[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





CONVORBIRI DUHOVNICEȘTI II

Parintele Arsenie Papacioc


Cu ce fapte bune trebuie să se întrarmeze mai întâi frații care doresc să intre în nevoința monahală?
- Cel dintâi lucru și înainte de orice, trebuie să știe cel venit în viața monahală că este o intrare fără de întoarcere. Să rămână într-o definitivă statornicie. Să știe că cinstea aceasta este fără de asemănare, să-I slujească lui Hristos, dăruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singură înalta înțelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească.
Partea aceasta ce ține de inimă va trebui cultivată și încurajată în relațiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenția tuturor viețuitorilor din mânăstire. În inimă, zic, unde, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate forțele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața.
Pe fondul acestei liniștite statornicii va veni noilor începători o eliberare cât mai totală de lume și bunul Dumnezeu le va dărui în toată viața lor multe bogății duhovnicești necunoscute de ei și îi va umple de o supraomenească bucurie.

Care este virtutea hotărâtoare a noilor înce-pători, cu care ar putea să biruiască ispitele și patimile cele dinlăuntru și cele din afară?
- De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică și mult discutată însușire - "voință liberă". Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Și, mișcând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind și ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început și de totdeauna a biruinței noastre. Harul este de natură divină - "energie necreată", spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii pași spre viața monahală, plină de taine și înțelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-și îndrepte inima și să-și însușească o aleasă evlavie, nedifuzată și nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor și nevinovat și Maica Domnului îi va arăta cu priso-sință cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătățită se ruga Maicii Domnului, zicând: "Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!" Iar Maica Domnului i-a răspuns: "Arată-te a-mi fi fiică!"

Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întâi din inima lor ca să poată gusta din bucuria vieții duhovnicești?
- Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpânește cu mai multă tărie. Să știe că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenție și întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară și anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor și al oricărui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viața, dar nimic nu-i mai frumos și mai măreț decât să fii stăpânul propriei tale vieți și să lupți și să biruiești, având alianță deplină cerul întreg. Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos și zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toți stăpâni alături de El.

Dacă un nou începător nu iubește rugăciunea și slujbele bisericești, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziți frații începători ca să poată spori în rugăciune?
- Dacă nu iubește rugăciunea și slujbele bise-ricești, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creștin. Este mai greu să-i porți pe unii ca aceștia, dacă-i primești.
Se spune simplu despre călugăr că este un creștin bun și se consideră că a plecat la mânăs-tire pentru o viață îmbunătățită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toți începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfâr-șite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală și, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea și nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce țin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un viețuitor dăruit lui Hristos și Maicii Domnului să aștepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii și fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta viețuind, ar dori totuși "să-i cadă mană cerească de sus"?
Chiar dacă le vom arăta bunăvoință, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele și darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceștia îi vânează cu ușurință cumplitele ispitiri diavolești, dându-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii și, mai ales, începătorii? Cum anume le pot birui?
- Aș îndrăzni să spun că pentru mulți veniți la mânăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Acești diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziție. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ți determini precis poziția. Și tu, venit în viața monahală, ești pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârșit? Așa o numește Sfântul Vasile cel Mare. Această dorință și încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din toată creștinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea și înfrângerea marelui dușman, orgoliul, și se păzește și se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântu-irii, smerita smerenie. Atunci vei simți adevărata libertate, dorind să iubești cu adevărat pe toți. Adică să primești umilința, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, sulița și moartea pentru El. Așa îți vei ușura patimile grozave și vei fi cândva și undeva un mic "mântuitor", lucrând atât la mântuirea ta, cât și la a altora. Diavolii nestator-niciei nu vor putea birui pe unii ca aceștia, care, ispitiți, mai mult se vor încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de ușor și pare a se motiva mereu și își face loc imediat între toți este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulți care își pierd sufletele, și le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu știi să vindeci, dar știi să deschizi, ca orice ucigaș, rana! Suprema poruncă - iubirea - este propovăduită, întărită și trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii și frumuseții Împărăției cerurilor. Că iubire și milă este întreg Creștinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea - mică sau mare - a vorbirii de rău, viermele neadormit care îți roade tainic inima și zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creștine, și iubește tare pe Hristos, Care te așteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăs-tirească și societatea creștină și se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie - Iubirea și Credința. "Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind și, lăcrimând cu amar, a zis: "Acesta a greșit astăzi, iar eu voi greși mâine, negreșit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!"" Deși l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, șoptirea și vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obști creștinești. Toate patimile sunt primejdioase și de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt și viața este una și se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de "plâns peste plâns și smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru".
Cu toată străjuirea, păzește-ți inima mai mult ca orice, că dintru aceasta țâșnește viața (Pilde 4, 23).

Ce trebuie să învețe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe frații începători?
- Socot că este bine ca mai întâi frații începă-tori să cunoască marea însemnătate a monahis-mului, deci marea importanță a transformării întregii lor ființe. Apoi să-și învioreze inima și să știe că intrarea în mânăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioși. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: "Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?" Și-l remarcă unde Mântuitorul spune tânărului bogat: Vrei să fii desăvârșit? Lasă-ți toate și vino după Mine! Iată un prim și mare scop al călugărului - mergerea spre desăvârșire. Cine are această supraomeneas-că dorință și plecare este umplut de mari haruri și aduce o veselie fără de nume îngerilor și întregii împărății cerești și, mergând până la capătul vieții strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi și în el veșnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
Călugării se mai numesc "îngeri ai pământu-lui", "cin îngeresc", "mirese ale lui Hristos", "mucenicie albă" și parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogățită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârșire ale acestor ființe omenești, care-s făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Este știut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălțător. Că dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărțit și cine poate fi împotriva ta și cine te poate birui, dacă Stăpânul cerului și al pământului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruiești și să jertfești lui Dumnezeu în curățenie tot ce este bun și frumos, că și în mânăstire ți se descoperă ușor chipul de cunoaștere al păcatului, adică a tot ce este urât.
Aici putem umbla cu grijă să fim curați față de iubirea lui Dumnezeu. Aici și numai aici te poți încadra și încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ți pot da un nume nou, o minte ascuțită și o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îți pregătește să-ți dea în dar întreaga Lui împărăție. Așa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biru-itorul și Luminătorul a tot și a toate, iubește inimile curajoase și ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume și, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte mult preamult iubitor: "Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă".
Mânăstirea este un mic cer al pământului și este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumusețea este că aici se pot cuceri cerul și pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot și toate, pentru că-L cucerim pe Însuși Dumnezeu, Care ni se dăruiește total.
De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute ,,bune vestiri" s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul și asemănarea Sa și Care ne-a îmbogățit cu tot harul Său.
O întoarcere de la mânăstire spre lumea nepăsătoare, fără de nici o explicație, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creștine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare și vinovate, și în cer a împărăți cu Iisus Hristos. Atunci fără-delegea își va astupa gura sa (Psalm 106, 42).

Care este semnul duhovnicesc că au sporit frații începători?
- Mai întâi au o veselie nevinovată cât mai continuă. Apoi își dau seama că ascultările sunt o mare împlinire călugărească, unde își încearcă fiecare tăierea voii și o fac fără cârtire și cu drag. Întreabă cu interes să cunoască și se vede în ei o căință adevărată în greșeli și neîmpliniri.
Nu duc vorba și nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvnă la rugăciune, la citiri și cântări, la biserică și peste toate se simte în ei un duh de smerită cugetare în toate mișcările lor, un duh evlavios și simți că prezența lor te odihnește.

Ați cunoscut noi începători și monahi tineri sporiți în viața duhovnicească? Prin ce virtuți anume?
- Da, cât mi-a fost cu putință, am cunoscut, spre bucuria mea, mulți frați, nu de prea multă vreme veniți în mânăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajați și înveseliți pentru mila arătată de Dumnezeu că sunt considerați și recunoscuți ca fii ai mânăstirii.
Mai întâi, ca o virtute mult grăitoare, la mulți se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-și măsoară ascultările cu puterile proprii și nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinși că ascultarea, porunca, este de sus, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă. Și au credința că vor fi ajutați, căci la Dumnezeu totul este cu putință. Ascultările fără îndoială și fără cârtire sunt un act al unei inimi viteze, al unei educații de credință intensă și dau o nădejde ascuțită că Dumnezeu nu te va înșela când spune: Fără de Mine nu puteți face nimic.
Oricare frate sau monah, cu astfel de convin-geri de credință și cu inimă vitează, poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, chiar dacă i-ar depăși măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă și dragoste s-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost frați ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriașe ca stânca, au trecut - pentru că așa era ascultarea - pe deasupra râurilor, sau au fost purtați pe spatele peștilor și n-au conceput să nu asculte.
Acești eroi ai tăierii voii au în toată ființa lor o veselie ascunsă, au cugetări smerite și au o prezență în toate inimile necăjite, fie chiar și răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumusețile omenești. Aceștia sunt respec-tuoși, liberi, fără de teamă și au o mare nădejde la Preasfânta Stăpână, Maica Domnului, zicând: "Învrednicește-mă să te laud în veci, o, Sfântă Fecioară!"

Care este semnul că am reușit să biruim și să scoatem din noi patima mândriei și a iubirii de sine?
- Cred că niciodată nu va putea fi "un semn", definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viață întreagă, simțită, ruptă, dreaptă și cinstită o știe și o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc ușor că ațâță și se aruncă singur în foc cu un suflet care dorește și știe sigur că nu va putea vedea și împărăți cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toți ceilalți diavoli și el ține locul la toți. Toată Scriptura și toată marea sfătuire a Sfinților încercați în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriți, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriți le dă har!
Măsura de curățire a inimii este măsura de izbucnire a simțirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercați și cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puțina noastră osteneală și smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciți! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde și veți vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: "Smerește-te, că ai pentru ce!"
Blândețea și râvna pentru toate cele bune, nemânierea și urmărirea păcii, nu a dreptății, sunt semne de nemândrie. Îndreptățirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia și Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli și smeriți.

