O SEARĂ DE VEGHE CU PĂRINTELE DUMITRU
- Binecuvântati-ne, iubite Părinte Dumitru, că din nou vă vizităm!
- Părintilor, am stiut că veniti! Mă miram de ce nu mai ajungeti! De aceea am
iesit la portită să vă întâmpin.
- Dăm slavă lui Dumnezeu că vă găsim mai bine!
- Vă multumesc pentru noaptea aceea, pe care ati pierdut-o pentru mine. Eu sunt
absolut sigur că rugăciunile sfintiilor voastre si ale celor trei măicute
m-au rupt din gura mortii. Chiar doctorita mi-a spus: "Părinte, n-am văzut
în viata mea trei maici, în trei colturi de cameră, făcând rugăciune! N-am văzut!".
- Ea este credincioasă. Stă cu bolnavii. N-a mai fost prin mănăstiri să vadă
cum se roagă.
- Maica Măria s-a rugat si ea, sau nu?
- S-a rugat, că am văzut-o chiar asupra mea. Din când în când eram constient.
- Vă durea ceva?
- Totul. Totul. După părerea mea, trebuia să mor atunci si eram fericit. Se
pare curios că spun asta.
- Ba nu. De ce? Sunt si călugări care se bucură mult în ceasul mortii. Am apucat
si eu un călugăr la Sihăstria si când să moară a început să cânte Apărătoare
Doamnă si cântând, si-a dat duhul!
- Si eu am cântat Apărătoare Doamnă de trei ori si Tatăl nostru de trei ori
în noaptea aceea. Nu dovedeam să spun Tatăl nostru. Mă oprisem la "...si
ne iartă nouă gresalele noastre..." Asa eram de tulburat de durere, încât
atât spuneam si nu mai ajungeam la capăt. Si iar o luam de la început, si iar
o luam de la capăt.
- Asa este. Este greu când vine durerea. Boala este grea!
- Eram epuizat si uneori nu mă durea nimic. Nu mă durea nimic, părinte. Stai
să-ti spun, omule! As fi murit foarte usor, că am mare nădejde în Dumnezeu!
- Însă este mare taina aceasta, a despărtirii sufletului de trup!
- Nu simteam că se rupe ceva din mine. Simteam asa, ca o căldură. Atât. Din
când în când îmi fulgera pe dinainte o lumină. Si mă tot uitam: De unde vine
lumina aceasta?
- Îngerul păzitor nu a avut poruncă să vă ia.
- Nu, îngerul mortii!
- Eu cred că îngerul păzitor! Vine si al mortii, dar vine si îngerul păzitor
trimis de Dumnezeu, care zice: "Mai trimite vreo doi îngeri să-i ajute
pe el".
- A mai venit cineva. Au venit trei măicute. Puternice rugăciuni au avut cele
trei măicute. Puternice rugăciuni! Am stat până în zori si m-am gândit: Mult
poate rugăciunea dreptului care se face. Mult poate rugăciunea dreptului care
se face cu credintă, din inimă!
- Sunt si ele suflete smerite, care au intrat în nevointa aceasta duhovnicească.
Dacă ei, călugării, au ceva mai bun pentru Hristos, poate atât: cât îsi pot
păzi mintea nerobită de gânduri, trupul curat de patimi si inima plină de iubire
pentru Hristos si pentru toată zidirea.
- Eu cred că cel mai greu este să-ti păzesti mintea! Mintea este mai greu de
păzit decât firea! Fuge aiurea...
- Dar si firea contează foarte mult.
- Firea călugărului trebuie să fie educată până la ora actuală si stăpânită.
Am să-ti spun un secret, părinte: eu n-am nici un merit că sunt lipsit acum
de
păcatul desfrânării!
- Nu stim noi ce faptă bună este mai grea sau mai usoară la Dumnezeu!
- Dar nu am nici un merit. Nu mai am pasiunea asta. Vine o vreme când ori te
lasi de păcate, ori te lasă păcatele!
- Era Părintele Nicodim Sachelarie. Un om cu viată sfântă, profesor si diriginte
la Seminarul de la Neamt, prin anii 1950-1956. El zicea elevilor: "Măi,
eu nu stiu ce înseamnă războiul ăsta trupesc! Asa m-a făcut Dumnezeu. Dar îl
înteleg. Mă chinuiesc să-i înteleg si să-i înteleg pe băietii acestia!"
- Ei! De ce nu scrii despre ei?
- Am scris cât am putut. L-am întâlnit odată la Patriarhie, la Căminul Preotesc
si-i puneam întrebări. Iar el mi-a răspuns foarte frumos. Acest dialog este
scris în Convorbiri duhovnicesti, volumul I. Atât am salvat, cât am putut culege
atunci! Pe urmă s-a dus ca preot în satul natal din judetul Bacău, comuna Dealu
Morii. Iar când s-a îmbolnăvit, rudele voiau să-i ducă la spital si el a zis:
"Ajunge! Am trăit destul! Lăsati-mă în drumul meu! Mă duc la Hristos!"
A mai trăit putin si s-a dus la Domnul.
- Asa i-am spus si eu doctoritei aseară: "Mi-e destul, doamnă!" "Mai
trăiesti!" zicea ea. "Simt că mi-e destul". Simteam, părinte,
că tare ar fi bine ca în momentul acela să plec.
Un moment de pace interioară... Te simti în bratele lui Hristos, că El te ocroteste.
Ti-aduce o pace cerească în gânduri... Asa vine o liniste asupra omului!
Vezi totul frumos, totul în roz; câmpii frumoase, munti frumosi, păduri si munti
până în vârful cerului; nori, zăpezi albe, frumoase si tu esti singur, fericit
cu Hristos!
- În Paradis.
- Nu stiu dacă în Paradis este zăpadă! Paradisul, cred eu după părerea mea,
că este o grădină.
- Asa se si tâlcuieste.
- De două ori am văzut o grădină a Raiului. Odată am văzut-o pe mama, care era
habotnică. Măria o chema. Da. Era o femeie, ti-am spus si o repet acum, îi sfârâia
gâtul când se ruga! Sfârâia! Noi, copiii, în jurul ei, ne temeam când se ruga
mama!
- Vedeti că ati semănat mamei mai mult?
- Mamele crestine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele!
Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. Văd că în China s-a luat măsura
asta de stat. Nu mai încap. Ei sunt bucurosi că le-au asigurat hrana în fiecare
zi. Nouă în fiecare zi ne dădea o pâine, de un kg. Deci dacă chinezii scot la
luptă 10 milioane de chinezi, este nimic pe lângă un popor de un miliard! Dar
de unde să iei 10 milioane de pâini? Ei nu pot iesi din tara lor, pentru că
nu au ce mânca, n-au ce pune în ranită! Asa că granita dinspre dânsii este perfect
asigurată!
Tata era si el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici la Hârlău,
prost de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos!.
- Cu mai multă afectiune.
- Asa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi
copii si spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obisnuite
spunea: "Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. ăstălalt
este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?" Spunea asa, ca si cum ar fi
stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Si dădea din cap si spunea. Eu sunt sigur
că Dumnezeu o asculta si-i răspundea!
- Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!
- Si mie mi s-a întâmplat, părinte, să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea
Domnului, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat să stau direct de
vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat si m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau
direct de vorbă cu Dumnezeu si să primesc răspuns.
- Mare lucru!
- Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata la culcare si mai rămân
o oră. Apoi vin să mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des
cu Dumnezeu! Dar după aceea mă tem, părinte. Asa mă tem si cad în genunchi,
cu capul la pământ si-i cer iertare că am îndrăznit să-i pun probleme direct.
- Lui Dumnezeu!
- Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar după aceea, după ce îmi revărs
părerea de rău, simt o bucurie interioară. Este bine să tii minte aceasta!
- Acesta este semnul de la Dumnezeu. Bucuria care rămâne!
- Simt o bucurie, care nu stiu de unde vine si cât tine!
- Acesta este semnul că-i de la Dumnezeu. Când simti frică, este de la demon!
- Si de câte ori am simtit o lumină! Eu am o candelă noaptea...
- O rază de lumină, sau cum?
- Raze de lumină puternice, foarte puternice. Aproape că-mi luau ochii, încât
tresar în fata ei si stă lumina. Stă. Vreau să spun ceva: să stii că se poate
lua contact cu Dumnezeu. Noi,, preotii, luăm contact cu Dumnezeu prin toate
rugăciunile pe care le facem, mai ales la Sfântul Altar. Mai ales! Dar si în
chilia ta. Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau
călugăr sau crestin le simti când esti singur cu Dumnezeu, la miezul noptii,
când este liniste totală si simti că esti tu cu Dumnezeu.
- Vine o pace si o bucurie de sus.
- Tot timpul esti într-un fel de îmbăiere. Tot timpul simt un fel de căldură,
care trece prin sufletul meu. Simt o îmbăiere.
- Asta-i mâna Domnului.
- Seara când nepoata se duce la culcare, eu rămân în cealaltă cameră, oleacă
mai întunecoasă, mai spatioasă, si apoi vin aici. Acolo îmi fac rugăciunile...
îl simt...
- Mare lucru. Domnul vă mângâie!
- Da. Mă culc cu inima plină. Aici trebuie să ajungem totusi fiecare crestin,
în afară de pravilă, zic rugăciunea inimii. Trebuie să prinzi un pic de curaj
s-o spui. Pe urmă te obisnuiesti s-o spui mereu. Apoi vezi că te ascultă Dumnezeu.
Simti că te ascultă Dumnezeu. Eu am o grămadă de pomelnice. Noaptea le pomenesc.
Simt că-s primite. Simt. Când am pronuntat: "Doamne, mâine ăsta are un
proces cu o soră. Eu nu stiu care-i adevărul, care-i nedreptatea. Adă pace între
ei si fă dreptate! Apoi las capul în jos
si mă închin până la pământ.
- Si Dumnezeu hotărăste.
- Asta El hotărăste. Este asa de frumos să te închini direct lui Dumnezeu! Este
asa de apropiat! Atunci esti exact fiu al lui Dumnezeu! Esti ca omul dezbrăcat
în fata lui Dumnezeu.
- Gol de toate grijile lumii!
- Absolut. Eu, când termin rugăciunea si vin aici, simt că-s total schimbat.
Umblu, beau apă, mă uit pe geam, mă uit pe-afară, fac cruce în patru părti în
cameră aici; închin perna, închin pătura si după aceea mă bag dedesubt si mai
stau o oră sau două în gând. Astă-noapte am adormit pe la ora patru. Nici n-am
simtit, părinte. Am avut ce gândi.
- Ati avut o lucrare duhovnicească!
- Si nici nu m-am simtit obosit a doua zi, când m-am sculat.
- Asa-i când te unesti cu Hristos!
- Si eram perfect sănătos, perfect echilibrat.
- Cine se roagă din interior nu mai are nevoie de somn mult. Are odihnă interioară...
- Nu-i de mirare că sunt călugări, care dorm numai două ore. Nu-i de mirare
deloc, îi înteleg perfect. Adică este atât de dulce si de profund somnul acela
de două sau trei ore după rugăciune, încât compensează multimea orelor.
- Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
- Să n-o faci pe fudulul în rugăciune... Tot timpul să te umilesti. "Ăsta
sunt, Doamne!" Gol. Eu tot timpul îi spun lui Dumnezeu. Abia astăzi I-am
spus ceva deosebit: "Doamne, traista mea este goală". Azi, de fată
cu nepoata mea, am umplut-o. Nu total, dar am umplut-o.
- Cu rugăciuni.
- Si fapte. Că nu poti, când vine cineva si-ti spune la usă: "Mi-e foame,
părinte!", tu să-i zici: "Du-te, frate si mănâncă!"
- Trebuie să-i dai. Mai aveti ce da la săraci?
- Este frumos îndemnul. Să zicem că din cinci femei bătrâne una dă câte zece
lei. Nu asta-i problema. Eu am ajuns la capătul efortului material. Ai
să ajungi, când ai să fii de 85 de ani.
- Este bine că nu vă încurcă materia.
- Nu. Multumesc lui Dumnezeu!
- Asta vă eliberează.
- Mie mi-a dat Dumnezeu si ajutor în viată. Nu te uita că am făcut puscărie.
Vezi casa asta? Este frumoasă, mare. Nu mă costat nici un leu. Când am venit
din puscărie, îmi spunea sora mea care stătea aici: "Noi suntem oameni
săraci". Tata avea 90 de ani, sora mea era bătrână, o vacă chioară, un
purcel schiop, un câine ribigit si eu cu 30 de petice la pantaloni!
- Moldovean, ca Ion Creangă.
- Da, absolut!
- L-ati apucat pe tata în viată când ati venit?
- Da. A mai trăit trei ani. Iar mama era plecată la Dumnezeu. Ea murise. Tata
a murit în 1968. A fost un crestin bun.
- Bine că v-a mai văzut o dată în viată.
- Nu m-a cunoscut când am venit acasă!
- Ce-o fi zis: "De unde-i străinul acesta?".
- Eu i-am zis: "Eu sunt, tată, feciorul matale!". El stătea într-o
cameră mai mare ca asta si desfăcea niste grăunte pentru moară. Venisem de la
Aiud. Eu am umplut o găleată cu apă, am încălzit-o, am pus-o într-un poloboc,
si m-am spălat. Ce să fac? Venisem de la Aiud!
- Si el nu vă cunostea?
- Nu. Tot se uita la mine si mă întreba: "Ce străin esti?" Eu i-am
zis că sunt feciorul lui. "Nu, nu. Feciorul meu îi mort!" Am văzut
că nu mă recunoaste, am tăcut, m-am spălat frumos, m-am îmbrăcat, mi-am tăiat
unghiile. El a zis: "Esti străin. Uite, am fasole". Era într-o vineri.
"Mănânci fasole?" Si am mâncat amândoi. A făcut el o mămăligă. Credea
că sunt un străin pe care îl primesti la masă.
Să vă spun un secret, părintilor. Tatăl meu în fiecare zi iesea la poartă si
oprea câte un tăran, care îi părea mai sărac si-i spunea: "Stai oleacă".
"Da ce-i, bădie?". "Hai si-i mânca!". Totdeauna era unul
sau doi la masă. Mama uneori se mai otăra. Trebuia să mai pună câte o cană de
apă clocotită în bors. Eram copii multi.
- Câti frati ati fost?
- Sase. Tata chema oameni de pe drum la masă, ca patriarhul Avraam! Totdeauna.
Stătea la poartă, se uita frumos si chema. Nu pe oricine. Care avea boii mai
slabi, carul mai ponosit. Si zicea: "Stai oleacă! Trage colea". El
întreba: "Ce vrei, bădie?". "Ti-e foame?" "Mai întrebi?".
Venea, mânca frumos, zice; bogdaproste si se ducea în treburile lui.
- Deci v-a luat ca străin, când ati mâncat în vinerea aceea?
- Da, eram străin! Am mâncat fasole cu dânsul, am discutat o grămadă de lucruri.
Tot se uita întrebător la mine. Si a venit sora mea de la Iasi si ea m-a
recunoscut. Eleonora o chema. Si s-a convins tata că sunt eu. Si asa m-a bocit!
Tata m-a bocit!
- Dar Eleonora, a plâns si ea?
- Da, a plâns. Ea a plâns si că o arestaseră în ziua aceea.
- De ce?
- Au fost niste alegeri în tară, în vara anului 1964, si ea a scris pe buletin:
"Duceti-vă dracului de comunisti!". O lună de zile au căutat, până
au găsit că a scris sora mea. Si când eu am venit acasă, ea era luată la securitate
la Iasi. Tocmai se dăduse decretul acela de amnistie generală. Si au bătut-o,
au suduit-o si i-au dat drumul acasă. A venit cu o pâine subsuoară.
Săraca, ce mai plângea!
- După câti ani v-ati întors în casa părintească?
- După 25 de ani. Casa era ponosită. Fusese bombardată de rusi, căci aici era
frontul. Rusii erau la Flămânzi, iar nemtii si cu românii la Cotnari. Dar
am refăcut-o noi. Pe urmă m-am dus la Iasi să-mi dea o parohie pe undeva. Era
Mitropolitul Iustin Moisescu, care îmi fusese coleg de bancă.
Mitropolitul mi-a spus: "Tie nu am voie să-ti dau parohie! Du-te prin Ardeal,
pe undeva". Si eram gata să mă duc în Ardeal.
Pe urmă m-a trimis la o parohie mică, Nisipitu, la granita cu Rusia, în Bucovina.
M-am dus până acolo. Ce mi-e Nistru, ce mi-e Nisipitu! Eram singur. M-am dus
acolo. Granita trecea chiar prin mijlocul satului. M-am prezentat la comandamentul
grănicerilor. Mi-au cerut actele si mi-au spus: "Nu te putem primi. Trebuie
să-ti pună o viză".
Am stat iarna aceea la Hârlău cu sora mea si cu tata. Nu-mi dădea nicăieri parohie.
M-am dus iar la Bucuresti, la Patriarhul Iustinian, care mi-a spus prin consilierul
lui: "Dacă esti din Moldova, du-te acolo!"
M-am întors acasă frumos si-am stat toată iarna aici. Iar preotii din Hârlău
toti mi-au spus: "Am primit ordin să nu te primim în Altar". "Dacă
nu mă primiti în Altar, unde mă primiti?" "Te primim ca pe orice crestin,
în biserică".
M-am dus de vreo două-trei ori într-una din biserici, Duminica, si mai era acolo
un preot bun, de la Mitropolie, care venise si el de la puscărie, Arhimandritul
Vartolomeu Dolhan. Un om minunat. Stăteam mai în spatele bisericii si cântam
si noi cântările Sfintei Liturghii. Cântam cu toată lumea. Cântau frumos si
câteva călugărite date afară din mănăstire. Făceau curătenie în biserică. Era
o plăcere să faci slujbă în astfel de biserici. Un preot bătrân, foarte bun,
m-a sărutat când m-a văzut si mi-a spus: "Iartă-mă, dar nu te pot primi
în Altar. Asa am primit ordin". "Nu-i nimic. Stau în biserică".
De la o vreme mi-a dat o mână de ajutor un preot de la Bucuresti, Dumitru Manta.
Era preotul bisericii Casin din Bucuresti. Cu banii dati de el m-am îmbrăcat.
Am iernat la Hârlău. Mergeam la biserică si stăteam cu credinciosii. Partea
proastă era că mereu mă întrebau: "Ce-ati făcut? De ce v-au condamnat?"
Ce să justifici? Ai făcut? Ai făcut. Gata!
Pastele anului 1965 l-am făcut la Patriarhie. Pe urmă am intrat într-o echipă
de zugravi de bloc în Bucuresti. Toti eram puscăriasi. Eu stăteam la sora mea
din Colentina. Plecam dimineata la sase, mă întorceam seara la sase; aveam unde
să mă spăl, unde să mănânc. Sora mea era foarte bună gospodină. Nicăieri în
viată n-am mâncat mai bine ca la sora mea.
Mă trezesc într-o zi cu doi militieni: "Căutăm pe preotul Dumitru Bejan!"
"Eu sunt, domnilor!" Stăteam pe scaun afară sub un copac. "Avem
ordin de la Ministerul de Interne să te ducem la Iasi!" "Dar ce-am
mai făcut, domnule?" "N-ai făcut nimic. Citeste". Si-mi dă un
ordin în care se spunea: "Preotul Dumitru Bejan trebuie ridicat din brigada
de vopsitori si trimis la Iasi să primească un post de preot!" Iar mai
jos scria: "Cetăteanul Bejan Dumitru va fi imediat încadrat ca preot în
Mitropolia Moldovei, dacă se
poate chiar în Hârlău!".
Peste o săptămână, adică la l mai, 1965, am fost numit preot paroh la Ghindăoani,
un sat din judetul Neamt. Asta a fost epopeea mea.
Când m-am dus, oamenii erau să nu mă primească. Cineva le-a spus dinainte că
sunt un fost puscărias si altele.
- Si v-a primit frumos lumea?
- Am sosit la biserică într-o zi de Duminică dimineată. Era un preot iesit la
pensie, foarte bun, foarte cuminte. M-am dus la usa Altarului, i-am
sărutat mâna frumos si i-am spus: "Bine v-am găsit, părinte! Eu sunt preotul
nou venit în locul sfintiei voastre". "Te astept de trei luni, a zis
el. Vei sta la
mine până ce-ti voi găsi gazdă!"
M-a luat la dânsul; era numai el si preoteasa. Oameni peste 70 de ani. Mi-a
dat o cameră acolo, curată, cu de toate. La dânsul am mâncat, la dânsul
am dormit o săptămână, până când am pus la punct o casă foarte bună, ca o chilie,
cu două camere.
- Este un sat bun acolo, cu lume evlavioasă si oameni smeriti.
- Foarte bună!
- Eu nu stiam altă parohie, pentru că asta mi-a fost singura parohie în viată.
Toti erau crestini buni.
La Ghindăoani am făcut slujbă Duminica aceea. M-am prezentat singur. M-a recomandat
preotul locului. Lumea s-a uitat cam întrebător la mine. M-a
măsurat, m-a cântărit în toate felurile. Nu făceam de ei. Era plină biserica.
A fost un preot al locului, al satului. Foarte bun părinte, legat de popor.
Si tatăl lui si străbunicul lui au fost preoti în Ghindăoani, din neamul lui
Conta.
- Mai trăieste bătrânul?
- Nu, a murit. Îl chema Constantin Gheorghiescu. Am plâns mult la moartea lui
si a plâns tot satul.
- A fost tata vreodată la Ghindăoani să vă vadă preot?
- A fost. Si soră-mea. A plâns tata!
- De ce a plâns? De dor că v-a văzut?
- Mort am fost si-am înviat. Si oamenii asa l-au îmbrătisat! N-a plecat din
sat o săptămână. Nu dovedea să stea de vorbă cu oamenii fiindcă era sfătos,
tata.
- Ati scris o carte cu lagărul de la Mănăstirea Oranki?
- Am scris; este sub tipar. Se va chema Oranki.
- Va fi o noutate duhovnicească. Suferintele de acolo au transformat iadul în
bucurie!
- A fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeste suferinta ca din
mâna lui Dumnezeu, crucea vietii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii!
O să vă trimit niste Sfinte Vase cu care slujeam pe front si în lagăr. Toate
vi le trimit, părintilor. O să vă mirati în ce-am făcut noi Sfintele Taine.
Ceva ca-n biserica primară.
- Mi-a plăcut de politrucul evreu care v-aducea la Oranki vin de Tokay pentru
Sfânta Liturghie!
- Ce vin încă! Mi-a fost coleg de scoală primară la Hârlău.
- L-a pus Dumnezeu în slujba crestinilor.
- Ai văzut ce frumos lucra evreul? Dar el lucra politic.
- El politic, noi ecleziastic. Asta-i taina!
- Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
- Si cum întelegeti "curat cu inima"? Că n-are viclesug, n-are răutate,
n-are invidie, n-are în el nici o patimă?
- Ai si spus!
- Fără gânduri pătimase, fără cugete pătimase.
- Cei mai eremiti dintre eremiti nu-s scutiti de gânduri păcătoase.
- Luptăm. Pe pământ suntem pe front! Aici neîncetat luptăm cu gândurile, cu
imaginatia, cu simturile, cu trupul si cu diavolii. Chiar părintii schivnici.
Ei n-au lupte omenesti; au lupte cu diavolul, prin gânduri de hulă cel mai tare.
- Si crezi că-i putin? Este mai greu. Nu-i vorba de gândurile trupesti. Este
vorba de lupta cu săgetile de geniu ale satanei. Îti dă gândul chiar că nu există
Dumnezeu. Eu nu stiam, părintilor, de aceste ispite, că eram tânăr. Dar părintele
Teodot de la moară, de pe Volga inferioară, mi-a spus: "Părinte, războiul
diavolilor este cu noi călugării mai întâi. În permanentă bate artileria în
noi!" Părintele Teodot stătea în plină pădure, mai sus de Oranki.
- Vorbiti de părintele Teodot, care v-a spus cum au omorât ateii pe cei 11000
de călugări?
- Da, de el.
- Cum o fi scăpat el din Mănăstirea Oranki, în timpul măcelului acela?
- A scăpat rănit. Au tras într-însul si n-a murit si până să-i acopere cu pământ,
el a fugit. Asa a rânduit pronia divină!
- Dumnezeu I-a scăpat ca să spună taina martiriului. Altfel se uita definitiv!
- Da. A fost lumea de pe lume, adusă anume, si a asistat la această ucidere
în masă! Călugărul s-a surubuit, să zicem asa, s-a ascuns, că era pădurea aproape.
- Era departe moara lui Teodot de mănăstire?
- Cel putin 20 de kilometri mai jos. Totdeauna trebuie să fie unul care să scape
si să le spună celorlalti ce a fost acolo!
- Si eu cred că de asta a scăpat.
- Părinte, încă acum când am fost prizonier în Rusia, prin păduri erau sihastri
ascunsi. Odată, trecând printr-o parcelă, am dat peste un schit de călugări.
Se chema Schitul Serghei. Ei nu stiau ce-i în lume, în Siberia. Nu stiau că
s-a schimbat tara. Fără nici un tel de publicitate, cu cărtile de slujbă. Atâta
făceau: se rugau!
- Se rugau si mâncau bureti de pădure.
- Nu ajungeau oamenii pe acolo. Mâncau bureti, da.
- Ani crezut că erau rupti total de lume.
- Am să-ti spun ceva, părinte. Partea de sud a Siberiei îi foarte bogată. Se
face grâu cât lumea si porumb. E cald ca la noi.
- Sfintia voastră ati salvat taina martirilor de la Oranki împreună cu Teodot.
A fost o pronie divină.
- Am simtit nevoia, părintilor. Tot am plâns pe capul episcopului sau mitropolitului
aceluia! Ce vrei? Era ger cumplit, era viscol si eu plângeam pe umerele mitropolitului
al cărui trup era întreg. Sfinte moaste! Parcă era viu! Aici în frunte avea
o gaură până dincolo. Toti fuseseră împuscati în cap. Si mă gândeam: ce as fi
făcut eu în locul lui?
- Ai văzut? Atâtia călugări martiri ucisi pentru Hristos în Rusia! Mare jertfă!
- Toti erau cu fata-n jos în acel sant!
- Nu mai există în lumea întreagă, în secolul nostru, un martiriu asa de mare
ca la Oranki -11000 de martiri odată.
- Părintilor, nu vă dati seama ce înseamnă Rusia! Au mai fost, asa, în timpul
persecutiilor romane. Stim despre cei 20000 de mucenici de la Nicomidia, pe
care i-au ars de vii în biserică la începutul secolului IV, păgânul împărat
Maximian.
- Sunt foarte rare cazurile acestea. De la romani, până la ateii comunisti din
zilele noastre, n-a mai fost un asemenea martiraj.
- Au fost foarte multi martiri în istoria crestinismului, dar nu asa în masă.
Părintilor, vă rog să tineti minte, eu mă duc la Dumnezeu si nu mai are cine
să spună lucrurile acestea: la Oranki au adus pe toti oamenii de valoare ai
Bisericii Ruse si i-au ucis! Eu sunt sigur că au mai fost si alti arhierei în
lungul gropii aceleia. Doar noi n-am dezgropat-o toată, că era imposibil. Iti
trebuia un regiment de oameni ca să sape acolo!
Era o râpă întreagă plină cu martiri, acoperiti cu putin pământ. Iar pe mal,
sus, era casa tarului Nicolae al II-lea. Si el venea acolo. Era mănăstire de
nobili. La Pasti tarul rusilor, de la Petru I încoace, făcea Pastile la Oranki,
între nobili. Si Dimitrie Cantemir a făcut de câteva ori Pastile acolo. Si a
stat ostracizat în mănăstire acolo. Si fata lui Dimitrie Cantemir, Măria, amanta
lui Petru cel Mare, a stat într-un turn hexagonal tot acolo si i-a făcut si
un copil lui Petru cel Mare. Dar adevărata împărăteasă l-a omorât. L-a drăgostit
prea tare si l-a omorât! Acela trebuia să fie viitorul tar al rusilor. Dar împărăteasa
legitimă era si ea gravidă si era un pericol pentru băiatul ei. De aceea l-a
strâns cu atâta dragoste la piept, de i-a iesit sufletul!
- Legendă sau istorie?
- Istorie. Si printesa Măria Cantemir, care era foarte desteaptă, stătuse la
Istambul 20 de ani; si nu numai atât. Dar Cantemir era în relatie cu toti. Era
un mare învătat al Europei, la ora aceea. Academician recunoscut.
Astfel, fata lui Cantemir îl depăsea din punct de vedere cultural pe Petru I.
Avea si el scoala de marină din Haga, Olanda. Dar Măria Cantemir a si trăit
tot timpul cu dânsul si, foarte curios, au murit toti în acelasi an: Petru I,
Dimitrie Cantemir si fiica lui, Măria Cantemirovna. Petru I a fost înmormântat
într-o mănăstire la Petrograd, iar Dimitrie Cantemir a murit la Moscova, care
avea pe timpul lui de 400 ori câte patru mănăstiri si schituri, adică 1600 de
biserici si mănăstiri.
Împăratul, care îl luase pe Cantemir cu el, îi garantase ereditatea asupra tronului
Moldovei. Dimitrie Cantemir si cu fiica lui Măria Cantemirovna au fost îngropati
în aceeasi biserică din Moscova.
Iar în anul 1935, Nicolae Iorga s-a dus acolo cu un profesor de teologie de
la Chisinău, Ciobanu, care stia foarte bine ruseste, dar bun român si bun
profesor de Istoria Bisericii, si s-au dus într-o comisie oarecare. Si întâi
s-au oprit la Kiev si au căutat mormântul mitropolitului Petru Movilă, principalul
mitropolit pe care l-au avut kievitii, frate cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă
- si nu l-au găsit. Apoi s-au dus la Moscova si au găsit intacte, neumblate,
sigilate frumos, mormintele tuturor Cantemirilor.
Cantemir a avut copii. A avut si un nepot, Antioh, care a fost primul poet satiric
rus si ministrul rusilor la Paris. Si el tot acolo este înmormântat. Pe Antioh,
l-a lăsat Iorga la Moscova si a luat numai pe Dimitrie Cantemir si l-au înmormântat
la biserica Trei Ierarhi, la Iasi. Trebuie să-i aprindeti o lumânare când vă
duceti pe acolo. A fost un urias, Dimitrie Cantemir. A fost singurul moldovean
academician de drept, la Academia din Berlin.
- L-am avut si pe Milescu.
- Nicolae Milescu a întemeiat Universitatea si Academia rusească de la Moscova,
dar nu era de mărimea lui Dimitrie Cantemir.
- La Zlătari Bucuresti era un preot foarte bun, Toma Chiricută, de la Iasi,
botosănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali.
- A desteptat Bucurestiul, cum face Părintele Galeriu acum.
- Atunci avea niste preoti misionari care-i ajutau. El era un mare predicator.
Eu n-am auzit în viata mea un predicator mai desăvârsit decât părintele Toma
Chiricută. Si cânta foarte frumos. Cânta desăvârsit de frumos. Era un adevărat
artist. Toată intelectualitatea era acolo. Se oprea circulatia pe Calea Victoriei
Duminica.
El a scos si o revistă lunară, numită "Fântâna darurilor". Era cea
mai bună revistă religioasă. Cât a trăit, n-a lipsit nici un număr.
Preotul Toma Gherasimescu din Bacău era si el misionar unic. Mergea din sat
în sat, din oras în oras. Stătea până lămurea problema. Avea masina lui, tipografia
lui, câtiva ucenici după el. El tipărea cărti si era uns si pe barbă si pe fată
cu cerneală. Eu eram foarte bun prieten cu el si i-am luat si în închisoare
apărarea, că îl atacau greco-catolicii si asa l-am apărat de i-am pus la punct:
"Acestui părinte nu sunteti vrednici să-i legati cureaua sandalelor, voi,
ăstia, patrupezii. Acesta este cel mai mare misionar pe care l-a dat Biserica
Ortodoxă Română până la ora actuală, aici la noi. Până si pe voi v-a furat si
v-a dus la Ortodoxie". Pe la Arad a făcut multă misiune printre greco-catolici.
- Si Părintele Nicodim Măndită a făcut o misiune ortodoxă foarte frumoasă si
unică, prin spovedanie si prin sutele de cărti scrise de el.
- Foarte frumoasă, dar între ei era distantă mare.
- Părintele Nicodim era cu poporul si Părintele Toma era cu intelectualii. Era
om de mare cultură teologică si filosofică. Era doctor în teologie si filosofic,
nu era un intrus.
- Acum pentru popor ar trebui tipărită cartea "Mântuirea păcătosilor".
Cred că nici un milion de exemplare n-ar fi suficiente.
- Este scrisă de un călugăr atonit, grec, Agapie Criteanul, în secolul XVIII.
- La dânsii s-a dus mai întâi Sfântul Apostol Pavel. Acolo a desertat întâi
primele daruri. Din filieră macedoneană noi suntem crestinati. Nu erau greci
la Tesalonic acum două mii de ani. Erau macedoneni.
Părintilor, grecii au născut cultura omenească si arta. Roma ne-a dat numai
agricultura si dreptul. Si toate celelalte stiinte, de la medicină, la arta
picturală, tin de greci.
- Romanii au născut justitia si persecutiile crestinilor.
- Grecii n-au avut persecutii. Ei au fost un popor filosofic, fiindcă ei au
acceptat religia Dumnezeului necunoscut. "O fi ceva si cu ăsta! Ia să-i
lăsăm în pace!" si i-au spus Sfântului Pavel: Lasă, că te ascultăm data
viitoare!
Socrate a spus unui ucenic înainte de moarte: "Stiu că nu stiu nimic".
A venit pe urmă Plotin si a spus: "Dar nici asta n-o stiu". A mers
cu negatia până la capăt.
- Noi, ca neam, ca români, de la cine am luat mai mult: de la romani sau de
la greci?
- Sinteza românească este la Atena! Mă refer la comportament. Românii nu sunt
totusi asa de sangvini ca grecii. Credinta în Hristos am primit-o de la Sfintii
Apostoli Andrei si Pavel si de la ucenicii lor; iar cultura veche am luat-o
de la greci si Bizant.
- Nu confundăm Bizantul cu Grecia.
- Noi suntem principalii mostenitori ai Bizantului, cum spune Iorga: Bysance
apres Bysance.
Bulgarii si sârbii au altă amprentă. Ei, ca si rusii, sunt slavi si au ceva
semisălbatic în ei. Sunt mai cruzi, mai violenti. Noi însă, când am apărut în
istorie, eram oameni cuminti. Aveam casele noastre, făceam mămăligile noastre.
- Carpatii nostri erau ca o catedrală!
- Carpatii nostri, vitele noastre, ne refugiam în pădure.
- Românii au fost dintotdeauna un popor mai astral! Le plăceau înăltimile, singurătatea.
De aici si vocatia monahală la noi nu este întâmplătoare.
- Aveam chiar cultul acesta al înăltimilor si al unicitătii lui Dumnezeu. Mare
lucru ca un popor să ajungă la constiinta monoteismului!
- Necunoscând încă pe Hristos!
- Nici nu auziseră de mozaici. Când au auzit de Hristos, atunci au si crezut
în El... Părintilor, am avut un foarte bun profesor de istorie universală, pe
Tudor Popescu. Si lucrurile astea le-am făcut cu mare amănuntime.
- În Istorie Bisericească îl întrecea pe Iorga.
- Nu numai că îl întrecea, dar când era o problemă de istorie a Bizantului,
Iorga venea si îl lua la brat pe Tudor Popescu si mergeau la Academie: "Mai
vino si tu si vorbeste", zicea el. Iorga făcea asta si Iorga era uriasul
uriasilor!