[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





O SEARĂ DE VEGHE CU PĂRINTELE DUMITRU

- Binecuvântati-ne, iubite Părinte Dumitru, că din nou vă vizităm!

- Părintilor, am stiut că veniti! Mă miram de ce nu mai ajungeti! De aceea am iesit la portită să vă întâmpin.

- Dăm slavă lui Dumnezeu că vă găsim mai bine!

- Vă multumesc pentru noaptea aceea, pe care ati pierdut-o pentru mine. Eu sunt absolut sigur că rugăciunile sfintiilor voastre si ale celor trei măicute

m-au rupt din gura mortii. Chiar doctorita mi-a spus: "Părinte, n-am văzut în viata mea trei maici, în trei colturi de cameră, făcând rugăciune! N-am văzut!".

- Ea este credincioasă. Stă cu bolnavii. N-a mai fost prin mănăstiri să vadă cum se roagă.

- Maica Măria s-a rugat si ea, sau nu?

- S-a rugat, că am văzut-o chiar asupra mea. Din când în când eram constient.

- Vă durea ceva?

- Totul. Totul. După părerea mea, trebuia să mor atunci si eram fericit. Se pare curios că spun asta.

- Ba nu. De ce? Sunt si călugări care se bucură mult în ceasul mortii. Am apucat si eu un călugăr la Sihăstria si când să moară a început să cânte Apărătoare Doamnă si cântând, si-a dat duhul!

- Si eu am cântat Apărătoare Doamnă de trei ori si Tatăl nostru de trei ori în noaptea aceea. Nu dovedeam să spun Tatăl nostru. Mă oprisem la "...si ne iartă nouă gresalele noastre..." Asa eram de tulburat de durere, încât atât spuneam si nu mai ajungeam la capăt. Si iar o luam de la început, si iar o luam de la capăt.

- Asa este. Este greu când vine durerea. Boala este grea!

- Eram epuizat si uneori nu mă durea nimic. Nu mă durea nimic, părinte. Stai să-ti spun, omule! As fi murit foarte usor, că am mare nădejde în Dumnezeu!

- Însă este mare taina aceasta, a despărtirii sufletului de trup!

- Nu simteam că se rupe ceva din mine. Simteam asa, ca o căldură. Atât. Din când în când îmi fulgera pe dinainte o lumină. Si mă tot uitam: De unde vine lumina aceasta?

- Îngerul păzitor nu a avut poruncă să vă ia.

- Nu, îngerul mortii!

- Eu cred că îngerul păzitor! Vine si al mortii, dar vine si îngerul păzitor trimis de Dumnezeu, care zice: "Mai trimite vreo doi îngeri să-i ajute pe el".

- A mai venit cineva. Au venit trei măicute. Puternice rugăciuni au avut cele trei măicute. Puternice rugăciuni! Am stat până în zori si m-am gândit: Mult poate rugăciunea dreptului care se face. Mult poate rugăciunea dreptului care se face cu credintă, din inimă!

- Sunt si ele suflete smerite, care au intrat în nevointa aceasta duhovnicească. Dacă ei, călugării, au ceva mai bun pentru Hristos, poate atât: cât îsi pot păzi mintea nerobită de gânduri, trupul curat de patimi si inima plină de iubire pentru Hristos si pentru toată zidirea.

- Eu cred că cel mai greu este să-ti păzesti mintea! Mintea este mai greu de păzit decât firea! Fuge aiurea...

- Dar si firea contează foarte mult.

- Firea călugărului trebuie să fie educată până la ora actuală si stăpânită. Am să-ti spun un secret, părinte: eu n-am nici un merit că sunt lipsit acum de

păcatul desfrânării!

- Nu stim noi ce faptă bună este mai grea sau mai usoară la Dumnezeu!

- Dar nu am nici un merit. Nu mai am pasiunea asta. Vine o vreme când ori te lasi de păcate, ori te lasă păcatele!

- Era Părintele Nicodim Sachelarie. Un om cu viată sfântă, profesor si diriginte la Seminarul de la Neamt, prin anii 1950-1956. El zicea elevilor: "Măi,

eu nu stiu ce înseamnă războiul ăsta trupesc! Asa m-a făcut Dumnezeu. Dar îl înteleg. Mă chinuiesc să-i înteleg si să-i înteleg pe băietii acestia!"

- Ei! De ce nu scrii despre ei?

- Am scris cât am putut. L-am întâlnit odată la Patriarhie, la Căminul Preotesc si-i puneam întrebări. Iar el mi-a răspuns foarte frumos. Acest dialog este scris în Convorbiri duhovnicesti, volumul I. Atât am salvat, cât am putut culege atunci! Pe urmă s-a dus ca preot în satul natal din judetul Bacău, comuna Dealu Morii. Iar când s-a îmbolnăvit, rudele voiau să-i ducă la spital si el a zis: "Ajunge! Am trăit destul! Lăsati-mă în drumul meu! Mă duc la Hristos!" A mai trăit putin si s-a dus la Domnul.

- Asa i-am spus si eu doctoritei aseară: "Mi-e destul, doamnă!" "Mai trăiesti!" zicea ea. "Simt că mi-e destul". Simteam, părinte, că tare ar fi bine ca în momentul acela să plec.

Un moment de pace interioară... Te simti în bratele lui Hristos, că El te ocroteste. Ti-aduce o pace cerească în gânduri... Asa vine o liniste asupra omului!

Vezi totul frumos, totul în roz; câmpii frumoase, munti frumosi, păduri si munti până în vârful cerului; nori, zăpezi albe, frumoase si tu esti singur, fericit cu Hristos!

- În Paradis.

- Nu stiu dacă în Paradis este zăpadă! Paradisul, cred eu după părerea mea, că este o grădină.

- Asa se si tâlcuieste.

- De două ori am văzut o grădină a Raiului. Odată am văzut-o pe mama, care era habotnică. Măria o chema. Da. Era o femeie, ti-am spus si o repet acum, îi sfârâia gâtul când se ruga! Sfârâia! Noi, copiii, în jurul ei, ne temeam când se ruga mama!

- Vedeti că ati semănat mamei mai mult?

- Mamele crestine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. Văd că în China s-a luat măsura asta de stat. Nu mai încap. Ei sunt bucurosi că le-au asigurat hrana în fiecare zi. Nouă în fiecare zi ne dădea o pâine, de un kg. Deci dacă chinezii scot la luptă 10 milioane de chinezi, este nimic pe lângă un popor de un miliard! Dar de unde să iei 10 milioane de pâini? Ei nu pot iesi din tara lor, pentru că nu au ce mânca, n-au ce pune în ranită! Asa că granita dinspre dânsii este perfect asigurată!

Tata era si el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici la Hârlău, prost de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos!.

- Cu mai multă afectiune.

- Asa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii si spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obisnuite spunea: "Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?" Spunea asa, ca si cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Si dădea din cap si spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta si-i răspundea!

- Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

- Si mie mi s-a întâmplat, părinte, să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat să stau direct de

vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat si m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau direct de vorbă cu Dumnezeu si să primesc răspuns.

- Mare lucru!

- Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata la culcare si mai rămân o oră. Apoi vin să mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des cu Dumnezeu! Dar după aceea mă tem, părinte. Asa mă tem si cad în genunchi, cu capul la pământ si-i cer iertare că am îndrăznit să-i pun probleme direct.

- Lui Dumnezeu!

- Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar după aceea, după ce îmi revărs părerea de rău, simt o bucurie interioară. Este bine să tii minte aceasta!

- Acesta este semnul de la Dumnezeu. Bucuria care rămâne!

- Simt o bucurie, care nu stiu de unde vine si cât tine!

- Acesta este semnul că-i de la Dumnezeu. Când simti frică, este de la demon!

- Si de câte ori am simtit o lumină! Eu am o candelă noaptea...

- O rază de lumină, sau cum?

- Raze de lumină puternice, foarte puternice. Aproape că-mi luau ochii, încât tresar în fata ei si stă lumina. Stă. Vreau să spun ceva: să stii că se poate lua contact cu Dumnezeu. Noi,, preotii, luăm contact cu Dumnezeu prin toate rugăciunile pe care le facem, mai ales la Sfântul Altar. Mai ales! Dar si în chilia ta. Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau

călugăr sau crestin le simti când esti singur cu Dumnezeu, la miezul noptii, când este liniste totală si simti că esti tu cu Dumnezeu.

- Vine o pace si o bucurie de sus.

- Tot timpul esti într-un fel de îmbăiere. Tot timpul simt un fel de căldură, care trece prin sufletul meu. Simt o îmbăiere.

- Asta-i mâna Domnului.

- Seara când nepoata se duce la culcare, eu rămân în cealaltă cameră, oleacă mai întunecoasă, mai spatioasă, si apoi vin aici. Acolo îmi fac rugăciunile... îl simt...

- Mare lucru. Domnul vă mângâie!