Când anume cunoaștem că am sporit în rugăciune și smerenie?
- Sporești în rugăciune și smerenie atunci când simți nevoia să te rogi așa cum simți nevoia de aer și apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulțumești și să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl și la mama lui. El dorește să se biruiască pe sine, dar se vede slab și neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creștin, ci se vrea lângă Stăpânul și Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezește în om și simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Așa încep marile treziri spre viață în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că ești viu și vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viață. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuți? Sau Spune-mi unde ești atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Și iarăși: "Darul anume își face loc în noi, pe măsură ce se trezește eul nostru și sunt dezrădăcinate patimile". Când inima se va curăți de patimi, atunci se va înflăcăra simțirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelșugat credin-cioșilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziți de El și El singur îi zidește așa cum știe.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. "Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima și îi este de ajuns", dacă ea va sta deschisă cu evlavie în fața Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în fața lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simțire! De unde aș înțelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minții, ci al inimii, spun Sfinții Părinți.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârșește. Această grijă, preocupare de finețe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare și smerită în toate.

Cum putem dobândi duhovnicește pe frații care nu au răbdare și se mânie repede?
- Trebuie mai întâi să înțelegem cauzele care-i fac nerăbdători și mânioși pe frați. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate și blândețe și chiar cu un fel de apreciere, arătându-le și cele bune ale lor. Cât de nesuferite și primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea și sora ei, mânia, care îți anu-lează toată frumusețea așezării sufletului tău și toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o ușă și nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie așa de mare, că se dădea cu capul de ușă și făcea spume la gură. Și a zis cel care privea degradanta scenă: "În veac n-o să mă mânii măcar cât de puțin și o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios".
Deci noi, cum zic sfinții bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. "Că cei ce se biruiesc de iuțeală și se robesc de mânie și nu taie de la sine tulburarea patimii, aceștia se leapădă de Iisus Hristos și au în sine pe Marte ca dumnezeu și se închină idolului turbării ca și elinii. Iar cei ce au biruit acestea și le-au izgonit de la sine și s-au înfrânat de ele, aceștia au călcat idolii și s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulți și s-au făcut mucenici fără de sânge". "De se va întâmpla între tine și altul cuvânt de scârbă și va tăgădui cuvântul, nu-l ațâța pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce și zice: "Așa am zis! Și ce?" și se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul și se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea". (Sfântul Ioan Scărarul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).
Iarăși, zice un bătrân că "cel ce se nedreptă-țește de voie și iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptățește, nici se nedreptățește, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tățește, sau dobânzi cere, sau înșeală, fiu este al diavolului". Trebuie să-ți încălzești sufletul răcit de ură, de nerăbdare și mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă și se roagă să-și astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te așteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh și să rămâi un om al iubirii și al păcii.

Tinerii începători, din lipsă de educație, sunt de obicei superficiali în credință și nevoință. Promit repede, dar fac puține. Cum trebuie să-i dobândim duhovnicește pentru Hristos? Ce metode recomandați?
- Acești tineri trebuie să înțeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceștia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm și lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale și, în măsura în care le împlinești, în măsura aceea ți se dăruiește și El. Și cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteți face nimic! Și Scriptura n-o putem desființa și nici să credem că o putem împlini cu jumătăți de măsură. Domnul și Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea viclenește doar un singur vârf de deget, că știe el, vicleanul, că așa ne poate stăpâni toată ființa.
Alt timp de pocăință nu mai este, iar sfârșitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoșarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: "Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare". Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosință toate roadele posibile pentru fericita viață veșnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinței, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor și al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoșat cercetător al faptelor, cuvin-telor și gândurilor omenești. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea și cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne și luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

Uneori lucrurile se prezintă și invers. Sunt începători hotărâți și iubitori de nevoință și vârstnici apăsați de gânduri și cuprinși de nesimțire duhovnicească. Ce ne spuneți despre aceștia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceștia?
- Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoință spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot și întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreaptă judecată în nevoință. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: "Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala".
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viața le este încă mai scurtă și Judecătorul este lângă uși. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: Astăzi de veți auzi glasul Meu, să nu se învârtoșeze inimile voastre. Și cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruțătoare, un trăsnet sau o mușcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăință.

Unii începători și chiar vârstnici își pierd repede elanul, bărbăția, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc aceas-tă ispită și cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăție, încredere?
- Viața duhovnicească se observă și la sfinți că este în zig-zag. Urcă și coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâș harul lucrează mai încetinel și oamenii se smeresc. Părerea de rău și smerenia sunt nemăsu-rat mai mari decât isprăvile elanului nevoințelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriți, că smerenia în neputință este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinți Părinți care spun că nu este bine să dorești daruri mari, ci să te mulțumești cu daruri mici, că este necuviincios să-ți zădărăști ființa ta duhovni-cească, comportându-te ca un om plin de mândrie și grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înălțat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalm 130,1)
Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare și interes, ca și cum am sta într-un tron închipuit, așteptând, cum se zice, "vocația", harul de-a gata. Lucrul care ți-ar aduce o mare nădejde și un echilibru liniștitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretențios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-și pierd repede elanul, dar sunt de bună credință și știu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic și totuși se consideră părăsiți, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde și liniște sufletească, recunoscându-și neputințele, smerindu-se adevărat cu inima.
Unii ca aceștia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. "Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc".

Cum putem câștiga pentru Hristos pe frații care sunt slabi în fapte bune și nu au statorni-cie, ascultare și răbdare?
- Trebuie să le zicem cu toată inima acestora, ca să ne mântuim sufletele noastre, despre "înfăți-șarea omului înaintea Judecătorului", despre învinuirea, cercetarea și despre sentința ce o rostește dreptul Judecător, Iisus Hristos, Care va veni în persoană, în ceasul în care nu gândești (Luca 12, 40).
"Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoșător, zice Fericitul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mântuitorul și încă mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?" Ziua aceasta este "ziua mâniei", cum zice cântarea. "Mânia Judecătorului va fi o prevestire a osândirii tale și vor fi spaime și suferințe mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad".
O, frate, cu atât mai mare tortură va simți sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viață L-a disprețuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile! "Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispre-țuirea îndurării! Ce se va întâmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul când, deasupra lui, are pe Judecătorul mânios, sub el, iadul deschis, la dreapta, păcatele ca acuzator, la stânga, duhurile rele care sunt gata la execuție și înlăuntrul său mustrările conștiinței?"
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca frații și oricare dintre noi să fie cu voia slabi și nepăsători, nestatornici în ascultări și fără răb-dare?

Cum putem vindeca sufletește pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele și nu-și stăpânesc gândurile, limba și pântecele?
- Cu iubire veșnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulțimea atâtor oameni. Ți-a dat viață și te-a așezat în lumea aceasta. Toți cu care trăiești sunt aleșii Lui pe care îi iubește și îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiți și prin aceasta se va vedea teama și iubirea de Dumnezeu. Cerul și pământul și toate ființele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munții, izvoarele, florile și toată făptura se pare că strigă: "Iubiți pe Dumnezeu, iubiți opera lui Dumnezeu!"
Ce zici de toate astea? Crezi și nu-L iubești? Te poți gândi să iubești altceva decât pe Hristos? Și totuși, iată, tu vorbești de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-I iubește și cine îi lovește, Îl lovește și pe Răscum-părătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veșnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toți sunt făcuți frumoși numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care ești stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească și aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viață de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o ființă aleasă cu nume mare și frumos, ținând cont de subțietatea sufletului în rugăciuni, meditații, dăruiri și multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăiești?
Deci, ori părăsește plăcerile păcătoase și vei câștiga viața de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăiește îngreunat de patimi, care te duc la nesimțire, spre o moarte veșnică. Alege, iubite frate!

Este vindecare și mântuire pentru cel mândru și iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?
- Da, este vindecare și mântuire și pentru cel mândru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu strășnicie: Domnul celor mândri le stă împotrivă! Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri și i-a făcut lipsiți total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiți, urâți, vicleni, ființe cu ură desă-vârșită și blestemați pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toți, îngâmfați, nemiloși, urâți de semenii lor, îndrăzneți și fără rușine. Dacă Dum-nezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.
Frate, tu știi Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriți le dă har, și zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălțării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poți să arunci un mărgăritar de mare preț în apă, zicând că-l vei căuta mai târziu? Dar dacă nu vei putea să te smerești cu adevărat, ca să primești darul mântuirii tale? Ca să scapi de mândrie, ai nevoie de rugăciune, de plâns și părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus. Dar dacă Dumnezeu nu-ți dă această părere de rău? Dacă vine moartea și nu-ți lasă timp? "Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dum-nezeu nimănui; poate să ți-o dea, poate să nu ți-o dea!"
Lăudăroșenia, semeția, iuțimea, care este o fiică a mândriei, disprețul și plăcerea să fii vestit și grozav și altele asemenea "toată măduva omului o pierd și îl lasă sec". Smeriți-vă, iubiți frați, "că altfel nu veți putea gusta bunătățile împărăției Mele!", zice Domnul Atotțiitorul.
Să întrebăm pe atâtea suflete mărețe, bogate, pe toți învățații, principii și împărații care deja au trecut la cele veșnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreția, desfătările și stăpânirea lor? Toți, frate, vor răspunde: Nimic, nimic! "O, omule; zice Fericitul Augustin, tu prețuiești ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor și o haină zdrențăroasă ce va putrezi împreună cu el".

Cum putem dobândi în viață, în mânăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra în inima noastră și s-o dăm și altora? Care sunt foloasele păcii duhovnicești și din ce fapte bune se naște ea?
- Simți uneori că vine un duh liniștitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decât numai și numai atunci când, mai mult sau mai puțin, simți că dorești cu adevărat să nu te stăpânească nici o patimă. Simți nevoia să te controlezi, să fii cât mai treaz față de orice lucru vătămător, cât de mic. Vei simți o bucurie tainică și o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpân, să nu-L superi și să-ți întindă mâna salvatoare mereu, și aceasta într-o plăcută și neînvinsă atenție a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că știi să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape și de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: Se laudă mila asupra judecății. Și iarăși, se bucură sufletele alese să spună: "Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorința Lui cea mai fierbin-te este să ne facă și pe noi părtași fericirii Sale".
Iată că pacea este o mică împărăție cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriți și viteji, mult iubitori, liberi față de tot ce e rău și numai ținând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Și dacă, oameni fiind, greșim, poate Dumnezeul nostru ne pedepsește în viața aceasta, ca să ne cruțe în cealaltă. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai și Te-ai milostivit spre noi! (Psalm 59, 3). Și iarăși: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la fața arcului, pentru ca să se mântuiască cei iubiți ai Tăi (Psalm 59, 4).
Rămân multe negrăite și frumoase despre tine, scumpă și mult dorită "pace sufletească", dar simt încă plăcerea să-ți mai dăruiesc o mică coroniță! A zis ucenicul unui mare părinte învățat: "Ce fericit ești, părinte, că știi atâtea lucruri și eu, un biet om simplu, nu știu nimic! Tu poți să te faci mai sfânt decât mine!" "Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrână simplă știe a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfințenie decât mine". Să ne folosim de smerenia și pacea celor simpli! "Se scoală cei neînvățați și răpesc cerul", spunea cineva. "Fericit este cel ce pricepe lucrul și-și mântuiește sufletul său".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Să mergem la morminte și așa vom cunoaște și vom dobândi mai ușor pacea sufletului".

Ce legătură este între pacea inimii și conștiin-ța curată? Cum le putem dobândi pe amân-două în mânăstire, în viață?
- Când conștiința nu este curată nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relație. Poate ca inima să fie împătimită și să producă neliniște conștiinței.
Conștiința se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu tărie pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre la măsura zilei, să păstrăm în noi și să rămânem credincioși principiului: o trăire vie, neșovăitoare. Dacă nu-L mărturisești pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L mărturisești nici înaintea sufletului tău, pentru a-L considera Adevărul desăvârșit pe care zici că Îl dorești și vrei să-I slujești. Și, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare și bun împotriva chemărilor rușinoase și comode ale firii, încă fiind pe drum, te simți mult eliberat de conștiință și inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură și încep să iasă din ea puteri de viață, având cu plinătate în ea harul cel mult liniștitor.
Să nu-ți muncești oare conștiința singur, mer-gând după puterea ta spre desăvârșire, pentru că nu ai ajuns, căci nu se poate ajunge ușor? Lupta este de o viață, nu te ispiti singur. Smerește-te mereu, căci, văzând Domnul Păcii silința ta, dar și liniștea ta, vei fi binecuvântat cu toată bunătatea și numele bun, din marea și dreapta Judecată și iubire a lui Dumnezeu și te va stăpâni un sentiment al veșniciei și aceasta, iubite frate, nu este puțin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălțător, și oriunde te vei găsi, față de marile chemări inima ta se va bucura și cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămâne un om al Crucii, un fiu al Învierii.

De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt și Domnul Păcii?
- Iată, sunt plin de sfială și neputincios să răspund la aceste întrebări care au fost și în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptură: Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Cum aș putea eu pătrunde aceste taine și adevă-ruri pe care le trăim, le simțim și ne supunem lor până la moarte, pentru că sunt adevărate, dar nu le putem întru totul cuvânta și înțelege? Îmi cer cuvenita iertare și cu o sinceră nădejde în harul divin spun și eu la măsura puterii mele, dar și a râvnei și a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înțelege, adică Se simte pe Sine Însuși neîntrerupt ca Stăpân.
Deci într-o permanentă simțire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat și prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simțire de sine.
Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălășluiește în Mine, El Însuși face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea și desăvârșita putere de afirmare, ca omul și întreaga Creație, în deplină simțire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul și prezența Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simțire, trăire și relație între Ziditor și zidire.
Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putință, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cu-noscut și să fie auzit și ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului și al pământului cu toată frumusețea și podoaba lor. Eu le-am arătat lor numele Tău (Ioan 17, 26).
Dacă n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfințita Sa lucrare, întreaga făptură nu s-ar fi cunoscut pe sine și nici n-ar cuvânta prin simțire de sine și nici n-ar fi declanșat atâta mișcare, limpezire de o înaltă finețe a conștiințelor, de cunoașteri adânci și chiar de un delicat proces de despătimire a îngerilor, descoperindu-li-se noi taine.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a făcut ca în noi și-n toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvântare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvân-tului în ea și-L rostește potrivit firii și însușirii proprii și Dumnezeu a dat omului să deslușească "limbajul" acestora.
Cuvântul, pe de altă parte, este puterea divină din făptură - și, tocmai de aceea, să ne simțim în răspunderea ce-o avem tari și liberi - și este auzită ca o continuă verigă mistică de aur în lanțul nesfârșit al cunoașterilor.
Cum se spune: "S-a vărsat Hristos în buzele tale". Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arăta pe Sine, ca întreaga Creație să vină și să fie împreună în simțire, adevăr și veșnică fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus prin cuvânt numai comunicare, luare la cunoștință. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus puterea de discernământ și puterea de a birui răul, de a accepta suferința și de a iubi pe vrăjmași.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevărului vieții. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezită toată făptura, care și-a recăpătat cunoștința de sine într-o formă tainică și tinde și trăiește glorios în simțirea Stăpânului. Ființa superioară, omul, a putut cunoaște că poartă în sine pe Creatorul său. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înțelepciunea, iubirea desăvârșită pentru om, calea spre El și lupta neadormită cu puterile răului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împărțit în două persoane, ci este același Fiu și Unul-Născut - Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au arătat proorocii și Sfinții Părinți. Prin unire, renaștere și reînviere cu Hristos se descoperă în noi, "în potențial și desfășurare", chipul mistic al Fiului Omului - Dumnezeu Cuvântul. Adică să te simți "pe sine" într-o liniștitoare vibrație a întregii tale ființe și cu totul în comuniune și dialog cu Dumnezeu Cuvântul și într-o supraomenească bucurie - momentul mistic al unirii noastre cu Mântuitorul prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul și pe domnul răului - satana. "Toată firea cea potrivnică a fugit și oastea vrăjmașului s-a domolit, diavolul a căzut, șarpele s-a călcat și balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au mărturisit s-au luminat și s-au întărit în Tine, Doamne, prin care viața s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credința s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit, crezând în Tine, că cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?" (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia și neliniștea sufletele și tot ce este în lume s-a eliberat de răzvrătitorul și cotropitorul diavol. Domnul nostru Iisus Hristos domnește peste toată ființa, peste toată firea din cer și de pe pământ ca Domn al Păcii, pentru că a adus iubirea în lume și a dat putere de biruință tuturor să fie liberi și să simtă în ei și în afară de ei pace. Pacea Mea dau vouă; nu precum vă dă lumea, ci ca stăpâni și biruitori peste turbații și războinicii diavoli.
Îndrăzniți, Eu am biruit lumea, zice Domnul, și împăcați, purtăm și noi în inimi, ca fii adevărați, pe Domnul Păcii.

Cum trebuie să folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredințat, mai ales nouă, preoților și păstorilor, spre păstorirea și mântuirea sufletelor omenești?
- Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoțesc puterea divină ca săvârșitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinți privind cuvântul și întreaga manifestare a preotului. "Fost-a vreodată o promisiune și un angajament mai solemn? Ai luat harul după gân-dire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în fața bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtășanie și te-ai făgăduit în fața Marelui Arhiereu că i-L vei da așa, întreg, la Judecata de apoi, cum ți-a poruncit? Ce-ți rămâne de făcut, decât să împlinești credincios toate condițiile acestor făgăduințe cerești!" (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre ființe și cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmașul viclean și crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun își extinde vigilența la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curățenia, cu-mințenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omenești, mărgăritar de puțini cunoscut și de mai puțini aflat. Această așezare lăuntrică este o forță invincibilă și, în prestanța lui, preotul se simte liber în fața Cuvântului spus tuturor ca în fața lui Dumnezeu.
Dacă unele practici de pocăință, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoși învechiți care abia încep să trăiască creștinește? Cu aceste suflete obișnuite de atâta vreme numai în vicii puțin se câștigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuți desăvârșite. Pretinzând prea mult, nu obții nimic și, crezându-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebește condițiile, cumpănește puterile și împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudențe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic și energic, fără grava idee fixă. Fără îndoia1ă că tăria și energia formează esența râvnei preoțești, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acțiune. Dragostea e mai tare ca moartea, cum se zice.
Nimeni nu-i mai puțin potrivit vieții apostolice decât cei fricoși, care nu știu altceva decât să cedeze cu lașitate, chiar atunci când rezistența e cea mai sacră datorie și a căror activitate se reduce la frică și la tăcere: Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poți înfrânge cu tărie fărădelegile, zice Ecclesiastul (Ecclesiast 6, 7). Nu te teme în fața lor... Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: "Pot muri, dar a tăcea nu pot" (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudență? Închipuiește-ți un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ține tare de o vedere fixă în a voi ca toți să i se supună și își ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori își înstrăinează sufletele și creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulați și se vor vedea reduși la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: "De ce nu dezlegi și tu cum am dezlegat Eu pe leproși și de ce îi rușinezi, poate? O, nu ești și tu un alt Iisus? Nu ți-am iertat și ție destule? De ce ești dur și pretențios cu alții?" "Ferește-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ți pretinzi zilnic propria ta stimă și să dojenești pe credincioși! Trebuie să știi a certa cu tărie, dar cu blândețe, fără a strica leacul cu veninul propriei tale nerăb-dări" - argumentul bățului, cum spune latinul. De asemenea, "nu te ocupa de rodul trudei tale! Voi avea Eu grijă să încolțească în sufletele unde ai fost un simplu semănător".
Iată, deci, cât de important este a ne conduce cu înțelepciune, sfătuindu-ne și, mai ales, a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos și mărturia sfinților Lui. Să urmăm limbajul simplu și potrivit împrejurărilor, ca model de prudență și discreție în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândețea cea mai gingașă. Întotdeauna, dar mai ales în fața credincioșilor sau în prezența oricui, să vorbească propria ta viață! Toți au o scânteie de adevăr în ei lăsată de Dumnezeu. Și, printr-o cuceritoare blândețe și înțelegere coborâtoare întotdeauna la ei, vorbind pe limba lor, vor fi pătrunși spre o viață creștină.
Dar nimic, nici talent, nici cunoaștere în cuvântări susținute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic inimile credincioșilor, dacă nu este simțită o dragoste continuă pentru ei și, mai ales, dacă nu ești un exemplu viu de preot, la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.

Am văzut oameni vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm și să așteptăm ceasul morții după Sfânta Evanghelie?
- Frica de moarte nu-i din pricina morții, ci din a vieții. Vrei, așadar, să nu te temi de moarte? Trăiește creștinește! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă (Isus Sirah 1,13). Cine a trăit bine în Hristos, nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neașteptate. "El moare pentru că nu moare!"
Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viața să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinși pe întreaga veșnicie față de Dumnezeu!
Cât de multă bucurie ar cuprinde sufletele, dacă ar ști cât de mult ne iubește Dumnezeu și ne așteaptă să-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: "Dumnezeu mai mult se îngrijește de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubește decât ne urăște diavolul!"

Cum vedeți monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însușirile, caracteristicile lui proprii?
- Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare și prospețime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranțe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă și unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbește: Vrei să fii desăvârșit? Cine nu lasă tată sau mamă, soție, copii, rang și bogății pentru numele Meu acela nu Mă iubește. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) și făgăduința Lui va întări cetatea noastră și va trăi cât va trăi și Sfânta Scriptură!
Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranță, ca Dumnezeu să-Și împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morți, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputință: acela de a nu-și ține cuvântul.
Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veți cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, "având această nădejde tare de promisiunea și mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veșnic, pe Mine, Care urăsc minciuna și pedepsesc fărăde-legea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredința Mie toate preocupările și grijile tale". Domnul s-a făcut scăparea mea și Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).
Și dacă Dumnezeu nu Și-ar fi luat nici un angajament - vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute și să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura și L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.
Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci și mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat și lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfințit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind și umilind pe cotropitorii diavoli și a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voința proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câștiga un mare grad de sfințenie.
Dumnezeu ne iubește că dorim să I ne dăruim total, și încă prin ce dragoste! Cea mai înduioșă-toare, cea mai generoasă și mai statornică! "A Te iubi și a face să fii iubit! Iată toată mărirea și toate mângâierile ce Te doresc!"
Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos și fuge și caută prin toate mijloacele, fie nevoințe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele și fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu știe de ce fuge.
Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit și rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puțin lucru, dar se obișnuiește să se spună: "tipic, tipic și la inimă nimic!" Caracteristica monahului român este că se aprinde ușor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veșnic și te vrea aprins!
Această țâșnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creștin trăitor și evlavios al sufletului poporului nostru român!

Considerați că apariția și înmulțirea sectelor este un semn apocaliptic, profețit de Însuși Mântuitorul?
- N-aș îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocaliptică, mai ales că toți sectanții au cap de afiș în propaganda lor "Sfârșitul lumii", "Vine Sfârșitul!"; ca să se producă așa-zisa panică și, fără deliberare, unii se duc orbește la ei. Când omul orbește de bunăvoie, cine-l mai poate reține? Și, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna de combatere și învățătura împotrivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârșit, trăim împliniri de proorociri.
Ei, sectanții, au câmp liber de bătaie pe mai multe fețe ale situației: subvenții susținute, lume de tot felul ce nu ține de nici o parohie (mai ales la orașe), și apoi lipsa de vigilență a unor preoți care nu iau treaba în serios, lăsând lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au și cărți, fac și catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, dacă preoții buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăților pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacu-ri și s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obține dreptul de existență aici, pe pământ, și noi, oameni de puțină credință, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectanții seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înțelepțește și pe noi înșine și nu vom da înapoi în fața unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: "Căci care este nădejdea noastră... sau cununa laudei noastre?" Au nu sunteți voi preoții înaintea Domnului nostru Iisus Hristos până la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună?
Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi își câștigă păstorul, câte suflete mântu-iește. Ba, se va număra încă între principii acestei Împărății: Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor (Matei 5, 19) și cum se mai spune: Cei ce învață dreptate pe mulți, vor fi ca și stelele veșnice.
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii pierdute, că a ieșit din cârd și, cum se zice, "marginile sunt ale dracilor".
Dăruiți-vă, preacinstiți preoți și fiți gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! Foc am venit să arunc pe pământ și ce alta doresc decât să se aprindă? (Luca 12, 49).
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veșnic îl proclamă fiul Său în Raiul plin de uimirea îngerilor - Raiul preoților. Există, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, și un iad al preoților, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriți, pe care i-au lăsat în rătăcire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: "Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească".

