[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





Cuvântul al optulea

Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".

Binecuvintează, părinte!


De trei lucruri să te îngrijesti, o, smeritule monah, pentru a le dobândi:post, înfrânare si rugăciunea in imii dacă vrei să gusti vreodată această minunată dulceată, care îti va îndulci în chip de negrăit vârful limbii. Dacă însă nu te nevoiesti cu toată dorinta si stăruinta în post, înfrânare si rugăciunea inimii, niciodată să nu nădăjduiesti a simti această minunată dulceată pe limba ta. Iar această minunată dulceată pe care o simte limba ta, este o mare mângâiere a lui Dumnezeu pentru tine, pentru a te face mai fierbinte si mai râvnitor în lucrarea ta duhovnicească.

Putini sunt cei care se bucură de această minunată si dumnezeiască dulceată a limbii. Mai mult chiar, nici acestia nu o simt întotdeauna, ci numai uneori, când binevoieste Domnul să-i mângâie cu ea. Când însă o simt cu adevărat cu limba lor, atunci cunosc ei însisi ce bun lucru este să postească cineva mereu, să se înfrâneze totdeauna si să se roage neîncetat lui Hristos din toată inima lui, pentru că fără acestea nu poate simti în gura lui această dulceată.

Asadar, această dumnezeiască dulceată "este de negrăit, deoarece este duhovnicească, pentru că orice lucru duhovnicesc este de negrăit si tainic. Dar pentru a întelege cât de putin cineva cum lucrează aceasta asupra limbii, spunem cele de mai jos:

Această minunată si dumnezeiască dulceată de care se îndulceste în chip negrăit limba seamănă la dulceată cu dulceata zahărului, dar este mult diferită de aceasta, deoarece ori de câte ori iei în gura ta zahăr, gura ta se îndulceste pentru putin, pentru că după ce se topeste zahărul si este înghitit, dulceata lui nu mai este simtită, în afară de cazul în care din nou iei în gură alt zahăr. Cu zahărul acesta tainic si duhovnicesc pe care îl pune în chip nevăzut Harul Domnului în gura ta si cu care atinge în chip minunat limba ta nu se întâmplă astfel, deoarece nu mai este necesar ca tu, după ce se termină dulceata din gura ta, să iei în gura altceva dulce pentru a-ti îndulci gura, pentru că dulceata lui Dumnezeu este nesfârsită.

Este de ajuns numai să te învrednicesti de ea prin mijlocirea rugăciunii inimii si a postului curat.

Când, deci, se îndulceste limba ta, simti dulceata în partea din fată a limbii, ca si când ai fi pus acolo o bucătică mică de zahăr, care a început să se topească în gura ta. Iar atunci când simti că se îndulceste astfel limba ta, pentru a simti si mai bine această dulceată duhovnicească dumnezeiască, tine bine închisă gura ta, deoarece în felul acesta vei simti că această dulceată dumnezeiască si negrăită izvorăste fără să se sfârsească din partea din fată a limbii, ca si cum ar izvorî apa dintr-un izvor. In timp ce o simti astfel izvorând, de îndată va dispărea de pe limba ta dacă cumva se întâmplă să vorbesti cu cineva vreun cuvânt. Dar dacă închizi gura si din nou esti cu luare aminte la gura ta, iată, din nou simti că se îndulceste limba ta.

Există o plantă a cărei floare are un fel de miere naturală. Această floare, când o iei de pe tulpina ei, este ca un fel de tevisoară. Dacă pui în gură această tevisoară si tragi aer, simti dulceata ei pe limbă ca de miere. La fel ca aceasta este dulceata pe care o simti pe limba ta si care este de la Harul lui Dumnezeu. In cazul dulcetii plantei de care vorbeam, dacă o inspiri o dată, se termină si dulceata acesteia, numai dacă nu iei altă floare si o mirosi, atunci simtind din nou dulceata. In cazul dulcetii lui Dumnezeu, însă, aceasta nu se sfârseste atâta timp cât îti păstrezi gura curată de orice mâncare sau băutură materială. Dacă vei gusta ceva material, atunci nu vei mai simti acea prezentă vie a dulcetii lui Dumnezeu în gura ta în ziua aceea.

