Introducere

„Candva am crezut total in evolutie", avea sa-si aminteasca mai tarziu Parintele Serafim. „Credeam nu fiindca ma gandisem foarte mult la aceasta problema, ci doar fiindca .<<toata lumea crede in ea>>, caci este un .<<fapt>>, si cum sa tagaduiesti .<<faptele>> ? [...] inca imi mai amintesc cum profesorul meu de zoologie din anul intai divaga asupra .<<maretelor idei ale omului>>: pentru el, cea mai mareata idee pe care omul o nascocise vreodata era ideea de evolutie; o idee mult mai mareata, credea el, decat .<<ideea de Dumnezeu>>."

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregatind inlocuirea religiei biblice cu o noua credinta intemeiata pe naturalismul evolutionist. Noua credinta urma sa devina temei nu doar al stiintei, ci si al guvernarii, legii si moralei. Urma sa fie filosofia religioasa oficiala a modemitatii." [Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois, 1997, pp. 98-99. ]

Cativa dintre cei mai straluciti savanti ai lumii - de la Richard Owen si Louis Agassiz in anii 1860, pana la Richard Goldschmidt si Otto Schindewolf in anii 1940 - au aratat comunitatii stiintifice stanjenitoarele dificultati ale teoriei proclamate la Centenarul Darwin, dar acesti savanti fusesera ridiculizati iar obiectiile lor, cu totul intemeiate, fusesera respinse cu promptitudine. Pe langa aceste critici cu glas tare, a existat si un grup tacut de savanti ce dezaprobau teoria evolutionista, dar se temeau sa atace conceptia dominanta despre lume. Existenta grupului a fost confirmata chiar la Centenarul Darwin de catre paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din Califomia, care spunea: „Este greu de apreciat marimea si alcatuirea acestei fractiuni tacute, dar nu e nici o indoiala ca numaml lor nu este de neglijat".

Fie ca fusesera redusi la tacere sau au ales sa ramana tacuti, numerosii savanti ce au pus la indoiala darwinismul nu au fost auziti de poporul american. Prin urmare, cand Parintele Serafim a inceput sa studieze stiintele naturale in liceu si in facultate, la inceputul anilor cincizeci, i s-a spus ca evolutia intregii vieti dintr-o supa primordiala era o realitate incontestabila si de neatacat, la fel de sigura (dupa cuvintele lui Julian Huxley) ca si faptul ca pamantul se roteste in jurul soarelui.

Parintele Serafim a absolvit Pomona College in 1956, continuand studierea vechii limbi si filosofii chineze la Academia de Studii Asiatice din San Francisco iar mai tarziu la Berkeley University din California. Pe cand se afla la Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din secolul douazeci, Rene Guenon, un traditionalist ce cauta raspunsuri la intrebarile ultime in formele vechi, ortodoxe ale religiilor lumii. Guenon a limpezit si a preschimbat perspectiva intelectuala a Parintelui Serafim. Mai tarziu el scria: „Guenon a fost cel care m-a invatat sa caut si sa iubesc adevarul mai presus de toate, si sa nu ma multumesc cu nimic altceva."

Educatia Parintelui Serafim il invatase sa vada toate lucrurile in termenii progresului istoric, conform conceptiei evolutioniste a epocii modeme. Dupa descoperirea lui Guenon, a inceput a vedea lucrurile in termenii decadentei istorice.

In primii ani de dupa convertirea sa, Parintele Serafim a facut o cercetare minutioasa a istoriei filosofice a civilizatiei apusene, spre a intelege pe deplin cauzele din trecut, starea prezenta si dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la „Vechea Ordine" a civilizatiei crestine traditionale. Din acest studiu trebuia sa iasa al sau „magnum opus" filosofic, intitulat imparatia omului si imparatia lui Dumnezeu.

In capitolul patru al lucrarii pe care si-o propusese, Parintele Serafim avea sa discute noua fizica propusa la sfarsitul Renasterii de catre rationalistii Bacon si Descartes, care priveau universul ca pe un sistem inchis, tintind sa descopere cauzele prime si naturale (adica nedumnezeiesti) ale tuturor fenomenelor fizice.[Pentru o discutie bine documentata asupra radacinilor istorice ale naturalismului vezi Michael Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] in acelasi capitol urma sa descrie filosofia moderna a progresului, ce s-a ivit la sfarsitul Iluminismului, inlocuind conceptia despre o lume stabila ce caracterizase mare parte din gandirea Luminilor. Aceste doua angajamente filosofice a priori - fata de naturalism si fata de progres au alcatuit stratul germinator din care a iesit teoria evolutiei, propusa intai de bunicul lui Darwin, Erasmus, in 1794. Cum observa mai tarziu Parintele Serafim, „Aceasta teorie s-a dezvoltat in paralel cu mersul filosofiei moderne incepand de la Descartes, cu mult inainte de a fi existat vreo .<<dovada stiintifica>> a ei."

Pe cand lucra la "Imparatia omului si imparatia lui Dumnezeu", Parintele Serafim identificase credinta omului modern cu o forma secularizata de hiliasm: credinta in inevitabilitatea progresului si in perfectibilitatea lumii acesteia cazute. Prin credinta sa in dezvoltarea treptata de la inferior la superior, evolutionismul era strans legat de hiliasm; sau, cum spune Parintele Serafim, era „o consecinta aproape inevitabila a acestuia".

Impreuna cu hiliasmul, evolutia era ceea ce Parintele Serafim numea „o forta primordiala adanc inradacinata, ce pare sa puna stapanire pe oameni cu totul in afara atitudinii si judecatii lor constiente. (Si este cat se poate de firesc sa fie asa: ea a fost semanata in fiecare dintre noi inca din leagan, si deci e foarte greu a o evidentia si a o privi rational.)" Ca ecou la cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise evolutia un „model de gandire", Parintele Serafim spunea ca ea era „un model de gandire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare alta idee". Si acest model de gandire, observa el, urma un parcurs ce era „chiar opusul invataturii crestine":

„Filosofia evolutionista a .<<ridicarii din animale>> pare desigur de ne impacat cu conceptia crestina a .<<caderii din Rai>>, si intreaga noastra con ceptie asupra istoriei va fi negresit determinata de felul in care credem !"

Tocmai modelul de gandire hiliasto-evolutionist a fost acela care a produs miscari politico-religioase precum socialismul international (globalismul) si ecumenismul. Toate aceste miscari impartasesc acelasi tel hiliast: o „noua ordine" viitoare unde toate randuielile anterioare, privite ca avand legatura cu o anumita treapta a procesului, vor fi in intregime schimbate. La fel cum in ideea evolutiei biologice orice deosebiri intre organisme sunt estompate - intrucat organismele se transforma din unul in altul in perioade de milioane de ani - tot asa toate deosebirile intre natiuni si religii se estompeaza in „noua ordine mondiala" a hiliasmului.

Dupa cum am vazut, in prima jumatate a secolului douazeci savantii se fereau sa puna la indoiala modelul evolutionist. Testau orice alta ipoteza, in afara de aceasta - caci pe ea se sprijineau toate celelalte, intreaga clasificare a notiunilor lor. Cei cativa savanti - printre care unii foarte insemnati - ce indrazneau sa submineze aceasta dogma erau socotiti „eretici" si pusi pe lista neagra.

Dupa anii cincizeci situatia a inceput a se schimba. Unul cate unul, „opozantii tacuti" pomeniti la Centenarul Darwin incepura sa iasa la iveala. Savanti reputati incepura sa ridice serioase indoieli asupra evolutiei, si erau de-acum prea multi pentru a mai fi redusi la tacere. Progresele „stiintelor grele", ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari dificultati savantilor in a impaca datele lor cu modelul neodarwinist. Au aparut carti stiintifice ce criticau teoria lui Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie si biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, si L'Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi in viata, fost presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse isi incheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evolutiei darwiniste:

„Prin uzul si abuzul unor postulate ascunse, al unor indraznete si ade sea neintemeiate extrapolari, s-a creat o pseudo-stiinta. Ea prinde radacini in chiar miezul biologiei, facand sa rataceasca numerosi biochimisti si biologi, ce cred in mod sincer ca acuratetea conceptelor fundamentale a fost demonstrata, ceea ce este departe de realitate."[Am citat dupa traducerea engleza a cartii lui Pierre P. Grasse, Evolution of Living Organisms, Academic Press, New York, 1977, p. 202.]

In ciuda unor astfel de afirmatii ale unor savanti de prima marime, dezbaterea asupra teoriei evolutioniste ca o pseudo-stiinta a ramas in mare pare in tre zidurile institutiilor stiintifice, nefiind inca cunoscuta publicului. Oamenii care ar fi vrut sa afle ce se intampla cu adevarat in mediile stiintifice ar fi trebuit mai intai sa se fami liarizeze cu cartile si revistele de specialitate.

In dorinta sincera de a sti ce avea de spus stiinta moderna despre evolutie - ce anume era intr-adevar dovedit si ce anume era speculatie - Parintele Se rafim a studiat principalele lucrari stiintifice, ca si lucrarile de popularizare asupra „dovezilor" evolutiei si originii omului. A stat de vorba si cu savanti ce lucrau in institutiile cele mai importante, care i-au spus ca pana si intre adeptii evolutiei multi admiteau ca nu exista de fapt dovezi pentru aceasta, ci doar ca „este mai logica" sau ca „alternativa ei este de neconceput" - adica facerea lumii de catre Dumnezeu. Pentru un savant autentic, sustineau ei, simpla teorie a evolutiei este un mijloc destul de convenabil de clasificare, iar un alt model la fel de stiintific ar putea fi tot atat de acceptabil.

Am pomenit mai devreme cum in anii 1960-1970 indoielile tot mai mari ale savantilor in legatura cu neodarwinismul fusesera, in mare parte, ascunse intre zidurile comunitatii stiintifice. Pe la sfarsitul anilor saptezeci, zidurile au inceput sa se sparga. Prima fisura s-a produs cand paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge si Stephen Jay Gould, si-au publicat noua teorie evolutionista a „echilibrului punctual", spre a suplini lipsa formelor de tranzitie, evolutive, din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit sa existe, dupa neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de interesanta pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu adevarat demn de aflat era faptul ca, contrar parerii incetatenite, arhiva fosilifera ; nu se potrivea defel cu asteptarile darwiniste. Gould mergea pana acolo incat sa ! numeasca lipsa formelor de tranzitie „secretul de fabricatie al paleontologiei". Faptul a devenit stire internationala, dand impulsul urmatoarei faze din daramarea esafodajului darwinist.

De la moartea Parintelui Serafim au aparut o multime de carti foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunostinta publicului a erorilor neodarwi nismului. In 1985 a aparut cartea lui Michael Denton, cercetator australian in biologie moleculara, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei teo rii), ce oferea o critica sistematica a modelului evolutionist actual din pers pectiva mai multor discipline stiintifice. Din punctul de vedere al propriei discipline, Denton arata ca descoperirile specialistilor in biologie moleculara arunca din ce in ce mai multe indoieli asupra pretentiilor darwiniste.

Evenimentul cel mai important si mai neasteptat in dezbaterile asupra evolutiei din ultimii ani a fost aparitia unui profesor de stiinte juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care predase dreptul la Berkeley University din California vreme de aproape treizeci de ani, spune ca una dintre specializarile sale este „analizarea logicii argumentelor si identificarea presupunerilor aflate inda ratul acelor argumente". In 1987, citind argumentele in favoarea evolutiei din cartea lui Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasormcarul orb), a observat ca ele se intemeiau mai curand pe retorica decat pe stiinta exacta.

„Am putut vedea", isi aminteste el, „ca Dawkins si-a realizat magia discur sului cu aceleasi mijloace ce ne sunt atat de familiare noua, avocatilor... Am luat la rand toate cartile, ajungand tot mai fascinat de evidentele dificultati ale cazului darwinist - dificultati ce fusesera depasite printr-o retorica inse latoare si o repetitie emfatica."[Tim Staftbrd, „The Making of a Revolution", Christianity Today (8 decembrie 1997). „Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh Phillip E. Johnson", Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]

Johnson a observat si felul cum raspundeau colegii sai din domeniul sti intei atunci cand le punea intrebari dificile despre darwinism:

„in loc sa ia in serios problemele intelectuale si sa le riposteze, ei ras pundeau de obicei prin tot felul de divagatii si un limbaj imprecis, ceea ce facea cu neputinta discutarea obiectiilor reale fata de darwinism. Este exact felul in care vorbesc oamenii ce incearca cu tot dinadinsul sa nu in teleaga un lucru.

Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care l-am ob servat intre tonul extrem de dogmatic folosit de darwinisti cand se adre sau publicului obisnuit si recunoasterea pe fata, in cercurile stiintifice, a serioaselor dificultati ale teoriei...

In 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie). Limpezimea gandirii sale in strabaterea retoricii darwinismului si expunerea temeiurilor logice ale controversei i-au adus rapid respectul creationistilor si necreationistilor deopotriva, ca si resentimentul evolutionistilor inraiti, care nici pana azi n-au reusit sa-i respinga nici macar unul din argumente.

Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanti sa dea la iveala propriile intrebari dificile despre teoria evolutiei. Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael Behe, care in cartea sa din 1996, Darwin's Black Box (Cutia neagra a lui Darwin) arata ca uimitoarele descoperiri recente ale biochimiei nu se impaca cu nici un fel de darwinism. El infatiseaza dovezi din domeniul sau, conform carora mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost proiectate, desi, nefiind creationist, nu-l identifica in mod direct pe Proiectant.

In 1997, o alta carte ce dadea de gandit a constituit o puternica lovitura impotriva darwinismului: Not by Chance ! (Nu intamplator!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu, specializat in codul genetic, Spetner si-a petrecut treizeci de ani cercetand posibilitatea evolutiei la nivel genetic. El arata nu numai de ce mutatiile intamplatoare nu vor produce niciodata schimbarile pretinse de evolutionisti, ci ofera si noi cai stiintifice de investigare a felului cum are loc variatia in limitele genetice stricte ale fiecarui fel de organism.

Anul urmator a adus publicarea unei alte contributii majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan) de William A. Dembski, profesor de matematica si filosofie si proaspat convertit la crestinismul ortodox. Intemeindu-se pe probabilitatea matematica, Dembski demonstreaza in chip hotarator ca niste cauze naturale nedirijate nu pot da seama de complexitatea biologica.

Este interesant ca Parintele Serafim prevazuse aceste schimbari. In scrierile si in convorbirile sale spunea ca ateismul si agnosticismul din stiinta si filosofia moderna, intemeiate din plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil in declin. Acest fapt va fi un avantaj pentru crestinii traditionalisti si pentru cautatorii adevaratului Dumnezeu; dar pe ceilalti, spunea Parintele Serafim, ii va duce la un deism nedeslusit si la feluritele nuante de panteism ce vor caracteriza amagitoarea „religie a viitorului".

Phillip E. Johnson, crestin aflat in primele linii ale dezbaterii creatie/evolutie, este de acord cu prognoza facuta de Parintele Serafim in urma cu peste douazeci de ani. „Tocmai asta discutam cu toti prietenii mei", spunea el „Materialismul stiintific se afla in declin, dar locul lui e luat in mare masura de formele unei religii nesanatoase."

Ieromonahul Damaschin, Manastirea Sfantul Gherman din Alaska

Parintele Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea
de Phillip E. Johnson

Tema mea este, dupa expresia Parintelui Serafim, aceea ca „evolutia nu este nicidecum un .<<fapt stiintific>>, ci filosofie". Filosofia respectiva este naturalismul (doctrina dupa care natura este „tot ce exista"), care, in acest caz, e identica cu materialismul (doctrina ca realitatea nu cuprinde nimic altceva decat particulele studiate de fizicieni). Daca materialismul e adevarat, atunci natura trebuie sa fie in stare sa savarseasca propria creatie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logica de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul stiintific crede in evolutia naturala nu pe baza unor dovezi, ci in ciuda lor.

Dainuie inca printre evolutionisti o legenda care spune ca „ontogenia recapituleaza filogenia"; adica dezvoltarea fatului uman in pantece este un fel de refacere a istoriei evolutiei, embrionul trecand de la stadiul de peste la cel de reptila si asa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Legea lui Haeckel", dupa cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o alta forma, „Legea" afirma ca embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale". in oricare dintre formele ei, „Legea" nu exista, si nu e sustinuta de embriologii acreditati in literatura de specialitate. Se pot totusi gasi unele stadii ce apar ici si colo, cu caracteristici care, cu putina imaginatie, pot fi facute sa se incadreze in Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate in lucrarile de popularizare ca dovezi ale „evolutiei". Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale" ale embrionului uman intr-un anumit stadiu de dezvoltare, desi acele fante nu sunt branhii si nu devin niciodata branhii.

Desi Legea lui Haeckel a fost discreditata cu multe zeci de ani in urma, ea exercita o fascinatie atat de irezistibila asupra imaginatiei darwiniste, incat este inca predata in multe scoli din intreaga lume. Chiar muzee si universitati onorabile continua sa propage o anumita versiune a ei, intr-o forma vaga si neatacabila. Iata, de pilda, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„.<<Legea recapitularii>> a fost discreditata inca de la inceputul secolului douazeci. Morfologii si biologii experimentalisti au aratat ca nu exista o corespondenta pas cu pas intre filogenie si ontogenie. Desi o forma radi cala de recapitulare este incorecta, filogenia si ontogenia sunt intretesute, multi biologi incepand atat sa exploreze, cat si sa inteleaga bazele acestei legaturi."

In fapt, cercetarea embriologica a demonstrat ca este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveste cu paradigma darwinista. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutatii poate produce diformitati de tot felul, dar ele nu reusesc sa schimbe calea de dezvoltare asa incat embrionul sa se dezvolte intr-o creatura viabila de un tip diferit.

Mecanismul evolutiei : mutatie si selectie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca sa creeze o minu natie atat de complicata, mult mai complexa decat un computer sau o nava spatiala ?

Raspunsul darwinist spune ca schimbari minuscule - de tipul variatiilor ce apar la fiecare generatie, diferentiind organismul juvenil de parintii sai se acumuleaza treptat de-a lungul mai multor generatii, pana cand produc un cu totul alt fel de creatura, cu noi organe si trasaturi rezultate din adaptare. Nu s-a putut arata niciodata ca mecanismul acesta ar fi fost in stare sa genereze altceva decat variatii minore (de tipul cresterii si descresterii marimii ciocului la cintezoi, sau variatii ale frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisa sau inchisa la o populatie de molii). Fiind insa singura posibilitate naturalista ce este cat de cat plauzibila, darwinistii extrapoleaza cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil sa creeze nenumarate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretentii sunt slab argumentate, ca sa nu zicem mai rau, iar in ultimii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepasit. Amanuntele se gasesc in cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) si in diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org).[Multe dintre articolele lui Phillip E. Johnson pot fi gasite si in cartea sa Objection Sustaind (1998). (n. ed.)] Foarte pe scurt, iata doua dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Stazafosila. Arhiva fosilifera e caracterizata in mare masura de un model ce indica aparitia brusca urmata de staza. Noi tipuri de organisme apar dintr-o data si deplin formate, ramanand practic neschimbate in continuare. Modelul poate fi eventual folosit in sprijinul afirmatiei ca creatia nu a avut loc doar la inceput, ci de-a lungul intregii istorii a pamantului (admitand ca datarea rocilor este corecta)[Totusi procedeele de datare radiometrica acceptate in mod curent sunt ele insele intemeiate pe afimiatii uniformiste si evolutioniste nedovedite. Vezi discutarea subiectului de catre Parintele Serafim, ca si Anexa 4. (n. ed.)], dar refuza in orice caz sa sustina pretentia cheie a darwinismului ca un fel de creaturi se schimba, pas cu pas, in ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacuna in arhiva fosilifera, caci el este mai evident si incontestabil tocmai in acele domenii (in special al nevertebratelor marine) unde datele sunt cat se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinista a arhivei fosilifere era cunoscuta dintotdeauna initiatilor ca „secretul de fabricatie al paleontologiei", dar a ajuns in atentia publicului pentru prima oara in anii optzeci, datorita publicitatii facute teoriei evolutiei de catre „echilibrele punctuale". Teoria incerca sa impace darwinismul cu modelul aparitiei bruste si al stazei, presupunand ca o evolutie semnificativa are loc in grupuri mici, care se indeparteaza de populatia principala (neschimbatoare), apoi reapar ca noi specii fara a lasa urme ale transformarii in arhiva fosilifera. Prin acest mijloc, absenta dovezilor in favoarea evolutiei a fost transformata in dovada a unei evolutii invizibile. in memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din intemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, „Evolutia nu poate avea loc la nesfarsit altundeva. Iata de ce arhiva fosilifera i-a izbit pe multi paleontologi ce incercau cu disperare sa afle cate ceva despre evolutie"[Niles Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York, 1995, p. 95. Pentru o discutie generala a controversei asupra echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Danvin on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].

Asa cum sugereaza si remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmarii fosile persista chiar dupa un secol de eforturi sustinute ale paleontologilor darwinisti de a gasi dovezi in sprijinul indragitei lor teorii. Orice fosila indoielnica care ar fi putut sa fie interpretata cat de cat ca o forma intermediara in tranzitia darwinista a fost citata ca dovada ca darwinismul este corect si totusi, chiar dupa aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibila cu asteptarile darwiniste pe cat era atunci cand Darwin a propus teoria, in 1859.

2. Complexitatea ireductibila. Cartea specialistului in biologie moleculara Michael Behe[ Michael Behe, Darwin's Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus in atentia publicului faptul ca sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibila. Aceasta inseamna ca ele sunt alcatuite din mai multe parti si subsisteme complicate, care trebuie sa se afle toate la locul lor pentru ca sistemul in intregul sau sa poata indeplini o functie utila. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinista, iar specialistii in biologie moleculara nici macar nu incearca sa prezinte scenarii amanuntite despre cum anume le-ar fi putut produce evolutia. Ca si staza predominanta din arhiva fosilifera, complexitatea ireductibila la nivel molecular era de mult timp cunoscuta specialistilor, dar fusese tinuta ascunsa de atentia publicului, fiindca biologii nu stiau cum sa o explice intr-un cadru darwinist. Aceasta ilustreaza fenomenul descris in chip stralucit de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma stiintifica dominanta tind a fi ignorate in mod sistematic, abatandu-se de la cercetarile aflate pe ordinea de zi.

Cand li se pun in fata dovezile zdrobitoare impotriva mecanismului darwinist si li se aminteste lipsa dovezilor concrete in favoarea lui, darwinistii tind sa se retraga pe o pozitie socotita a fi mai usor de aparat. Ei fac distinctie intre „teoria lui Darwin ca atare", despre care admit ca este vulnerabila, si ceea ce numesc „realitatea de fapt a evolutiei", despre care pretind ca ar fi incontestabila. Ajungem astfel la a doua tema.

Teza stramosului comun

Deosebirea intre asa-zisa incontestabila „realitate de fapt a evolutiei" si „teoria lui Darwin" este obscura, pentru bunul motiv ca simpla existenta a unui model de inrudire nu are mare insemnatate fara existenta unei teorii care sa explice cum anume a aparut acel model. „Faptul" acesta este de obicei descris ca „existenta unui stramos comun", afirmatie ce inseamna ca oamenii (si celelalte animale) au un stramos comun cu plantele, ciupercile si bacteriile. Presupusa dovada a acestui fapt este aceea ca vietuitoarele exista in grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemanari mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemanatori in multe privinte cu maimutele, ceva mai putin asemanatori cu iepurii, inca si mai putin asemanatori cu serpii, inca si mai putin asemanatori cu copacii, si asa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificarii (bacterii, plante, animale etc.) au o baza biochimica comuna care arata ca provin dintr-o obarsie comuna. Explicatia darwinista a modelului spune ca ea rezulta din existenta unui stramos comun, grupurile cu cel mai mare grad de asemanare; fiind cele care au stramosi comuni relativ recenti. in realitate, stramosii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde sa explice faptul clasificarii sau inrudirii.

Teza „stramosilor" presupune un proces de schimbare treptata foarte indelungat, intrucat progeniturile difera foarte putin de parinti in fiecare generatie. Deci teza stramosilor comuni presupune nu numai existenta acestor stramosi pe pamant, ci si existenta unor siruri foarte lungi de descendenta treptata ce legau pe vechii stramosi de prezumtivii lor urmasi moderni. Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, insa darwinistii cred ca procesul trebuie totusi sa fi avut loc, socotind ca este singura explicatie stiintifica (adica naturalista) a modelului vietii.

Dimpotriva, un model ce arata existenta unor asemanari mai mari sau mai mici, sau al unor variatii in cadrul unui tipar fundamental, pare mai curand sa dovedeasca existenta unui plan comun decat a unui proces natural de evolutie. Acest lucru a fost demonstrat in mod neintentionat intr-o carte din 1990, scrisa de un zoolog darwinist care ilustra „realitatea de fapt" a evolutiei citand exemplul unei linii de automobile:

„Totul evolueaza, in sensul unei descendente cu modificari, fie ca e vorba de politica guvernamentala, religie, masini de curse sau organisme. Revolutionara Corvette din fibre de sticla a evoluat din stramosi automo tori mult mai modesti din 1953. Printre alte puncte de varf din perfectio narea evolutiva a masinii Corvette se numara modelul din 1962, in care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducandu-se si noul cuplaj strans de tip Stingray; modelul din 1968, premergatorul morfolo giei Corvette de astazi, care a aparut cu acoperis decapotabil; si modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate inchis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfectionarilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul ca, Corvette a evoluat printr-un proces de selectie, exercitat asupra variatilor ce au dus la o serie de forme tranzi tionale si la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modeleaza si evolutia organismelor."[Tim Berra, Evolution and the Myth of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]

Evident ca masinile Corvette, asemeni organismelor, au trasaturi comune, fiindca au fost concepute in mintea unui proiectant, iar nu fiindca le-ar fi alcatuit vreun proces inconstient. Cu alte cuvinte, faptul inrudirii nu este o dovada a existentei unui mecanism de creatie pur naturalist sau inconstient. Simfoniile lui Beethoven urmeaza modelul unui plan comun cu variatii, dar acest model nu poate nicidecum sa vina in sprijinul teoriei ca simfoniile s-au compus singure, fara nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evolutiei este astazi intr-o stare de confuzie, in care marile personalitati precum Stephen Jay Gould si Richard Dawkins se contrazic puternic in ce priveste felul cum se presupune ca ar fi avut loc evolutia (pentru trecerea in revista a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Acesti ideologi aflati in razboi au un program de acelasi tip, dar e mai curand un program filosofic, decat unul stiintific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul ca Dumnezeu trebuie scos afara din cadru. Aceasta ne duce la a treia si cea mai importanta parte a definirii evolutiei.

Evolutia (in. sens stiintific) este fundamental atee

Am vazut ca definitia NABT afirma ca evolutia este prin definitie „nesupravegheata". Aceasta cerinta nu e o concluzie la care darwinistii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupozitie filosofica reflectand punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Daca natura este singurul lucru care exista, atunci ea trebuie sa fie capabila sa-si savarseasca propria creatie. Aceasta implica existenta unui proces evolutionist natural capabil sa alcatuiasca lucruri foarte complexe incepand de la cele simple. Initial, procesul trebuie sa fi fost nedirijat, fiindca o minte capabila sa diriteze evolutia ar fi trebuit ea insasi sa evolueze dintr-o materie neinsufletita. Desigur, dupa evoluarea fiintelor umane, evolutia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei si a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupozitii, chiar un lucru asa de grosolan ca darwinismul trebuie totusi sa fie adevarat, in ciuda evidentei. Evolutia trebuie sa porneasca de la schimbari intamplatoare si imprevizibile, si trebuie sa aiba o forta inconstienta capabila sa produca minunatiile de inginerie complexa pe care le numim organisme. Iata de ce, in conferintele sale, Richard Dawkins afirma ca, daca pe alte planete exista o viata complexa, singura raspunzatoare de ele ar trebui sa fie evolutia darwinista. Nu e nevoie de dovezi sau observatii, caci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru aceasta treaba, dat fiind punctul de pornire aflat in naturalism. Logica aceasta explica de ce darwinistii nu sunt deranjati de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu insumi, le-au identificat. Teoria trebuie sa fie adevarata cu orice pret, caci altfel am ramane fara o explicatie mate rialista a complexitatii vietii si ar trebui sa ne intoarcem la Dumnezeu. Logi ca respectiva a fost incorporata intr-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

„Noi tinem partea stiintei in ciuda absurditatii evidente a unora dintre explicatiile ei, in ciuda esecului sau de a implini multe din extravagantele sale fagaduinte de sanatate si viata, in ciuda tolerarii de catre comunitatea stiintifica a unor povesti inconsistente luate ca atare, fiindca ne-am luat un angajament prioritar, un angajament fata de materialism. Nu metodele si institutiile stiintifice ne constrang sa acceptam explicatia materialista a lumii fenomenale, ci, dimpotriva, aderenta noastra apriorica la cauzalita tea materialista ne obliga sa cream un aparat de investigare si un set de concepte ce produc explicatii materialiste, indiferent cat de potrivnice in tuitiei, indiferent cat de mistificatoare pentru cei neinitiati. Mai mult, ma terialismul este absolut, caci nu putem sa acceptam ca un Picior Divin sa ni se puna in prag."[Richard Lewontin,"Billions and Billions of demons", in The New York Review of Books,9 ianuarie 1997,pp28-31] Nu e nevoie sa mai adaugam ceva.

Phillip E. Johnson

Un sistem de gandire strain
de Seraphim Rose

Exista enorm de multa confuzie in legatura cu evolutia. Unii zic: „Crestinii ortodocsi nu se cearta cu evolutia" sau doar folosesc sintagma „evolutia calauzita de Dumnezeu". O asemenea intelegere a evolutiei este destul de primitiva: presupune considerarea ei ca „realitate stiintifica" de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evolutiei sunt adeseori asemuiti cu Biserica Romano-catolica impotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii crestini ortodocsi se tem sa nu fie socotiti „naivi" sau sa ramana in urma curentelor intelectuale sau modelor timpului.

Dar intreaga doctrina a evolutionismului este mult mai complexa decat un simplu „fapt stiintific" sau chiar o „ipoteza". Ea este o doctrina - o credinta care cuprinde multe domenii ale gandirii, si nicidecum doar stiinta; si este destul de coerenta spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai putin inchegata. Vom vedea ca ea este o conceptie cu totul aparte asupra realitatii, cu propriile premise si deductii filosofice si teologice aparte. In special in teologie ea ofera o alternativa deliberata la crestinismul ortodox in privinta mai multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre crestinii ortodocsi

Gresita intelegere a evolutiei din partea unora dintre crestinii ortodocsi vine dintr-o lipsa de cultura filosofica.

1. Nu au o atitudine critica fata de „descoperirile" stiintifice (desi, in deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine critica fata de Scriptura !) si nu pricep natura „dovezilor" stiintifice despre care se presupune ca vin in sprijinul evolutiei, nici nu stiu cum sa deosebeasca faptele de filosofie. Ei sunt intimidati fara motiv de „expertii stiintifici" si nu-si dau prea multa osteneala sa cerceteze problema ei insisi.

2. Nu inteleg „duhul vremii" care a dat nastere evolutiei, primind deci in chip naiv „realitatea stiintifica" a evolutiei, dar respingand culminarea filosofiei evolutiei, precum la Teilhard de Chardin, nevazand ca ele formeaza un intreg; fara filosofie nu ar fi existat niciodata „realitatea de fapt" a evolutiei.

3. Nu inteleg filosofia Sfintilor Parinti - intreaga lor perspectiva asupra firii si asupra unor probleme aparte, precum natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

In epoca Luminilor conceptia despre lume era destul de bine statornicita. Cu putin inainte de aceasta epoca, arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toti anii dati in genealogiile Vechiului Testament si a emis ideea ca lumea a fost creata in anul 4004 i.H. Newton credea acest lucru,iar conceptia despre lume a luminismului era favorabila ideii ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile si apoi a lasat-o sa se dezvolte singura, si ca toate speciile erau intocmai asa cum le vedem noi astazi. Oamenii de stiinta din acea vreme acceptau acest lucru.

La sfarsitul epocii Luminilor insa, o data cu febra revolutionara, conceptia statornicita despre lume a inceput sa se fisureze, unii "savanti" venind deja cu teorii mai radicale. La sfarsitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza ca intreaga viata provine dintr-un singur filament primordial - exact ceea ce se sustine astazi prin teoria evolutiei. [ Cartea lui Erasmus Darwin, Zoonomia, in care propunea aceasta teorie, a fost publicata in 1794. (n. ed.)]Teoria sa nu se referea doar la o specie sau fel de creatura, ci presupunea ca picatura sau filamentul primordial se dezvolta, dand nastere tuturor felurilor de creaturi, prin transmutatii. „Ar fi oare prea indraznet", intreba el, „sa ne inchipuim ca, in imensa durata de timp de cand a inceput existenta pamantului, poate cu milioane de veacuri inaintea istoriei omenirii - ar fi oare prea indraznet sa ne inchipuim ca toate animalele cu sange cald au apamt dintr-un singur filament ?"

Noua explicatie a lui Erasmus Darwin era o incercare de continuare a spiritului Luminilor, de extrem rationalism si simplitate. Cu cat rationalismul intra mai adanc in cuget, era mai simplu (credea el) sa explici viata ca provenind dintr-un singur filament viu, decat sa dai mai „complicata" explicatie ca Dumnezeu a dat fiinta dintr-o data tuturor felurilor de creaturi.[Termenul de „darwinism" a fost aplicat, mai intai, teoriilor evolutioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selectia naturala. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului sau, Charles, desi acesta din urma n-a recunoscut niciodata ca ii este indatorat. (n. ed.) ]

La putin timp dupa aceea, un alt naturalist, Cavalerul de Lamarck (autorul cartii Philosophie zoologique, 1809), a avut si el o teorie evolutionista clara, dar sustinea ideea ca schimbarile necesare spre a da seama de evolutia de la o specie la alta de datorau mostenirii caracteristicilor dobandite. Lucrul nu a putut fi dovedit niciodata, si de fapt a fost chiar infirmat. Deci ideea de evolutie nu se putea sustine.

Insa, in acea perioada de la inceputul secolului al nouasprezecelea a existat un important geolog ce a dat un puternic avant acceptarii ideii de evolutie. Era Charles Lyell, care in 1830 a venit cu teoria uniformismului[Cunoscuta in literatura romaneasca de specialitate ca „principiul actualismului (al lui Lyell) ". (Vezi Henry M. Morris si Gary E. Parker, Introducere in stiinta creationista, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 306). ], conform careia tot ceea ce vedem pe pamant astazi nu se datoreaza catastrofelor - unui potop venit pe neasteptate sau ceva asemanator -, ci, mai curand, faptului ca procesele care se desfasoara azi s-au desfasurat si in epocile trecute, de la inceputul lumii, atat de departe in trecut pe cat putem noi vedea. Prin urmare, daca ne uitam la Marele Canion, vedem ca fluviul a tot mancat din canion si putem socoti - luand in calcul viteza apei, cantitatea de apa de acum, calitatea solului etc. - cat timp trebuie sa fi trecut ca sa se sape canionul. Lyell credea ca, daca presupunem ca procesele s-au desfasurat intotdeauna in acelasi fel - lucru foarte rational si calculabil -, le putem da de capat printr-o explicatie uniforma a lucrurilor. In cartea sa Principii de geologie, Lyell scria:

„Din cele mai vechi timpuri la care putem privi in trecut si pana in prezent, nici o alta cauza nu a actionat vreodata in afara de cele care actioneaza si astazi, si niciodata nu a actionat cu un alt grad de energie fata de cea pe care o exercita acum."

Degigur, nu exista nici o dovada ca ar fi asa; este doar o ipoteza de-a sa. [In 1831, la un an dupa publicarea cartii Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o in timpul calatoriei pe vasul Beagle. Dupa calatorie, Lyell a devenit mentorul lui Darwin si, din afirmatiile ulterioare a lui Darwin, este limpede ca ideile lui Lyell l-au facut sa se gan-' deasca la aplicarea principiilor uniformismului la istoria trecuta a fiintelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arata limpede ca intentioneaza sa aboleasca ceea ce el numea „geologia mozaica", adica interpretarea straturilor geologice in termenii potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: „Merita observat ca nici Darwin si nici Lyell nu erau savanti formati in sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a carui singura diploma era in teologie. Charies Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seama ai vremii sale - de pilda, Cuvier, Buckland - credeau in catastrofism, si multi dintre geologii din zilele noastre se reintorc la aceasta parere. Lyell trebuie sa fi stiut ca datele reale ale geologiei favorizau in mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totusi, in chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi si a uniformitatii, respingand cu sarcasm cronologia biblica din acest proces" (Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay Gould, unul dintre principalii evolutionisti de azi, l-a acuzat, de fapt, pe Lyell de inselaciune in promovarea sistemului sau: „Lyell s-a folosit de destula viclenie spre a-si impune parerile uniformiste ca singura geologie adevarata... Lyell si-a impus inchipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp. 149-50) (n. ed.)]

Aceasta idee, impreuna cu o alta, care castiga tot mai multa simpatie aceea ca speciile evolueaza de la una la alta - a dus la alta idee. Daca pui laolalta cele doua idei, ajungi la ideea ca parca lumea nu are doar cateva mii de ani, cum par a zice crestinii, ci ar trebui sa fie de foarte multe mii sau mi lioane de ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea varstei din ce in ce mai mari a pamantului. Insa iarasi, aceasta credinta (ca lumea trebuie sa fie foarte veche) era numai o presupunere; ea nu era dovedita.

Ideea aceasta incepea sa patrunda in cugete atunci cand, in 1859, Charles Darwin si-a scos cartea care propunea ideea selectiei naturale. Ideea lui Darwin era opusa fata de cea a lui Lamarck, care spunea ca girafa a evoluat fiindca o vietuitoare cu gatul mai scurt si-a intins gatul ca sa manance frunzele de sus, urmasul ei aveau gatul cu un tol mai lung, urmatorul s-a intins mai mult, si, treptat, a devenit girafa pe care o cunoastem astazi. Aceasta se opune tuturor legilor stiintei, caci astfel de lucruri nu se intampla. O insusire dobandita nu se poate mosteni. De pilda, pe vremea cand chinezoaicele isi legau picioarele ca sa le micsoreze, fiicele lor se nasteau intotdeauna cu picioare normale.

Pe de cealalta parte, Darwin a venit cu ideea ca trebuie sa fi existat doua exemplare cu gatul lung care au supravietuit fiindca aveau gat mai lung; ele s-au impreunat fiindca toate celelalte murisera datorita imprejurarilor vitrege sau dezastrelor; iar urmasii lor aveau gaturile lungi fiindca se produsese o schimbare in ei: ceea ce stiinta de azi numeste o „mutatie". La inceput acest lucru putea avea loc intamplator, dar, o data ce doua exemplare de acest fel s-au imperecheat, mutatia se perpetueaza veacuri la rand.

Bineinteles ca este vorba de o simpla presupunere, intrucat nimeni nu a ob servat sa se intampite asa ceva. Dar aceasta presupunere a izbit constiinta oa menilor; ei erau ca iasca pregatita, iar aceasta a fost scanteia. Ideea suna asa de plauzibil; iar ideea de evolutie s-a impus - dar nu fiindca era dovedita.

In realitate, speculatiile lui Darwin se intemeiau, aproape in intregime, pe observatiile sale, nu ale evolutiei, ci ale variatiei. Pe cand calatorea in Insu lele Galapagos, Darwin s-a mirat de ce erau treisprezece varietati ale acelu iasi fel de cintezoi, gandindu-se ca aceasta se datora faptului ca a existat o varietate originara care s-a dezvoltat in functie de mediu. Insa aici nu este vorba de evolutie, ci de variatie. De aici a sarit direct la concluzia ca, daca asemenea mici schimbari se continua mereu, se va ajunge, in final, la un fel de creatura absolut diferita. Incercand insa sa dovedesti stiintific acest lucru, apare o problema: nimeni nu a observat vreodata astfel de schimbari majore; s-au observat doar schimbari inauntrul aceluiasi gen.

[Aceasta se intampla deoarece, cum s-a aratat astazi prin cercetarile geneticii, capacitatea de variatie a unui organism particular este limitata de variabilitatea inerenta fondului sau genetic. „Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, „motivul pentru care cainii nu ajung la fel de mari ca elefantii, cu-atat mai putin sa se schimbe in elefanti, nu este acela ca nu i-am fi hranit suficient de mult. Cainii nu au capacitatea genetica pentru acel grad de schimbare, si se opresc din crestere cand se atinge limita genetica" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n. ed.)]

„Dovezile" evolutiei

Sa privim acum asa-numitele dovezi ale evolutiei spre a vedea care anu me sunt ele. Nu vom incerca sa le infirmam, ci vom incerca doar sa vedem calitatea dovezilor folosite; ce anume pare convingator oamenilor ce cred in evolutie.

1. Exista un manual standard de zoologie, folosit in urma cu douazeci de ani, Zoologie generala de Tracy I. Storer, care enumera mai multe dovezi. Prima dovada din carte se cheama „morfologia comparata", adica compararea alcatui rii corpurilor. Oamenii au brate, pasarile au aripi, pestii au inotatoare - cartea are diagrame foarte convingatoare, care le fac sa para foarte asemanatoare. Pa sarile au gheare, iar noi avem degete - cartea arata cum s-au putut transforma unele in altele.[In ilustratia de la pagina 215 a Zoologiei generale ni se arata un „intermediar ipotetic" (numit astfel in legenda ilustratiei) intre aripioara pestelui si membrele unui amfibian. Cu alte cuvinte, in absenta unei specii intermediare, autorul era nevoit sa o inventeze. (n. ed.)] Ni se arata cum toate fiintele au o alcatuire foarte asema natoare, iar diferitele alcatuiri sunt aranjate pe tipuri si genuri. Desigur, aceasta nu e o dovada. Ea este insa ceva foarte logic pentru cine crede in evolutie.

Pe de alta parte, adeptii stiintei creationiste spun ca, daca crezi ca Dum nezeu a creat universul, atunci El trebuie sa fi avut un plan director la temelia creatiei; deci toate felurile de fapturi vor avea asemanari de princi piu. Daca crezi ca Dumnezeu a facut toate fapturile, acele diagrame te vor convinge ca da, intr-adevar Dumnezeu le-a creat dupa un plan. Daca crezi ca o faptura a evoluat din alta, privesti acele diagrame si iti spui: da, au evoluat una din alta. Dar aceasta nu este o dovada nici pentru, nici impotriva evoluti ei. In realitate, oamenii accepta evolutia pe alte temeiuri si apoi privesc la astfel de diagrame, iar diagramele ii conving si mai mult.

2. Urmeaza apoi ,fiziologia comparata". Zoologia generala afirma: „Te suturile si fluidele organismelor arata multe similaritati principiale in ceea ce priveste proprietatile fiziologice si chimice, mergand in paralel cu trasaturile morfologice."[Tracy I. Storer, General Zoology, McGraw -Hill Book Companv, Inc New York 1951,p.216.] De pilda:

„din hemoglobina sangelui vertebratelor se obtin cristalele de oxihe moglobina; structura lor cristalina... merge in paralel cu clasificarea ver tebratelor intemeiata pe alcatuirea corpului. Cele ale fiecarei specii sunt distincte, dar toate cele dintr-un gen au o anume caracteristica comuna. Mai mult, cele ale tuturor pasarilor au anumite asemanari, dar difera de cristalele obtinute din sangele mamiferelor sau reptilelor."

Si aici putem spune acelasi lucru pe care l-am spus despre morfologie. Daca crezi in creatie, spui ca Dumnezeu a facut fapturile asemanatoare cu sange asemanator, si nu e nici o problema. Daca crezi in evolutie, spui ca unele au evoluat in altele.

S-a alcatuit si un sistem de datare dupa precipitarile din sange. Savantii observa ca precipitarile sunt asemanatoare la fiecare specie, ca au ceva comun in interiorul unui gen, si ca sunt cu totul diferite la genuri diferite: pasari si maimute, de exemplu. De aici ei fac anumite calcule si hotarasc cati ani despart aceste fiinte pe scara evolutiei. Cum se intampla, calculele lor dau totul peste cap. Daca se accepta acest sistem, celelalte sisteme de datare trebuie schimbate; astfel ca sistemul este inca controversat. De fapt, el nu dovedeste nimic, caci poti sa il accepti fie ca dovada a evolutiei, fie a creatiei lui Dumnezeu.

3. Exista si un al treilea argument, numit „embriologia comparata". Cartile de tipul Zoologiei generale aveau, de obicei, imagini care aratau stadiul embrionar al pestelui, salamandrei, broastei testoase, puiului de gaina, porcului, omului etc., demonstrand ca arata foarte asemanator si spunand ca, treptat, acesti embrioni se dezvolta diferit. Puteai vedea cum omul are asa-numitele „fante branhiale" in embrion. Se presupunea deci ca ele sunt amintirea stramosilor sai.[Adica - dovada ca omul a evoluat din animalele acvatice cu branhii. (n. ed.) ] Ernst Haeckel, in „teoria recapitularii" si „legea biogenezei" afirma ca „un organism individual, in cursul dezvoltarii sale (ontogeneza), tinde sa recapituleze stadiile strabatute de stramosii sai (filogeneza)." Astazi teoria lui nu mai este acceptata de evolutionisti. Savantii au descopedt ca „fantele branhiale" nu sunt deloc fante branhiale, ci doar pregatesc ceea ce urmeaza a se transforma in gatul fiintei umane. Asa ca dovada cu pricina a cam fost inlaturata. Apoi, s-au folosit si de argumentul ca asemanare inseamna dovada, lucru cu totul incorect.

4. O alta dovada, mult mai puternica in trecut decat astazi, este aceea a organelor „vestigiale". Evolutionistii pretindeau ca exista anumite organe, precum apendicele omului, care par a nu mai avea acum vreo functie, si deci trebuie sa fi ramas din stadiile de evolutie anterioare, cand o maimuta sau alti stramosi ai omului le foloseau. Dar se descopera tot mai mult ca aceste organe „rudimentare" au o anume functie; de pilda, s-a descoperit ca apendicele are o anume functie glandulara, deci si acest argument si-a pierdut insemnatatea.[„Practic toate organele asa-numite .<<rudimentare>>, in special cele ale omului, s-au dovedit in ultimii ani a avea o utilitate clara, nefimd de loc rudimentare. Candva, evolutionistii pretindeau ca omul are cam 180 de organe rudimentare, dar astazi ei nu mai pomenesc practic nici unul. Unele dintre acestea erau glanda tiroida, timusul, coccisul, glanda pineala, muschii urechii, amigdalele si apendicele. Toate sunt acum cunoscute ca avand functii utile, adesea chiar esentiale" (H. Morris, Scientific Creationism, Master Books, Green Porest, Arkansas, 1985, p. 76). Pentru o tratare amanuntita a subiectului vezi cartea „Vestigial organs" are Fully Functional, de Dr. Jerry Bergman si Dr. George Howe, Creation Research Society Books, Terre Haute, Indiana, 1990. (n. ed.) ] Si chiar daca noi nu stim la ce foloseste un anumit organ, aceasta nu inseamna ca el a ramas de la vreo forma de viata inferioara.

5. Urmeaza apoi argumentele provenite din paleontologie: studiul fosilelor. Desigur, prima dovada aparent convingatoare este stratificarea geologica, precum in Marele Canion, unde poti vedea tot felul de straturi; si, cu cat mergi mai jos, cu atat creaturile din ele par a fi mai primitive. Savantii dateaza straturile dupa felul vietuitoarelor gasite in ele.

Straturile acestea au fost descoperite in secolul al nouasprezecelea, cand s-a determinat care erau mai vechi si care mai recente; iar acum exista un sistem destul de elaborat prin care se poate spune care strat e mai vechi si care mai recent.[Schema „coloanei stratigrafice" imaginate de evolutionisti (cu datarea fiecarui strat) nu se poate gasi niciunde in natura ca un set complet de sedimente de grosimea standard. „Este o alcatuire imaginara care a fbst sintetizata prin compararea unui strat de roci dintr-o parte a lumii cu un strat cu infatisare similara dintr-o alta parte a lumii." Vezi Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., cap. 3, 7. (n. ed.) ] Totusi intregul sistem de datare e mai curand circular. intrucat adeseori straturile sunt „cu susul in jos" fata de modelul evolutionist[Enciclopedia Britanica (ed. a 11-a) admite ca in unele campuri toate straturile sunt exact „cu susul in jos" - adica creaturile primitive se gasesc la un nivel mai ridicat decat cele „mai evoluate"], este nevoie de anumite corectii. La fel cum sistemul ptolemeic avea nevoie de anumite corectii (trebuind sa se nascoceasca epiciclurile, fiindca planetele nu se deplasau in jurul pamantului in mod uniform), tot asa si evolutionistii trebuie sa faca corectii cand descopera ca, conform teoriei evolutioniste, straturile sunt „invers". Ele trebuie datate dupa fosilele pe care le contin. Dar cum stiu evolutionistii ca fosilele din ele sunt in ordinea corecta ? O stiu fiindca altundeva fosilele erau in ordinea „corecta" dupa modelul evolutionist, iar sistemul si l-au luat de acolo. Daca privesti mai indeaproape, vezi ca este vorba de un sistem circular. Trebuie de fapt sa ai credinta ca el corespunde cu adevarat realitatii.

Exista si destule puncte slabe. De pilda, faptul ca vietuitoarele apar cu totul brusc in fiecare strat, fara tipuri intermediare care sa duca la ele. Pe deasupra, pe masura ce se continua cercetarile, se descopera animale in unele straturi unde nu ar trebui sa se afle. De exemplu, acum se descopera in nivelul precambrian creaturi de tipul sepiei (Tribrachidid) si tot felul de animale destul de complexe de acelasi fel, care nu ar trebui sa fie acolo, fiindca se presupune ca ele nu au evoluat decat cu vreo suta de milioane de ani mai tarziu. Deci fie trebuie sa-ti schimbi ideile despre evolutia acestor creaturi, fie trebuie sa spui ca ele nu sunt decat exceptii.

In general, nu exista dovezi ca straturile s-au depus de-a lungul a milioane de ani.[Presupunerea uniformista ca straturile s-au depus treptat de-a lungul a milioane de ani nu este confirmata de probe doveditoare. Procesele geologice modeme arata ca nu exista niciunde astazi roci care sa se formeze la fel cu cele din straturile existente. Aceasta indica o origine catastrofica a straturilor. Vezi R. Milton, Shattering the Myths of Darwinism, op. cil., pp. 72-79, si H. Morris, Scientific Creationism, op. cit., p. 101-111. (n. ed.) ] Creationistii ce vorbesc de Potopul lui Noe spun ca la fel de bine, se poate accepta ca Potopul a pricinuit exact acelasi lucru. Vietuitoarele simple de pe fundul marii ar fi, in general, primele care sa fie ingropate, urmate de pesti si alte organisme care traiesc aproape de suprafata oceanului. Animalele mai dezvoltate, inclusiv omul, s-ar duce pe terenurile mai inalte, incercand sa se indeparteze de Potop. Ar exista putine ramasite de oameni, fiindca omul ar incerca sa se urce in barci si in alte mijloace spre a se indeparta.

[ Dr. H. Morris completeaza: „Faptul ca, desi ar trebui, indeobste, sa ne asteptam la aceasta ordine, s-a descoperit ca exista multe exceptii de la ea, atat de tipul omisiunilor, cat si al inversarilor, este, cu siguranta, un lucru de asteptat cand este vorba de evenimente de tipul Potopului, dar este extrem de greu de argumentat logic in termenii evolutiei si uniformitatii" (H. Morris si J.C. Whitcomb, The Genesis Flood, Presbyterian and Reformed Publishing, Phillipsburg, NewJersey, 1961, p. 276). Dr. David M. Raup, curator la sectia de geologie de la Chicago Pield Museum of Natural History (care adaposteste cea mai mare colectie de fosile din lume), a studiat pe larg succesiunea acestor fosile si a ajuns la urmatoarea concluzie: „in anii de dupa Darwin, adeptii sai au sperat sa gaseasca succesiuni predictibile. In general, acestea nu au fost gasite - totusi optimismul a murit greu, iar in tratate s-au strecurat cateva pure fantezii." Dr. Raup, socotit pe plan mondial a fi cel mai mare paleontolog in viata, este evolutionist, dar recunoaste ca, dupa arhiva fosilifera, te poti adapta la absolut oricare teorie. El spune ca, in ceea ce priveste ordinea, fosilele puteau fi depozitate la fel de bine si stohastic (adica la intamplare) (David Raup, „Probabilistic Models in Evolutionary Paleo-Biology", in American Scientist, ian.-feb. 1977, p. 57). El noteaza chiar implicatiile hazlii ale acestui fapt pentru creationisti: „Unul dintre lucrurile hazlii ale disputei evolutie-creatie este faptul ca creationistii au acceptat notiunea eronata ca arhiva fosilifera arata o progresie amanuntita si ordonata si si-au dat multa osteneala sa potriveasca acest .<<fapt>> cu geologia Potopului" (David Raup, „Evolution and the Fossil Record"; in Science, 17 iulie, 1981, p. 289). „Cu alte cuvinte", scrie Dr. Henry Morris, „Raup spune ca geologii Potopului nu au nevoie sa-si bata capul spre a alcatui un model al Potopului pentru ordinea fosilelor, intrucat nu exista nici o .<<ordine>> la care sa adapteze !" (The Biblical Basis for Modem Science, Baker BookHouse, Grand Rapids, Michigan, 1984, p. 363). (n. ed.)]

Pe deasupra, o fosila se pastreaza numai in cazul existentei unor conditii foarte speciale. O vietuitoare trebuie sa fie ingropata dintr-o data, intr-un anumit fel de mal care ii ingaduie sa se pastreze.[Adica, sa previna descompunerea sa de catre bacterii sau devorarea de catre rapitoare. Mai mult, sedimentul trebuie sa aiba o grosime considerabila spre a preveni dispersarea sa prin procesele naturale. Richard Milton arata: „Nu se cunosc niciunde in lume roci fosilifere aflate in curs de formare astazi. Nu ducem lipsa de ramasite organice, nu lipsesc nici linisti tele medii marine sedimentare. Exista, intr-adevar, oasele si carapacele a milioane de fiinte pe uscat si in mare, dar niciunde ele nu sunt ingropate lent in sedimente si apoi litifiate. Ele sunt doar sfaramate de vant, maree, clima si rapitori." (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., p. 78). Acest fapt arata ca fosilele existente s-au format ca rezultat al unei mari catas trofe. Vezi si H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., pp. 97-101. (n. ed.) ] Insasi ideea desfasurarii treptate a acestor procese este din ce in ce mai mult pusa la indoiala. Avem acum dovada ca petrolul si carbunele si alte lucruri similare se pot forma intr-un timp extrem de scurt - in decursul a catorva zile sau saptamani.[Vezi John D. Morris, The Young Earth, Master Books, Green Forest, Arkansas, 1994, pp. 102-103. (n. ed.)] Insasi formarea fosilelor pledeaza mai curand in favoarea unei catastrofe.

In domeniul paleontologiei, argumentul cel mai important impotriva evolutiei este faptul ca e greu de spus ca s-a gasit vreodata un singur lucru care sa poata fi numit o specie intermediara. De fapt, Darwin era foarte ingrijorat de acest lucru,El scria:

„Numarul varietatilor intermediare care au existat anterior [trebuie] sa fie cu adevarat enorm. Atunci de ce nu abunda aceste legaturi interme diare in fiecare formatiune geologica si in fiecare strat? Cu siguranta, geologia nu ne descopera nicidecum vreun lant organic perfect aranjat in trepte; iar aceasta este poate cea mai evidenta si mai serioasa obiectie ce se poate avansa impotriva teoriei. Cred ca explicatia tine de extrema im perfectiune a datelor geologice."[Charles Darwin, The Origin of Species, Modem Library, Random House, New York., p. 234.]

Savantii de azi spun ca arhiva fosilifera este extrem de bogata: sunt cunoscute mai multe specii fosile decat specii vii. Totusi, nu s-au gasit decat vreo doua exemple care pot fi interpretate ca fiind, oarecum, niste specii intermediare. Ti se va spune despre pterodactil - o reptila cu aripi -, sustinandu-se ca acea reptila urma sa devina pasare. Dar de ce sa nu poti spune ca este doar o reptila cu aripi?[Animalul pe care evolutionistii il citeaza cel mai des ca facand tranzitia de la reptile la pasari nu este de fapt pterodactilul, ci arhiopterixul. Phillip E. Johnson numeste arhiopterixul o „ciudata abatere de la o tipologie, precum ornitorincul contemporan" (Darwin on Trial ed cit., p. 80); Henry Morris arata ca acesta e „o forma de tip mozaic (care) nu poseda structuri tanzitionale" (The Biblical Basisfor Modem Science. ed. cit., p. 341); si chiar evolutionistii Stephen Jay Gould si Niles Eldredge recunosc ca acest „curios mozaic de felul arhioptenxului nu conteaza" ca o trecere lina in arhiva fosilifera (Paleobiology, vol 3 1977 p. 147). Michael Denton noteaza ca „este incontestabil ca la aceasta pasare'arhaica'nu s-a ajuns printr-o serie de forme tranzitionale de la o reptila terestra obisnuita, printr-un numar de tipuri treptate, cu pene din ce in ce mai dezvoltate, pana la atingerea starii de avian" (Evolutwn: A Theory in Crisis, ed. cit., p. 176. (n. ed.)]

Exista unele fosile numite „fosile-index" care, cand sunt gasite intr-un anume strat, ne spun ca stratul nu poate fi mai vechi de o anumita data, fiindca animalul respectiv se presupune ca a disparut intr-o anume epoca' Insa s-a descoperit un peste[Este vorba de coelcanth, care a fost descoperit in 1938 in largul coastelor Madagascarului Se credea ca coelcanthul era strans inrudit cu stramosii directi ai amfibienilor. insa, cand a fost disecat, „organele sale interne nu au aratat semne ca ar fi fost adaptat pentru un mediu de uscat si nu au aratat cum s-ar putea ca un peste sa devina amfibian" (Johnson, Darwin on trial, ed. cit., pp. 76, 77; vezi si Denton, op. cit., pp. 157, 179-80). (n. ed.) ] care inota prin ocean, despre care se credea ca disparuse in urma cu saptezeci de milioane de ani.[Adica aproximativ in acelasi timp cand se presupunea ca au disparut si dinozaurii. (n ed)] Intrucat era socotit a fi o fosila-index, el a dat totul peste cap, iar stratul care fusese datat dupa acest peste disparut nu mai era corect.[Sunt multe alte organisme ale caror fosile fusesera gasite numai in straturi despre care se credea ca au sute de milioane de ani, fiind deci folosite ca fosile-index - pana ce au fost descoperite traind inca in vremurile moderne. Pentru o lista partiala a acestor organisme vezi Scientific Creationism, ed. cit., pp. 88-89. (n. ed.)]

Cum se face ca unele specii evolueaza iar altele raman asa cum erau ? Exista o multime de specii gasite in straturile „stravechi" care' sunt identice cu speciile care traiesc astazi. Evolutionistii socotesc ca exista unele specii „respinse" care, dintr-un anume motiv, nu duc nicaieri, iar alte specii sunt mai progresive, fiindca au energia de a merge inainte. Dar aceasta este o credinta, nu o dovada. Speciile fosile care s-au pastrat sunt tot asa de deosebite intre ele precum cele vii.

6. Urmeaza apoi dovezile „evidentei" familiilor. In majoritatea manualelor despre evolutie se afla desene artistice descriind evolutia calului si a elefantului. Exista o mare doza de subiectivitate inclusa in ele, ca si atunci cand artistii il infatiseaza pe omul de Neanderthal aplecat in jos spre a semana cu o maimuta. Nu este vorba de vreo dovada stiintifica, ci de imaginatie intemeiata pe conceptia filosofica a unui om. Exista cateva urme in arhiva fosilifera care fie ca sunt impotriva evolutiei, fie arata ca nu exista dovezi nici pro, nici contra; la fel cum exista cateva lucruri cu totul deosebite, care nu pot fi explicate prin evolutie.

Cele cateva linii „clare" de descendenta - calul, porcul etc. - cuprind fie variatii in interiorul unui tip (cum este, evident, cazul cailor de diferite marimi), fie, daca nu (cand par a cuprtnde diferite feluri de vietuitoare), atunci nu fac decat sa presupuna, fara sa poata dovedi, ca o vietuitoare este legata de o alta prin descendenta directa.[Un articol recent din World Magazine (17 iulie, 1999) noteaza urmatoarele, privitor la una dintre aceste asa-zise linii de descendenta, probabil cea mai cunoscuta: „Muzeul Field [din Chicago] este sursa acelui exponat foarte mult reprodus care intentioneaza sa arate evolutia calului. Scheletele mici sunt urmate de alte schelete ceva mai mari si din ce in ce mai cabaline, schimbandu-se usor pana ce se ajunge la calul din ziua de azi. La prima vedere, exponatul pare sa aduca o vie dovada vizuala asupra evolutiei, fara vreo veriga lipsa, de la marunta creatura asemanatbare cu un dihor pana la maretul armasar, si a fost folosit ca atare in nenumarate carti de stiinta. Insa, s-a vadit ca animalele ale caror schelete sunt aranjate in acest mod nu au nici o legatura unele cu altele. Ele reprezinta specii diferite, ramuri diferite si perioade care se suprapun, cum insisi evolutionistii - solicitati sa se pronunte asupra subiectului de criticii darwinismului - au fost siliti sa recunoasca. Spre cinstea sa, Muzeul Field a scos vitrina, inlocuind-o cu o fotografie a vechiului exponat, impreuna cu o relatare a controversei" (Gene Edward Veith, „Adinitting Its Mistakes"). Despre presupusele linii de descendenta vezi si Denton, op. cit., pp. 182-86,191, si Milton, op. cit., pp. 102-5. (n. ed.) ] Daca evolutia este adevarata, liniile de descendenta pot fi plauzibile; dar ele nu constituie, in nici un caz, dovezi ale evolutiei.

7. Ultima dintre asa-zisele dovezi ale evolutiei este existenta mutatiilor. De fapt, orice savant serios iti va spune ca toate celelalte nu sunt cu adevarat dovezi; singura dovada este cea a mutatiilor.

Exista unii evolutionisti, precum Theodosius Dobzhansky, care spun: „Am dovedit evolutia fiindca am creat o noua specie in laborator". Dupa treizeci de ani de lucru asupra mustei fructelor, care se inmulteste foarte repede, poti obtine echivalentul generational al catorva sute de milioane de ani de viata umana in cateva decade. Experimentul lui Dobzhansky consta in iradierea mustei fructelor, obtinand, in final, doua exemplare cu modificari, care nu se mai imperecheau cu celalalt fel de musca a fructelor. Caci astfel definea el speciile - prin faptul ca nu se incruciseaza intre ele; deci, zicea el, „Am evoluat o noua specie".

In primul rand, aceasta s-a realizat in conditii extrem de artificiale, prin iradiere; este deci nevoie sa lansezi o noua teorie a undelor radioactive din spatiul extraterestru spre a o justifica. In al doilea rand, nu e altceva decat tot musca fructelor. Ca nu are aripi, sau este purpurie in loc sa fie galbena, ea ramane tot musca fructelor, si in esenta nu difera de vreo alta musca a fruc telor; este doar o alta varietate. Astfel ca, de fapt, el nu a dovedit nimic.[Phillip E. Johnson observa ca „Experimentatorul poate mari sau reduce mult numarul de tepi al mustei fructelor, (...) sau sa-i reduca mult marimea aripilor etc., dar musca fructelor ramane totusi musca fructelor, de obicei una prost adaptata. Unele relatari crediteaza expe rimentele asupra mustei fructelor cu producerea de noi specii, in sensul unor populatii care nu se incruciseaza intre ele; altii contesta ca hotarul speciei a fost cu adevarat trecut.]

(==)

8. Mai este un lucru care a fost folosit ca un fel de "dovada a evolutiei" - datarea radiometrica: radiocarbon, potasiu-argon, dezintegrarea uraniului,etc. Toate au fost descoperite in secolul al douazecilea, unele chiar foarte recent. Evolutionistii spun ca metodele mentionate dovedesc ca lumea este cu adevarat foarte veche. Un manual spune ca ele au produs o revolutie in datare , fiindca inainte nu aveam decat idei relative privitoare la varsta, iar acum avem idei absolute. Se poate testa o anumita roca dupa metoda potasiu-argon , ajungandu-se la ideea ca roca are doua miliarde de ani vechime; se accepta o marja de eroare de vreo 10 procente. Adevarul este ca uriasa varsta a pamantului a fost deja presupusa a fi "cunoscuta" savantilor mult inainte de aparitia metodelor de datare. De la aparitia lor, metodele de datare s-au intemeiat pe presupunerile uniformiste ale lui Charles Lyell, ca lumea are mai multe milioane de ani sau chiar miliarde de ani vechime. William B.N.Berry scrie in cartea sa, Grown of a Prehistoric Time Scale:

"Evolutia este deci adevaratul temei al scalei temporale geologice, desi scala ca atare a fost alcatuita inainte ca Darwin si Wallace sa-si prezinte lumii stiintifice sistemul selectiei naturale"

Totul depinde de filosofia ta. Metoda datarii radiometrice "functioneaza" numai daca stim dinainte ca lumea "are milioane de ani vechime". Deci, in privinta datarii, nu sunt nicidecum revolutionari, ci doar se conformeaza unei pareri deja acceptate. Daca noile metode de datare ar fi spus ca lumea are doar cinci mii de ani vechime in loc de trei miliarde, savantii nu le-ar fi acceptat asa de usor.

Coloana stratigrafica si varsta aproximativa a tuturor straturilor purtatoare de fosile au fost si ele intocmite conform teoriei evolutioniste, cu mult inainte de a se fi auzit macar de datarea radiometrica. Orice carte stiintifica obiectiva asupra subiectului iti va spune ca singurul mod in care se poate acorda un numar absolut de ani diferitelor straturi este acceptarea teoriei evolutiei.

Ca indicatii decisive asupra varstei straturilor se folosesc "fosilele index", iar varsta fosilelor index se determina conform presupunerilor evolutioniste asupra lor. Iata ce afirma The American Journal of Science:

„Singura scala cronometrica aplicabila in istoria geologica pentru clasificarea stratigrafica a rocilor si datarea evenimentelor geologice in mod exact este furnizata de fosile. Datorita ireversibilitatii evolutiei, ele ofera o scala temporala fara ambiguitati pentru determinarea varstei relative si pentru corelarea rocilor din intreaga lume."[ O.H. Schindewolf, „Comments on Some Stratigrafic Terms", American Journal of Science vol. 255 (iunie, 1957), p. 394. Apud H. Morris, Scientific Creationism, ed. cit., p. 135. In acelasi sens scrie si W.M. Elasser de la Universitatea Maryland: „Cum bine se stie, ordinea straturilor geologice este fixata in totalitate prin intermediul fosilelor; deci metoda geologica presupune existenta, in acele perioade, a unor vietuitoare de o complexitate tot mai mare" (Enciclopedia Britanica, 1973, vol. 7, p. 850). J. O'Rourke, scriind in The American Joumal of Science (ian. 1976, p. 53), atirma: „Profanii inteligenti au suspectat de mult ratio namentul circular al folosirii rocilor pentru datarea fosilelor si al fosilelor pentru datarea ro cilor. Geologii nu si-au batut vreodata capul sa se gandeasca la un raspuns satisfacator, sim tind ca nu merita sa dea o explicatie atata vreme cat treaba aducea rezultate. Se presupune ca acesta ar fi pragmatism tare de cap." (n. ed.)]

Avem deci iarasi o argumentare in cerc. Teoria evolutiei nu este dovedita prin „milioanele de ani", fiindca milioanele de ani se bazeaza pe teoria evolutiei. Daca evolutia nu este adevarata, nu este nevoie de milioanele de ani. in al doilea rand, exista cateva presupuneri initiale de la care metodele de datare radiometrica trebuie sa porneasca. Metodele mentionate, care urmaresc timpul de dezintegrare a mineralelor radioactive in componente „fiice", cer urmatoarele: (1) sa existe uniformitate absoluta - adica rata de dezintegrare sa fi fost intotdeauna aceeasi atata timp cat s-a desfasurat procesul, (2) sa nu fi existat contaminare din surse exterioare - lucru care se admite ca se intampla, (3) obiectul care este datat sa fi fost izolat, ingropat undeva, fara sa fi fost atins de vreo materie organica din afara si, in sfarsit, (4) sa nu fi existat nici una dintre componentele fiice in locul initial, ci numai componentul „parinte". Toate acestea sunt doar presupuneri; ele nu se pot dovedi.

Iata ce scrie evolutionistul William B. N. Berry despre presupunerile uniformiste nedovedite pe care se bazeaza metodele de datare radiometrica si, de fapt, toate aspectele geologiei si paleontologiei evolutioniste:

„Pentru a fi interpretate, toate fenomenele legate de istoria trecuta a pamantului depind de principiul uniformitatii proceselor naturii in timp. Absolut totul, de la interpretarea scoicilor pastrate in roci ca ramasite ale unor organisme candva vii, pana la fixarea perioadelor de timp folosind viteza de dezintegrare a unor izotopi instabili precum Potasiu 40 sau Car bon 14, depind de acest principiu. De pilda, metoda Carbonului 14 depin de de acest principiu prin presupunerea faptului ca radiatia cosmica a avut aceeasi intensitate cel putin in ultimii 35000 de ani (perioada de timp pentru care metoda aceasta este cea mai potrivita), si ca viteza de dezintegrare a Carbonului 14 a fost intotdeauna aceeasi ca in prezent. Este evident ca, fara un principiu al uniformitatii proceselor naturale, determinarea varstei pe baza de Carbon 14 nici nu poate fi gandita."[W.B.N. Berry, op. cit., p. 23.]

Multi oameni, chiar intre neevolutionisti, admit ca metoda Carbon 14 este cea mai de incredere dintre toate metodele de datare; chiar adeptii creationis mului stiintific admit ca ea are o exactitate acceptabila cam pana pe la 3000 de ani, „desi cu destul de multe scapari si incertitudini"[Henry M. Morris, Scientiflc Creationism, op. cit. p. 162. Motivele pentru care datarea cu radiocarbon are o anume exactitate pana la 3000 de ani (dar nu mai mult) sunt explicate la pp. 164-167. Vezi si John D. Morris, The Young Earth, op. cit., pp. 64-67. (n. ed.)]. Ea a fost testata pe anumite articole a caror varsta era cunoscuta, si in multe cazuri s-a dove dit a nu fi prea departe. Dar peste 2000 sau 3000 de ani ea devine extrem de indoielnica. Chiar adeptii metodei admit ca, datorita faptului ca timpul de injumatatire al Carbonului 14 este cam de 5600 de ani, metoda nu poate fi exacta dincolo de 25000 sau cel mult 35000 de ani. Celelalte metode, pre cum potasiu-argon, dezintegrarea uraniului etc., pretind a avea un timp de injumatatire de 1,3 si respectiv 4,5 miliarde de ani; de-aceea, cand e vorba de dovedirea varstei rocilor vechi, se folosesc aceste metode.

Metoda Carbon 14 se foloseste doar pentru materii organice iar metoda potasiu-argon si metoda uraniului se folosesc la roci.[Metodele radioizotopilor nu se pot aplica fosilelor si nici rocilor sedimentare care contin fosile, ci doar rocilor vulcanice care se pot afla deasupra sau dedesubtul stratului purtator de fosile. (n. ed.)] Aceleasi lucruri sunt valabile aici ca si la prima metoda: trebuie sa fi existat uniformitate vreme de miliarde de ani si nici o contaminare din afara. La metoda potasiu-argon, de pilda, trebuie presupus ca la inceput, inainte de a se descompune in Argon 40, exista numai Potasiu 40[Iata o presupunere importanta. „Argonul 40 este un izotop foarte obisnuit in atmosfera si in rocile scoartei terestre. Intr-adevar, argonul este al doisprezecelea element chimic ca raspandire pe pamant si mai mult de 99% din el este Argon 40. Nu exista vreo cale fizica sau chimica pentru a spune daca o mostra de Argon 40 este un reziduu al dezintegrarii radioactive sau a fost prezent in roci atunci cand s-au format" (Milton, op. cit., p. 47). Faptul ca Argonul 40 era prezent in mineralele de potasiu in momentul formarii lor este evidentiat de datele extrem de eronate pe care metoda potasiu-argon le da pentru rocile recent formate, a caror varsta e cunoscuta (vezi maijos). (n. ed.)]; toate aceste lucruri trebuie primite pe temeiul credintei. Daca incerci sa masori ceva „recent", sa zicem doar de un milion de ani vechime, folosind aceasta metoda cu timp de injumatatire de peste un miliard de ani, este ca si cum ai incerca sa masori un milimetru cu o rigla de un metru: nu este prea corect, chiar daca presupunem ca se poate.

Exista numeroase cazuri cand metoda s-a aplicat unor roci recente, ajungan du-se la varste de milioane sau miliarde de ani.[De exemplu, Institutul Hawaian de Geofizica a folosit metoda potasiu-argon spre a data rocile vulcanice de langa Hualalei, Hawai, obtinand varste de pana la 3 miliarde de ani - desi se stie ca rocile s-au format cu ocazia unei eruptii moderne din 1801. Alte roci similare, formate cu mai putin de 200 de ani in urma de catre un vulcan activ (Kilauea), au dat, prin metoda potasiu-argon,varste de pana la 22 de milioane de ani. Scurgerile de lava de la Mt. Ngauruhoe, Noua Zeelanda, vechi de cincizeci de ani, au dat varste model de pana la 3,5 milioane de ani. (Vezi Milton, op. cit., pp. 38,47-48). (n. ed.)] Deci, toata aceasta chestiune este foarte nesigura. Ea presupune in primul rand existenta acelor miliarde de ani.[Dr. John D. Morris arata ca datarea radiometrica (in acest caz, metoda dezintegrarii uraniului) se bazeaza pe „presupunerea ca pamantul este macar destul de vechi pentru cantitatea prezenta de plumb radiogenic (adica componenta fiica) dintr-un specimen spre a fi fost produs de prezenta viteza de dezintegrare a uraniului. Daca stim ca pamantul este vechi, exista posibilitatea ca datarea radioizotopica sa fie utila pentru a determina cat este de vechi, dar este inutila in dovedirea vechimii sau tineretii pamantului. Ea presupune vechimea pamantului" (J.D. Moms, op. cit., p 57). (n. ed.) ]

Exista si alte tipuri de teste care s-au folosit in diverse perioade, de pilda cantitatea de sodiu si de alte substante chimice acumulata in ocean. Se masoara concentratia elementelor care exista acum in ocean, se masoara aproximativ cat din aceasta ajunge in mare in fiecare an, si de aici se obtine o estimare a vechimii posibile a oceanului; si probabil ca oceanul este la fel de vechi ca si lumea. S-a facut acest lucru cu sodiul si s-a descoperit ca lumea avea 100 de milioane de ani vechime. Dar s-a mai descoperit ca raspunsurile difera in functie de elementul folosit: plumbul da o varsta de 2000 de ani, altele dau 8000 de ani, altele 100 de ani, iar altele 50 de milioane - deci nu exista nici o concordanta.[V. Chemical Oceanography, editata de J.P. Riley si G. Skirrow, Academic Press Londra 1965, vol. I,p.164. ]

Exista si alte teste. De exemplu, s-a facut un test intemeiat pe cantitatea de Heliu 4 care intra in atmosfera din coroana solara; acesta a indicat ca atmosfera pamantului nu are decat vreo cateva mii de ani vechime.[Henry Faul, Nuclear Geology, John Wiley, New York, 1954. (Pentru o discutie mai recenta asupra acestor descoperiri vezi R. Milton, Shattering the Myths..., ed. cit., pp. 44-46, si monografia tehnica a lui Larry Vardiman, The Age of the Earth's Atrnosphere, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1990 - n. ed.). ]

Prin urmare, testele mentionate sunt foarte nesigure; iar unele dintre ele arunca mari indoieli asupra faptului ca lumea ar putea fi catusi de putin de 5 miliarde de ani vechime.

Daca te gandesti bine, depinde de credinta fiecaruia. Unii savanti cred ca pamantul este foarte vechi fiindca evolutia este de neconceput daca pamantul nu este foarte vechi. Daca crezi in evolude, trebuie sa crezi si ca pamantul este foarte vechi caci, evident, evolutia nu functioneaza pe termen scurt. Dar in privinta dovezilor stiintifice existente, nici una nu poate sa spuna ca pamantul are 5 miliarde de ani vechime sau 7500 de ani - oricare data este posibila. Depinde de premisele de la care pornesti.

Teoria evolutiei este inteligibila filosofic

Iata deci ca evolutia nu e de fapt o problema stiintifica, ci una filosofica. Trebuie sa intelegem ca teoria evolutiei pare usor de acceptat anumitor savanti, filosofi sau oameni obisnuiti fiindca au fost pregatiti in acest sens. Sa cercetam deci antecedentele sale filosofice in apostazia societatii occidentale de la crestinismul traditional.[Unele dintre discutiile care urmeaza in aceasta sectiune au fost luate din lectiile anterioare ale „Cursului de Supravietuire" tinut de Parintele Serafim. (n. ed.) ]

Cum am vazut, ideea de evolutie s-a ivit la sfarsitul veacului al optsprezecelea, sfarsitul Iluminismului si inceputul epocii revolutionare - propria noastra epoca. Iluminismul se caracteriza printr-o conceptie stabila asupra lumii, dar o stabilitate care nu putea dura; ea trebuia sa lase loc conceptiei evolutioniste. Vom discuta mai tarziu de ce a fost asa.

Una dintre lucrarile clasice despre epoca Luminilor, The European Mind (Gandirea europeana) de Paul Hazard, afirma:

„[in aceasta perioada] in Europa a avut loc o infruntare morala. Ras timpul intre Renastere, din care descinde in linie dreapta, si Revolutia Franceza, careia ii faurea armele, alcatuieste o epoca neintrecuta de nici o alta ca importanta istorica."[Paul Hazard, The European Mind, 1680-1715, Meridian Books, New York, 1963, p. xviii.]

Ilummismul a constituit epoca clasica a Europei moderne. Aceasta perioada dintre Renastere si vremurile moderne a fost prima incercare reala de a alcatui o sinteza armonioasa a noilor forte slobozite de Evul Mediu, Renastere si Reforma,[Parintele Serafim aratase intr-o lectie anterioara ca, dupa schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxa, tendinta apuseana spre rationalism a inaintat fara restrictii. Aceasta s-a vazut aproape imediat dupa schisma, o data cu aparitia scolasticii, in care ratiunea era inaltata deasupra credintei si traditiei. (n. ed.) ] fara a pierde temelia duhovniceasca a unui oarecare crestinism.

Intaiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era dominatia perspectivei stiintifice asupra lumii, care a luat forma lumii-masina a lui Isaac Newton.[Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un teist care credea in Iisus Hristos, dar era chinuit de griji pentru rationalismul crestinismului. Asemeni altor ganditori ai Iluminismului, precum Thomas Jefferson, el s-a dedicat salvarii crestinismului prin rescrierea Bibliei si curatarea ei de ceea ce el numea „coruperi", adica intamplarile miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf. Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43) (n. ed.)] Epoca lui Newton, inceputul Iluminismului, a fost o vreme cand stiinta si religia rationala pareau a fi de acord ca totul in lume mergea bine, iar artele infloreau intr-un mod cum nu aveau sa mai infloreasca vreodata in Apus.

Inainte de aceasta, Apusul cunoscuse cateva veacuri de framantare intelectuala si chiar de haos, o data cu prabusirea sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte facandu-se simtite, ceea ce a dus la dispute aprinse si razboaie sangeroase. Razboaiele religioase cu tot felul de scopuri lumesti s-au incheiat o data cu Razboiul de Treizeci de Ani, in 1648, care a devastat Germania. Protestantismul se rasculase impotriva complicatiei si coruptiei din catolicism; a avut loc o renastere a gandirii si artei pagane antice; noul umanism descoperise omul natural, ceea ce a impins inca mai in spate ideea de Dumnezeu; si, lucru si mai semnificativ pentru viitor, stiinta a inlocuit teologia ca dreptar al cunoasterii, iar studiul naturii si al legilor ei a ajuns sa para cel mai insemnat demers intelectual.

Totusi, in veacul al saptesprezecelea si inceputul celui de-al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru si armonie in gandirea apuseana. De fapt, crestinismul nu fusese rasturnat de noile idei, ci, mai curand, se adaptase noului spirit, nefacandu-se inca simtite dificultatile si contradictiile ideilor naturaliste si rationaliste moderne. Indeosebi in partea cea mai luminata a Europei Apusene, Franta si Germania, parea ca venise o varsta de aur, in contrast mai ales cu razboaiele religioase care ruinasera aceste tari pana pe la mijlocul secolului al saptesprezecelea. Omul luminat credea in Dumnezeu, a carui existenta putea fi demonstrata rational, era tolerant cu credintele altora si credea ca tot ce exista in lume poate fi explicat de catre stiinta moderna, ale carei ultime progrese le urmarea cu nerabdare. Lumea parea a fi o masina uriasa in necontenita miscare, fiecare miscare a ei putand fi descrisa matematic. Exista un singur univers urias, oranduit ca un sistem matematic uniform. Lucrarea clasica ce exprima ideile mentionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost salutata cu aclamatii la aparitia ei, in 1687, aratand ca lumea educata a vremii era bine pregatita pentru noua evanghelie.

In noua sinteza a Iluminismului „Natura" il inlocuia pe Dumnezeu ca idee centrala - chiar daca Dumnezeu nu a fost eliminat nici pana la sfarsitul perioadei. Epoca sistemului newtonian a fost si epoca religiei Ratiunii. De-acum, religia era supusa aceluiasi criteriu precum stiinta: studierii lumii exterioare, adica criteriului ratiunii. Astfel, s-a continuat procesul inceput o data cu scolastica, curand dupa Schisma, cand ratiunea a fost asezata deasupra credintei si traditiei. Iluminismul a fost vremea cand oamenii visau la o religie a bunului simt.

In termeni religiosi, poate cea mai tipica miscare a veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul sustine ca Dumnezeu exista, dar fara a se face simtit; adica zideste lumea si se retrage. Newton insusi nu credea ca poate sa calculeze chiar totul corect, de pilda deplasarile cometelor; el socotea ca universul era ca un urias ceas pe care l-a facut Dumnezeu si apoi s-a retras, si ca, din cand in cand, trebuie sa revina si sa il fixeze, sa il rasuceasca. Dar astronomii ulteriori au spus ca nu e adevarat: poti obtine o teorie unificata care sa explice totul, chiar si miscarile neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar la inceput. Dumnezeu devine extrem de sters. Astfel ca minunile si prorociile au inceput a fi puse la indoiala, multi scriitori incepand deja sa spuna ca ele nu erau decat superstitie. In privinta aceasta francezii erau mult mai radicali decat englezii.

Cercetand conceptia despre lume a Iluminismului putem vedea cat de armonioasa parea a fi - Natura domnind deasupra tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind inca in cer (desi nefacand mare lucru), iar cunoasterea stiintifica progresand in intreaga lume.

Ajungem astfel la al doilea aspect principal al Iluminismului: credinta in progresul uman. in cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gandirii moderne), J.H. Randall Jr. scrie:

„Marii apostoli ai Iluminismului sperau sa realizeze societatea ome neasca ideala prin raspandirea ratiunii si stiintei intre oameni. Iar de acolo sperau sa se ajunga la o adevarata varsta de aur. Inca de la inceputul vea cului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de lauda adus progresului prin educatie. Locke, Helvetius si Bentham au pus temelia generosului vis; toti oamenii, indiferent de scoala, afara doar de cei ce ramaneau credinciosi [...] dogmei crestine a pacatului stramosesc, cre deau cu toata fiinta lor arzatoare in perfectibilitatea rasei umane. In sfar sit, omenirea isi tinea cheia destinului in propriile maini: putea sa-si faca viitorul aproape cum voia. Inlaturand greselile prostesti din trecut si in torcandu-se la o cultivare rationala a naturii, aproape ca nu ar mai fi ramas nici un fel de piedici in calea bunastarii omenesti care sa nu poata fi depasite. E greu sa ne dam seama cat de recenta este aceasta credinta in progre sul uman. Lumea antica pare sa nu fi avut cunostinta de el; grecii si ro manii isi intorceau privirile mai curand spre Varsta de Aur, de la care omul decazuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gandire. Renasterea, care a realizat intr-adevar asa de mult, nu-si putea inchipui ca omul poate sa se ridice din nou la gloriosul nivel al antichitatii; ea isi intorcea gandurile cu totul asupra trecutului. Numai in veacul al sapte sprezecelea, o data cu dezvoltarea stiintei, omul a putut sa nutreasca o astfel de ambitie trufasa. [...] Toti savantii de dupa Descartes dispretuiau pe cei vechi si luptau pentru credinta in progres."[J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82.]

De ce s-a prabusit conceptia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naiva, iar arta sa - o varsta de aur cu neputinta de atins. Exista diferite cauze, suprapunandu-se unele cu altele. Cauza principala este abordarea critica tocmai a rationalismului pe care se intemeia intreaga conceptie luminista. Sfintii Parinti spun ca ratiunea omeneasca a decazut o data cu caderea omului; de-aceea, ea trebuie supusa credintei si descoperirii dumnezeiesti, ca astfel sa se ridice la o stare mai inalta. De indata ce ratiunea e inaltata deasupra credintei si traditiei, atitudinea ei critica ii provoaca propria distrugere. Credinta in ratiunea omeneasca este cea care a produs intai scolastica, mai apoi Reforma, caci ratiunea supunea criticii insasi religia. Reforma a fost o critica a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouasprezecelea. In fine, atitudinea critica a ratiunii a produs actuala sinucidere a ratiunii. De indata ce omul se increde in ratiune ca dreptar al adevarului, este obligat s-o urmeze pana la capat pe calea sa distructiva. Nu i se poate impotrivi.

Incepand cu Evul Mediu, rationalismul a redus sfera cunoasterii pe masura ce critica fiecare traditie si realitatea lumii duhovnicesti - totul in afara de lumea exterioara. O data cu filosoful englez David Hume, spre sfarsitul veacului al optsprezecelea, ratiunea autonoma a mers in sfarsit pana la capat: a distrus orice cunoastere sigura, chiar si pe cea a lumii exterioare. Hume spunea ca nu putem cunoaste adevarul absolut prin ratiune; putem cunoaste doar ceea ce experiem. El scria:

„Ratiunea e o facultate subiectiva care nu are legatura necesara cu .<<faptele>> pe care cautam sa le cunoastem. Ea se limiteaza la schitarea relatiilor dintre ideile noastre, ele insele fiind de doua ori distantate de .<<realitate>>. Iar simturile noastre sunt la fel de subiective, caci nu pot nici odata sa cunoasca .<<lucrul in sine>>, ci doar o imagine a lui, ce nu are in ea elementul necesitatii si sigurantei - .<<contrarul oricarui fapt real este inca posibil>>."[David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iata, intr-adevar, un lucru foarte adanc inradacinat in ganditorii nostri moderni din ultimele doua sute de ani: deznadejdea de a nu fi niciodata in stare sa cunosti ceva, care dizolva insasi substanta vietii. Crezand in filosofia rationalista si incepand a gandi lucrurile prin ea, dai de Hume si de alti ganditori asemeni lui, si, dintr-o data, intreaga lume se dizolva. Cu indreptatire deci s-au spus urmatoarele despre Hume de catre un cercetator al filosofiei Iluminismului:

„Citirea dialogurilor lui Hume dupa ce ai citit cu intelegere plina de simpatie pe zelosii deisti si pe optimistii filosofi ai primei parti a veacului optsprezece inseamna a fi incercat de o usoara infiorare, de un simtamant de neliniste. E ca si cum, in culmea amiezei Iluminismului, la ceasul ra gazului, cand imprejur totul pare a fi linistit si sigur, cineva si-ar da seama bmsc de apropiata si neasteptata surpare a temeliilor, de slabul si indepartatul freamat ce strabate sub terenul solid al bunului simt."[Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69.]

(Desigur, acest fapt a produs mai tarziu marele cutremur al zilelor noastre.)

Idealul experimental in stiinta are o functie similara celei a ratiunii in ni micirea conceptiei despre lume a Iluminismului. Fiind el insusi intemeiat pe rationalism, acest ideal nu e nicicand implinit; el nu se opreste niciodata, ci asteapta mereu sa-si testeze concluziile, ajungand la altele noi. Tocmai de aceea ideile stiintifice se schimba mereu, iar sinteza stiintifica din vremea lui Newton a fost rastumata.

Pana la urma, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. In Renastere, asa cum am vazut, anticii erau priviti ca adevaratul model. Se credea ca, daca ne-am putea intoarce la ei, departe de Evul Mediu si de superstitii, va fi grozav. Apoi cand stiintele au ajuns sa fie modul de gandire dominant, a aparut conceptia stiintifica despre lume. Oamenii au inceput sa vada ca orice om din ziua de azi are mai multa cunoastere stiintifica decat orice om din antichitate. pentru prima data, acum stiinta a inaintat in chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vadit ca insasi ideea de progres - ideea ca prezentul cladeste pe trecut, ca generatiile viitoare vor face mai bine decat noi, iar omul va inainta in mod constant - anuleaza ideea ca exista un criteriu statornic. Exact ca in subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat in voia sortii generatiilor viitoare care urmeaza sa il imbunatateasca. Dupa un timp, oamenii incep sa-si dea seama ca au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbari, a necontenitei miscari. Atunci sufletul se revolta. El simte ca nu exista pace, nu exista siguranta. La sfarsitul veacului al optsprezecelea ideea de progres daduse deja nastere conceptiei „evolutioniste", care era mult diferita de conceptia statornica a lui Newton, ajungand in prim plan in veacul al nouasprezecelea.

Asa se face ca veacul al optsprezecelea a inceput cu mult optimism, dar cei mai multi nu-si dadeau seama ca spre sfarsitul veacului filosofii cei mai inaintati urmau sa nimiceasca orice putinta a vreunei cunoasteri reale a lumii exterioare si orice criteriu statornic al adevarului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a patrunde pana la oameni, dar cand o fac produc urmari dezastruoase.

Dezastruoasele urmari s-au vazut in Revolutia Franceza din 1789, care a fost aplicarea revolutionara a ideilor rationaliste la schimbarea societatii si la intreaga randuiala a vietii din afara. Sfarsitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfarsitul Vechii Ordini - sfarsitul unei epoci de stabilitate, cand asezamintele omenesti, arta si cultura erau intemeiate cel putin pe o ramasita de crestinism si de simtaminte crestine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfarsitul civilizatiei crestine. Inainte de 1789 era inca „Vechiul Regim"; dupa acest an, urmeaza epoca Revolutiei, vremurile noastre.

In aceasta perspectiva, teoria evolutiei poate fi inteleasa filosofic. Ea s-a ivit dintr~o cautare a unei legi stiintifice a progresului care sa Justifice inaintarea revolutionara moderna. Teoria evolutiei a fost propusa mai intai de catre bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, in 1794 - la numai cinci ani de la Revolutia Franceza.[Multi dintre prietenii si apropiatii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revolutionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre intemeietorii Societatii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizantii revolutionarilor si ai carei membri erau aceeasi cu cei ai Societatii Revolutionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus il admira indeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revolutiei. Era si francmason, la fel ca fiul sau, tatal lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el insusi evolutionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite ca teoria evolutiei este o credinta, nu un fapt dovedit:

„in prezent biologii admit ca, la drept vorbind, nu cunoastem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie sa recurgem la credinta stiintifica ca ele au loc datorita schimbarilor chimice din protoplasma embrionara."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmatie similara a fost facuta de un important biolog evolutionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, in Prefata la editia din 1971 a Originii speciilor. „Realitatea evolutiei este sira spinarii biologiei, biologia aflandu-se deci in situatia aparte a unei stiinte intemeiate pe o teorie nedovedita - este deci vorba de o stiinta sau de o credinta?... Credinta in evolutie este astfel paralela exacta a credintei intr-o creatie particulara: ambele sunt concepte despre care credinciosii stiu ca sunt adevarate, dar pana in prezent nici una nu a fost in stare sa o dovedeasca." (n. ed.) ]

Evolutionistii trebuie sa recurga la aceasta credinta fiindca, cum insisi spun, „orice altceva este de neconceput" - acest „orice altceva" fiind faptul ca Dumnezeu a creat lumea in urma cu 7000 sau 8000 de ani.

Randall continua, descriind efectul evolutiei asupra lumii:

„in ciuda acestor dificultati, credintele oamenilor de azi au fost adanc impregnate de conceptul de evolutie. Marile notiuni si concepte fundamen tale care insemnau asa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Ratiunea si Utilitatea, au lasat cu totul loc unui nou set care exprima mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume in Crestere. O multime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...

Poate ca accentul principal adus de Evolutie in mintile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amanuntite a proceselor de schimbare particulare. In loc de a cauta sa descopere capatul sau tinta mersului lumii ca intreg, ori sa discerna cauza ultima sau temeiul tuturor celor existente - sarcina fundamentala a stiintei si filosofiei anterioare - oamenii au ajuns sa cerceteze doar ceea ce este acel proces si numai ceea ce produce el in partile sale. Ei au respins [...] contemplarea unei alcatuiri fixe si sta tice a Adevarului, adoptand in locul ei telul investigarii tuturor micilor adevaruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevarul care este obarsia tuturor adevarurilor, ridicand sufletul omenesc deasupra tuturor experientelor omenesti, in taramul celui vesnic... ci rabdatoarea, neobo sita si nesfarsita cautare a unei infinitati de adevaruri finite din experienta noastra - iata telul oricarei stradanii stiintifice si filosofice a zilelor noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77.]

Randall mentioneaza felul cum schimbarea asezamintelor omenesti - diferitele idei asupra moralei etc. - intaresc credinta in evolutie:

„Conceptia asupra omului ca organism care reactioneaza la si actio neaza asupra unui mediu complex a devenit astazi fundamentala.[Aceasta e teza principala a conceptiei evolutioniste si a Epocii Revolutionare privitor la natura umana. Ea s-a cladit din filosofia stiintifica a darwinismului si din filosofia politica a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, si este comuna tuturor constructiilor totalitare si utopice derivate din acestea doua, inclusiv liberalismului modern si feminismului radical. Judge Robert H. Bork, in cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enunta succint aceasta teza evolutionista astfel: „Natura umana e infinit modelabila, astfel ca o natura umana noua, mai buna si poate chiar perfecta, se poate produce prin rearanjarea institutiilor sociale." Fe-' minista Shere Hite, in Hite Report on the Family, a infatisat aceasta credinta atunci cand zicea: „Nu exista nimic de felul unei .<<naturi umane>>. Mai curand, exista o structura psiholo gica care este implantata cu grija in mintile noastre pe masura ce invatam dragostea si ecuatiile de putere ale familiei - pe viata. Din fericire, familia e un asezamant omenesc: oamenii au facut-o si tot oamenii o pot schimba." (n. ed.) ] Toate ideile si asezamintele sunt gandite astazi in primul rand ca produse so ciale, functionand in grupuri sociale si izvorand din necesitatea savarsirii unei anumite adaptari a naturii umane la mediul inconjurator. Toate do meniile de interes uman de astazi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante si psihologizante; exemplul religiei si teologiei este edifi cator. In vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia si teologia ca pe un set de propozitii deductive si demonstrative, oamenii de azi soco tesc religia in primul rand ca pe un produs social, un mod de viata izvorat din organizarea sociala a experientelor religioase ale oamenilor, iar teo logia ca pe o rationalizare a anumitor simtaminte si experiente fundamen tale a naturii umane. Nu mai cautam sa dovedim existenta lui Dumnezeu, ci vorbim de .<<intelesul lui Dumnezeu in experienta umana>>; nu mai cautam sa demonstram viata viitoare, ci investigam efectul credintei in nemurire asupra comportamentului uman."

Vedem cat se poate de limpede ca avem aici Urmatoarea treapta de dupa Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poti crede in acele idei invechite. Este o noua treapta, care nu are nimic de-a face cu „descoperirea stiintifica" a evolutiei - nu e decat ceea ce pluteste in aer. De vreme ce ratiunea isi continua marsul, va sfarsi prin propria sinucidere.

Randall urmeaza:

„Evolutia a introdus o cu totul alta scara de valori. Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era rationalul, naturalul, chiar primitivul si ne comptul, pentru noi lucrul cel mai de dorit se identifica mai curand cu ca patul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii nostri laudativi sunt .<<modern>>, .<<la zi>>, .<<inaintat>>, .<<progresist>>. in aceeasi masura ca si Epo ca Luminilor noi tindem sa identificam ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea nu mai este ordinea rationala a naturii, ci culminarea proce sului evolutiv, pe care-l luam drept parghia existentei noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gandi un apelativ mai rau decat a numi pe un om .<<entuziast nefiresc>>; noi preferam sa-l etichetam drept .<<fosila demodata si depasita>>. Epoca aceea credea intr-o teorie daca era numita rationala, folositoare si naturala; noi ii dam intaietate daca este .<<ultima descope rire>>. Trebuia sa fim mai curand modernisti si progresisti, decat ganditori chibzuiti. Ramane de vazut daca in noua noastra scara de valori nu am pierdut la fel de mult pe cat am castigat...

Ideea de evolutie, asa cum a ajuns sa fie inteleasa in final, a intarit atitudinea umanista si naturalista."

Falsii "proroci"

Dobzhansky citeaza cu deplina aprobare urmatoarea afirmatie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evolutia:

„Este oare evolutia o teorie, un sistem sau o ipoteza ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea caruia toate teoriile, toate ipote zele, toate sistemele trebuie sa se incline de aici inainte, si caruia trebuie sa i se conformeze spre a putea fi luate in considerare si a fi veridice. Evolutia e o lumina care lumineaza toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gandire trebuie s-o urmeze. Iata ce este evolutia."[Th. Dobzhansky, „Evolution: God's Method of Creation"]

Adica, in gandirea lui Teilhard - pe care o urmeaza o multime de oameni, fie ca sunt crestini, atei sau orice altceva - evolutia devine un fel de noua revelatie universala pentru omenire. Deci totul trebuie inteles in termenii evolutiei, inclusiv religia.

Scrierile lui Teilhard de Chardin sunt atat de intesate de propriul jargon, incat este usor sa-l respingi - ori sa-l accepti - fara sa pricepi cu totul semni ficatia gandirii sale. Dar, mai presus de toate, trebuie inteles ce anume i-a in spirat gandirea, caci tocmai aceasta inspiratie de temelie si conceptie despre lume a pus stapanire pe fantezia intelectualului modern, deopotriva „crestin" si ateu, in ciuda dificultatii limbajului.

Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin si ii inspira pe adeptii sai este o anume conceptie unitara asupra realitatii, o imbinare a lui Dumnezeu si a lumii, a spiritualului si secularului, intr-un singur proces armonios si atotcuprinzator care nu numai ca poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simtit de sufletul sensibil aflat in stransa legatura cu spiritul vietii moderne; intr-adevar, pasul urmator al procesului poate fi anticipat de „omul modern", si tocmai de aceea este asa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc", chiar de catre oameni ce nu cred in Dumnezeu: el vesteste, intr-un chip foarte „mistic", viitorul la care spera orice ganditor de astazi (in afara de crestinii ortodocsi constienti).

Exista doua laturi ale gandirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumeasca (prin care-i atrage si-i pastreaza chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), si cea spirituala (prin care-i atrage pe „crestini" si le da o „religie" celor necredinciosi).

Fragment din corespondenta P. Serafim Rose cu un preopinent evolutionist, dr. Kalomiros

As vrea acum sa va pun o intrebare stiintifica cu totul elementara: care este dovada in favoarea „evolutiei omului" ? Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra in amanunte in prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Daca doriti, va pot scrie mai amanuntit ceva mai tarziu.

Dovezile fosile in favoarea „evolutiei omului" constau in: Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin (cateva cranii); „oamenii" asa-zisi de Java, Heidelberg, Piltdown (pana acum douazeci de ani), si re centele descoperiri din Africa: toate extrem. de fragmentare; de asemenea, inca vreo cateva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale „evolutiei omu lui" incap intr-o lada de marimea unui sicriu, provenind din parti mult inde partate ale pamantului, fara vreo indicatie demna de crezare a unei varste macar relative (cu-atat mai putin „absolute"), si fara nici o urma de indicatie asupra felului cum acesti. „oameni" diferiti se leaga unul de altul, fie prin descendenta, fie prin inrudire.

Mai mult, in urma cu douazeci de ani s-a descoperit ca unul dintre acesti „stramosi evolutivi ai omului", „omul de Piltdown", era o frauda deliberata. Este interesant ca unul dintre „descoperitorii" „omului" de Piltdown era Teil hard de Chardin - lucru pe care nu-l veti gasi in majoritatea manualelor ori bio grafiilor sale. El a „descopent" caninul acestei creaturi masluite - dinte care fu sese deja vopsit cu intentia de a insela asupra varstei sale atunci cand l-a desco perit! Nu am dovezi spre a spune ca Teilhard de Chardin a participat in mod constient la frauda; cred ca e mai plauzibil sa fi fost o victima a adevaratului autor al fraudei, fiind asa de dornic sa gaseasca dovezi infavoarea „evolutiei omului", in care credea mai dinainte, incat nici nu a mai dat atentie dificulta tilor anatomice pe care acest „om" grosolan masluit le prezenta pentru orice observator obiectiv. Si totusi in manualele evolutioniste tiparite inainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat ca un stramos evolutiv al omului fara discutie; „craniul" sau este chiar desenat (desi se descoperisera doar fragmente ale unui craniu); si se afirma cu incredere ca „el combina carac teristicile umane cu altele mult mai inapoiate" (Tracy I. Storer, Zoologie gene rala, 1951). Era, desigur, exact acea „veriga lipsa" necesara dmtre om si mai muta; iata de ce frauda de la Piltdown a fost alcatuita tocmai ca un amestec de oase de om si de maimuta.

Ceva mai tarziu, acelasi Teilhard de Chardin a participat la descoperirea si mai ales la „interpretarea" „Omului de Pekin". Multumita „interpretarii" sale (caci avea deja reputatia de a fi unul dintre principaiii paleontologi ai lumii), „Omul de Pekin" a intrat si el in manualele evolutioniste ca stramos al omului...

Teilhard de Chardin a fost legat si de descoperirea si mai ales de interpretarea unora dintre ramasitele „Omului de Java", care sunt fragmentare. In fapt, oriunde se ducea, descoperea „dovezi" ce se potriveau exact cu asteptarile sale - anume, ca omul a „evoluat" din creaturi de tipul maimutelor.

Daca veti cerceta in mod obiectiv toate dovezile fosile in favoarea „evolutiei omului", cred ca veti descoperi ca nu exista nici o dovada hotaratoare sau cat de cat rezonabila in favoarea ei. O anumita proba e socotita a fi dovada in favoarea evolutiei umane fiindca oamenii doresc sa creada acest lucru; ei cred intr-o filosofie care cere ca omul sa fi evoluat din creaturi asemenea maimutelor. Omul de Neanderthal este pur si simplu Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decat se deosebesc acestia intre ei, fiind o varietate inlauntrul unui fel anume sau al unei specii.[Multi evolutionisti au ajuns la concluzia ca Homo erectus apartine si el de specia Homo sapiens. De pilda, William S. Laughlin (Universitatea Connecticut), studiind pe eschimosi si aleuti, a observat multe asemanari intre aceste populatii si oamenii de tip Horno erectus (Sinanthropus) din Asia. El isi incheie studiul astfel: „Cand descoperim ca deosebiri semnificative s-au dezvoltat intr-o scurta perioada de timp intre populatii strans inrudite si apropiate, precum cele din Alaska si Groenlanda, si cand luam in considerare marile deosebiri ce exista intre grupuri indepartate precum eschimosii si aborigenii, despre care se stie ca apartin aceleiasi specii de Homo sapiens, pare justificat sa concluzionam ca Sinanthropus apartine de aceeasi specie atat de diversa." (Science 142, 8 Noiembrie 1963, p. 644). (n. ed.)] Va rog sa observati ca ilustratiile cu omul de Neanderthal din manualele evolutioniste sunt inventia artistilor cu idei preconcepute despre cum trebuie sa fi aratat „omul primitiv", intemeiate pe filosofia evolutionista !

Cred ca am spus destul, nu spre a arata ca pot dezminti „evolutia omului" (caci cine poate dovedi sau dezminti ceva cu probe atat de fragmentare ? !), ci spre a indica doar ca trebuie sa fim foarte critici in ce priveste interpretarea partinitoare a unor probe asa de precare. Sa-i lasam pe paganii nostri moderni si pe filosofii lor sa se agite la descoperirea fiecarui nou craniu, os sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titreaza: „Descoperirea unui nou stramos al omului". Aceasta nu tine nici macar de domeniul cunoasterii desarte, ci de domeniul basmelor moderne, al intelepciunii care, cu adevarat, s-a facut uimitor de nebuneasca.

Evolutia este exact opusul crestinismului

Intreaga filosofie evolutionista ce-i prinde astazi pe oameni ii face sa creada, adesea inconstient, intr-o conceptie despre creatie si viata ce este exact opusul invataturii crestine: simplul devine complex, salbaticia „evolueaza" spre civilizatie, nedesavarsitul face sa apara desavarsirea, „progresul" etc. In conceptia Ortodoxiei, ceea ce este desavarsit cade in nedesavarsire (Raiul, in lumea cazuta; si chiar istoric, Sfintii Parinti observa caderea ome nirii in general, pana la venirea lui Hristos - cf. Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie al Nyssei), iar omul din zilele de pe urma va fi mult mai jos duhovniceste decat in Biserica primara (cf. prorocia Sfantului. Nil Izvora torul de Mir si a Sfantului Nifon al Constantiei); nestricaciunea si nemurirea preced stricaciunea si moartea. [Sf. Nil Izvoratorul de Mir (+1651), aratandu-se dupa moarte calugarului cazut Theofan din Muntele Athos, in anul 1817, a prorocit despre starea omenirii in vremurile din urma: „Lumea din vremea aceea se va schimba si se va face de nerecunoscut. Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupesti ale curviei si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu vei mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor purta fara cuviinta, fiind salbatici si cruzi ca niste fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai batrani, dragostea va pieri. [...] Atunci vor schimba obiceiurile si predania crestinilor si a Bisericii. Cuviinta si curatia vor pieri de la oameni si va stapani faradelegea. Minciuna si iubirea de arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (...) Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile, omorurile vor fi pe toate drumurile in vremea aceea. (...) Bisericile lui Dumnezeu se vor lipsi de preoti credinciosi si evlaviosi." Vezi de asemenea prorociile Sfantului Nil despre decaderea vietii' monahale ortodoxe in The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49. Prorocia Sfantului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec. al IV-lea), spune astfel: „Pana la sfarsitul veacului acestuia nu vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, si nici slugile diavolului. Dar in vremurile din urma, cei ce vor sluji cu adevarat lui Dumnezeu vor reusi sa se tainuiasca de oameni si nu vor faptui printre ei semne si minuni, ca in timpurile noastre, ci vor merge pe calea faptelor si a smereniei, iar in imparatia Cereasca vor fi mai mari decat Parintii ce s-au proslavit prin semne. Caci in acea vreme nimeni nu va face minuni in fata oamenilor, care sa-i aprinda, insuflandu-le dorinta nevointelor ascetice. (...) Multi, aflandu-se in nestiinta, vor cadea in prapastie, abatandu-se intru latimea caii largi si intinse" (citata in Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, Manastirea Slatioara, 1996,p. 195).]

Desavarsirea si nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o dezvoltare sau o „evolutie" din lumea prezenta (cum ar zice Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecinta aproape inevitabila a evolutiei), ci o preschimbarea ei din temelii.

Scopul principal al „filosofiei evolutioniste" este rasturnarea perspectivei crestine, intemeiate pe Dumnezeu Care face totul precum voieste El, punand in locul ei ceva mai „pe intelesul" omului cazut - rationalism, umanism. Iata de ce „evolutia" a fost dezvoltata treptat de filosofia moderna agnostica, atee si deista, inainte de a se gasi macar o dovada „stiintifica". Perspectiva cres tin-ortodoxa (Raiul, scurtimea [timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectiva cu totul noua pentru cei prostiti de moderna filosofie „lumi nista", al carei produs-cheie este evolutia.

Credinta in datarea radiometrica
de Curt Sewell

Foarte multi savanti, profesori si majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocati ai credintelor evolutioniste in varstele mari. Si multi crestini s-au alaturat afirmatiilor savantilor despre „marea varsta a pamantu lui", de obicei fara sa-si dea seama ca ele se intemeiaza pe presupozitii natu raliste ce elimina complet orice fel de interventie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea rationamentului circular din aceste credinte in varstele mari. Astfel, fara sa fie nevoie, ei si-au pierdut temelia credintei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist in industria nucleara, incepand cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (prima bomba atomica). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numarat si proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimica de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datarii cu Carbon 14. In 1988 a iesit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Candva D-l Sewell adera la conceptia uniformista ca pamantul are miliarde de ani vechime, dar in decursul multor ani de lucru a inceput sa se indoiasca de „dovezile" acestui fapt, fiindca a vazut ca se intemeiau pe o logica circulara. Povestea trecerii sale de la conceptia evolutionista la conceptia crestina despre lume este relatata in cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

„Cum pot creationistii sa se astepte ca oamenii sa accepte ideea pamantului tanar, cand, prin datarea radiometrica, stiinta a dovedit ca pamantul are miliarde de ani vechime ?"

Articolul de fata pune aceasta intrebare, ce reprezinta gandirea unui mare numar de oameni de azi. Cu siguranta ca majoritatea oamenilor de stiinta accepta datarea radiometrica. Totusi nu exista cu adevarat un motiv stiintific care sa dovedeasca ca datarea radiometrica este corecta, ci o multime de dovezi ce arata ca ea nu functioneaza. Vom discuta cateva dintre ele. Vom descoperi ca piatra de temelie a analizei radiometrice este credinta in materialism si respingerea oricarei actiuni supranaturale, chiar inainte de a se face vreo masuratoare. Multi oameni, intre care chiar specialistii in domeniu, uita presupozitiile pe care se intemeiaza datarea radiometrica.

1. Datarea radioactiva

In principiu exista doua tipuri de metode de datare radioactiva. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trait. Nu a fost folosit niciodata pe esantioane neorganice, si aproape ca nici nu intra in discutie daca se considera ca esantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizeaza unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creationisti. Dar in acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeste „datarea cu metale grele" si include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu si potasiu-argon. Aceste metode se folosesc in mod obisnuit pentru esantioane anorganice, cum sunt rocile, dand adeseori varste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani. Evolutionistii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pamantului si a straturilor sale. Creationistii le critica adesea, fiindca dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare mentionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi „mama". Sunt elemente radioactive in mod natural, adica emit spontan particule alfa sau beta si, ca urmare, se transforma in alte elemente, numite izotopi „fiice".

2. Erori experimentale

Metodele ce dau varste mari produc aproape tot atatea raspunsuri „gresite" cat si „corecte". Raspunsul „corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adica dupa felul fosilelor ingropate in apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evolutiei. Si, bineinteles, publicul nu aude de obicei nimic despre raspunsurile gresite.

Afirmatia aceasta - ca datele radiometrice sunt „corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evolutiei - este viu contestata, dar examinarea literaturii tehnice arata ca ea este adevarata, in ciuda celor spuse de manualele elementare. Sa vedem cateva exemple.

3. Discrepante dovedite

Publicul larg crede ca rezultatele radiometrice sunt solide si deci se poate dovedi ca sunt de incredere. Dar literatura de specialitate arata altceva. John Woodmorappe a facut o cercetare extinsa a literaturii, examinand 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie si geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, „Radiometric Geochronology Reappraised", in Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi si cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele mentionate enumera peste 350 de date, masurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult varstele atribuite fosilelor gasite in acelasi strat. Ele acopereau varstele „asteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepanta s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetator:

„in general, se presupune ca datele ce intra in .<<marja de corectitudine>> sunt corecte si sunt publicate, dar cele ce nu concorda cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet."

Cand aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul „posibil", „poate", „probabil", „ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritica, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi in esantion, iar uneori continutul initial de izotopi din esantion. Pentru datarea cu K-Ar este usor de dat vina pe pierderea argonului, daca varsta obtinuta e prea mica, sau pe absorbtia argonului daca e prea mare.

Se stie prea bine ca argonul, care e un gaz, difuzeaza usor prin roca, si nu e cu putinta sa se stie daca nu cumva s-a intamplat ceva de acest fel intr-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au facut studii asupra unor roci bazaltice de varsta recenta cunoscuta, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pana la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

In prezent se stie foarte bine ca varstele obtinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singura roca pot fi uimitor de discordante."

4. Craniul 1470

In 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu langa Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea ca era „aproape nedeosebit" de cel al omului mo dern. Totusi fusese gasit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o varsta acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat ca acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunand ca „nu se potriveste cu nici unul din mo delele antenoare ale inceputurilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exacta a celor zece ani de controverse in jurul datarii craniului.

La prima incercare de a data tuful KBS, Fitch si Miller au analizat rocile brute si au obtinut date mergand de la 212 la 230 milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decat se astepta. Intrucat sub acest strat se descopensera oase de mamifere, au spus ca evident datele erau gresite din pricina „posibilei prezente a argonului strain derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar daca roca arata bine, tot ce depasea 5 milioane de ani vechime era evident gresit, avand in vedere ceea ce stiau ei despre succe siunea dezvoltarii evolutive".

Intre timp, o echipa de la University of California din Berkeley, condusa de G.H. Curtis, a analizat cateva pietre ponce KBS si au descoperit cateva care aveau cam 1,6 milioane de ani si cateva de 1,8 milioane de ani Alte masuratori unele coborand la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimari datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat continut alcalin.

Intre 1969 si 1976 mai multe echipe au facut numeroase masuratori radiometnce, iar rezultatele s-au grupat in jurul a trei varste -1,8 milioane, 2,4 milioane si 2,6 milioane de ani. Fiecare echipa a criticat tehnicile de selec are a esantioanelor de roca ale celorialti. Se spunea ca majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adica data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evolutiei). In final s-a ajuns la o intelegere numai dupa ce paleontologii s-au pus de acord in privinta corelatiei fosilelor, incluzand doua specii de porc disparute. Data finala acceptata pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentand metoda de selectare a esantioanelor de roca pentru datarea radiometrica, Lubenow intreaba:

„Se pune intrebarea, .<<Cum stii cand ai esantionul bun pentru datare ?>> Singurul raspuns la intrebare este acela ca esantioanele .<<bune>> dau date in acord cu presupunerile evolutioniste. Esantioanele .<<rele>> sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evolutia - ilustrare clasica a cercului vicios."

5. Datarea Marelui Canion

Creationistii au criticat multe aspecte ale datarii rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea putine probe reale ca metoda este inadecvata. Totusi Institutul de cercetari creationiste a ajuns in fazele preliminare ale obtinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

„Scopul proiectului", scriu savantii de la Institutul de cercetari creationiste (ICC), „este folosirea .<<celei mai de incredere>> metode de datare cu izotopi radioactivi (.<<metoda izocrona>>) cu cea mai precisa tehnica de masurare analitica (tehnica spectrografului de masa pentru dilutia izotopica) spre a stabili .<<varstele>> diferitelor roci din Marele Canion."

Savantii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan si a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinta de a influenta rezultatele, si pentru a supune esantioanele de roci mai multor laboratoare calificate intr-un mod care sa evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi si tipuri de roci diferite. Toti sunt de acord ca rocile metamorfice precambriene ingropate sub nivelul Canionului trebuie sa fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss si Zoroaster Granite.

De asemenea, toti sunt de acord ca scurgerea de lava cuaternara de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tanar din zona. El provine de la un vulcan, dupa ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus si dupa ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versantii canionului deja erodat.

Geologii cei mai traditionalisti cred ca gnaisurile si graniturile de adancime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil in jur de 2000 de milioane de ani, iar varsta scurgerilor de lava bazaltica de pe Podisul Unikaret trebuie estimata la cateva mii de ani, fiindca e vadit mai tanara decat straturile sedimentare din partea de sus a peretilor canionului. Astfel, comparand varstele masurate cu acuratete ale mai multor esantioane din cele doua zone, vom avea o idee despre siguranta generala a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arata foarte interesant. Dar numai masuratorile scurgerilor de lava recenta erau incheiate in momentul ultimului raport pe care il am.

Pentru un acelasi set de roci recente s-au obtinut mai multe cifre de „varsta model", ele fiind cu totul discordante (adica nu se potriveau defel una cu cealalta). Cea „mai precisa" varsta a izocronei rubidiu-strontiu a fost raportata ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar varsta acesta este clar gresita. Lava supusa datarii s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci varsta de „2,1 miliarde de ani" trebuie sa fie de multe mii de ori mai mare decat varsta reala a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie sa fie suficient spre a arunca puternice umbre de indoiala asupra metodelor de datare radiometrica cu metale grele, dar trebuie sa asteptam incheierea proiectului inainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca si caseta video insotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

Exista cateva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrica. Principalele probleme (incepand de la cele de mai mica importanta) sunt:

1. Acuratetea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximatie de cateva procente si, daca sunt gresite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.

2. Constanta ratelor de dezintegrare - multi savanti cred ca ele au fost constante de-a lungul epocilor, desi acest lucru nu se poate sti cu adevarat. Dar unul dintre primii cercetatori, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce aratau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variatii a vitezei luminii da si el referinte istorice despre variatiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani.764 Dar cei mai multi savanti nu s-au aratat prea entuziasti fata de acceptarea acestui concept.

3. Activarea neutronica din surse necunoscute - Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mina din Katanga si a descoperit ca nu contineau Pb-204 si nici toriu, dar exista o cantitate apreciabila de Pb-208 ! E clar ca acesta nu putea sa fi fost primitiv, si nu putea sa rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod in care putea fi explicat era activarea neutronica in Pb-207. Cand Cook a facut aceasta corectie, varsta calculata s-a redus de la 600 de milioane de ani pana la epoca moderna.[Trevor Norman si Barry Setterfield, „The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] In cele mai multe mine reuri nu este posibil sa se vada acest efect asa de clar, dar faptul arata ca un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernova, trebuie sa fi avut o puter nica influenta, iar aceasta ar fi fost posibil in intreaga lume, afectand toate rocile intr-un mod ce nu poate fi determinat cu usurinta astazi.

4. Integritatea atomilor in roci - aceasta starneste cea mai mare ingrijorare tuturor cronologistilor si este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente in masurarea datelor. Sarurile de uraniu sunt solubile in apa si cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrari inegale a componentelor lor chimice. Argonul migreaza in mod impredictibil inauntrul si in afara rocilor. Hurley a raportat ca componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafata granulelor si pot fi cu usurinta spalate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au aratat ca uraniul si plumbul sunt fixate in diferite parti ale structurii cristaline. Aceasta arata ca de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datari trebuie sa fie invalidate.

5. De departe cea mai importanta problema este continutul izotopic originar al rocii. Cum am putea sa stim care a fost materialul originar ? Vom vedea ca raspunsul la aceasta intrebare depinde de o decizie ce implica ceva ce nu poate fi dovedit - o decizie pe baza de credinta.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie sa presupuna o oarecare concentratie initiala. Daca alegerea sa este buna, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisa a varstei - cu conditia ca setul de presupuneri facute de el sa fie corect. Dar presupunerile sale se intemeiaza intotdeauna pe teoria uniformismului - adica faptul ca pamantul si rocile sale au luat nastere in mod pur materialist, fara interventie supranaturala, cu mult timp in urma. Deci daca incearca sa foloseasca aceste rezultate spre a dovedi ca pamantul este vechi si nu a fost creat, foloseste o logica circulara. El elimina de fapt posibilitatea unei creatii supranaturale in sase zile inainte de a face masuratorile.

Acum cativa ani am facut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. in primele lectii profesorul a subliniat importanta credintelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunand ceva de felul acesta:

„Oamenii obisnuiau sa creada in tot felul de catastrofe, provocate de interventii supranaturale. Aceste povesti populare i-au facut pe oameni sa creada ca pamantul avea numai cateva mii de ani vechime. Astazi stim, desigur, ca acele lucruri nu au avut loc si ca pamantul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform .<<principiului uniformist>> - ce spune ca toate procesele au urmat intot deauna aceleasi legi naturale pe care le observam astazi."

Observati usurinta acceptarii credintei ca istorisirea Bibliei nu poate fi intr-adevar reala. In manualul sau clasic de geocronologie [Varsta rocilor, planetelor si stelelor], Henry Faul spune:

„Daca se accepta ca sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primor dial, rezulta ca materialele planetelor, asteroizilor si meteoritilor au o ori gine comuna. Meteoritii de fier contin ceva plumb, dar numai urme infi me de uraniu si toriu, si deci plumbul e necontaminat de plumb radioge nic, putand fi privit ca un bun esantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 da lista compozitiei izotopice a plumbului extras din cativa meteoriti de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) si (Pb206/Pb204) in ecuatia Houtermans, si tot ce ramane de descoperit pentru a permite cal cularea varstei pamantului este un esantion de plumb dintr-un subsistem inchis cu varsta cunoscuta."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observati punctul de pornire al lui Faul - „Daca se accepta ca sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta inseamna o origine pur naturalista a pamantului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El infa tiseaza aici credinta obisnuita a celor mai multi savanti evolutionisti ca pa mantul si sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz si praf, intr-un timp foarte lung, incepand cu miliarde de ani in urma. Pornind de la aceasta cre dinta de baza, Faul argumenteaza ca alcatuirea originara a elementelor chi mice ale pamantului trebuie sa fi fost similara cu ceea ce putem vedea azi in meteoriti.

Aceasta presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina varsta pamantului si coeficientul izotopic al plumbului din compozi tia rocilor primitive. Dar ea se intemeiaza cu totul pe credinta in uniformism si in originea naturalista a pamantului. Fara aceasta credinta de baza, toate masuratorile datelor ce dau varste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de alta parte, daca pamantul a fost creat dintr-o data (cum spune Bi blia), Ziditorul putea sa-l faca oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit sa urmeze nici una din legile omului - si intr-adevar El a si dovedit acest lucru. Cand a facut pomii din Gradina Edenului, acestia aveau indata si fructe. Cand i-a facut pe Adam si Eva, ei erau in forma lor matura, nu ca niste prunci. Ni s-a spus ca El a facut aceste lucruri cu infatisarea maturitatii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de catre Sf. Efrem Sirul in talcuirea sa la Facere din sec. IV: „Desi ierburile aveau doar o clipa vechime la facerea lor, ele pareau ca si cum ar fi avut cateva luni vechime. Tot asa copacii, desi aveau doar o zi cand au rasarit, erau totusi ca pomii vechi de cativa ani, fiind deplin crescuti si cu fructe incepand sa se iveasca pe ramurile lor." Mai tarziu, explicand cum anume luna avea intatisarea matura in momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: „Pe cat de batrani erau copacii, ierburile, animalele, pasarile si chiar oamenii (cand au fost creati), tot pe-atat erau si tineri. Erau batrani dupa infatisarea madularelor lor si materiilor lor, insa erau tineri pentru ceasul si clipa zidirii lor" (Talcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin aceasta intelegere scriptural-patristica a felului cum a creat Dumnezeu lumea, intreaga temelie a metodelor de datare radiometrica se prabuseste. Faptul ca Sf. Efrem a invatat-o in secolul al IV-lea arata ca nu este un argument ad-hoc al savantilor creationisti de azi, ci chiar o talcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi

putut face si rocile in acelasi fel ? De ce nu ar fi putut sa contina Plumb 206 si Argon 40, astfel incat sa apara „mature" ? Savantii sunt de acord ca Plumbul 204 trebuie sa fi fost prezent inca de la inceputurile pamantului. De ce nu s-ar putea ca si Plumbul 206, 207 si 208 sa fi aparut in acelasi fel ?

Intrucat o lucrare preistorica a lui Dumnezeu nu este supusa investigatiei stiintifice, fiind deci in afara metodelor stiintei, multi savanti il exclud pe Dumnezeu din probabilitatea stiintifica, presupunand pur si simplu ca Dumnezeu nu a intervenit niciodata. Ei cauta explicatii pur materialiste, ca si cum aceasta ar fi singura alegere acceptabila stiintific. Dar aceasta nu ne duce la problema reala. Vedem ca datarea radiogenica nu se intemeiaza doar pe masuratori fizice. Temeiul sau este o credinta filosofica - credinta cuiva despre felul cum a aparut lumea.

Vedem ca problema „pamant vechi - pamant nou" se poate rezolva doar in functie de credinta intemeietoare pe care o alegem.

Daca alegem credinta in materialism si excludem posibilitatea interven tiei supranaturale, atunci suntem indreptatiti sa credem ca pamantul are mili arde de ani vechime.

Totusi, daca recunoastem un Dumnezeu care poate sa intervina si a inter venit in propria zidire, atunci suntem indreptatiti sa credem in istorisirea biblica si intr-o varsta de doar cateva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degraba alegerea noasta se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinta intemeietoare.

Seraphim Rose