[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





DESPRE RUGĂCIUNE

Rugăciunea este maică și împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune așa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinții Părinți, ci este dragostea. Dar de ce totuși Sfinții Părinți au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru și pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva și începi să-l pomenești la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba și îndată îl câștigi pe acela și îl aduci la înțelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăște, sau te nedreptățește, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomenești la rugăciune. Dar să nu-l pomenești, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici așa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul și pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea și el vede răutațile mele".

Așa spune și Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuiești cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmași. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneți pe unii la vrăjmași, Biserica știți cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmași să-i înțelepțească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoștința adevărului, să-i facă blânzi și să-i întoarcă cu bine.

Așa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăște. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toți, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numește maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" și "bilanțul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie și în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire și pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit și "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câștige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le unește. Este ca și când ai face o ușă din tăblii, sau un dulap, și vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Așa este și rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipește de Dumnezeu și îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipește de desfrânată, un trup este cu ea... și cel ce se lipește de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înșel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele și limba, ci caută mintea și inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura și cu buzele și ea este bună într-o măsură, căci și ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune așa: Aduceți Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii și a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Și L-am înălțat pe El cu limba mea, iarăși de rugăciunea gurii vorbește; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea și strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbește. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea și nu trece cu vederea ruga mea, iarăși de rugăciunea gurii vorbește și aici Sfânta Scriptură.

Dar să știți că rugăciunea gurii, după învățătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof și fratele marelui Vasile, este granița cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înțelegeți mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Știi că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcușul ei nu are sfârșit. Rugăciunea, în creșterea ei, nu are margine, pentru că ea se unește cu Dumnezeu. Și precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfințenie prin înălțimea însușirilor Sale, nu are sfârșit în bunătate și în sfințenie, așa și rugăciunea, în creșterea ei duhovnicească, se înalță și margine nu are!

Și nu numai rugăciunea este nemărginită, ci și toate virtuțile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credința, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Așadar, când ne rugăm cu gura, să știți că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăța omul a se ruga. Cu gura începem să învățăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;și-i bine să le învățăm pe de rost din cărți de rugăciune, din Ceaslov și Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura - și așa se învață rugăciunile - ca și cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura și se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, așa cum ne învață Sfinții Părinți.

Când ne rugăm cu limba, cu gura și cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă și de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părți domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea și inima.

Mintea izvorăște permanent gânduri. Creierul este unealta rațiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simțirilor celor duhovnicești. Că unde simți întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simțirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare și, dacă o înțeleg și cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, și anume la rugăciunea minții.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura și o înțeleg cu mintea, o duc până la simțirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Ați auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minții decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minții este desăvârșită? Nu! Nici a minții nu-i desăvârșită. Rugăciunea minții de-abia o numesc dumnezeieștii Părinți, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minții nu-i desăvârșită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înțelegerea minții la simțirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba și o înțelegem cu mintea și o simțim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mișcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârșită și se numește rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebați: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni și mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; așa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Și care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mișcătoare. De ce se cheamă așa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm și inima mea veghează. Știi cum este atunci rugăciunea noastră? Așa cum ai întoarce un ceas și apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugați (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poți, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mișcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mișcătoare", toată viața omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învățat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugați, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mișcătoare", împlinește cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbește cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbește cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numește Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câștigat "rugăciunea de sine mișcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este și o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieșise din viață și sufletul lui era dus de îngeri la cer. Și el a început a se închina. Și l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Și el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului și al pământului, se duce la cer și m-am închinat sufletului lui".

Și era mare distanța de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieșit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea așa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câți demoni sunt - că sunt mulți - și câți îngeri sunt. Pe toți îi vede. Și vede pe cel ce și-a curățit inima, vede și gândurile; gândurile ce le gândește fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îți spune ce gândești tu, ce gândește celălalt. La fiecare le știe gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Știind gândurile cărturarilor și ale fariseilor, a zis: Ce gândiți rele în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice? Ridică-te și ia-ți patul tău și umblă? Sau a zice: iartă-ți-se păcatele? Se uita și vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Știe gândurile la toți care sunt de față. Vede duhurile rele, vede îngerii și pe toți care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este și altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a șasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpește cu mintea la cer, fața lui se face ca focul și mâinile și degetele lui ca făcliile de foc și nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a șaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toți dumnezeieștii Părinți, se cheamă vedere duhovnicească și Împărăție a cerului. La fel zice și dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Știu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer și a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putință omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu știu. Dumnezeu știe!

El nu știa cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt și-i dusă în slăvile cerești și nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Și omul acesta este în mari descoperiri și când vine iar în așezarea lui, nu știe dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învrednicește unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generație abia dacă se găsește unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii și a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca niște cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârșit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voința. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minții în inimă și este o rugăciune a inimii curată. Dar să știți că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginației și a doua este vama rațiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlnește prima vamă, imaginația. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Și atunci, la vama imaginației sau a închipuirii, se oprește mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima stație. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginație, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginație, spun toți sfinții teologi. Pentru că El era Noul Adam și a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că și Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginație, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munții cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu și voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Și numai cât și-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că și-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea și poate să-l surpe într-o clipeală.

Așa și Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Și cum și-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginație din darurile date și apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieștii părinți numesc imaginația pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simțire (la inimă) dacă nu și-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ți închipui nimic. Nici imaginații sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecății. Nimic. Că toate imaginațiile sunt afară de inimă și dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minții. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta și încuie ușa ta și roagă-te Tatălui tău întru ascuns și Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îți va răsplăti ție la arătare. Voi credeți căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luați așa, o luați după literă.

Ori aici dumnezeieștii Părinți înteleg cu totul altfel: Trei uși ai de încuiat când te rogi: ușa cea de lemn, pentru oameni; ușa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăiești cu nimeni decât cu Dumnezeu; și ușa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minții.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale și atunci ai ajuns în cer. Că și aceea este cămara cerului, a Împărăției cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăția cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăția cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăția cerului în inima noastră. Și când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăția cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlnește aceste două vămi: întâi vama imaginației și pe urmă vama rațiunii, la poarta inimii. Un om înțelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ți închipui nimic când te rogi. Că imaginațiile sunt de trei feluri: rele, bune și sfinte. Să nu primești nici un fel de imaginație. Că dacă te oprești la imaginație, nu poți intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama rațiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înțelegeți.

La vama rațiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului și filosofii iadului și-i dau minții rațiuni duhovnicești. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însușirea să izvorască veșnic gânduri, bune sau rele. Și nu-i de vină ce izvorăște. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiță, că te poți ruga și culcat când ești bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân și bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziția trupului, ci a minții și a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să lovești de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Așa face și cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Și la vama rațiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îți vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înțeles au astea? Și îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raționali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii și preoții, Biserica povățuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc și boii și oile? Biserica lui Hristos. Că și Biserica povățuitoare și cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învățăturile Sfinților Părinți, a Sfintelor Scripturi celor vechi și noi și cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip rațional, sunt păstorii Bisericii. Și iată ce rațiuni adevărate și înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmașul nu se supără de asta, când vede că tu raționezi. El se bucură. Bine că teologhisești, când te rogi!

Fraților, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că ești batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă și smerită, durerea inimii pentru păcate și smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minților raționale din cer și de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhisești. Pentru că a sta de vorbă cu niște rațiuni duhovnicești în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a rațiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbești în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această rațiune ne coborâm în inimă, zicând așa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă rațiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginației, că nici o imaginație cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă și trage mintea noastră din inimă afară. Așa și rațiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului și filosoful iadului, are scop să-i dea minții noastre de teologhisit. Și el îți aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - și o știe pe de rost. Numai să nu te rogi! El știe că rugăciunea îl arde.

De aceea îți aduce texte și de la Apostol și din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îți aduce lucruri mari și rațiuni duhovnicești foarte înalte. Atunci, tu capeți o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea așa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Și el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhisești. Mântuitorul îți spune să te rogi: Voi nu vorbiți multe ca fățarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos și striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! și Fiul lui David, miluiește-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credința ta!

Așa și noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, așa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăsești teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minții este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să știi că-i vorba de intrarea minții în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele și se unește, adică sufletul nostru se unește cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc și se încălzește inima de la centru. Apoi se încălzește toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul și încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăință cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipește de desfrânată, un trup este cu ea... și cel ce se lipește de Domnul, un duh este cu El. Această unire și lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească și mare căldură.

Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceața, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căința, durerea inimii pentru păcate și lacrimile de pocăință care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta ușurare, atâta căldură și dulceață duhovnicească, încât, după ce se trezește din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceață, ce bucurie a avut în inima sa! Și dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăță, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăință și cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învrednicește unul la zece mii! Așa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebați: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu știm această tehnică și această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat așa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu știm. Că neștiința este orbirea sufletului.

Dar știi ce face dracul mândriei și al nesimțirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, știi ce zice? "Amu te-ai rugat strașnic!" Ehei! Și cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creșterea ei n-are limită. Pentru că se unește cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minții mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugați? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos și sfintele moaște și icoanele, au venit preoți, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă și tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugați! Bătrânul știa adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i așa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus și s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc și fața lui ca soarele. Și nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Și în timpul ăsta, cum era senin și secetă, au venit nori, s-au îngroșat norii, au început tunete și fulgere și a plouat așa de tare, în jurul lor și-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Și atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut fața lui iarăși ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Așa, să ne rugăm și noi! S-au rugat mii și mii; și preoți și arhierei și popor și n-o plouat. Și s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât și ploaia și norii și toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani și șase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Și așa, când ne rugăm, să știm că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos și-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu știe neputința noastră. Și de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz și nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice și el ceva: "Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluiește-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide și se deschide repede. Inima înghite pe Iisus și Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în fața Mântuitorului și se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenția. Că atenția este puterea rugăciunii din fața Mântuitorului. Și atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă și atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie știa că nu știm să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu știu că tu nu știi să te rogi! - el știa ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îți dau un sfat: Roagă-te cum poți tu! Dar roagă-te adeseori!"din deasa rugăciune, omul începe a se învăța rugăciunea adevărata.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă și fără să fim cu privirea minții la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naște calitatea.

Este o vorbă țărănească: "Exercițiul face premianți!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugați-vă neîncetat! Noi, rugându-ne așa, neputincioși și răspândiți, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Și atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Așa de mare putere are. Și atunci, creștinul, gustând din dulceața rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi și vrea, prin aceste lacrimi de pocăință și de dragoste mare, să te curețe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate și să-ți arate ție care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum știm noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" și celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinții Părinți? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptățită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăși rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăși rugăciunea îl poate învăța să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte și până la extaz și până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăța pe sfinți să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugați! Adică, oricând. Ești acasă, ești pe drum, ești în chilia ta, ești la lucru, oriunde, tu înalță mintea către Dumnezeu. Și zi cum poți, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu și cu atenție.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuiește să se învețe a se ruga, când știe darul Lui, îl învrednicește de momente de rugăciune curată.

Și atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceața rugăciunii o a aflat, pururea voiește să fie singur. Și Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceața rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceața aceea și în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Și vorbăria și treburile și altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în așa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul și vederea multora și auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârșită puțini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, și o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure și stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peștera, și mă rog. Și aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ți ajută. Poți să fii acolo și să nălucești cu mintea toate orașele și tot Bucureștiul și toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume și deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieșim noi numai cu trupul din lume și să fugim în pădure; ci cu mintea să ieșim din lume. Aș putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieții de obște, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi și el le slujea la masă. Și-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârșit. El nu mai auzea și nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârșiți este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învățăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereți ai casei tale și te poți însingura. Ai închis ușa și intri în cămara inimii. De abia acolo te poți ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poți să te duci tu și-n pustie, poți să te duci și între stânci, poți să te duci oriunde, nu o poți ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poți ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poți ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă și oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic și să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă și să se lipească și cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte și tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a știut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obște la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu știe să meargă pe piciorușe, îl lasă oleacă să meargă și el îndată cade jos și începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde și nu poate merge. Și îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăț". Și-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se învețe a merge. Așa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu știm să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simți o rugăciune curată; simți o rugăciune a minții, a inimii. Și pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei și a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveți să mergi pe acest drum și să te ții pe picioarele tale. Și așa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Și când a învățat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El știe că adevărata rugăciune o găsește în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mișcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu știu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu știe pe unul ca acela. Poate se găsește undeva în vreo peșteră ascunsă, prin munți pe undeva sau cine știe, că numai Domnul știe. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părțile Tirului și ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit și ea de Mântuitorul că face minuni și a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluiește-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăcește!

Ca femeie păgână, a învățat și ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu știa cum Îl cheamă. "Strigă așa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâția ani, că era îndrăcită. Și a luat asupra sa fața fiicei sale, că auzi ce striga: Miluiește-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăcește! Nu striga: "Miluiește, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluiești.

Deci s-a băgat în ființa fiicei sale și cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toți statornicia credinței ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu ești feniciancă, ești păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Și la Apostoli le era mila: Doamne, slobozește-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o dai câinilor.

Câine a făcut-o! Înțelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbințeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar și câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".

Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi și mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Și atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Ați văzut rugăciune? Ai văzut credință? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el și celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, și-I ziceau: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce și ne izbăvește și pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini și-n picioare și-L batjocoreau, se ruga pentru dânșii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândețea Lui și zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm și-i înjurăm pe aceștia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac!"

Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânșii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândețe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, și se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morți a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învățat cu cuvântul blândeții, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"

Aceasta zice și Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturisești și cu gura, că avem două părți. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc și cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată ființa ta trebuie să-L mărturisești; și prin cuvânt și cu inima, prin credință.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu și pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca și cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ține mânie, cu cât mai mult o să mă ierte și pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri și ucideri și jafuri și înjurături și beții!"

Și-aducea aminte de viața lui de tâlhar, și-și zicea: "Oare ce pocăință să mai fac eu acum? Dacă aș avea picioarele libere, aș face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aș avea mâinile libere, aș da două palme la cel din stânga care hulește și aș zice: De ce hulești pe acest blând Iisus! Dar și mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăință să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Știi ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Și eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!

Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeași osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăință; roade de pocăință că numai limba și căința inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ține minte răul, să mă ierte". Și a strigat din adâncul inimii: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta! Și aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înțelept? A știut să fure mult în viața lui! Dar, având credința în inimă, a știut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăți; dar acum cu credința ta din inimă ai știut să furi cu limba raiul". Și zice la urmă acest cuvânt, așa:"O! tâlharule, și al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat și raiul cu limba. O! tâlharule și al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!"

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutașul, când L-a străpuns în coastă și alți mulți pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu și L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiți, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

Părintele Cleopa