Uneori, mai ales după gustarea a ceva material, dulceata aceasta dispare de tot în ziua aceea. Această dulceată a limbii, uneori, când tii mult timp gura închisă, izvorăste în chip minunat si neîncetat în gura ta, si o simti astfel izvorând si astfel lucrând lucrarea sa dulce vădită si de nedescris la fiecare respiratie. Uneori o simti si înăutrul buzelor tale, deoarece se îndulcesc si acestea pe partea dinăuntru a lor, ca si când le-ai fi uns cu pudră de zahăr sau cu miere preadulce.

Asadar, fereste-te, smeritule monah, atunci când simti această dulceată, să gusti ceva pământesc, în afară de cazul când e mare nevoie, pentru ca să nu te întristezi după aceea fără folos. Chiar dacă suferă de foame pântecele tău, să nu-i dai nimic de mâncare, deoarece când pântecele suferă de foame se satură gura ta de această dulceată minunată si sensibilă a lui Dumnezeu. Dacă dai pântecelui tău hrană materială, limba ta va fi lipsită de această minunată dulceată. Când se îndulceste în felul acesta limba ta de această dumnezeiască dulceată, atunci să nu scuipi afară saliva ta, ci să o înghiti. Deoarece atunci când o înghiti simti mai departe dulceata în gura ta, iar dacă o scuipi afară, vei fi lipsit pentru un timp de această dulceată; (de aceea, probabil, un cuvios nu a scuipat niciodată în viata lui). Mai mult decât orice, încearcă să tii gura ta închisă, dacă nu se iveste vreo mare nevoie să vorbesti, pentru ca nu cumva să-ti pară rău după aceea.

Dacă vreodată, în timp ce simti în gura ta această minunată si înaltă dulceată, este nevoie să citesti ceva din Sfânta Scriptură, citeste cu multă evlavie. In timp ce citesti, ia aminte în acelasi timp si la dulceata pe care o simti în gură, să vezi dacă se mai păstrează sau nu, dacă mai izvorăste din limba ta sau s-a oprit. Dacă se mai păstrează, fii atent si la dulceata aceasta minunată si la ci tire, deoarece în acest fel vei mai simti si o altă dulceată duhovnicească, nu pe limba ta, ci în cugetul tău, pentru că se va îndulci si cugetul tău de Harul lui Dumnezeu. Atunci, dacă se va înmulti de două ori mângâierea lui Dumnezeu, va dori să se înmultească de trei ori. Vei dori, fără întârziere, să simti si în ochii tăi mângâierea lui Dumnezeu, dorind ca si acestia să verse lacrimi curate din iubire pentru Dumnezeu, lacrimi care vor fi foarte dulci sufletului tău. Atunci, dacă se va înmulti de trei ori mângâierea lui Dumnezeu, vei dori fără întârziere să se înmultească si mai mult, râvnind o a patra mângâiere din partea lui Dumnezeu, deoarece în aceiasi timp cu cea de a treia mângâiere vei dori să vezi cum omul tău lăuntric se va unge în chip nevăzut de Harul Sfântului Duh cu untdelemnul dumnezeiesc al desfătării duhovnicesti, si prin aceasta vei deveni în întregime linistit, în întregime lin, în întregime desfătare duhovnicească. Nu a rămas nici o simtire a sufletului tău nemângâiată de mângâierea Harului Sfântului Duh.