După o lungă experiență de duhovnic, îndrăz-nesc să vă întreb ce metode spirituale folosiți mai mult pentru formarea și creșterea fiilor duhovnicești? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
- N-aș vrea să displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim și pe înțelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toți care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, și să poată vorbi cu el neapărat ca și cum ar vorbi sieși. Trebuie apreciat, și să se știe de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extra-ordinar pentru toată existența lui aici pe pământ și în veșnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reușești să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viață răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire și prețu-ire, că se spovedește curat și este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă și smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhov-nicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Și dacă îl scapi și scoți un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toți când le dovedești că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit și de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândețe și cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; și să fie înțeles, spun la mulți, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: "Frate, sau soră, știi cum ești frăția ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!"
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităților morții și apoi că până atunci vor fi eliberați de duhurile rele și rebele și harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieții lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre ușurare și folosință, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veșniciei noastre (Ecclesiast 12, 5).
Să le spunem credincioșilor ce vin la spoveda- nie, cu iubire și deschis, că timpul, lumea și toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: "0norurile fug, aurul te părăsește, trupul putrezește, singură veșnicia rămâne!" Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoșată! A mă înfățișa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezența Lui, a fi întrebat și examinat din toată viața mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptății, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să știu: Când și cum voi muri eu!
Dragostea, înțelegerea, blândețea și harul Duhu-lui Sfânt să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; și simți că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viața lui un leu neînfricat!
Așa am dorit și așa am căutat să procedez și am avut multe bucurii și nădejdi și roadele le las în voia Dreptului Judecător.

Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie și cum le rezolvați?
- Conflictele de familie, îndoiala în credință, suferințele de tot felul, divorțul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiți, siliți să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înșela singuri.
Aceștia nu au prea multă cunoștință de importanța Tainei Pocăinței și nici nu au o trezvie a conștiinței. Și sigur, se riscă să nu se spove-dească sincer, curat, din inimă, cu căință, ci cu eventuale prejudecăți.
Aceștia trebuie luați de la început cu viața și moartea și amănunte susținute, după puterea lor de înțelegere, să le trezești conștiința, profitând de singurul fapt important, că totuși au venit la tine, împinși, trași, cu un fel necinstit de a se înșela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înțelesuri, lucru atât de nesuferit în fața Dreptului Judecător, acestea numindu-se "furtișag de cele sfinte" sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură și, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubește și pe el, poate fi salvat, dezlegat și, deci, iertat. Este o greșeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.
Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-și mărturi-sească un păcat foarte grav. Nici după mari insistențe n-a vrut să-l spună și, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare și numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat și înțelepțit pe mulți, mai ales pe aceia care știau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl țineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soția lui ne spusese de unele păcate grele ale lui și trei zile l-am rugat și am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulți, arătându-i, cu timp și blândețe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur și simplu că vin niște arapi grozavi să-l ia și vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui și, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înțelept!
Au ieșit afară repede toți din camera unde eram, și el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: "Am făcut... Am făcut..." și a murit în brațele mele. L-am dezlegat cu un senti-ment de răspundere și milă, măcar pentru dorința lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulți ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredință și înșelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de neliniște și frică în clipele din urmă, când liniștea e atât de necesară! Și la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conștiință a osânditului va fi, așadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă și de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

Spuneți-ne un cuvânt de folos și pentru frații și fiii noștri duhovnicești de astăzi.
- Iată cuvântul meu către fiii Bisericii:
Credeți în Dumnezeu, iubiți Biserica și ascultați de părinți și de păstori.
Mergeți în viață pe singurul drum - smerenia.
Faceți-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări și concepții amestecate.
Rugați-vă mult, cât mai mult.
Rămâneți eroi numai ai lui Hristos. Și vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veți birui pe voi înșivă.
Veți fi liberi numai când veți păși cu iubire spre cei care vă urăsc.
Și voi, fiilor duhovnicești, rămâneți cu Dum-nezeu în toată veșnicia. Până în sfârșit i-a iubit pe ei.
Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26).
Împlinirea voinței dumnezeiești să fie deci, ținta tuturor dorințelor, faptelor, meditațiilor și a suspinelor noastre.
Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, așa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârșește toată mintea (Filipeni 4, 7).
Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputință. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!


Blagosloviți, și să fie toate cu inimă bună.