- Da. Mă culc cu inima plină. Aici trebuie să ajungem totusi fiecare crestin, în afară de pravilă, zic rugăciunea inimii. Trebuie să prinzi un pic de curaj s-o spui. Pe urmă te obisnuiesti s-o spui mereu. Apoi vezi că te ascultă Dumnezeu. Simti că te ascultă Dumnezeu. Eu am o grămadă de pomelnice. Noaptea le pomenesc. Simt că-s primite. Simt. Când am pronuntat: "Doamne, mâine ăsta are un proces cu o soră. Eu nu stiu care-i adevărul, care-i nedreptatea. Adă pace între ei si fă dreptate! Apoi las capul în jos

si mă închin până la pământ.

- Si Dumnezeu hotărăste.

- Asta El hotărăste. Este asa de frumos să te închini direct lui Dumnezeu! Este asa de apropiat! Atunci esti exact fiu al lui Dumnezeu! Esti ca omul dezbrăcat în fata lui Dumnezeu.

- Gol de toate grijile lumii!

- Absolut. Eu, când termin rugăciunea si vin aici, simt că-s total schimbat. Umblu, beau apă, mă uit pe geam, mă uit pe-afară, fac cruce în patru părti în cameră aici; închin perna, închin pătura si după aceea mă bag dedesubt si mai stau o oră sau două în gând. Astă-noapte am adormit pe la ora patru. Nici n-am simtit, părinte. Am avut ce gândi.

- Ati avut o lucrare duhovnicească!

- Si nici nu m-am simtit obosit a doua zi, când m-am sculat.

- Asa-i când te unesti cu Hristos!

- Si eram perfect sănătos, perfect echilibrat.

- Cine se roagă din interior nu mai are nevoie de somn mult. Are odihnă interioară...

- Nu-i de mirare că sunt călugări, care dorm numai două ore. Nu-i de mirare deloc, îi înteleg perfect. Adică este atât de dulce si de profund somnul acela de două sau trei ore după rugăciune, încât compensează multimea orelor.

- Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

- Să n-o faci pe fudulul în rugăciune... Tot timpul să te umilesti. "Ăsta sunt, Doamne!" Gol. Eu tot timpul îi spun lui Dumnezeu. Abia astăzi I-am spus ceva deosebit: "Doamne, traista mea este goală". Azi, de fată cu nepoata mea, am umplut-o. Nu total, dar am umplut-o.

- Cu rugăciuni.

- Si fapte. Că nu poti, când vine cineva si-ti spune la usă: "Mi-e foame, părinte!", tu să-i zici: "Du-te, frate si mănâncă!"

- Trebuie să-i dai. Mai aveti ce da la săraci?

- Este frumos îndemnul. Să zicem că din cinci femei bătrâne una dă câte zece lei. Nu asta-i problema. Eu am ajuns la capătul efortului material. Ai

să ajungi, când ai să fii de 85 de ani.

- Este bine că nu vă încurcă materia.

- Nu. Multumesc lui Dumnezeu!

- Asta vă eliberează.

- Mie mi-a dat Dumnezeu si ajutor în viată. Nu te uita că am făcut puscărie. Vezi casa asta? Este frumoasă, mare. Nu mă costat nici un leu. Când am venit din puscărie, îmi spunea sora mea care stătea aici: "Noi suntem oameni săraci". Tata avea 90 de ani, sora mea era bătrână, o vacă chioară, un purcel schiop, un câine ribigit si eu cu 30 de petice la pantaloni!

- Moldovean, ca Ion Creangă.

- Da, absolut!

- L-ati apucat pe tata în viată când ati venit?

- Da. A mai trăit trei ani. Iar mama era plecată la Dumnezeu. Ea murise. Tata a murit în 1968. A fost un crestin bun.

- Bine că v-a mai văzut o dată în viată.

- Nu m-a cunoscut când am venit acasă!

- Ce-o fi zis: "De unde-i străinul acesta?".

- Eu i-am zis: "Eu sunt, tată, feciorul matale!". El stătea într-o cameră mai mare ca asta si desfăcea niste grăunte pentru moară. Venisem de la Aiud. Eu am umplut o găleată cu apă, am încălzit-o, am pus-o într-un poloboc, si m-am spălat. Ce să fac? Venisem de la Aiud!

- Si el nu vă cunostea?

- Nu. Tot se uita la mine si mă întreba: "Ce străin esti?" Eu i-am zis că sunt feciorul lui. "Nu, nu. Feciorul meu îi mort!" Am văzut că nu mă recunoaste, am tăcut, m-am spălat frumos, m-am îmbrăcat, mi-am tăiat unghiile. El a zis: "Esti străin. Uite, am fasole". Era într-o vineri. "Mănânci fasole?" Si am mâncat amândoi. A făcut el o mămăligă. Credea că sunt un străin pe care îl primesti la masă.

Să vă spun un secret, părintilor. Tatăl meu în fiecare zi iesea la poartă si oprea câte un tăran, care îi părea mai sărac si-i spunea: "Stai oleacă". "Da ce-i, bădie?". "Hai si-i mânca!". Totdeauna era unul sau doi la masă. Mama uneori se mai otăra. Trebuia să mai pună câte o cană de apă clocotită în bors. Eram copii multi.

- Câti frati ati fost?

- Sase. Tata chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam! Totdeauna. Stătea la poartă, se uita frumos si chema. Nu pe oricine. Care avea boii mai slabi, carul mai ponosit. Si zicea: "Stai oleacă! Trage colea". El întreba: "Ce vrei, bădie?". "Ti-e foame?" "Mai întrebi?". Venea, mânca frumos, zice; bogdaproste si se ducea în treburile lui.

- Deci v-a luat ca străin, când ati mâncat în vinerea aceea?

- Da, eram străin! Am mâncat fasole cu dânsul, am discutat o grămadă de lucruri. Tot se uita întrebător la mine. Si a venit sora mea de la Iasi si ea m-a

recunoscut. Eleonora o chema. Si s-a convins tata că sunt eu. Si asa m-a bocit! Tata m-a bocit!

- Dar Eleonora, a plâns si ea?

- Da, a plâns. Ea a plâns si că o arestaseră în ziua aceea.

- De ce?

- Au fost niste alegeri în tară, în vara anului 1964, si ea a scris pe buletin: "Duceti-vă dracului de comunisti!". O lună de zile au căutat, până au găsit că a scris sora mea. Si când eu am venit acasă, ea era luată la securitate la Iasi. Tocmai se dăduse decretul acela de amnistie generală. Si au bătut-o, au suduit-o si i-au dat drumul acasă. A venit cu o pâine subsuoară.

Săraca, ce mai plângea!

- După câti ani v-ati întors în casa părintească?

- După 25 de ani. Casa era ponosită. Fusese bombardată de rusi, căci aici era frontul. Rusii erau la Flămânzi, iar nemtii si cu românii la Cotnari. Dar

am refăcut-o noi. Pe urmă m-am dus la Iasi să-mi dea o parohie pe undeva. Era Mitropolitul Iustin Moisescu, care îmi fusese coleg de bancă.

Mitropolitul mi-a spus: "Tie nu am voie să-ti dau parohie! Du-te prin Ardeal, pe undeva". Si eram gata să mă duc în Ardeal.

Pe urmă m-a trimis la o parohie mică, Nisipitu, la granita cu Rusia, în Bucovina. M-am dus până acolo. Ce mi-e Nistru, ce mi-e Nisipitu! Eram singur. M-am dus acolo. Granita trecea chiar prin mijlocul satului. M-am prezentat la comandamentul grănicerilor. Mi-au cerut actele si mi-au spus: "Nu te putem primi. Trebuie să-ti pună o viză".

Am stat iarna aceea la Hârlău cu sora mea si cu tata. Nu-mi dădea nicăieri parohie. M-am dus iar la Bucuresti, la Patriarhul Iustinian, care mi-a spus prin consilierul lui: "Dacă esti din Moldova, du-te acolo!"

M-am întors acasă frumos si-am stat toată iarna aici. Iar preotii din Hârlău toti mi-au spus: "Am primit ordin să nu te primim în Altar". "Dacă nu mă primiti în Altar, unde mă primiti?" "Te primim ca pe orice crestin, în biserică".

M-am dus de vreo două-trei ori într-una din biserici, Duminica, si mai era acolo un preot bun, de la Mitropolie, care venise si el de la puscărie, Arhimandritul Vartolomeu Dolhan. Un om minunat. Stăteam mai în spatele bisericii si cântam si noi cântările Sfintei Liturghii. Cântam cu toată lumea. Cântau frumos si câteva călugărite date afară din mănăstire. Făceau curătenie în biserică. Era o plăcere să faci slujbă în astfel de biserici. Un preot bătrân, foarte bun, m-a sărutat când m-a văzut si mi-a spus: "Iartă-mă, dar nu te pot primi în Altar. Asa am primit ordin". "Nu-i nimic. Stau în biserică".

De la o vreme mi-a dat o mână de ajutor un preot de la Bucuresti, Dumitru Manta. Era preotul bisericii Casin din Bucuresti. Cu banii dati de el m-am îmbrăcat.

Am iernat la Hârlău. Mergeam la biserică si stăteam cu credinciosii. Partea proastă era că mereu mă întrebau: "Ce-ati făcut? De ce v-au condamnat?" Ce să justifici? Ai făcut? Ai făcut. Gata!

Pastele anului 1965 l-am făcut la Patriarhie. Pe urmă am intrat într-o echipă de zugravi de bloc în Bucuresti. Toti eram puscăriasi. Eu stăteam la sora mea din Colentina. Plecam dimineata la sase, mă întorceam seara la sase; aveam unde să mă spăl, unde să mănânc. Sora mea era foarte bună gospodină. Nicăieri în viată n-am mâncat mai bine ca la sora mea.

Mă trezesc într-o zi cu doi militieni: "Căutăm pe preotul Dumitru Bejan!" "Eu sunt, domnilor!" Stăteam pe scaun afară sub un copac. "Avem ordin de la Ministerul de Interne să te ducem la Iasi!" "Dar ce-am mai făcut, domnule?" "N-ai făcut nimic. Citeste". Si-mi dă un ordin în care se spunea: "Preotul Dumitru Bejan trebuie ridicat din brigada de vopsitori si trimis la Iasi să primească un post de preot!" Iar mai jos scria: "Cetăteanul Bejan Dumitru va fi imediat încadrat ca preot în Mitropolia Moldovei, dacă se

poate chiar în Hârlău!".

Peste o săptămână, adică la l mai, 1965, am fost numit preot paroh la Ghindăoani, un sat din judetul Neamt. Asta a fost epopeea mea.

Când m-am dus, oamenii erau să nu mă primească. Cineva le-a spus dinainte că sunt un fost puscărias si altele.

- Si v-a primit frumos lumea?

- Am sosit la biserică într-o zi de Duminică dimineată. Era un preot iesit la pensie, foarte bun, foarte cuminte. M-am dus la usa Altarului, i-am

sărutat mâna frumos si i-am spus: "Bine v-am găsit, părinte! Eu sunt preotul nou venit în locul sfintiei voastre". "Te astept de trei luni, a zis el. Vei sta la

mine până ce-ti voi găsi gazdă!"

M-a luat la dânsul; era numai el si preoteasa. Oameni peste 70 de ani. Mi-a dat o cameră acolo, curată, cu de toate. La dânsul am mâncat, la dânsul

am dormit o săptămână, până când am pus la punct o casă foarte bună, ca o chilie, cu două camere.

- Este un sat bun acolo, cu lume evlavioasă si oameni smeriti.

- Foarte bună!

- Eu nu stiam altă parohie, pentru că asta mi-a fost singura parohie în viată. Toti erau crestini buni.

La Ghindăoani am făcut slujbă Duminica aceea. M-am prezentat singur. M-a recomandat preotul locului. Lumea s-a uitat cam întrebător la mine. M-a

măsurat, m-a cântărit în toate felurile. Nu făceam de ei. Era plină biserica.

A fost un preot al locului, al satului. Foarte bun părinte, legat de popor. Si tatăl lui si străbunicul lui au fost preoti în Ghindăoani, din neamul lui Conta.

- Mai trăieste bătrânul?

- Nu, a murit. Îl chema Constantin Gheorghiescu. Am plâns mult la moartea lui si a plâns tot satul.

- A fost tata vreodată la Ghindăoani să vă vadă preot?

- A fost. Si soră-mea. A plâns tata!

- De ce a plâns? De dor că v-a văzut?

- Mort am fost si-am înviat. Si oamenii asa l-au îmbrătisat! N-a plecat din sat o săptămână. Nu dovedea să stea de vorbă cu oamenii fiindcă era sfătos, tata.

- Ati scris o carte cu lagărul de la Mănăstirea Oranki?

- Am scris; este sub tipar. Se va chema Oranki.

- Va fi o noutate duhovnicească. Suferintele de acolo au transformat iadul în bucurie!

- A fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeste suferinta ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vietii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii!

O să vă trimit niste Sfinte Vase cu care slujeam pe front si în lagăr. Toate vi le trimit, părintilor. O să vă mirati în ce-am făcut noi Sfintele Taine. Ceva ca-n biserica primară.

- Mi-a plăcut de politrucul evreu care v-aducea la Oranki vin de Tokay pentru Sfânta Liturghie!

- Ce vin încă! Mi-a fost coleg de scoală primară la Hârlău.

- L-a pus Dumnezeu în slujba crestinilor.

- Ai văzut ce frumos lucra evreul? Dar el lucra politic.

- El politic, noi ecleziastic. Asta-i taina!

- Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

- Si cum întelegeti "curat cu inima"? Că n-are viclesug, n-are răutate, n-are invidie, n-are în el nici o patimă?

- Ai si spus!

- Fără gânduri pătimase, fără cugete pătimase.

- Cei mai eremiti dintre eremiti nu-s scutiti de gânduri păcătoase.

- Luptăm. Pe pământ suntem pe front! Aici neîncetat luptăm cu gândurile, cu imaginatia, cu simturile, cu trupul si cu diavolii. Chiar părintii schivnici. Ei n-au lupte omenesti; au lupte cu diavolul, prin gânduri de hulă cel mai tare.

- Si crezi că-i putin? Este mai greu. Nu-i vorba de gândurile trupesti. Este vorba de lupta cu săgetile de geniu ale satanei. Îti dă gândul chiar că nu există Dumnezeu. Eu nu stiam, părintilor, de aceste ispite, că eram tânăr. Dar părintele Teodot de la moară, de pe Volga inferioară, mi-a spus: "Părinte, războiul diavolilor este cu noi călugării mai întâi. În permanentă bate artileria în noi!" Părintele Teodot stătea în plină pădure, mai sus de Oranki.

- Vorbiti de părintele Teodot, care v-a spus cum au omorât ateii pe cei 11000 de călugări?

- Da, de el.

- Cum o fi scăpat el din Mănăstirea Oranki, în timpul măcelului acela?

- A scăpat rănit. Au tras într-însul si n-a murit si până să-i acopere cu pământ, el a fugit. Asa a rânduit pronia divină!

- Dumnezeu I-a scăpat ca să spună taina martiriului. Altfel se uita definitiv!

- Da. A fost lumea de pe lume, adusă anume, si a asistat la această ucidere în masă! Călugărul s-a surubuit, să zicem asa, s-a ascuns, că era pădurea aproape.

- Era departe moara lui Teodot de mănăstire?

- Cel putin 20 de kilometri mai jos. Totdeauna trebuie să fie unul care să scape si să le spună celorlalti ce a fost acolo!

- Si eu cred că de asta a scăpat.

- Părinte, încă acum când am fost prizonier în Rusia, prin păduri erau sihastri ascunsi. Odată, trecând printr-o parcelă, am dat peste un schit de călugări. Se chema Schitul Serghei. Ei nu stiau ce-i în lume, în Siberia. Nu stiau că s-a schimbat tara. Fără nici un tel de publicitate, cu cărtile de slujbă. Atâta făceau: se rugau!

- Se rugau si mâncau bureti de pădure.

- Nu ajungeau oamenii pe acolo. Mâncau bureti, da.

- Ani crezut că erau rupti total de lume.

- Am să-ti spun ceva, părinte. Partea de sud a Siberiei îi foarte bogată. Se face grâu cât lumea si porumb. E cald ca la noi.

- Sfintia voastră ati salvat taina martirilor de la Oranki împreună cu Teodot. A fost o pronie divină.

- Am simtit nevoia, părintilor. Tot am plâns pe capul episcopului sau mitropolitului aceluia! Ce vrei? Era ger cumplit, era viscol si eu plângeam pe umerele mitropolitului al cărui trup era întreg. Sfinte moaste! Parcă era viu! Aici în frunte avea o gaură până dincolo. Toti fuseseră împuscati în cap. Si mă gândeam: ce as fi făcut eu în locul lui?

- Ai văzut? Atâtia călugări martiri ucisi pentru Hristos în Rusia! Mare jertfă!

- Toti erau cu fata-n jos în acel sant!

- Nu mai există în lumea întreagă, în secolul nostru, un martiriu asa de mare ca la Oranki -11000 de martiri odată.

- Părintilor, nu vă dati seama ce înseamnă Rusia! Au mai fost, asa, în timpul persecutiilor romane. Stim despre cei 20000 de mucenici de la Nicomidia, pe care i-au ars de vii în biserică la începutul secolului IV, păgânul împărat Maximian.

- Sunt foarte rare cazurile acestea. De la romani, până la ateii comunisti din zilele noastre, n-a mai fost un asemenea martiraj.

- Au fost foarte multi martiri în istoria crestinismului, dar nu asa în masă. Părintilor, vă rog să tineti minte, eu mă duc la Dumnezeu si nu mai are cine să spună lucrurile acestea: la Oranki au adus pe toti oamenii de valoare ai Bisericii Ruse si i-au ucis! Eu sunt sigur că au mai fost si alti arhierei în lungul gropii aceleia. Doar noi n-am dezgropat-o toată, că era imposibil. Iti trebuia un regiment de oameni ca să sape acolo!

Era o râpă întreagă plină cu martiri, acoperiti cu putin pământ. Iar pe mal, sus, era casa tarului Nicolae al II-lea. Si el venea acolo. Era mănăstire de nobili. La Pasti tarul rusilor, de la Petru I încoace, făcea Pastile la Oranki, între nobili. Si Dimitrie Cantemir a făcut de câteva ori Pastile acolo. Si a stat ostracizat în mănăstire acolo. Si fata lui Dimitrie Cantemir, Măria, amanta lui Petru cel Mare, a stat într-un turn hexagonal tot acolo si i-a făcut si un copil lui Petru cel Mare. Dar adevărata împărăteasă l-a omorât. L-a drăgostit prea tare si l-a omorât! Acela trebuia să fie viitorul tar al rusilor. Dar împărăteasa legitimă era si ea gravidă si era un pericol pentru băiatul ei. De aceea l-a strâns cu atâta dragoste la piept, de i-a iesit sufletul!

- Legendă sau istorie?

- Istorie. Si printesa Măria Cantemir, care era foarte desteaptă, stătuse la Istambul 20 de ani; si nu numai atât. Dar Cantemir era în relatie cu toti. Era

un mare învătat al Europei, la ora aceea. Academician recunoscut.

Astfel, fata lui Cantemir îl depăsea din punct de vedere cultural pe Petru I. Avea si el scoala de marină din Haga, Olanda. Dar Măria Cantemir a si trăit tot timpul cu dânsul si, foarte curios, au murit toti în acelasi an: Petru I, Dimitrie Cantemir si fiica lui, Măria Cantemirovna. Petru I a fost înmormântat într-o mănăstire la Petrograd, iar Dimitrie Cantemir a murit la Moscova, care avea pe timpul lui de 400 ori câte patru mănăstiri si schituri, adică 1600 de biserici si mănăstiri.

Împăratul, care îl luase pe Cantemir cu el, îi garantase ereditatea asupra tronului Moldovei. Dimitrie Cantemir si cu fiica lui Măria Cantemirovna au fost îngropati în aceeasi biserică din Moscova.

Iar în anul 1935, Nicolae Iorga s-a dus acolo cu un profesor de teologie de la Chisinău, Ciobanu, care stia foarte bine ruseste, dar bun român si bun

profesor de Istoria Bisericii, si s-au dus într-o comisie oarecare. Si întâi s-au oprit la Kiev si au căutat mormântul mitropolitului Petru Movilă, principalul

mitropolit pe care l-au avut kievitii, frate cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă - si nu l-au găsit. Apoi s-au dus la Moscova si au găsit intacte, neumblate, sigilate frumos, mormintele tuturor Cantemirilor.

Cantemir a avut copii. A avut si un nepot, Antioh, care a fost primul poet satiric rus si ministrul rusilor la Paris. Si el tot acolo este înmormântat. Pe Antioh, l-a lăsat Iorga la Moscova si a luat numai pe Dimitrie Cantemir si l-au înmormântat la biserica Trei Ierarhi, la Iasi. Trebuie să-i aprindeti o lumânare când vă duceti pe acolo. A fost un urias, Dimitrie Cantemir. A fost singurul moldovean academician de drept, la Academia din Berlin.

- L-am avut si pe Milescu.

- Nicolae Milescu a întemeiat Universitatea si Academia rusească de la Moscova, dar nu era de mărimea lui Dimitrie Cantemir.

- La Zlătari Bucuresti era un preot foarte bun, Toma Chiricută, de la Iasi, botosănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali.

- A desteptat Bucurestiul, cum face Părintele Galeriu acum.

- Atunci avea niste preoti misionari care-i ajutau. El era un mare predicator. Eu n-am auzit în viata mea un predicator mai desăvârsit decât părintele Toma Chiricută. Si cânta foarte frumos. Cânta desăvârsit de frumos. Era un adevărat artist. Toată intelectualitatea era acolo. Se oprea circulatia pe Calea Victoriei Duminica.

El a scos si o revistă lunară, numită "Fântâna darurilor". Era cea mai bună revistă religioasă. Cât a trăit, n-a lipsit nici un număr.

Preotul Toma Gherasimescu din Bacău era si el misionar unic. Mergea din sat în sat, din oras în oras. Stătea până lămurea problema. Avea masina lui, tipografia lui, câtiva ucenici după el. El tipărea cărti si era uns si pe barbă si pe fată cu cerneală. Eu eram foarte bun prieten cu el si i-am luat si în închisoare apărarea, că îl atacau greco-catolicii si asa l-am apărat de i-am pus la punct: "Acestui părinte nu sunteti vrednici să-i legati cureaua sandalelor, voi, ăstia, patrupezii. Acesta este cel mai mare misionar pe care l-a dat Biserica Ortodoxă Română până la ora actuală, aici la noi. Până si pe voi v-a furat si v-a dus la Ortodoxie". Pe la Arad a făcut multă misiune printre greco-catolici.

- Si Părintele Nicodim Măndită a făcut o misiune ortodoxă foarte frumoasă si unică, prin spovedanie si prin sutele de cărti scrise de el.

- Foarte frumoasă, dar între ei era distantă mare.

- Părintele Nicodim era cu poporul si Părintele Toma era cu intelectualii. Era om de mare cultură teologică si filosofică. Era doctor în teologie si filosofic, nu era un intrus.

- Acum pentru popor ar trebui tipărită cartea "Mântuirea păcătosilor". Cred că nici un milion de exemplare n-ar fi suficiente.

- Este scrisă de un călugăr atonit, grec, Agapie Criteanul, în secolul XVIII.

- La dânsii s-a dus mai întâi Sfântul Apostol Pavel. Acolo a desertat întâi primele daruri. Din filieră macedoneană noi suntem crestinati. Nu erau greci la Tesalonic acum două mii de ani. Erau macedoneni.

Părintilor, grecii au născut cultura omenească si arta. Roma ne-a dat numai agricultura si dreptul. Si toate celelalte stiinte, de la medicină, la arta picturală, tin de greci.

- Romanii au născut justitia si persecutiile crestinilor.

- Grecii n-au avut persecutii. Ei au fost un popor filosofic, fiindcă ei au acceptat religia Dumnezeului necunoscut. "O fi ceva si cu ăsta! Ia să-i lăsăm în pace!" si i-au spus Sfântului Pavel: Lasă, că te ascultăm data viitoare!

Socrate a spus unui ucenic înainte de moarte: "Stiu că nu stiu nimic". A venit pe urmă Plotin si a spus: "Dar nici asta n-o stiu". A mers cu negatia până la capăt.

- Noi, ca neam, ca români, de la cine am luat mai mult: de la romani sau de la greci?

- Sinteza românească este la Atena! Mă refer la comportament. Românii nu sunt totusi asa de sangvini ca grecii. Credinta în Hristos am primit-o de la Sfintii Apostoli Andrei si Pavel si de la ucenicii lor; iar cultura veche am luat-o de la greci si Bizant.

- Nu confundăm Bizantul cu Grecia.

- Noi suntem principalii mostenitori ai Bizantului, cum spune Iorga: Bysance apres Bysance.

Bulgarii si sârbii au altă amprentă. Ei, ca si rusii, sunt slavi si au ceva semisălbatic în ei. Sunt mai cruzi, mai violenti. Noi însă, când am apărut în istorie, eram oameni cuminti. Aveam casele noastre, făceam mămăligile noastre.

- Carpatii nostri erau ca o catedrală!

- Carpatii nostri, vitele noastre, ne refugiam în pădure.

- Românii au fost dintotdeauna un popor mai astral! Le plăceau înăltimile, singurătatea. De aici si vocatia monahală la noi nu este întâmplătoare.

- Aveam chiar cultul acesta al înăltimilor si al unicitătii lui Dumnezeu. Mare lucru ca un popor să ajungă la constiinta monoteismului!

- Necunoscând încă pe Hristos!

- Nici nu auziseră de mozaici. Când au auzit de Hristos, atunci au si crezut în El... Părintilor, am avut un foarte bun profesor de istorie universală, pe Tudor Popescu. Si lucrurile astea le-am făcut cu mare amănuntime.

- În Istorie Bisericească îl întrecea pe Iorga.

- Nu numai că îl întrecea, dar când era o problemă de istorie a Bizantului, Iorga venea si îl lua la brat pe Tudor Popescu si mergeau la Academie: "Mai vino si tu si vorbeste", zicea el. Iorga făcea asta si Iorga era uriasul uriasilor!



 




carti ortodoxe librarie