Toate acestea se vor întâmpla cu tine dacă vei reusi să păstrezi înlăuntrul tău, cum am spus, minunata si negrăita dulceată. Iar dacă nu vei reusi să păstrezi această înaltă dulceată pe limba ta atunci când citesti, să nu deznădăjduiesti si din aceasta să vrei să gusti ceva, să vorbesti fără rost sau să bati câmpii, ci păzeste-te de toate acestea si de multe asemenea lor, deoarece în felul acesta vei vedea peste putin timp cum se îndulceste din nou gura ta în chip minunat cu această dumnezeiască dulceată.

Această dumnezeiască dulceată izvorăste din limba ta, sau provine din Harul lui Dumnezeu, care atinge fără să simti limba ta, îndulcind astfel limba? Acest lucru, smeritule monah, nu poti să-l întelegi cu precizie. Pare ca izvorând din limbă, dar în realitate nu izvorăste din limbă, ci din Harul dumnezeiesc, care atinge pe nesimtite limba ta si o străbate în chip de negrăit, în felul acesta îndulcind-o. Pentru aceasta pare că izvorăste din limbă. Aceasta însă, iubite frate, nu este nevoie să o cercetezi prea mult, deoarece dacă o cercetezi prea mult, nu vei afla nimic mai mult decât ceea ce ti-am spus noi.

Această dulceată dumnezeiască izvorăste uneori în gura ta, si în timp ce izvorăste ti se pare că se împutinează si că urmează să se sfârsească. Dar în timp ce ti se pare că se împutinează, din nou, simti că se îndulceste limba ta pe neasteptate.

Bucurie si desfătare duhovnicească, smeritule monah, vei trăi atunci când te vei învrednici de toate acestea despre care ti-am vorbit. Deoarece atunci nu va mai fi nevoie să mănânci nici să bei sicheră sau altceva dulce pentru a-ti îndulci gura ta, deoarece o îndulceste mângâierea lui Dumnezeu. Dulceata pe care ti-o dau sichera sau alte dulciuri, pe care le mănânci sau bei, nu este permanentă, ci se păstrează numai atâta timp cât ai în gură dulciurile respecrive, în timp ce mângâierea lui Dumnezeu păstrează în chip real dulceata în gura ta atâta timp cât te vei înfrâna de la roadele pământului.

Evreii timpului aceluia în care îi hrănea Dumnezeu cu mană, atâta timp cât s-au înfrânat de la roadele pământului, au primit mana cerească, care îi îndulcea. Când au început să consume roadele pământului, s-a luat de la ei mana cerească. Dacă tu, smeritule monah, care cu Harul lui Hristos te-ai învrednicit în chip vădit pe limba ta de această negrăită dulceată si ai în gura ta hrana îngerilor, mana cerească, această minunată dulceată, vei dori să gusti din roadele pământului, vei fi lipsit de îndată de această tainică dulceată. Bine ar fi pentru tine să postesti totdeauna si să te înfrânezi de la toate si să te rogi neîncetat, pentru ca să te hrănesti mereu cu această minunată dulceată, decât să-ti saturi pântecele tău cu mâncăruri materiale si să fii lipsit de această mană cerească predulce.

Am văzut odată un ieromonah care, în timp ce proscomidea la Sfânta Proscomidie, s-a umplut pe neasreptate de lacrimi si nu putea să-si oprească multimea lacrimilor, ci cât a proscomidit a plâns fără oprire. Când trebuia să spună: "Că a Ta este împărătia..." sau alt ecfonis, se silea să-si oprească pentru o clipă evlavia sfântă care-i cuprinsese inima, îngrosându-si într-un fel glasul pentru a nu se cunoaste că este pătruns de asa o evlavie. La fel, era pătruns de aceeasi evlavie si când spunea rugăciunile. Când a citit Sfânta Evanghelie, atâta evlavie sfântă l-a cuprins, încât i se înecau ochii în lacrimi si plângea pe fată, neputând să se mai stăpânească. Si nimeni din cei care luau parte la dumnezeiasca Liturghie nu a rămas nepătruns de acea sfântă evlavie, în afară de unul ca mine, care eram nesimtitor cu sufletul si cu inima împietrită. Pe tot parcursul dumnezeiestii Liturghii era pătruns de evlavia aceea când mai mult, când mai putin, dar cu o nemăsurată desfătare duhovnicească a sufletului. lar când s-a împărtăsit cu preacuratul Trup si cu cinstitul Sânge al Domnului, a umplut de lacrimi Sfântul Disc, acoperămintele si antimisul.

