine!"

Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este înstiintat că Hristos a auzit glasul lui si l-a scris în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi toti dreptii, despre care Scriptura spune: "Si în cartea Ta toti au fost scrisi".

Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăti numai El le cunoaste, îl mai lasă încă în lume, pentru a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si încetează pentru putin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împutinează durerea (pentru că Domnul voieste să simtim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este si devine mântuire pentru noi), ci se împutinează durerea o dată cu înmultirea lacrimilor.

Această durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc si care Il iubesc pe El. fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această lume, în chip tainic, adică în extaz si în viziune, si nici pentru cealaltă lume nu este înstiintat si încredintat că va fi cu Dumnezeu.

La această durere se ajunge cu multe nevointe si după mult timp cu silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-si sileste de ajuns inima sa cu rugăciunea, este cu neputintă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri si cu multă silintă la această durere. Si numai ce pentru putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însusi se minunează cum a fost cu putintă să o piardă, pentru o clipită de neatentie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseste din nou foarte repede, atunci când doreste, pentru că stie drumul pe care trebuie să meargă pentru a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De ce? Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din nou de plăcerile lumesti si va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte, născătoare si a lacrimilor permanente si luminoase. Această durere este hrana sufletului, hrana cugetului si mângâiere a mintii. Această durere este bucurie a îngerilor si întristare a demonilor.

Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseste în scurt timp această lume si se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeiestii îngeri. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru om un învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îi încredintează întelesurile ceresti.

Este cu neputintă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă si gând ceresc. De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înaltă cugetul si mintea lui la cele ceresti, părăsind ca nefolositoare cele pământesti. Mintea lui se înaltă la cele ceresti când are înlăuntrul său această durere pentru Hristos, deoarece l-a curătit vărsarea lacrimilor si l-a luminat rugăciunea curată, care s-a lucrat în taină în inimă.

Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo caută să vadă pe Acela a cărui dulceată de nespus a gustat-o în parte sufletul lui si inima lui.

Plimbându-se netrupeste, ca unul netrupesc între cei netrupesti, în cele ceresti si nemateriale, îl găseste pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima lui si a suferit durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea si văzându-L, pe Cel pe care L-a văzut proorocul Isaia sezând pe tronul slavei, cade de îndată la picioarele Lui si I se închină cu nespusă evlavie si smerenie. Si nu numai de această cinste l-a învrednicit durerea inimii, ci îl face să ajungă si în bratele preadulcelui Iisus si Domnului Atoatetiitor, precum ajunge pruncul în bratele maicii sale, bucurându-se de sărutarea preadulce cea mai presus de orice dulceată a Stăpânului si Hristosului său, ochii si gura lui vărsând în acelasi timp râuri de lacrimi. Si se roagă, rugând pe Hristos să nu Se despartă niciodată de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui si cu Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la fată si Apostolii au văzut slava lui Hristos: "Bine ne este nouă să fim aici".

Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dvruiască si nouă această durere a inimii, mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna cu ochii mintii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind dezlegate, să-L vedem fată către fată si să-L slăvim împreună cu îngerii în veci de veci nesfârsiti. Amin.


Cuprins

Prefata

Cuvăntul întăi
Despre rugăciunea mintii si a inimii si despre cum această rugăciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat
.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.


Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.


Cuvântul al patrulea
Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.


Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.



Cuvântul al saselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi si de orice cuvânt duhovnicesc.


Cuvântul al saptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.


Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".


Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.


Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.


Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.


Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.


Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.


Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.


Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.


Cuvântul al saisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.


Cuvântul al saptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.


Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dum nezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.


Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul "Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi". Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.


Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă", păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.


Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu