[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
		Asculta Ortodox Radio

ANEXA III

Răspuns unei critici

INTRUCÂT cartea de faţă s-a tipărit în serial în The Orthodox Word, editorul unui alt periodic ortodox a început să publice o lungă serie de atacuri la învăţătura vieţii după moarte, care se înfăţisează aici (The Tlingit Herald , publicat de Biserica Ortodoxă americană Sf. Nectarie, Seattle, Washington; vol. 5, nr. 6 si numerele următoare). Aceste atacuri nu erau îndreptate numai împotriva învăţăturii din această carte, ci si împotriva învăţăturii arătate în publicaţiile Mânăstirii Sfânta Treime din Jordanville, New York (mai ales în publicaţia Orthodox Life din ianuarie -februarie, 1978, brosura „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, care a apărut în Orthodox Life pentru iulie - august, 1976, si antologia Taine vesnice dincolo de mormânt); împotriva predicii Arhiepiscopului Ioan Maximovici, împotriva „Vieţii după moarte” care a apărut în The Orthodox Word, 1971, nr. 4, si este retipărită mai sus în Cap. X al acestei cărţi; împotriva întregii învăţături a Episcopului Ignatie Brianceaninov, care a însufleţit această carte; si în general, împotriva învăţăturii care a fost înfăţisată în atât de multe izvoare ortodoxe din ultimele câteva veacuri si exprimă cucernicia vie a credinţei ortodoxe, chiar si în zilele noastre.

După ce am citit aceste atacuri, nu am considerat că trebuie să schimb ceva din cele ce scrisesem aici; am mai adăugat câteva paragrafe ici si colo pentru a lămuri mai bine învăţătura ortodoxă care, cred eu, este batjocorită cu nedreptate si este socotită gresit în aceste atacuri.

Nu vom urmări să răspundem punct cu punct acestui critic.

Citatele Patristice pe care le alege nu au avut niciodată înţelesul pe care îl dă el si singurul răspuns care se poate da aici, este că el le-a folosit gresit. Astfel, de exemplu: toate citatele care arată că omul este alcătuit atât din suflet cât si din trup (7, 2, pag. 26, etc.) – ceea ce nimeni nu neagă -nu spun nimic împotriva activităţii independente a sufletului după moarte, ceea ce se vede foarte limpede, fără nici o „împotrivire”, dacă omul are încredere în izvoarele ortodoxe. Locurile cele multe din Scriptură, cât si din textele Patristice, unde moartea este exprimată metaforic ca un „somn”, nu spune nimic despre „adevărul neabătut” al acestei metafore, pe care l-au învăţat numai foarte puţini învăţători crestini de-a lungul veacurilor, si de bună seamă, nu se potriveste cu învăţătura primită de Biserică, etc. O culegere de „texte doveditoare” se îndreptăţeste numai dacă dovedeste cu adevărat o problemă care este socotită în diferite feluri, nu dacă aceasta spune ceva puţin altfel, sau nu vorbeste limpede si lămurit, despre această problemă.

În vreme ce, pe de o parte criticul strânge citate multe, care adesea sunt lipsite de orice legătură cu problema, tehnica lui de combatere cea mai obisnuită este de a-i îndepărta pe cei ce se împotrivesc lor, cu vorbe multe, care fie că nu lămuresc nimic, fie în mod evident contrazic o mare parte din cele ce sunt limpezi. Astfel, dacă criticul doreste să nu fie de acord cu posibilitatea vorbirii cu morţii de către cei care s-au întors din moarte la viaţă, el spune hotărât: „Aceste lucruri pur si simplu nu sunt cu putinţă” (vol. 5, nr. 6, pag. 25) -cu toate că literatura ortodoxă cuprinde numeroase asemenea vorbiri cu morţii; dacă criticul vrea să tăgăduiască faptul că oamenii văd draci după moarte, zice: „Părinţii nu ne învaţă asemenea lucruri” (6, 12, pag. 24) -cu toate că există, de pildă, numeroase trimiteri Patristice la „vămile văzduhului”, care se întâlnesc după moarte. Dacă criticul socoteste că există cu adevărat cele ce se arată limpede, dar acestea sunt deosebite de părerea lui, el se împotriveste cu împotrivire tăioasă: toate sunt „alegorii” sau „născociri pilduitoare” (5, 6, pag. 26).

Criticului îi mai plac argumentele chinuitoare ad hominem care încearcă să nu aibă încredere în cineva, care nu are aceeasi părere cu el: „Este interesant că unii oameni, împreună cu catolicii, par să creadă că Scriptura trebuie neapărat să se potrivească cu adevărul” (6, 12, pag. 30) -asta se spune într-un context în care el a îndepărtat deja învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, care, cel puţin indirect, este acuzat astfel că nesocoteste Scripturile. Cei care nu sunt de acord cu criticul, se expun la defăimări cu astfel de însusiri batjocoritoare ca „origenistic” (6, 12, pag. 31) sau „hulitor” (5, 6, pag. 23), si despre cei ce le stau împotrivă spun că au o „minte platonic -origenistică” sau că se află „sub mare influenţă latino -scolastic -elenistică, într-o stare de înselare duhovnicească … sau pur si simplu, sunt adânc necunoscători” (6, 12, pag. 39).

Se poate vedea deja că nu este foarte înaltă treapta polemică a criticului, în atacurile sale împotriva autorităţilor teologice ortodoxe de seamă. Dar fiindcă acest critic, în felul său, pare să oglindească părerile gresite ale unor ortodocsi, care nu cunosc literatura ortodoxă, care înfăţisează viaţa după moarte, poate fi de folos să răspundem la unele critici pe care acesta le face învăţăturii ortodoxe tradiţionale despre viaţa după moarte.

1. „Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la sufletul după moarte

Cu toate că există părerea obisnuită că literatura ortodoxă despre viaţa după moarte este „naivă” si „simplă”, dacă cineva se uită cu atenţie, descoperă că este de fapt foarte tainică si „adâncită”. Este adevărat, o parte poate fi citită chiar si de un copil cu mintea pe care o are el -ca „poveste” minunată, pe aceeasi treaptă pe care se află si alte întâmplări din Vieţile sfinţilor (unde se află o parte din literatura ortodoxă după moarte). Dar aceste lucruri trebuie să ne fie transmise de către Biserică nu pentru aceste însusiri „de poveste”, ci tocmai pentru că este adevărat; si într-adevăr, un izvor de căpetenie al acestei literaturi sunt lucrările de asceză ale Sfinţilor Părinţi, unde este înfăţisată această învăţătură într-un chip foarte obiectiv si direct, si nici pe departe în formă de „poveste”. De aceea, o cercetare mai „profundă” a acestei literaturi poate să fie de folos. Am încercat să facem acest lucru în Capitolul VI al acestei cărţi, în subcapitolul „Cum să înţelegem vămile văzduhului”, unde, urmând lămuririle Sfântului Grigorie Dialogul si ale altor ortodocsi cu putere, care au cercetat aceste probleme, am făcut deosebirea între realitatea spiritualăpe care o cunoaste sufletul după moarte si mijloacele figurative sau interpretative , care sunt folosite uneori pentru a arăta acest adevăr spiritual. Credinciosul ortodox, care pricepe cu usurinţă acest fel de literatură (despre care a auzit adesea din copilărie), o citeste de îndată la nivelul la care se află, si tălmăceste imaginile arătate potrivit înţelegerii sale spirituale. „Sacii cu aur”, „rugii de lemn”, „sălasurile de aur” si lucruri din astea din cealaltă lume, nu sunt socotite de cititorii adulţi în sens neabătut, iar încercarea criticului nostru, de a nesocoti asemenea izvoare ortodoxe pentru că acestea cuprind asemenea mijloace figurative, dă la iveală numai faptul că el nu stie cum să citească aceste izvoare.

Astfel, multe dintre presupusele „nepotriviri” din literatura ortodoxă despre lumea cealaltă, există în mintea acelora care încearcă să citească această literatură într-un chip prea neabătut -căci cei adulţi încearcă în chip nefiresc să o înţeleagă copilăreste.

Pe de altă parte, alte „nepotriviri” nu sunt de loc nepotriviri. Faptul că unii sfinţi si alţii, ale căror povestiri sunt acceptate în Biserică, vorbesc despre experienţa lor de „după moarte” iar alţii nu, nu mai este deloc o „nepotrivire”, ci faptul că unii sfinţi se opun să le fie mutate moastele, în vreme ce alţii binecuvintează asemenea mutare: aceasta este o problemă de nevoi si de împrejurări individuale. Criticul dă exemplul Sfântului Atanasie cel Înviat din Pesterile Kievului, care nu grăia nimic despre cele ce i se întâmplaseră lui după moarte, si se foloseste de aceasta ca să susţină cu tărie: „Asemenea oameni nici nu ne-au povestit niciodată nimic despre cele ce s-au întâmplat” (7, 1, pag. 31; sublinierea îi aparţine lui). Dar ostasul Taxiot (Vieţile sfinţilor, 28 martie), Sf. Salvie de Albi si mulţi alţii au vorbit despre experienţa lor, si de bună seamă, că tăgăduirea mărturiei lor, este socotinţa cea mai simplă si „selectivă” a izvoarelor. Unii, ca Sf. Salvie, au sovăit la început dacă să vorbească sau nu despre această experienţă, dar cu toate astea au vorbit; si lucrul acesta, departe de a dovedi că nu există asemenea lucruri ca experienţele după moarte, arată cât de bogată este această experienţă si cât de greu este să vorbesti despre aceasta cu cei

vii.

Iarăsi, faptul că mulţi Părinţi (si Biserica în general) atenţionează împotriva primirii vedeniilor drăcesti (si uneori, din pricina unor împrejurări oarecare, fac aceasta cu cuvinte foarte hotărâte) nu „contrazice” câtusi de puţin faptul că multe vedenii adevărate sunt primite în Biserică.

În atacurile sale, criticul foloseste, adesea neîntemeiat, afirmaţii generale Patristice, scoase din context, si le alătură unei situaţii anume, cu care nu se potrivesc. Când Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă, în Omilia 28, 3 la Sf. Matei zice „nu-i este cu putinţă sufletului să plece din trup si să umble pe aici,” vorbeste împotriva ideii păgâne că sufletele morţilor se pot face draci si pot să rămână pe pământ la nesfârsit; dar acest adevăr general, cu nici un chip nu se împotriveste si nici măcar nu se referă la faptul că, asa cum arată multe mărturii ortodoxe, multe suflete rămân într-adevăr în preajma pământului vreme de câteva ceasuri ori zile, după moarte, înainte de a pleca cu adevărat către „altă” lume. În acelasi fragment, Sf. Ioan Gură de Aur adaugă faptul că „după iesirea din trup, sufletele noastre sunt duse întrun loc, unde nu mai au putere de la ele să se întoarcă” -si aceasta iarăsi nu contrazice faptul că, la porunca lui Dumnezeu si pentru scopurile Sale, unele suflete se arată într-adevăr celor vii (vezi articolul de mai sus, al lui Photios Kontoglou din Anexa II).

Iarăsi, faptul că Hristos a curăţat văzduhul de răutatea dracilor, după cum ne învaţă Sf. Atanasie cel Mare, nu tăgăduieste cu nici un chip existenţa vămilor dracilor din văzduh, asa cum pretinde criticul (6, 8-9, pag. 13); într-adevăr, în alt loc, criticul citează din învăţătura ortodoxă, că duhurile rele care se află în văzduh aduc multe ispite si închipuiri (6, 6-7, pag. 33). Învăţătura Bisericii ne spune că înainte de răscumpărarea săvârsită de Hristos, nimeni nu putea trece prin văzduh către cer, calea fiind închisă de către draci, si toţi oamenii se duceau jos în iad, acum oamenilor le este cu putinţă să treacă printre dracii văzduhului, si puterea lor este acum mărginită la oamenii ale căror păcate le-au adus osânda. La fel, stim că desi Hristos „a zdrobit puterea iadului” (Condacul Pastelui), oricare dintre noi poate să cadă în iad neprimind mântuirea în Hristos.

Şi iarăsi, faptul că războiul nostru duhovnicesc împotriva „stăpâniilor si puterilor” are loc în această viaţă, nu se contrazice cu nici un chip faptului că acest război se arată si când plecăm din această viaţă. Subcapitolul intitulat „Vămile trăite înainte de moarte” din Capitolul VI explică legătura dintre aceste două laturi ale războiul nevăzut ortodox.

Faptul că pomenirile care se fac în cea de a treia, a noua si cea de a patruzecea zi pentru morţi se explică uneori prin simbolismul Treimii, al celor nouă cete îngeresti, si Înălţarea lui Hristos, în nici un chip nu tăgăduieste faptul că aceste zile sunt legate si de cele ce se întâmplă cu sufletul în acele zile (după „modelul” înfăţisat în Capitolul X). Nici o explicaţie nu este dogmă, nici una nu se „împotriveste” celeilalte. Crestinul ortodox nu trebuie să respingă nici una dintre ele.

Faptul de netăgăduit, că soarta noastră după moarte atârnă de cele ce facem în viaţa aceasta nu se împotriveste deloc faptului, de asemenea de netăgăduit, că rugăciunea pentru morţi poate să le usureze soarta si chiar le poate schimba starea, potrivit învăţăturii ortodoxe pe care a lămurit-o Sf. Marcu al Efesului si Biserica Ortodoxă în general (vezi mai sus, Capitolul X si Anexa I). Criticul este atât de pornit să afle „contradicţii” în cadrul acestei învăţături, că le găseste chiar la unul si acelasi învăţător ortodox, spunând că Sf. Ioan de Kronstadt ne învaţă uneori „înţelegerea Patristică” iar alteori „conceptul scolastic” (7, 3, pag. 28). Sf. Marcu al Efesului se face de asemenea vinovat de aceeasi „contradicţie”; căci, în vreme ce face afirmaţii despre rugăciunea pentru morţi, pe care criticul le consideră că sunt „Patristice”, el mai spune limpede că „sufletele celor plecaţi si sloboziţi prin rugăciune de la închiderea în iad, ca dintr-o temniţă oarecare” (vezi mai sus, pag. 197), pe care criticul îl consideră ca un „concept scolastic”, căci el socoteste că nu este cu putinţă ca rugăciunile pentru morţi să le poată schimba starea si să primească odihna pentru ele (7, 3, pag. 23).

Răspunsul la toate astea si multe alte presupuse „nepotriviri” pe care criticul socoteste că le-a găsit în învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte, se poate afla citind textele ortodoxe mai cu dreptate iar nu cu mintea strâmtorată. Textele Patristice si hagiografice nu se „contrazic” unele pe altele; dacă vom citi literatura ortodoxă despre viaţa după moarte mai adânc si în întregime, vom afla că nu textele sunt problema, ci faptul că noi nu le pricepem în chip desăvârsit.

2. Există vreo experienţă „în afara trupului” (fie înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălăsluiesc sufletele?

Părerea criticului despre experienţele „în afara trupului” este hotărâtă: „Aceste lucruri, pur si simplu, nu sunt cu putinţă” (5, 6, pag. 25). Nu vine cu nici o lămurire pentru această afirmaţie, ci spune numai părerea lui, că toate textele ortodoxe care vorbesc despre asemenea lucruri sunt „alegorii” sau „fabule morale” (5, 6, pag. 26). Cerul, raiul, si iadul nu sunt „locuri”, după el, ci numai „stări” (6, 2, pag. 22), „sufletul nu poate lucra singur, ci numai cu ajutorul trupului” (6, 8-9, pag. 22), si de aceea nu numai că nu poate exista în nici un „loc” după moarte, dar nici măcar nu poate lucra deloc (6, 8-9, pag. 19); „să socotim că acest sălas complex se află dincolo de moarte este nebunie curată” (6, 6-7, pag. 34).

Dar, este într-adevăr cu putinţă ca sufletul în sine, să nu fie nimic decât „spiritualitate” si „odihnă” si să nu aibă nici un fel de chip „în afară”, nici un „loc” unde să lucreze? Aceasta este de bună seamă o învăţătură de bază pentru crestinismul ortodox si, dacă este adevărată, va cere desigur, (asa cum spune deja criticul) o reinterpretare temeinică, si fireste, revizuirea textelor Patristice si hagiografice, care descriu lucrările sufletului în chip „văzut” cu adevărat - care cunoaste, vede, vorbeste, etc.

Acum, trebuie spus un lucru (după cum spun autorităţile ortodoxiei care au cercetat aceste probleme neîncetat), că omul trebuie să citească cu mare atenţie textele ortodoxe despre lumea cealaltă si viaţa după moarte, si să nu socotească în chip prea neabătut sau pământesc, căci acea realitate este în multe feluri de bază, foarte deosebită de realitatea pământească; dar este cu totul altceva să „nesocotesti” toate aceste texte si să tăgăduiesti faptul că ele se arată într-o măsurăoarecare în chip văzut, si nu sunt nimic altceva decât „alegorii” si „fabule”. Literatura ortodoxă despre acest subiect, înfăţisează acea realitate asa cum se arată persoanei care trece prin asemenea experienţe, iar Biserica Ortodoxă împreună cu credinciosii au primit întotdeauna aceste descrieri ca fiind cu dreptate după adevăr, chiar în vreme ce ţin cont de firea deosebită, din altă lume, a acestei realităţi.

Probabil nu întrecem măsura dacă spunem că nici un autor ortodox nu a fost vreodată atât de dogmatic în descrierea firii acestei realităţi din altă lume, asa cum este acest critic, când o tăgăduieste în întregime. Aici nu se poate pune problema afirmaţiilor ferme. Vorbind despre propriile sale experienţe duhovnicesti în termenii cei mai generali, Sf. Pavel are grijă să spună „fie în trup, nu stiu, fie în afară de trup, nu stiu, Dumnezeu stie” (II Cor. 12, 2). Sf. Ioan Gură de Aur arată aceeasi prudenţă când interpretează acest pasaj: „Dacă numai mintea si sufletul s-ar ridica, în vreme ce trupul ar rămâne mort? Ori a fost si trupul ridicat? Asta nu se poate spune sigur. Dacă Apostolul Pavel, care a fost răpit si a fost slăvit cu atât de multe descoperiri de negrăit, nu cunostea aceasta, cu atât mai puţin stim noi …. Şi dacă cineva ar spune: Cum se poate să fii răpit în afară de trup? Îl voi întreba: Cum este cu putinţă să fii răpit în trup? Cea din urmă situaţie este si mai grea decât cea dintâi, dacă cineva trebuie să o cerceteze după judecată si nu să asculte de credinţă” (Omilia 26, 1 la II Corinteni, în volumul 10, 1 al Operelor în lb. rusă, Sankt Petersburg, 1904, pag. 690).

La fel, Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, povestind despre starea pe care a avut-o în experienţa sa din cer, zice: „Mam văzut ca si cum nu as fi avut trup, căci nu simţeam trupul …. Aparent mă aflam în trup, dar nu simţeam greutatea trupului; nu am simţit nici un fel de nevoi firesti în vremea celor două săptămâni cât am fost răpit. Asta mă face să cred că nu eram în trup. Nu stiu cum să spun sigur; numai Dumnezeu stie asta, Cunoscătorul inimilor” (din Viaţa sa completă scrisă de Nichifor, citată în Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 88).

Asemenea puteri ortodoxe, deci -un Apostol, un mare Părinte, un Sfânt cu viaţă prea râvnitoare -toţi socotesc că este cu putinţă să vorbesti despre o experienţă a raiului care se poate petrece „în afara trupului”; si din cuvintele lor este limpede, de bună seamă, că asemenea experienţe, fie că sunt „în” sau „în afară” de trup, au ceva trupeste si văzut -altfel nu ar mai fi nevoie să se vorbească deloc despre trup în legătură cu ele. În această carte am încercat să înfăţisăm aceste experienţe cât mai simplu cu putinţă, într-un limbaj al izvoarelor ortodoxe, fără să încercăm să dăm o definiţie precisă acestei stări. Episcopul Teofan Zăvorâtul, în comentariul său la afirmaţia Sfântului Pavel din II Corinteni 12, 2, spune poate atât cât trebuie să se spună despre acest subiect: „În lăuntrul sau în adâncurile lumii pe care o vedem, se ascunde o altă lume, la fel de adevărată ca aceasta -fie că este spirituală ori materială în chip minunat, Dumnezeu stie; este sigur că în acea lume sălăsluiesc îngerii si sfinţii …. El (Sf. Pavel) nu poate spune dacă a fost răpit în trup ori în afara trupului; el spune că numai Dumnezeu stie aceasta. Este limpede că nouă această cunoastere nu ne este de folos …. Nu ne este de trebuinţă să cunoastem neabătut aceste amănunte, si nu ne putem astepta ca cineva să spună cu siguranţă desăvârsită, când Apostolul Pavel însusi păstrează tăcerea” (Episcopul Teofan, Comentariu la Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către corinteni , Moscova, 1894, pag. 401-403).

Probabil că fiecare cititor ortodox care află unele lucruri despre „lumea cealaltă” din Vieţile sfinţilor, este într-o măsură constient că firea acestei lumi si acestor experienţe nu trebuie să se definească cu precizie; felul în care sunt arătate în aceste izvoare este cel mai potrivit si curat în care se pot arăta pe înţelesul lumii acesteia. Încercarea de a tăgădui aceste experienţe si a le numi „alegorii” sau „fabule”, si de a defini neabătut faptul că nu se pot întâmpla asa cum s-a spus, nu are nici o îndreptăţire în învăţătura si tradiţia ortodoxă.

3. Sufletul „doarme” după moarte?

Criticul se opune atât de mult lucrărilor sufletului din lumea cealaltă, mai ales după moarte, asa cum se arată în multe Vieţi ale sfinţilor, că sfârseste prin a învăţa o întreagă doctrină despre „odihna” sufletului sau „somnul” care este după moarte -un procedeu care arată că aceste lucrări sunt pur si simplu cu neputinţă! El spune: „Asa cum se înţelege în ortodoxie, la moarte, sufletul este ţinut pentru a i se hotărî o stare de odihnă prin lucrarea voii lui Dumnezeu, si intră într-o stare de nelucrare, un fel de somn în care nu lucrează, nu aude, nu vede” (6, 3-9, pag. 19); sufletul care se află în această stare „nu poate sti nimic, nici nu-si poate aduce aminte nimic” (6, 2, pag. 23).

Chiar printre heterodocsi, o asemenea doctrină a „sufletului după moarte” se găseste numai la câteva secte care se află departe de crestinismul istoric (martorii lui Iehova, adventistii de ziua a saptea); de aceea, ne miră să găsim că se spune aici foarte hotărât ortodox! Dacă unul sau doi învăţători de început ai Bisericii (Afraate al Siriei, Sf. Anastasie al Sinaiului), asa cum pretinde criticul, au învăţat si pe alţii poate, asemenea doctrină într-un chip nedeslusit, este foarte limpede că Biserica Ortodoxă nu i-a urmat niciodată, ci prin sfintele sale slujbe, prin lucrările marilor ei părinţi, prin tratatele ascetice si prin Vieţile sfinţilor a învăţat foarte lămurit că sufletul este lucrător si „treaz” după moarte, că omul se înfricosează cu dreptate de învăţătura neabătută a criticului.

Se pare că ideea criticului despre „somnul” sufletului este schimbătoare, definind-o uneori în termenii unui limbaj „isihast” înflăcărat, care îi îndulceste asprimea într-o măsură oarecare; dar cel puţin spune cu statornicie că presupusul „somn” al sufletului după moarte face cu totulcu neputinţă orice experienţe ale sufletului „în afară”. Şi atâta vreme cât continuă să vorbească despre moarte ca despre o stare de „nelucrare”, în care sufletul „nu poate cunoaste nimic, nici nu-si poate aduce aminte nimic”, este limpede că pentru el cuvântul „somn” are un înţeles care este mai mult decât metaforic.

Cercetând vieţile părinţilor, vom afla mici amănunte pentru care să aducem „împotriviri” acestei doctrine, căci aceasta a fost socotită cu dreptate si adâncime în Biserică, ca să fie nevoie de vreo împotrivire. În Capitolul X al acestei cărţi, am spus că învăţătura Sfântului Ambrozie, după care sufletul este „mai lucrător” când este slobozit din trup după moarte, afirmaţia Sfântului Avva Dorotei, că sufletul „îsi aduce aminte de toate la iesirea din acest trup mai limpede si mai deslusit, odată ce este scăpat din desertăciunea trupului”, si învăţătura Sfântului Ioan Casian că sufletul „se face mai viu” după moarte; si se mai pot afla afirmaţii asemănătoare la mulţi părinţi. Dar asemenea menţionări sunt numai o mică parte a mărturiilor ortodoxe care neagă teoria „sufletului care doarme”. Toată evlavia si practica ortodoxă a rugăciunii pentru morţi presupune, de bună seamă, faptul că sufletele sunt „treze” în lumea cealaltă si că soarta lor se poate schimba; chemarea ortodoxă către sfinţi în rugăciune si răspunsul sfinţilor la această rugăciune este de neconceput fără lucrarea constientă a sfinţilor din cer; literatura ortodoxă bogată despre lucrările sfinţilor după moarte nu poate fi aruncată pur si simplu si socotită „fabule”. Dacă criticul are dreptate, atunci, de bună seamă, că Biserica „a gresit” vreme de câteva veacuri.

Criticul a încercat să obţină o situaţie de privilegiu din faptul că Biserica Ortodoxă despre viaţa după moarte are multe elemente care nu sunt „definite cu precizie” -nu pentru că Biserica nu stie ce crede despre această problemă, ci pentru că adevărul celeilalte lumi (ca să mai spunem o dată ce este limpede) este foarte deosebit de adevărul acestei lumi si nu se lasă cu usurinţă criticii „dogmatice” adusă de critic. Legătura vie a sfinţilor din cer si uneori si a altor morţi, cu Biserica pământească, se cunoaste în cucernicia si experienţa crestinilor ortodocsi si nu are nevoie să fie definită cu precizie; dar ca să socotim că această lipsă a unei „definiţii precise” este o îndreptăţire pentru teoria că sufletele, chiar si cele ale sfinţilor, se află într-o stare de „odihnă” care împiedică orice legătură „în afară” cu oamenii de pe pământ, de bună seamă că trece peste marginile îngăduite asupra credinţei crestin ortodoxe.

Printre celelalte experienţe „după moarte” pe care le atacă teoria „sufletului care doarme”, este cea în care crede Biserica chiar dintru început: pogorârea lui Hristos cel mort în iad. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, si pe Scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl si cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins” (Troparul Ceasurilor Pastilor, care se citeste ca una dintre rugăciunile de taină după Heruvic la Sfânta Liturghie). Cei dintâi crestini stiau fără nici o îndoială că Hristos, pe când „dormea” în mormânt (cum se spune în Exapostilarionul Pastilor, Condacul din Sfânta si Marea Sâmbătă, etc.), S-a coborât si a propovăduit si duhurilor ţinute în închisoare (iadul) (I Petru 3, 19). Şi aceasta este „alegorie”? Predania Bisericii este de asemenea foarte puternică fiindcă, chiar înainte de aceasta, „Drept aceea, pentru adevăr nevoindute, bucurându-te, bine ai vestit si celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce s-a arătat în trup”, după cum spune troparul pentru pomenirea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul. Şi ce a fost ceea ce au văzut cei trei ucenici pe Muntele Schimbării la faţă, când l-au văzut pe Moise, dacă nu era sufletul lui, care s-a arătat în chip „văzut” (Matei 17, 3)? Într-adevăr, această lucrare

întăreste sovăiala Sfântului Pavel nestiind dacă vedenia cerului pe care a avut-o, s-a petrecut pe când era „în” trup ori „în afara” trupului -căci Ilie sălăsluieste în cer „în” trup, căci nu murise niciodată, în vreme ce Moise se află acolo „în afara trupului”, trupul său aflându-se în mormânt; dar amândoi s-au arătat la Schimbarea la faţă a lui Hristos. Noi cei care vieţuim pe pământ, nici măcar nu putem spune care este deosebirea între aceste două stări, dar nici nu este nevoie. Simpla descriere a acestor lucrări, cât si experienţele „morţilor” din cealaltă lume, ne dau în chip limpede cea mai bună înţelegere a acestor probleme, si nu este nevoie să încercăm să le înţelegem în nici un alt chip decât în chipul acela simplu, în care ni le arată Biserica.

Se pare că, criticul a căzut în propria sa acuzaţie pe care a făcut-o împotriva altora: el a luat un chip, acela al „somnului” morţii, care este în general primit în Biserică precum o metaforă si a socotit-o ca pe un „adevăr neabătut”. Adesea el nici nu vede că tocmai izvoarele pe care le pomeneste pentru a-si sprijini ideea, sunt, dimpotrivă, cea mai sigură combatere a teoriei sale. Îl citează pe Sf. Marcu al Efesului (folosind traducerea noastră care a apărut mai întâi în The Orthodox Word, nr. 79, pag. 90) că drepţii „se află în cer cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, si deja ca si cum ar fi în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel pocăit a intrat înaintea altora) si adesea ne vizitează în bisericile care le sunt închinate lor, si îi ascultă pe cei care îi cheamă si se roagă pentru ei lui Dumnezeu …. (6, 12, pag. 18). Dacă toate astea (care de bună seamă, înseamnă lucrare „văzută”) le poate face sufletul care de fapt „doarme” -adică, într-o „stare de inactivitate în care nu face nimic, nu aude, nu vede” (6, 8-9, pag. 19) -atunci teoria „sufletului care doarme” nu este adevărată, căci nu lămureste nimic, si potrivnicul numai îi ameţeste pe credinciosi folosindu-se de aceasta.

4. Vămile văzduhului sunt „închipuite”?

Cea mai mare mânie a criticului se îndreaptă împotriva învăţăturii ascetice ortodoxe despre vămile drăcesti pe care le întâlneste sufletul după moarte si se bănuieste că acesta vrea să înlăture cu totul conceptul despre ele, ceea ce l-a dus la o teorie contradictorie asa cum este aceea a „sufletului care doarme”. Limbajul pe care îl foloseste pentru a descrie vămile este foarte hotărât si chiar nemoderat. El vorbeste despre „vămile de după moarte închipuite” (6, 8-9, pag. 18) si numeste relatările despre acestea, care se află în literatura ortodoxă, „povesti din locuri pustii” (6, 8-9, pag. 24) si „povesti de groază bine calculate ca să arunce sufletul în deznădejde si necredinţă” (7, 1, pag. 33); „mitul vămilor este … cu totul străin de Dumnezeu si de Sfânta Sa Biserică” (7, 1, pag. 23). Dar când încearcă să spună cum a înţeles el vămile, izbuteste să facă doar o strâmbătură fără noimă, că nici măcar nu se poate crede că a citit textele despre care vorbeste. Pentru el relatările despre vămi „ar trebui să ne facă să credem că satan stăpâneste ‘calea către Împărăţia lui Dumnezeu’ si poate să strângă plată de la cei care călătoresc pe ea …. Dracii îngăduie trecerea ca să primească ei câstig mai mult decât vrednicia unui sfânt” (6, 2, pag. 22). El crede că vămile descriu „starea unui suflet hoinar care are nevoie de rugăciune pentru odihnă (asa cum credeau păgânii); este o „concepţie ocultă despre călătoria sufletului pentru care s-a plătit prin rugăciuni si milostenii” (6, 2, pag. 26). El caută „mijlociri necunoscute” ca să explice cum un asemenea concept a intrat în Biserica Ortodoxă si concluzionează (totusi, fără să aibă nici un fel de dovadă, pe lângă acelasi fel de asemănări neclare, care îi duc pe antropologi la concluzia că crestinismul este doar un alt „cult al reînvierii” păgâne), că „mitul vămilor este rodul nemijlocit al cultelor astrologiei orientale, care susţin că întreaga zidire nu se află în purtarea de grijă a unui Dumnezeu drept si iubitor” (7, 1, pag. 23); „aceste vămi sunt pur si simplu o schimbare lipsită de judecată a acestor mituri păgâne” (6, 8-9, pag. 24). El consideră că vămile sunt cu adevărat la fel cu doctrina „purgatoriului”, si spune că „deosebirea dintre mitul purgatoriului si acela al vămilor văzduhului stă în aceea că unul dă ispăsire faţă de Dumnezeu prin chinuire trupească, în vreme ce celălalt Îi dă Lui satisfacţia de care are nevoie prin chinuirea minţii” (6, 12, pag. 23).⁹⁶ Criticul numeste relatarea trecerii Teodorei prin vămi (Vieţile sfinţilor, 26 martie) o „poveste plină de erezie” (6, 8-9, pag. 24) bazată pe „halucinaţie” (7, 2, pag. 14) a cuiva care, în Vechiul Testament, „ar fi fost dus cu dreptate si lovit cu pietre” pentru că „era într-o stare de înselare duhovnicească cumplită” (6, 6-7, pag. 28). (De ce s-ar mânia criticul atât, din pricina istorisirii Teodorei, nu se stie clar; este numai una dintre multe asemenea povestiri, si nu spune nimic deosebit faţă de celelalte - că nu am socotit de folos să pomenesc despre aceasta în capitolul despre vămi.)

Aceste acuzaţii mari sunt păreri personale ale criticului care,

⁹⁶ Compararea vămilor cu “purgatoriul” este, de bună seamă, nepotrivită. Vămile fac parte din învăţătura ascetică ortodoxă si acestea se mărginesc numai la “cercetarea” omului pentru păcatele pe care le-a săvârsit: ele nu dau preţ de “răscumpărare” lui Dumnezeu si scopul lor nu este fără îndoială “chinuirea”. Pe de altă parte, “purgatoriul” este o interpretare catolică legalistă gresită a unui aspect cu totul deosebit al eshatologiei ortodoxe - starea sufletelor în iad (după cercetarea de la vămi) care se poate totusi îmbunătăţi prin rugăciunile Bisericii. Izvoarele catolice nu spun dacă dracii au vreun rost în suferinţele din “purgatoriu”.

de bună seamă, nu aduc nici o evidenţă. Ne mirăm de ce insistă să tâlcuiască vămile în felul său propriu, si nu vrea să le înţeleagă asa cum le-a înţeles Biserica dintotdeauna. Întinarea pe care o săvârseste asupra lor, nu a fost niciodată învăţată în Biserica Ortodoxă, si nu se stie de unde a luat el părerile fără noimă.

Vreme de vreo saisprezece veacuri, Părinţii Bisericii au vorbit de vămi ca parte a învăţăturii ascetice ortodoxe, treapta finală si hotărâtoare a „războiului nevăzut”, pe care îl duce fiecare crestin pe pământ. În aceeasi perioadă de timp, multe Vieţi ale sfinţilor si alte texte ortodoxe au relatat experienţele reale ale crestinilor, atât sfinţi cât si păcătosi, care au întâlnit aceste vămi după moarte (si uneori înainte). Este limpede pentru toţi în afară de copiii cei mici, că numele de „vămi” nu trebuie înţeles în chip neabătut; este o metaforă pe care Părinţii Răsăriteni au socotit-o potrivită pentru descrierea realităţii pe care o descoperă sufletul după moarte. Este iarăsi limpede pentru toţi că unele părţi din descrierile acestor vămi sunt metaforice sau figurative. Cu toate astea, relatările nu sunt nici „alegorice” nici „fabule”, ci relatări simple ale experienţelor personale, făcute în limbajul cel mai potrivit pentru povestitor. Dacă descrierile vămilor par unora că sunt prea „vii”, probabil că spun asta pentru că nu sunt constienţi de adevărata fire a războiului nevăzut, purtat în timpul acestei vieţi. Acum suntem mereu împresuraţi de ispitele si lovirile drăcesti, dar ochii nostri duhovnicesti sunt închisi, si vedem numai urmările lucrărilor lor

-păcatele în care cădem, patimile care cresc în noi. Dar după moarte, ochii sufletului sunt deschisi spre realitatea duhovnicească si văd (de obicei pentru prima oară) adevăratele fiinţe, care ne-au lovit de-a lungul vieţii.

În toate istorisirile ortodoxe despre vămi nu se găseste nici un fel de păgânism, nici un fel de ocultism, nici un fel de „astrologie orientală”, nici un fel de „purgatoriu”. Mai degrabă, aceste vămi ne învaţă despre răspunderea fiecărui om pentru păcatele sale, despre faptul că la moarte este o încheiere a socotelii biruinţei sau înfrângerii în războiul împotriva păcatului (Judecata particulară), si că dracii care l-au ispitit toată viaţa, vin cu cea din urmă lovitură a lor, la sfârsitul vieţii omului, dar au putere numai asupra acelora care nu au luptat destul în războiul nevăzut din această viaţă.

Cât priveste formele literare în care sunt exprimate, vămile se află si în sfintele slujbe ale Bisericii (poezia Bisericii), în scrierile ascetice ale părinţilor si în Vieţile sfinţilor. Nici un credincios ortodox nu înţelege nici unul dintre aceste texte cuvânt cu cuvânt, asa cum le înţelege criticul, ci le înţelege cu evlavie si cu frică de Dumnezeu, căutând profit duhovnicesc. Oricare părinte duhovnicesc care a încercat să-si înveţe fiii duhovnicesti întru vechea tradiţie a evlaviei ortodoxe, poate mărturisi înţelesul folositor al izvoarelor ortodoxe care vorbesc despre vămi; într-adevăr, fostul Arhiepiscop Andrei de Novo-Diveevo, părinte duhovnicesc foarte iubit si drept, folosea tocmai cele douăzeci de vămi prin care se povesteste că a trecut Teodora, ca temelie pentru o pregătire folositoare pentru taina spovedaniei fiilor săi duhovnicesti. Dacă aceste texte „nu se potrivesc” cu omul veacului XX, greseala se află în vremurile noastre îndestulate, tolerante, care încurajează necredinţa si purtarea sovăitoare faţă de realitatea cu adevărat înfricosătoare a celeilalte lumi, si mai cu seamă faţă de realitatea iadului si a judecăţii.

Învăţătura vămilor din izvoarele ortodoxe nu a fost numită niciodată „dogmă”, aparţinând mai degrabă tradiţiei cucerniciei ortodoxe; dar asta nu înseamnă că este ceva „fără însemnătate” sau ceva ce este o „problemă personală”. Această învăţătură s-a spus peste tot si în toate vremurile, în Biserică, unde s-a transmis tradiţia ascetică ortodoxă. Dacă această problemă a fost în afara preocupărilor multor teologi ortodocsi din ultima vreme, s-a întâmplat astfel, pentru că mai întâi acesti teologi fac parte din lumea academică si nu sunt legaţi de tradiţia ascetică. Cu toate astea, teologii mai tradiţionali, cât si cei pentru care tradiţia ascetică ortodoxă este un lucru viu, au dat acestui subiect o atenţie aparte. În afară de Biserica Rusă, unde învăţătura vămilor a fost îndelung cercetatăsi apărată de Episcopul Ignatie Brianceaninov, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Macarie al Moscovei, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, Protopopul Mihail Pomazanski si de numerosi alţi învăţători si teologi, cel mai mult a fost întărită în Biserica Sârbă, unde ocupă un loc de cinste în Teologia dogmatică a Arhimandritului Iustin Popovici (vol. III). Cu toate astea, s-a făcut mai cunoscută în ultimii ani, căci traducerile care s-au făcut mai ales din literatura ascetică ortodoxă si sfintele slujbe, sunt mai la îndemână în limbile apusene. Vom da aici câteva fragmente despre vămi, care au apărut în ediţiile englezesti în ultimii ani, despre care încă nu s-a pomenit în această carte:

Din cele Cincizeci de omilii duhovnicesti ale Sf. Macarie cel Mare, una dintre lucrările de temelie ale literaturii ascetice ortodoxe (traducerea lui A. J. Mason, Eastern Orthodox Books, Willits, California, 1974):

Când sufletul omului iese din trup, se petrece o mare taină. Dacă se află sub apăsarea păcatelor, vin cete de draci si îngeri din partea cea de-a stânga, dimpreună cu puterile întunericului si iau sufletul acela si îl ţin în strânsoare, în partea lor. Nimeni nu trebuie să se mire de aceasta. Dacă, pe vremea când vieţuia în această lume, omul a fost înrobit si ascultător faţă de aceia, si s-a făcut rob al lor, cu atât mai mult, când pleacă din lumea aceasta, este ţinut jos si prins în strânsoare, la ei (Omilia 22, pag. 171).

Ca vamesii care stau pe căile strâmte si nu-i lasă din strânsoare pe trecători, luând plată de la ei, tot la fel dracii cercetează sufletele si le ţin în strânsoare; si când acestea ies din trup, dacă nu sunt curăţate cu desăvârsire, aceia nu le suferă să urce spre sălasurile ceresti ca să ajungă la Domnul lor, si sunt aruncate jos de către dracii văzduhului. Dar dacă pe vremea când se află în trup, cu multă osteneală si nevoinţă primesc de la Domnul harul de sus, fără îndoială că faptele acestea, dimpreună cu sufletele, care printr-o vieţuire de fapte bune se află întru odihnă, vor merge la Domnul, după cum a făgăduit El …. (Omilia 43, pag. 274).

Din Scara urcusului divin, un alt text ascetic ortodox obisnuit (traducerea Arhimandritului Lazarus Moore, revizuit de Sfânta Mânăstire a Schimbării la faţă, Boston, 1978):

Alţii (dintre cei care erau pe moarte) au spus cu tânguire: „Vor trece sufletele noastre prin marea de neîndurat a duhurilor văzduhului?” -neavând încredere deplină, dar uitându-se să vadă ce s-a petrecut în acea relatare a întâmplărilor (Treapta 5, pag. 60).

Într-adevăr, „Scrisoarea lui Avva Ioan Raitu”, care este cuvântul introductiv la Scara, arată scopul pentru care s-au scris asemenea cărţi:

Asa cum se înalţă o scară, (această carte) va duce spre porţile Raiului pe nădăjduitorii cei curaţi si neprihăniţi, pentru ca să poată trece nestânjeniţi de duhurile răutăţii, si de stăpânitorii lumii întunericului, si de căpeteniile văzduhului (Ibid., pag. xlii).

Din „Despre trezvie si sfinţenie” de Sf. Isihie Preotul, din volumul I al Filocaliei grecesti complete (traducerea Palmer -Sherrard, Faber si Faber, London, 1979):

Dacă sufletul Îl are în lăuntrul său pe Hristos, nu va fi rusinat de vrăjmasi nici la moarte, când se va ridica spre porţile Raiului. Ci atunci, ca si acum, îi va înfrunta cu îndrăzneală. Dar să nu se ostenească sufletul să-L cheme pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua si noaptea până la vremea plecării lui din viaţa

aceasta pieritoare, căci El Se va răzbuna de îndată ….

Într-adevăr, El Se va răzbuna atât în această viaţă cât si

după plecarea sufletului din trup (# 149, pag. 188).

Va veni ceasul morţii, va veni, si nu vom scăpa de aceasta. Fie ca stăpânitorul lumii acesteia si al văzduhului să găsească faptele noastre cele rele ca fiind puţine si neînsemnate când va veni, ca să nu aibă temeiuri drepte ca să ne osândească pe noi. Altfel vom plânge în desert (# 161, pag. 190).

[Omul cel fără trezvie] nu se poate slobozi de gândurile, cuvintele si faptele cele rele, iar pentru aceste gânduri si fapte, nu-i va sta lui în putinţă să treacă liber de stăpânitorii iadului, când va muri (# 4, pag. 163).

Din „Despre cunoasterea duhovnicească” de Sf. Diadoh al Foticeii:

Dacă nu ne mărturisim păcatele cele fără de voie asa cum trebuie, vom afla în noi o frică nedeslusită, la ceasul morţii. Cei care Îl iubim pe Domnul trebuie să ne rugăm, ca să nu fim cu frică la ceasul acela; căci dacă ne este frică atunci, nu ne va sta în putinţă să trecem nestingheriţi de stăpânitorii lumii celei de jos. Ei vor avea de partea lor frica pe care o va avea sufletul nostru pentru răutăţile noastre, pe care o va ridica asupra noastră. Dar sufletul care se bucură în dragoste de Dumnezeu, la ceasul iesirii din trup, urcă dimpreună cu îngerii păcii, deasupra tuturor cetelor întunericului (# 100, pag. 295).

Din „Texte pentru monahii din India” de Sf. Ioan Carpatul, tot din volumul I din noua traducere a Filocaliei:

Când sufletul iese din trup, vrăjmasul vine ca să-l lovească, răstindu-se la el cumplit, si osândindu-l pentru păcatele sale, cu nemilostivire si înfricosare. Dar dacă sufletul se bucură de dragostea lui Dumnezeu si are credinţă în El, chiar dacă în trecut a fost adesea rănit de păcat, nu este înfricosat de lovirile si ameninţările vrăjmasului. Întărit de Domnul, înflăcărat de bucurie, sporit în curaj de către sfinţii îngeri care îl călăuzesc, împresurat si ocrotit de lumina credinţei, el răspunde diavolului celui rău cu mare îndrăzneală …. Când sufletul zice toate astea fără înfricosare, diavolul întoarce spatele, urlând cu glas si nu poate să se împotrivească numelui lui Hristos (pag. 303-304).

Din Octoih, într-un tropar către Maica Domnului:

… si în ciasul cel înfricosat al morţii, tu mă răpeste de la dracii cei ce mă clevetesc si din toată munca (Slujba miezonopticii de duminică, glasul I, cântarea 7).⁹⁷

Vedem că unele dintre aceste citate nu sunt întregi si nu dau întreaga învăţătură ortodoxă despre această problemă. Aceasta se datoreste faptului că sunt citate la o învăţătură pe care cei care au scris si cei care citesc texte ascetice si laude, le cunosc deja si pe care le acceptă, si nu este nevoie să „definim” această învăţătură, sau să aducem îndreptăţire, ori de câte ori se pomeneste despre aceasta. Încercarea criticului de a face deosebire între experienţe care au loc „înainte” si cele care au loc „după” moarte, si de a tăgădui tocmai posibilitatea celor care au loc „după” (6, 12, pag. 24), este fără noimă, fiind numai o „deducere logică” din învăţătura sa gresită despre „somnul” sufletului, si nu are nici un sprijin în textele de slujbă ascetice si dumnezeiesti. Adevărul „cercetării” drăcesti este unul si acelasi, iar vămile sunt numai ultima etapă, care uneori începe la sfârsitul acestei vieţi, si uneori numai după moarte.

În literatura ascetică ortodoxă, în Vieţile sfinţilor si în sfintele slujbe, se află nenumărate alte istorisiri despre vămi; cele mai multe dintre acestea nu au fost traduse încă în limba

⁹⁷ Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Bucuresti, 1912, p. 12.

engleză. Când se apleacă asupra acestor texte, criticul se sileste să le socotească, nu după contextul în care se petrec, ci mai degrabă după „deducerile logice” despre viaţa după moarte.

De pildă, citând Rugăciunea Sfântului Eustratie (Slujba miezonopticii de sâmbătă), „Să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi si luminaţi” (6, 12, pag. 23), criticul priveste aceasta ca pe o dovadă că sufletul nu-i vede (si nu poate) să-i vadă pe draci după moarte (aceasta fiindu-i de folos pentru teoria sa, că sufletul „doarme” atunci). Dar pentru oricare cititor nepărtinitor este foarte limpede că asta înseamnă tocmai opusul: că Sfinţii se roagă ca sufletul să nu vadă draci tocmai pentru că aceasta este soarta firească a sufletului după moarte! Lucrul acesta este si mai limpede din întregul context al Rugăciunii Sfântului Eustratie, unde chiar înainte de aceste cuvinte, se află următoarele: „S-a tulburat sufletul meu si dureros îi este să iasă din acest ticălos si spurcat trup al meu. Ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine si să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine cu nestiinţa si cu stiinţa în viaţa aceasta.”⁹⁸ Este limpede că învăţătura încercărilor săvârsite de draci după moarte (fie că se numesc „vămi” sau nu), îi era cunoscută Sfântului Eustratie, alcătuind temelia si contextul rugăciunii sale; si de aceea Episcopul Ignatie foloseste această rugăciune ca semn că această învăţătură era foarte cunoscută Bisericii, chiar în această vreme timpurie (începutul veacului al IV-lea) (Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 140-141).

Iarăsi, criticul citează răspunsul Sfântului Varsanufie al Gazei către un călugăr, care îi ceruse să-l însoţească „prin văzduh si pe calea pe care eu nu o cunosc”, ca si cum acest răspuns este o respingere a ideii vămilor. Dar încă o dată, este limpede că întregul context, atât al întrebării cât si al răspunsului, se află în vămile văzduhului care se întâlnesc după

⁹⁸ Nota trad.: Ceaslov, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992, p. 43.

moarte, si care sunt primite ca ceva firesc , si Sf. Varsanufie, dorind ca Hristos „să săvârsească urcusul sufletului tău în chip nestânjenit si să te învrednicească să te închini Sfintei Treimi cu îndrăzneală, adică, ca unul mântuit” -exprimă numai o parte a învăţăturii generale despre vămi, care se afla în tradiţia ascetică de la Gaza cât si în restul răsăritului. (Sf. Varsanufie si Ioan, Întrebări si răspunsuri, nr. 145). Această întâmplare este folosită si de către Episcopul Ignatie, ca unul dintre multele citate din Sfinţii Părinţi întru apărarea învăţăturii despre vămi (pag. 145).

Iată si alte citate pe care le ia Episcopul Ignatie din Părinţi ai pustiei, care ne învaţă limpede despre vămi:

Sf. Avva Dorotei de Gaza: „Când sufletul este nepăsător, este de folos să se citească des Sfânta Scriptură si predicile Părinţilor purtători de Dumnezeu, care însufleţesc pocăinţa si aducerea aminte de Judecata cea înfricosătoare a lui Dumnezeu, de iesirea sufletului din trup si de puterile înfricosătoare care trebuie să-l întâlnească, dimpreună cu care se săvârseste răul în această viaţă scurtă si ticăloasă” (pag. 146).

Sf. Teognoste, un alt Părinte al Filocaliei : „De neînchipuit si de negrăit este dulceaţa sufletului care iese din trup si i se face cunoscut despre mântuirea sa …. Însoţit de îngerul (care este trimis pentru el), el merge fără piedici prin sălasurile văzduhului, fără nici o tulburare de la duhurile cele rele; cu bucurie si cu îndrăzneală, sufletul urcă cu strigări de recunostinţă către Dumnezeu si vine la sfârsit să se închine Ziditorului său” (pag. 147).

Evagrie Ponticul: „Vino-ţi în simţiri si socoteste cum vei răbda plecarea neasteptată din trup, când îngerii ameninţători vor veni pentru tine si te vor prinde într-un ceas când nici nu te astepţi si la o vreme pe care nici nu

o cunosti! Care vor fi faptele tale pe care le vei trimite înaintea ta în văzduh, când vrăjmasii tăi, care se află în văzduh vor veni să te cerceteze?” (pag. 148-149;

Prologue, 27 octombrie).

Sf. Ioan Milostivul: „Când sufletul iese din trup si începe să urce spre cer, este întâmpinat de cete de draci si îi pun în cale multe piedici si încercări. Îl încearcă cum stă cu minciuna, cu defăimarea” (etc. -un zapis lung de păcate potrivit celor douăzeci, date în Viaţa Sfântului Vasile cel Nou). „De-a lungul călătoriei sufletului de la pământ la cer, sfinţii îngeri nu-l pot ajuta; el este ajutat numai de propria sa pocăinţă, de faptele sale cele bune, si mai mult ca toate, de milostenie. Dacă nu ne pocăim pentru fiecare păcat aici, din pricina uitării noastre, atunci prin milostenie putem scăpa de mânia vămilor dracilor” (pag. 143; Prologue, 19 decembrie).

Un alt Părinte al Filocaliei, Sf. Petru Damaschin, vorbeste despre „vremea morţii, când dracii îmi vor înconjura sărmanul meu suflet, ţinând zapisul faptelor celor rele pe care le-am săvârsit” (în Operele sale, Kiev Caves Lavra, 1905, pag. 68).

În sfintele slujbe, asa cum s-a arătat deja, sunt multe rugăciuni, mai cu seamă către Maica Domnului, care arată, sau spun direct învăţătura ascetică despre vămi. Unele dintre ele au fost date până acum în această carte. Ignatie Brianceaninov, dând mai multe asemenea rugăciuni (din Octoih, Euchologion, din rugăciuni la iesirea sufletului, din Acatistele si canoanele către Maica Domnului si feluriţi sfinţi), concluzionează că „învăţătura vămilor se întâlneste ca învăţătură general cunoscută si acceptată în toate sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Biserica spune si aminteste fiilor săi despre aceasta, pentru a semăna în inimile lor o frică mântuitoare de suflet si pentru a-i pregăti pentru o trecere lipsită de primejdii de la viaţa cea vremelnică la cea vesnică” (vol. III, pag. 149).

Tipic pentru pomenirea vămilor în Mineiele ortodoxe (cele douăsprezece volume ale slujbelor zilnice ale sfinţilor) este troparul din slujba Sfântului Ioan Gură de Aur (27 ianuarie); se află în Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Cântarea 5), scris de „Ioan” (de bună seamă Sf. Ioan Damaschin):

Prin stăpânia duhurilor celor rele si prin oastea celor înrobitori din văzduh, dă-mi să trec fără de supărare în vremea iesirii mele ca să strig ţie cu bucurie: bucură-te stăpână; bucură-te, o, nădejdea cea neînfruntată a tuturor.⁹⁹

Dar nu este nimic păgubitor în cuprinderea mai multor citate din literatura ortodoxă, care a fost vestită în Biserică peste veacuri; Episcopul Ignatie dă asemenea citate pe douăzeci de pagini si se mai pot găsi multe altele. Dar pentru cei cărora nu le place această învăţătură, va fi întotdeauna posibil să o „reinterpreteze” sau să-i aducă strâmbătate. Chiar si criticul nostru este silit să admită existenţa a cel puţin câtorva texte ortodoxe, care arată cercetarea făcută de draci la moarte si totusi acesta îsi apără poziţia sa, că vămile sunt „închipuite”, spunând că „asemenea vedenii se pot ocoli dacă în viaţa aceasta purtăm război si ne pocăim pentru păcatele noastre si agonisim fapte bune” (6, 12, pag. 24). Dar tocmai acesta este înţelesul învăţăturii vămilor pe care el a criticat-o sia tăgăduit-o! Învăţătura vămilor ne este dată tocmai ca să ne ostenim acum, ca să luptăm împotriva dracilor văzduhului în această viaţă -si atunci întâlnirea noastră cu ei după moarte, va fi o biruinţă iar nu

o înfrângere a noastră! Câţi luptători ascetici au fost însufleţiţi să facă aceasta! Dar care dintre noi poate să spună că a câstigat acest război si nu mai trebuie să-i fie frică de cercarea dracilor după moarte?

Cel ce scrie cele de faţă îsi aduce aminte de sfintele slujbe pentru adormirea Arhiepiscopului Ioan Maximovici în 1966, culminând cu slujba înmormântării. Toţi cei ce erau de faţă au

⁹⁹ Nota trad.: Mineiul pe ianuarie, Buc., Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1997, p. 412.

simţit că iau parte la înmormântarea unui sfânt. Mâhnirea la plecarea lui a fost înăbusită de bucuria dobândirii unui nou mijlocitor ceresc. Şi încă câţiva dintre ierarhii care erau de faţă, mai ales Episcopul Sava de Edmonton, au însufleţit cea mai înflăcărată rugăciune a oamenilor, pomenind de „vămile înfricosătoare” prin care trebuia să treacă chiar si acest om sfânt, această minune a harului lui Dumnezeu din vremurile noastre.

Nimeni din cei care erau de faţă nu a socotit că numai rugăciunile noastre singure l-au scăpat de „încercările” dracilor, si nimeni nu s-a gândit în mintea sa, să schimbe „vămile” cu niste „case” în cer; ci aceste rugăciuni însufleţeau evlavia înflăcărată a credinciosilor, si fără îndoială, aceasta l-a ajutat să treacă prin aceste vămi. Viaţa omului sfânt cu fapte bune si milostenii, mijlocirea sfinţilor pe care eI i-a slăvit pe pământ, rugăciunea credinciosilor care era, cu adevărat, o altă roadă a dragostei lui pentru ei -fără îndoială toate astea, într-un chip numai de Dumnezeu stiut, si pe care nu trebuie să-l iscodim, l-au ajutat să biruiască lovirile duhurilor celor întunecate ale văzduhului. Când Episcopul Sava a făcut o călătorie la San Francisco, ca să fie de faţă la parastasul de patruzeci de zile de la adormirea Arhiepiscopului Ioan, a spus credinciosilor: „Am venit să mă rog împreună cu voi pentru odihna sufletului său, în această zi importantă si hotărâtoare, ziua când se hotărăste locul unde se va sălăslui sufletul său până la înfricosătoarea Judecată a lui Dumnezeu” (Fer. Ioan, Istoricul cinstirii Arhiepiscopului Ioan Maximovici , St. Herman Brotherhood, 1979, pag. 20) -însufleţea iarăsi rugăciunea credinciosilor, amintind de credinţa învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte. Crestinii ortodocsi aud rareori asemenea lucruri în zilele noastre, si de aceea trebuie să păstrăm cu sfinţenie legătura pe care o mai avem cu asemenea reprezentanţi ai tradiţiei ascetice ortodoxe.

******************** Scriitorii Bisericii Ortodoxe Ruse au recunoscut, de multă vreme, în împotrivirea faţă de învăţătura vămilor, unul dintre semnele „modernismului” ecleziastic. Astfel, Episcopul Ignatie a acordat o mare parte din acest volum, vieţii după moarte, în apărarea acestei învăţături, care încă mai era respinsă în Rusia, la mijlocul veacului al XIX-lea. Şi întâmplător, potrivnic părerii neîntemeiate a criticului, că vămile sunt acceptate numai de către cei care se află sub „influenţa apuseană”, romano-catolicii si protestanţii din apus nu au nici un fel de cunostinţă despre ceea ce înseamnă vămile, care există numai în învăţătura ascetică ortodoxă, iar atacurile împotriva lor, în Biserica de astăzi, vine tocmai de la cei (ca în seminariile ortodoxe moderne) care sunt foarte „apuseni” în mentalitate si au puţin respect pentru cucernicia ortodoxă tradiţională.

De curând, Protopopul Mihail Pomazanski, poate cel mai mare teolog în viaţă al Bisericii Ortodoxe, a scris un articol în apărarea vămilor, în parte, ca răspuns către criticul de faţă (Rusia Ortodoxă, 1979, nr. 7; traducere engleză în Nikodemos, Summer, 1979). În acest articol, el atenţionează că în societatea noastră contemporană ne-ortodoxă, sunt adesea „probleme ale credinţei noastre (care se) ridică si se tratează dintr-un punct de vedere ne-ortodox de către persoane de alte confesiuni, si uneori de către crestini ortodocsi, care nu mai au o temelie ortodoxă trainică la baza lor …. În ultimii ani, s-a făcut mai demnă de atenţie, o abordare critică a unei serii întregi a opiniilor Bisericii noastre; aceste opinii sunt criticate că sunt ‘primitive’, urmare a unei opinii asupra lumii sau cucerniciei ‘naïve’, si sunt caracterizate prin asemenea cuvinte ca ‘mituri’, ‘vrajă’, si altele asemenea. Este de datoria noastră să răspundem unor asemenea opinii.”

Episcopul Teofan Zăvorâtul dă poate răspunsul cel mai cumpătat si mai asezat, acelora care nu vor să primească învăţătura ascetică ortodoxă: „Oricât de nesăbuită poate să pară ideea vămilor ‘oamenilor celor stiutori’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele” (vezi mai sus, cap. VI, 8).

Vămile nu sunt „fabule morale” făcute pentru „oameni simpli”, asa cum crede criticul (5, 6, pag. 26), nu sunt un „mit” sau o „închipuire” sau o „poveste din locuri pustii”, asa cum spune el -ci o socoteală dreaptă, transmisă prin tradiţia ascetică ortodoxă din veacurile cele dintâi, care îl asteaptă la moarte pe fiecare dintre noi.

Concluzii

Păstrarea tradiţiei de veacuri a cucerniciei ortodoxe în lumea de astăzi, a ajuns o luptă împotriva îndepărtărilor foarte mari de la ea. În cea mai mare parte, ortodocsii au ajuns atât de lumesti, că un preot ortodox care doreste să ducă mai departe si să înveţe această tradiţie este dus la deznădejde chiar din pricina posibilităţii de a împlini aceste îndatoriri. Cei mai mulţi preoţi si episcopi sfârsesc prin a se face ei urmasi ai turmelor lor si a „adapta” tradiţia la desertăciunea turmelor; si astfel tradiţia se ofileste si moare ….

Predicile, cuvântările si cărţile clerului ortodox de astăzi, despre viaţa după moarte, arată că s-a păstrat foarte puţin din învăţătura si cucernicia ortodoxă tradiţională. Când lumea cealaltă este pomenită foarte puţin, numai cu niste cuvinte foarte generale si greoaie, de obicei se face aceasta pentru glume despre „Sf. Petru” si „porţile de mărgăritar”, asa cum se foloseste adesea, de către clerul laic romano-catolic si protestant. Printre mulţi crestini ortodocsi, lumea cealaltă a ajuns ceva îndepărtat si foarte nedeslusit, cu care omul nu are nici o legătură vie si despre care nu poate să spună nimic lămurit.

Biserica bolnavă a Rusiei -probabil din pricina suferinţelor ei, cât si a conservatorismului ei firesc -a păstrat rânduiala ortodoxă tradiţională faţă de lumea cealaltă mult mai bine decât alte Biserici Ortodoxe de astăzi. În lumea liberă, Biserica Rusă din afara Rusiei, este aproape singura care continuă să publice literatura ortodoxă tradiţională despre această problemă, continuând tradiţia din Prologue si alte antologii pioase din vechea Rusie, si fericiţi sunt acei crestini ortodocsi care au acces la această literatură si o pot primi cu simplitate si evlavie, ocolind duhul „împotrivirii” care îi duce pe foarte mulţi, mai cu seamă dintre cei convertiţi, departe de tradiţia si simţirea adevărată a ortodoxiei.

Nu mai trebuie să spunem cât de „învechiţi” îi socoteste lumea -chiar si lumea ortodoxă -pe cei care publică si citesc asemenea literatură. Scopul principal al acestei cărţi a fost acela de a face această literatură „învechită” pe înţeles si potrivită pentru crestinii ortodocsi de astăzi, care nu pot decât să se folosească, citind cele ce au adus asemenea folos duhovnicesc cititorilor crestin ortodocsi vreme de multe veacuri.

Scopul criticului nostru este tocmai invers: să nesocotească în întregime această literatură, să o îndepărteze ca pe o „fabulă morală” sau o „poveste din locuri pustii” si să aducă sfintelor slujbe si Vieţilor sfinţilor o întreagă „împotrivire”, care va sterge toate aceste elemente din oameni. (Vezi, de pildă, încercarea lui, lucrată cu grijă, de a nesocoti Viaţa Sfântului Vasile cel Nou, fiindcă cuprinde descrieri ale vămilor: Tlingit Herald , 7, 2, pag. 14).

Să spunem lucrurilor pe nume: este lucrarea aceluiasi raţionalism apusean , care a atacat Biserica Ortodoxă de atâtea ori în trecut, si i-a dus pe prea mulţi să-si piardă adevărata înţelegere si simţire a crestinismului ortodox. În apusul romanocatolic si protestant, acest atac a fost în întregime biruitor, si oricare dintre Vieţile sfinţilor au fost cu adevărat înlăturate, ca având elemente supranaturale si sunt adesea socotite „fabule morale”. Acuzându-i pe toţi cei care se împotrivesc teoriei lui ca fiind „scolastică”, criticul se dovedeste a fi poate cel mai „scolastic” dintre toţi: teoria sa nu se bazează pe textele clare si simple transmise în Biserică din primele veacuri până la noi, ci pe o serie de „deducţii logice” de-ale sale, care cer o reinterpretare radicală si o revizuire a înţelesului limpede al textelor ortodoxe de bază.

Este destul de rău că tonul si limbajul criticului sunt atât de nepotrivite, că se împotriveste învăţăturii ortodoxe, si că este atât de lipsit de respect faţă de mulţi învăţători ortodocsi drepţi tocmai cei mai buni dintre acei puţini învăţători, care au păstrat vie tradiţia ortodoxă a cucerniciei până în zilele noastre. Iată ce spune, de pildă, despre predica „Viaţă după moarte” a Arhiepiscopului Ioan Maximovici (vezi mai sus, Cap. X, Viaţă după viaţă), om sfânt si mare teolog al zilelor noastre: Este „o poveste din locuri pustii despre iesirea sufletului si urmărirea si chinuirea lui de către draci …. În această poveste, li s-a spus credinciosilor că atunci când moare cineva, trebuie să i se facă de îndată slujbe pentru iesirea sufletului, căci sufletul are mare nevoie de rugăciunile noastre, si moartea este o problemă de mare înfricosare (este limpede că lui Dumnezeu nu I-a stat în putinţă să-l miluiască sau să-l ajute pe sărmanul suflet, fără să fie îndemnat sau trezit de ţipetele si strigătele sufletelor de crestini). Această poveste mai cuprindea o descriere, care era cu adevărat hulitoare, a adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” (6, 2, pag. 22). Numele Arhiepiscopului Ioan nu se pomeneste aici, desi din descriere este foarte limpede, la care predică se referă criticul; dar asemenea limbaj arată o lipsă de respect de neîndurat, indifferent care ar fi autoritatea ortodoxă pe care o loveste!

Dar ce este cu adevărat tragic este faptul că criticul, prin orice mijloace, încearcă să-i lipsească pe crestinii ortodocsi chiar de lucrul care dispare prea repede din mijlocul nostru: cucernicia ortodoxă tradiţională faţă de cealaltă lume, descoperită nu numai în literatura pe care o citim (pe care criticul se străduieste să o discrediteze), ci si mai mult, în purtarea noastră faţă de morţi, si cele ce facem pentru ei. Este limpede din cele de mai sus, că spre deosebire de Arhiepiscopul Ioan, criticul socoteste că este lipsit de însemnătate să ne rugăm pentru cei adormiţi îndată după ce au murit, si crede într-adevăr că sufletul nu are nevoie si nu poate primi folos de la „strigătele si plânsetele” noastre! Cu adevărat, criticul spune că „lucrurile pe care le cerem în numele morţilor sunt numai vestiri ale celor ce vor primi oricum” (7, 3, pag. 27) si nu au nici un efect asupra sorţii lor vesnice, fără să vadă că prin această teorie el nu se împotriveste numai sfinţilor părinţi, ci înlătură si pricina de căpetenie care îi îndeamnă pe oameni să se roage pentru cei morţi.

Ce inimă învârtosată pentru cei morţi! Câtă nemilostivire pentru cei vii! Cât de ne-ortodoxă este o asemenea teorie! De bună seamă că cei care se roagă pentru morţi, nu socotesc câtusi de puţin că rugăciunile lor sunt ca niste „descântece vrăjitoresti” (7, 3, pag. 23) sau ca „mituiri sau mijloace vrăjitoresti pentru a-L sili pe Dumnezeu să fie milostiv” (Ibid., pag. 26), după cum spune criticul cu atâta învârtosare, ci se roagă cu dreaptă credinţă (întocmai ca în rugăciunile pentru orice altceva) că Dumnezeu, în mila Sa, le va da cu adevărat cele ce I se cer. „Lucrarea sporită” a voii lui Dumnezeu si rugăciunile noastre nu pot fi înţelese de către judecata strâmtă, cu adevărat mai învârtosată decât „scolastică”, pe care o are criticul.

Cei care încă mai vieţuiesc după izvoarele ortodoxe tradiţionale sunt foarte puţini în zilele noastre. Este nevoie de ajutor mai sporit pentru înţelegerea acestei cucernicii tradiţionale, nu o slăbire si o deformare a ei si necinstirea celor care îi învaţă pe oameni.

Teoria anti-ortodoxă despre viaţa după moarte a acestui critic, este cu mult mai primejdioasă prin faptul că atinge o patimă foarte ascunsă a lumii contemporane. Învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte este destul de aspră si cere din partea noastră un răspuns foarte cinstit, plin de frica de Dumnezeu. Dar oamenii de astăzi sunt foarte răsfăţaţi si egoisti, si mai degrabă nu vor să audă de asemenea adevăruri aspre ca judecata si răspunderea pentru păcate. Omul se poate simţi mult mai „linistit” cu o teorie însufleţitoare ca „isihasmul”, care spune că Dumnezeu nu este „cu adevărat” atât de aspru cum L-a înfăţisat tradiţia ascetică ortodoxă, că „într-adevăr” nu trebuie să ne fie frică de moarte si de judecata care va veni, că numai dacă ne ocupăm cu idei spirituale însufleţite ca cele din Filocalia (socotind că sunt doar niste „alegorii” toate textele despre vămi) vom fi „lipsiţi de primejdii”, sub un „Dumnezeu iubitor”, care nu va cere mărturisirea tuturor păcatelor noastre, chiar si a celor uitate sau nerecunoscute ca păcate …. Sfârsitul acestor cugetări înflăcărate este o stare care nu este foarte deosebită de starea acelor „harismatici” si a altora care se simt deja siguri de mântuire, sau de starea celor care urmează teoria ocultă, care spune că în moarte nu este nimic de care să ne fie frică.

Adevărata învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte, pe de altă parte, îl umple pe om tocmai cu frica de Dumnezeu si insuflarea de a lupta pentru Împărăţia cerului, împotriva tuturor vrăjmasilor nevăzuţi care ne împiedică pe cale. Toţi crestinii ortodocsi sunt chemaţi la această luptă, si este mare nedreptate pentru ei să se împuţineze învăţătura ortodoxă, pentru ca să se simtă mai „linistiţi”. Să citească fiecare om textele ortodoxe care sunt potrivite treptei duhovnicesti pe care se află acum; dar să nu-i spună nimeni că poate socoti ca „fabule” textele pe care le poate găsi ca „nelinistitoare”. Modele si părerile care sunt printre oameni se pot schimba, dar tradiţia ortodoxă rămâne pururea neschimbată, oricât de puţini sunt cei care o urmează. Fie ca noi să fim vesnic copiii ei credinciosi!

---