După aceea, dacă s-a terminat dumnezeiasca Liturghie, l-am întrebat să-mi spună adevărul, de ce a fost pătruns atât de mult de evlavie si de ce a vărsat atâtea lacrimi, chiar în fata lumii, lacrimi pe care eu nu le pot vărsa nici într-ascuns pentru a milostivi sufletul meu. Si acesta, ca un iubitor de adevar, bun si fără răutate, mi-a spus tot adevărul, vorbindu-mi in felul acesta: "Eu, frate, când la Utrenie se citea slujba, cercetam în chip tainic si neîncetat în inima mea numele Domnului. Când slujba era în toi, am început să simt putin pe limba mea un fel de dulceată foarte fină, care îmi îndulcea limba putin câte putin. In acelasi timp cu această dulceată am simtit înlăuntrul meu putin si o oarecare mângâiere duhovnicească. Cu cât trecea timpul, eu lucram cu mai multă râvnă rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă" si s-a înmultit putin câte putin dulceata aceea minunată, s-a mărit si mângăierea duhovnicească care venea de la Dumnezeu. Atunci, dintr-o dată inima mea a fost pătrunsă de evlavie sfântă. După ce am făcut rugăciunile pentru începutul dumnezeiestii Liturghii, a prisosit si mai mult dulceata în gura mea si am simtit si mai vie mângâierea lui Dumnezeu înlăuntrul meu. Atunci nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile. Când am citit Sfânta Evanghelie, la fel am simtit în gura mea această minunată si fină dulceată, de data aceasta într-o măsură mult mai mare. 0 dată cu ea s-a îndulcit peste măsură si cugetul meu la cuvintele sfintei si dumnezeiestii Evanghelii, întelegând mintea mea cu claritate puterea, întelesul si duhul fiecărui cuvânt al Sfintei Evanghelii. Atunci eu, neputând să mai ascund înlăuntrul meu si să opresc evlavia aceea sfântă, am început să plâng cu glas ca un copil mic, deoarece se umpluse si se revărsa din inima mea evlavia sfântă. Din clipa aceea si până când am terminat Dumnezeiasca Liturghie, întruna eram pătruns de evlavie, când mai mult, când mai putin, după dulceata pe care o simteam pe limbă si pe care o gusta cugetul meu la întelegerea cuvintelor sfinte". Ascultând toate acestea, eu, cel cu inima învârtosată, m-am certat pe mine însumi, deoarece niciodată nu am simtit pe limba mea această dulceată si nici în sufletul meau această mângâiere.

Rugăciune

Dăruieste, Doamne, Doamne, îndulcirea si dulceata tuturor robilor Tăi care cercetează din inimă si cu cucernicie numele Tău cel sfânt si dumnezeiesc, dăruieste-mi si mie să iubesc Numele Tău din toată inima mea si să-1 cercetez cu multă evlavie, pentru a simti si limba mea odată, când va binevoi Harul Tău, această dumnezeiască si înaltă dulceată. Deoarece atunci, Domnul meu, sunt înstiintat că, o dată cu această minunată dulceată, va străluci si lu mina cea sfântă a cunoasterii Tale dumnezeiesti înlăuntrul inimii mele, prin care va fi luminat ochiul cugetului meu pentru întelegerea adevărată si desăvârsită a cuvintelor Tale dumnezeiesti. Dacă se va întâmpla cu mine aceasta, Doamne, din. partea Ta, Făcătorul meu si Dumnezeul meu, cuvintele Tale se vor arâta ca o dulceată gâtului meu si mai dulci decât mierea gurii mele. Da, dulcele meu îisus, mă rog si implor împârâtia Ta, picură si mie, cel în multe amărât, o picâtură din dulceata Ta dumnezeiască, din marele si de necuprins adânc al dumnezeiestii si duhovnicestii Tale dulceti. Deoarece a dorit sufletul meu această dumnezeiască si minunată dulceată mai mult decât aurul sau topazul sau decât oricare piatră pretioasă si mă topesc eu, robul Tău, cu duhul, când mă gândesc că este mai dulce decât mierea si decât fagurele de miere. Deoarece Tu, Domnul meu, preadulce Iisuse al meu, esti îndulcirea noastră negrăită, a tuturor crestinilor, si Tie slavă înâltâm în vecii vecilor. Amin.


Cuprins

Prefata

Cuvăntul întăi
Despre rugăciunea mintii si a inimii si despre cum această rugăciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat
.

Cuvântul al doilea
Despre trebuinta de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii mintii, de la care să învătăm felurile si semnele acestei rugăciuni, si despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său si o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti că sufletul lui se împărtăseste în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruintă. Incă si despre rodul acestei rugăciuni.


Cuvântul al treilea
Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.


Cuvântul al patrulea
Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.


Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.



Cuvântul al saselea
Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simtământul si gustarea bunătătii si dulcetii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelasi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu si de spusele Sfintei Scripturi si de orice cuvânt duhovnicesc.


Cuvântul al saptelea
Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea mintii lui Dumnezeu din inimă si care sunt semnele duhovnicesti ale acestei cercetări dumnezeiesti.


Cuvântul al optulea
Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său si se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceste uneori de la rugăciune, ca si când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca si când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune si profetul: "Ca dulceata sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele".


Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.


Cuvântul al zecelea
Despre rugăciunea mintii, despre rugăciunea inimii si despre rugăciunea niptică.


Cuvântul al unsprezecelea
Despre cum inima necurată si mândră, care este refugiu pentru satana si pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locas al Duhului Sfânt si izvor de gânduri bune.


Cuvântul al doisprezecelea
Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeiesti si păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum si acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.


Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.


Cuvântul al patrusprezecelea
Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.


Cuvântul al cincisprezecelea
Despre cum poate încearca cineva prin intermediul rugăciunii mintii orice fel de vedenie si orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.


Cuvântul al saisprezecelea
Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.


Cuvântul al saptesprezecelea
Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.


Cuvântul al optsprezecelea
Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dum nezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.


Cuvântul al nouăsprezecelea
La cuvântul "Pentru aceasta te-a uns Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe cei de aproape ai tăi". Incă si despre cine sunt cei de aproape ai lui Hristos, unsi cu untdelemnul bucuriei si din ce semne duhovnicesti întelege cineva cu cugetul său că este uns cu untdelemnul bucuriei.


Cuvântul al douăzecilea
Despre cât har duhovnicesc se învredniceste a primi în sufletul lui si câtă întărire si câtă putere împotriva diavolului are cel care se roagă lui Hristos cu rugăciunea mintii neîncetat, cu curătenia constiintei, adică spune cu cugetul lui, o dată la fiecare respiratie a sa: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, miluieste-mă", păzindu-si în acelasi timp constiinta curată prin abtinerea de la orice rău si prin lucrarea tuturor virtntilor, după putere. Iar din adâncul inimii sale, spune această rugăciune până simte durere, adică până îl doare înlăuntrul lui, acolo unde se lucrează rugăciunea, si apoi opreste silirea din inimă a rugăciunii, si începe iarăsi rugăciunea odihnitoare, până când va afla din nou locul acela dinlăuntrul său, care îl durea din pricina silirii rugăciunii, si va începe din nou din adânc rugăciunea inimii, păstrând toată viata lui această rânduială a rugăciunii.


Vedenie preadulce a scriitorului despre această carte, dacă a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu