| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Arhimandrit Sofian Boghiu
staretul Manastirii Antim din Bucuresti
Smerenia si dragostea,
insusirile trairii ortodoxe
Carte tiparita cu binecuvantarea
Prea Fericitului Parinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Editia a II-a revizuita si adaugita
Fundatia Traditia Romaneasca
Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Romani
Bucuresti, 2002
Cuvant inainte
Culegere de povatuiri duhovnicesti, contemporana noua - asadar o dovada ca gandirea
si trairea crestina sunt nu numai cu putinta, ci vii si lucratoare in aceasta
epoca pe care Cuviosul Paisie, Staretul Manastirii Neamt, o numea, inca de acum
trei veacuri, <vremile cumplite de acum> -, cartea de fata este, deopotriva,
un document al vietii religioase romanesti de la cumpana dintre al doilea mileniu
si cel de-al treilea. Întelegerea deplina a acestor sfaturi catre tineri, rostite
de Parintele Arhimandrit Sofian, s-ar cuveni largita candva prin referiri la
filiatia spirituala a Prea Cuviosiei sale, la ucenicia sa in vetre vestite ale
monahismului nostru de dincolo si dincoace de Prut, prin marturii despre Parintii
de un gand si o vietuire cu dansul din manastirile Cernica, Sfantul Antim sau
Plumbuita, ca Ioan cel Strain, Daniil (Sandu Tudor), Petroniu, Benedict Ghius,
Felix Dubneac, Damian Stogu si altii.
În anii imediat urmatori celui de-al doilea razboi mondial, in special pana
la intetirea prigoanei comuniste (dar si dupa aceea), se aflau in Bucuresti
sfinte lacasuri cu viata liturgica intensa, cu slujitori de mare vrednicie;
erau duhovnici imbunatatiti care au implinit impreuna misiunea providentiala
de imbarbatare si indrumare crestina a credinciosilor Bisericii noastre.
Cursul vietii duhovnicesti intr-o comunitate crestina se aseamana adesea firelor
de apa, numite ponoare, cand se strecoara pe sub pamant si izbucuri, cand ies
din nou la suprafata.
Traditia rugaciunii neincetate si a cautarii cailor desavarsirii parea sa fi
intrat la noi intr-o perioada de seceta in secolul al XIX-lea, dupa inflorirea
invataturilor filocalice si a vietuirii monahale din deceniile de aur ale reinnoirii
isihaste de sub povata Cuviosului Paisie si a ucenicilor lui. Dar undele cristaline
si datatoare de viata ale Traditiei au iesit din nou la lumina, curate si puternice,
in anii dintre cele doua razboaie; ele au rodit in ogorul credintei romanesti
atunci cand ravna trezvitoare a Parintelui Dumitru Staniloae si a duhovnicilor
din sihastriile Carpatilor le-a deschis matca noua catre cei insetati de <apa
saltatoare intru viata vesnica>, din care cel ce va bea <nu va mai inseta
in veac> (Ioan 4, 14). În ponoare, sub cele patru decenii de suspiciune si
represiune oficiala fata de orice manifestare de <misticism>, aceste izvoare
de apa vie au fost pastrate limpezi in taina relatiei dintre duhovnici si ucenici,
aratandu-si din nou puterea regeneratoare in Biserica Ortodoxa Romana umilita,
nedreptatita, dar nebiruita.
Care au fost resursele de Adevar si Traire ce au intarit crestinatatea romaneasca
in anii ei de incercare s-a vazut dupa decembrie 1989 din ridicolul ofensivei
sectelor trimise pentru o <misiune> inutila si absurda intr-o tara in
care Cuvantul fusese predicat cu doua milenii in urma de Sfantul Apostol Andrei,
intemeindu-se astfel una dintre cele mai vechi si mai puternice Biserici. S-a
vazut, de asemenea, din cererea si raspandirea imbelsugata a cartilor mult timp
interzise de cenzura ateista, a acestor izvoare de invatatura si vietuire crestina
pe care se intemeiase cu cinci veacuri in urma insasi cultura romaneasca. S-a
vazut, mai ales, din intoarcerea catre Cuvantul dumnezeiesc a celor lipsiti
de puterea Lui ziditoare: cum ar fi tinerii studiosi ai acestei tari, nu numai
teologi, ci din toate ramurile cunoasterii, dornici, pentru viata lor, de temei
sigur si orientare neratacita, cautatori ai Luminii care risipeste intunericul
si confuzia <veacului cumplit de acum>.
Rostul providential al intalnirii dintre povetele iscusite ale Parintelui Sofian
si setea de adevar a tinerilor din Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi
Romani (ASCOR) apare din marturisirea care incheie cartea de fata. În numele
celor de un gand si o inima cu el, care i-au incredintat, pentru anii grei de
inceput, problemele asociatiei, cu intuitie sigura si ascultare de ucenic, Tudor
Popescu a cerut raspunsuri si solutii iscusitului dascal si chip de viata duhovniceasca
din Manastirea Sfantului Antim, Parintelui ale carui cuvinte ziditoare de suflet
impletesc firul traditiei paisiene cu experienta grupului de rugaciune si reflectie
crestina <Rugul Aprins>.
Prin aceasta carte, o parte dintre studentii bucuresteni preocupati de viata
intru Hristos au ales sa-i ceara cuvant de mantuire Parintelui Sofian, intarit
in lucrarea lui de invatatura Parintilor filocalici (improspatata de Parintele
Staniloae si de pilda unui isihast al vremurilor noastre, venit chiar din infernul
totalitar sovietic) si sporit prin incercarile proprii din temnitele comuniste.
În sfaturile Parintelui Arhimandrit, tinerii din ASCOR au aflat arme de aparare
in lupta cu cel putin patru capcane cu care se confrunta azi cautatorii Adevarului.
Cartea de fata se adreseaza insa nu numai tinerilor, ci oricui isi incepe urcusul
duhovnicesc, pentru ca, in acest domeniu, cei mai multi suntem abia la inceputul
drumului, indiferent de varsta.
Citind, sa-i multumim Parintelui Staret pentru povetele sale, cunoscand ca recunostinta
noastra i-o putem arata intr-un singur chip: implinind cele pe care cu intelepciune
si cu dragoste ni le spune.
Academician Virgil Candea
Scurte repere biografice
- S-a nascut la 7 octombrie 1912 in Basarabia, comuna Cuconestii-Vechi, judetul
Balti;
- la varsta de 14 ani, in toamna anului 1926, intra ca frate la schitul Rughi-Soroca;
- intre anii 1928-1932 a urmat scoala de cantareti bisericesti de la manastirea
Dobrusa-Soroca;
- seminarul monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940;
- la 25 decembrie 1937, ca elev in seminar, primeste tunderea in monahism, schimbandu-si
numele din Serghie in Sofian;
- la 6 august 1939 este hirotonit diacon, in catedrala din orasul Balti de catre
Înalt Prea Sfintitul Mitropolit Tit Simedrea, pe atunci episcop de Balti;
- urmeaza Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, intre anii 1940-1945;
- Facultatea de Teologie din Bucuresti intre anii 1942-1946; licentiat in teologie
in octombrie 1946, cu lucrarea <Chipul Mantuitorului in iconografie>;
- in 1945 este hirotonit preot pe seama manastirii Antim din Bucuresti;
- intre anii 1945-1950 participa la intalnirile Rugului Aprins de la manastirea
Antim;
- la 15 iunie 1950 este numit staret al manastirii Antim;
- intre anii 1954-1958 este staret la manastirea Plumbuita din Bucuresti;
- in anul 1958 este arestat si inchis sub acuzatia <de uneltire contra ordinii
sociale prin activitate mistica dusmanoasa in cadrul organizatiei Rugul Aprins'';
este condamnat la 16 ani de munca silnica, dar este eliberat in urma decretului
general de gratiere din 1964;
- in anul 1967 revine la manastirea Antim; pana in anul 1998, cand grave probleme
de sanatate nu i-au mai permis, parintele arhimandrit si-a format cu rabdare,
in scaunul spovedaniei, sute de ucenici, fiind numit, pe drept cuvant, <apostolul
Bucurestiului>.
''Voi cine ziceti ca sunt Eu?''
Cand unii oameni nu gasesc raspuns la intrebarea Ta: ''Voi cine ziceti ca sunt
Eu?'', atunci eu, Doamne, sunt fericit ca pot sa Te vad pe Tine, Dumnezeu-Om
si Om-Dumnezeu.
În scutecele sarace, pe paiele din ieslea grajdului intunecos din Bethleem,
Te vad om! În glasul ingerilor, in lumina care Îti invaluie locuinta saraca,
Te recunosc Dumnezeu!
Cand fugi in Egipt de frica lui Irod, Te vad om slab. Cand, in Egipt, vad idolii
din temple striviti la pamant prin sosirea Ta, Te vad Dumnezeu atotputernic.
Cand in Nazaret, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, cresti cu anii si cu
intelepciunea, Te vad om Care n-ai ajuns inca la varsta desavarsita.
Iar cand la doisprezece ani stai in mijlocul invatatilor din Templu, ascultandu-i
si intrebandu-i, pe langa uimirea carturarilor ma uimesc si eu si marturisesc
intelepciunea vesnica, ascunsa in omenirea Ta.
Om esti cand Ti-e foame, om esti cand dormi in corabie. Dar cand Te plimbi pe
valuri, cand poruncesti furtunii si vanturilor, cand saturi cinci mii de oameni
cu cinci paini - Te vad Dumnezeu.
Cand Te cobori in rau si Te botezi, cand Te plangi ca nu ai nici o piatra unde
sa-Ti odihnesti capul, cand Te lasi prins si legat, Te vad om, inconjurat de
slabiciuni omenesti.
Cand insa cerul se deschide si de sus Dumnezeu Tatal glasuieste ''Acesta este
Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit'', cand asterni la pamant pe calaii
Tai, cand sub picioarele Tale pamantul se cutremura, cand soarele se intuneca,
nesuferind sa vada rastignirea Ta, atunci Te vad Dumnezeu.
Cand Te vad mort pe cruce, vad pe omul durerilor.
Om esti in mormantul pecetluit.
Cand iesi din mormant, nestricand pecetile, esti Dumnezeu.
Cu acesti ochi, cu aceasta inima, cu aceasta credinta, ma apropii si eu de ieslea
saraca din Bethleem, care a fost leaganul Tau, Doamne. Îmi plec genunchii cu
pastorii cei simpli si cu magii cei intelepti si ma inchin Dumnezeului meu,
facut Om pentru mine si pentru noi toti.
Bethleem, 1970
Despre ceasul neasteptat al mortii
De multe ori moartea ii prinde pe oameni nepregatiti! De ce Dumnezeu nu ingaduie
sa ne cunoastem momentul mortii? Ce este bine sa facem?
Frati crestini,
La portile cetatii Nainului - asa cum ne spune Sfantul Evanghelist Luca (7,
11-16) - se intalnesc doua convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de
ingropare, in care o mama vaduva, cu inima sfasiata de durere, petrecea la cimitir
pe unicul sau fiu, iar din afara cetatii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii
Sai si de o multime de credinciosi.
Domnul Iisus, induiosat de marea durere a sarmanei vaduve, se apropie de ea
si ii spune cuvintele: ''Nu plange!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tanarului
si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie iti
zic, scoala-te!''. Iar cel mort pana in clipa aceea s-a ridicat si a inceput
a grai. În marea tacere care s-a asternut atunci peste cele doua convoaie, Mantuitorul
l-a redat pe tanar, viu, mamei sale. Biata mama, poate, a mai plans si dupa
aceea, dar plansul ei era plans de bucurie, pentru ca durerea incetase; iar
multimea a fost cuprinsa de frica si toti preamareau pe Dumnezeu pentru aceasta
inviere din morti, savarsita in vazul tuturor.
Frati crestini,
Tanarul din Nain, mort cand nu se astepta, ne dovedeste fiecaruia dintre noi
ca moartea fara de veste ii poate surprinde nu numai pe batrani si batrane,
ci chiar si pe tineri.
De obicei tanarul, si nu numai el, se gandeste la toate, numai la moarte nu
vrea sa se gandeasca. Daca ii aminteste cineva despre aceasta, el rade cu dispret
sau cu nepasare, ca si cum nu va muri niciodata si deci nu se cuvine sa-i intuneci
viata cu asemenea ganduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si
pentru el.
Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagan, si pentru tanarul
nepasator, si pentru batranul inalbit de ani.
Cartea Sfanta ne spune ca ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa,
ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti ca talharul niciodata nu se
anunta cand vine la furat. El apare cand nu te astepti, cand toti dorm fara
nici o grija. Asa face de multe ori si moartea! Cand omul crede ca viata nu-i
mai este amenintata de nici o primejdie, cand se scufunda in treburile obsnuite
ca intr-un somn adanc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sa-i curme ratacirea
vietii.
De multe ori moartea ii prinde pe oameni nepregatiti!
În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor
din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias,
cu varful pana la cer si cu ramurile pana la marginile pamantului; frunzele
copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se
hraneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe cand copacul se
inalta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicand: ''Doborati copacul
si taiati-i crengile, scuturati frunzele lui si imprastiati roadele lui'' (Daniel
4, 11).
Regele Nabucodonosor s-a ingrozit. La cererea lui, profetul Daniel ii talmaceste
visul, care insemna sfarsitul naprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsa
pentru nedreptatile sale.
Dar visul, cu porunca de a ''dobori copacul'', mai inseamna si sfarsitul jalnic
al fiecarui om. Caci ce altceva este omul decat un pom sadit pe pamant - care,
la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trasnet - ori un fir de iarba cosit
sau smuls din radacina?
Se intampla uneori ca, in vecinatatea noastra, sa cunoastem un om indestulat
cu de toate, bine vazut de cei din jur, care il privesc si il lauda ca pe un
pom frumos si plin de roada. Ramurile neamului sau se intind in lung si in lat,
in rubedenii numeroase. Este sanatos si tanar, toti din jurul lui ii ureaza
sa traiasca multi ani.
Dar, tocmai in clipa cand parca nici o umbra nu-i tulbura fericirea, deodata,
rasuna si pentru el cumplitul glas: ''Doborati copacul!''. Si porunca se implineste,
iar moartea il loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boala de
inima, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o alta forma,
de o moarte naprasnica. Cei din jur afla cu uimire ca cel plin de viata pana
acum cateva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.
Cate intamplari din acestea nu v-a fost dat sa vedeti in jurul dumneavoastra,
in familiile dumneavoastra sau intre cunoscuti?!
Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul ca moartea vine fara de veste,
ci mai ales ca ea ii surprinde pe oameni nepregatiti pentru acest pas decisiv.
Nu putem sti cat de pregatit sau cat de nepregatit de moarte a fost tanarul
din Nain. Fiind insa unicul fiu al unei vaduve, lipsit de indrumarea si autoritatea
tatalui sau, poate isi va fi adunat si el destule pacate ale tineretilor sale
pana in ceasul neasteptat al mortii.
Acel tanar insa a avut atunci ocazia unica de a se intalni pe drumul catre cimitir
cu Însusi Stapanul vietii si al mortii, cu Iisus Mantuitorul Care, induiosat
de lacrimile mamei, il cheama pe tanar iarasi la viata aceasta pamanteasca.
Fara indoiala ca acel tanar a vazut dincolo un peisaj de neuitat, incat tot
restul vietii si l-a trait cu mai multa luare-aminte decat toti ceilalti tineri
de varsta lui. Dar cati tineri pot avea experienta uluitoare a tanarului vaduvei
din Nain? Aproape nici unul!
Totusi, cati tineri, si nu numai tineri, din vremea noastra, nepregatiti de
moarte, isi continua viata in dezordine, cu nepasare, ca si cum n-ar muri niciodata?
Si, daca s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tanar dupa ce a trecut pragul
celeilalte lumi, l-ai putea intreba:
Ce-ai facut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru ca sufletul tau
era plin de pacate: de parinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci
adeseori L-ai injurat si L-ai tagaduit, de rugaciune nu te-ai ingrijit, de desfatari
nu te-ai ferit, la urmarile faptelor tale celor rele nu te-ai gandit, la suflet
si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru ca pomul vietii tale nu numai ca s-a
taiat fara de veste, dar se va si arunca in foc.
Drept raspuns, tanarul, dupa ce a gustat putin din moarte si a vazut ce este
dincolo, nu va mai rade cu dispret, ci se va cai cumplit pentru lipsa lui de
seriozitate si de intelepciune, dar atunci va fi prea tarziu.
Asemenea surprize cumplite se pot intampla oricui, oriunde si la orice varsta.
De ce Dumnezeu nu ingaduie sa ne cunoastem momentul mortii?
Poate fiecaruia dintre dumneavoastra i-a venit candva in gand intrebarea aceasta:
de ce oare Dumnezeu n-a lasat vreun semn anumit dupa care sa putem cunoaste
sosirea mortii si sa ne putem pregati in acest fel din vreme?
La aceasta intrebare ne raspunde un Sfant Parinte: ''Dumnezeu n-a voit sa cunoastem
ceasul cel din urma al vietii noastre pentru ca fiecare ceas sa-l socotim ca
fiind cel din urma si deci oricand sa fim pregatiti!''.
Însusi Mantuitorul ne sfatuieste astfel in pilda celor zece fecioare atunci
cand spune: ''privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului''
(Matei 25, 13).
Totusi, sa ne inchipuim ca am sti dinainte ziua si ceasul cand vom muri. Ar
fi oare stiinta aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea
descoperire nu ne-ar fi de folos si cred ca o groaza cumplita ar cuprinde sufletele
oamenilor.
De frica, unii si-ar pierde mintile. Altii, dintr-o pornire de deznadejde, stiind
ca numai atat de putin mai au de trait, si-ar cheltui viata in cele mai urate
placeri.
Nu se poate sti cati dintr-o suta s-ar mai gandi atunci la suflet si la judecata
din urma.
De aceea, mai bine este asa cum a randuit Dumnezeu, sa nu ne cunoastem ceasul
sfarsitului nostru, dar sa fim gata oricand a da socoteala de faptele noastre
fara sa ne fie rusine de felul in care ne-am trait viata.
Ce este bine sa facem?
Frati crestini,
De moarte nimeni nu poate scapa. Toti suntem datori sa platim acest tribut obstesc,
atunci cand va randui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Daca ceasul mortii ne este necunoscut si suntem indemnati sa priveghem si sa
ne pregatim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastra pamanteasca,
atunci aceasta asteptare a clipei din urma nu trebuie sa fie o stare pasiva,
de nelucrare, plina de groaza, ci, dimpotriva, trebuie sa fie o asteptare senina,
insotita de munca statornica, plina de harnicie si de voie buna. Sa avem insa,
in acelasi timp, o grija neincetata pentru a ne pastra - pe cat se poate - sufletul
cinstit, inima curata si trupul neintinat de patimi, stiind ca trupul impreuna
cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfant din noi.
Sa meditam asupra faptului ca toate trec, toate curg, iar noi odata cu ele strabatem
drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor
incepe sa se imputineze, asa si viata noastra scade in fiecare an, in fiecare
luna si in fiecare ora.
Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pamantesti se stinge, batranetea
cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se departeaza si ne parasesc...
Mormintele celor dragi zac fara de glas, doar sufletele unora dintre mortii
nostri au ajuns in mana lui Dumnezeu.
Asa trece viata noastra, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata
pamantului, pana cand nu ne mai vede nimeni, pana cand aproape toti ne uita,
ajungand niste morti uitati de orice inima...
Drept aceea:
- sa ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lasate de Dumnezeu oamenilor;
- sa traim in buna intelegere unii cu altii;
- sa nu ne barfim intre noi, sa nu ne inselam unii pe altii, sa nu ne invidiem
si sa nu ne uram unii pe altii, ci dimpotriva sa ne sarguim a trai ca fratii,
fiind cu totii fii ai aceluiasi Parinte Ceresc pe Care Îl numim Tatal nostru;
- sa ne ostenim a ne trai vremelnica noastra viata asa dupa cum ne indeamna
Sfantul Apostol Pavel: ''Îngaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora,
daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat
voua, asa sa iertati si voi.
Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii.
Si pacea lui Hristos, intru care ati fost chemati, ca sa fiti un singur trup,
sa stapaneasca in inimile voastre'' in veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).
Duminica a XX-a dupa Rusalii, 19 X 1985
Valoarea sufletului
Sufletul ramane o mare Taina -Chipul lui Dumnezeu in om-
''Putem pierde orice, afara de suflet, caci daca ne ramane acesta inca n-am
pierdut nimic''
Suntem atenti cu adevarat la dorurile sufletului?
''Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?'' (Marcu 8, 36-37)
Frati crestini,
În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de inteles adanc, Mantuitorul
ne aduce aminte de pretul si valoarea fara seaman a sufletului nostru.
Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump inaintea lui Dumnezeu,
incat nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?
Ce este acest suflet al nostru, daca insusi Cerul se bucura cand un suflet ratacit
se intoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si daca Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc
si S-a jertfit pentru mantuirea si fericirea lui?
Sufletul ramane o mare Taina
Ca sa ne putem da seama ce este sufletul si ce insemnatate are el pentru viata
noastra pamanteasca, cel mai simplu este sa comparam cadavrul unui om mort de
curand cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sange;
dar nu se misca, nu simte, nu vorbeste si nu gandeste ca omul viu.
Ce-i lipseste oare?
Îi lipseste puterea aceasta tainica si nevazuta insuflata de Însusi Dumnezeu
in faptura primului om, putere care pune in miscare trupul si pe care o numim
suflet.
Sufletul este si va ramane pentru viata de aici o mare taina, ascunsa vremelnic
in trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.
Daca privim prin el fapturile si lucrurile lumii, toate stralucesc cu o frumusete
care intrece toate frumusetile acestei lumi. Daca privim prin el mormintele,
ele se deschid si mortii se vad ca si viii. Daca privim prin el Cerul, cu lumea
duhurilor intelegatoare, toate se lumineaza si vedem plinatatea Împaratiei vietii.
Toti oamenii ar dori sa descopere aceasta mare taina si sa pipaie acest diamant
ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipai. Zadarnic il vom
cauta in muschi, in sange, in oase, in nervi, in creier, in inima sau in orice
alta particica de materie.
Caci, desi el exista si in corp si in afara de corp - asa cum exista un cantec
in disc sau un gand in minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si
nici pipai.
El este duh asezat de Dumnezeu in om si este partea prin care fiinta noastra
se inrudeste cu Însusi Creatorul intregului univers. Caci sufletul este duh,
asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).
Chipul lui Dumnezeu in om
Cand a fost plasmuit omul cel dintai a zis Dumnezeu in sfatul Sfintei Treimi:
''Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra'' (Facere 1, 26), iar mai
apoi citim ca ''a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau'' (Facere 1, 27). Tot
la inceputul Scripturii aflam ca ''luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant,
a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul cu
suflet viu'' (Facere 2, 7).
Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu in noi dupa fire, dupa har si dupa slava.
Dupa fire, sufletul omenesc este asemenea Tatalui in ceea ce priveste mintea,
care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului in ceea ce priveste Cuvantul
launtric asezat in noi de la Botez si Care este inceputul intelepciunii; si
este asemenea Duhului Sfant in ceea ce priveste libertatea vointei, care este
radacina tuturor bunatatilor.
Dupa har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru ca prin taina
Sfantului Botez sufletul primeste darul infierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu
dupa har.
Dupa slava, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti
revarsata asupra sa, asa cum spune Sfantul Evanghelist Ioan: ''Iubitilor, acum
suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a aratat pana acum. Stim ca daca
El se va arata, noi vom fi asemnea Lui, fiindca Îl vom vedea cum este'' (I Ioan
3, 2).
Deci cel care vrea sa afle ce este sufletul, sa stie ca este marea opera a Sfatului
lui Dumnezeu. Este intiparirea vie a Sfintei Treimi in fiinta omeneasca.
În Împaratia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai placut
decat vederea Fetei lui Dumnezeu, ''spre care si ingerii doresc sa priveasca''
(I Petru 1, 12). Ei nu se mai satura uitandu-se la dumnezeiescul chip, ca la
un izvor nesfarsit de frumusete si de lumina. Cineva spunea: daca Chipul sau
Fata lui Dumnezeu s-ar arata o singura clipa in iad, iadul ar ajunge Rai; iar
daca o singura clipa Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arata in Rai, acesta s-ar
preface in iad. Sa nu uitam ca sufletul omenesc este dupa chipul acestei fete
dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump inaintea lui Dumnezeu.
În suflet sta toata puterea, toata valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru
ca el este facut dupa chipul lui Dumnezeu si in vederea unei nesfarsite asemanari
cu El.
''Putem pierde orice, afara de suflet,
caci daca ne ramane acesta
inca n-am pierdut nimic''
În suflet sta toata superioritatea fiintei umane fata de restul vietuitoarelor,
in el se afla tot ceea ce face din om stapanul universului. În suflet stau ratiunea
sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul carora omul patrunde tainele
naturii si o cucereste spre folosul sau. Prin darul vorbirii oamenii se inteleg
si se apropie unii de altii, iar prin darul crearii valorilor de arta si prin
celelalte daruri spirituale, omul se ridica deasupra tuturor celorlalte fapturi
de pe pamant.
Obarsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Maretia, valoarea
si nobletea sufletului stau deci in originea sa dumnezeiasca.
Pentru mantuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Sau in lume.
Pentru sufletul omului a patimit Mantuitorul pe Golgota si Si-a varsat scump
Sangele Sau pe cruce.
Pentru el a intemeiat Domnul Biserica Sa pe pamant.
Pentru el au fost facute toate frumusetile lumii acesteia.
Pentru el exista Împaratia Cerurilor si toate bunatatile vietii vesnice, pe
care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit ''si la inima omului nu s-au
suit''
(I Corinteni 2, 9).
Nu exista deci pe pamant vreun lucru mai valoros decat sufletul. Daca am pune
intr-o balanta, de o parte, lumea intreaga cu toate bogatiile, frumusetile si
placerile ei, iar de cealalta parte un singur suflet omenesc, balanta va inclina
spre partea acestuia din urma. Mantuitorul Însusi ne spune foarte clar: ''Ce-i
foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?''
Putem agonisi toate bogatiile pamantului, putem dobandi toata slava si admiratia
lumii intregi, putem sa ne insusim intelepciunea si stiinta tuturor neamurilor
si a tuturor inteleptilor, dar daca ne-am vandut sufletul diavolului sau l-am
lasat sa se pangareasca prin pacat si sa mearga in iad, am pierdut totul. Caci
toate celelalte nu au nici o valoare inaintea lui Dumnezeu, daca nu dobandim
mantuirea.
Sau altfel spus, putem pierde orice, afara de suflet, caci daca ne ramane acesta
inca n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobandi la loc, afara de
suflet.
Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?
Nu, pentru ca sufletul este nemuritor si traieste vesnic chiar dupa moartea
trupeasca. Ceea ce omoara sufletul este pacatul, iar primejdia care-l ameninta
pe lumea cealalta este iadul.
Suntem atenti cu adevarat la dorurile sufletului?
Frati crestini,
Daca sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintai si
cea mai mare grija a noastra trebuie sa fie grija fata de suflet si fata de
mantuirea lui. Sufletul trebuie sa fie centrul de greutate al tuturor preocuparilor
si straduintelor noastre.
Bine si firesc este sa ne ingrijim si de cele ale trupului: de mancare, de imbracaminte,
de adapost si de celelalte.
Dar in primul rand Sfanta Evanghelie ne indeamna sa ne ocupam de suflet, de
hrana si de mantuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul
decat imbracamintea? (...) Cautati mai intai Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui si toate acestea se vor adauga voua'', ne invata Mantuitorul (Matei 6; 25,
33). Iar atunci cand a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai
cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu''
(Matei 4, 4). Adica painea este intr-adevar trebuincioasa pentru hrana trupului,
dar ea nu indestuleaza, nu satura intreaga fiinta a omului. Caci omul are si
un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de bautura lui,
pe care daca nu i-o dai, tanjeste si slabeste, ca si trupul lipsit de paine
si apa.
Într-una din Fericiri, Mantuitorul fericeste pe ''cei ce flamanzesc si insetoseaza
de dreptate''; deci exista si o alta foame decat cea de dupa paine si o alta
sete decat cea dupa apa. Sufletul flamanzeste si inseteaza ca cerbul dupa izvoarele
apelor; el inseteaza dupa adevar, bine si frumos, ca planta dupa lumina si caldura
soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decat sub razele binefacatoare
ale iubirii si ale bunei intelegeri intre oameni. Sufletul nu se adapa decat
cu apa limpede a lacrimilor pocaintei si rugaciunii, nu se simte bine decat
in aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflator in Biserica.
Pentru curatirea lui sufletul are apa Botezului si a pocaintei; pentru hrana
si intarire are masa dumnezeiasca a Sfintei Împartasanii; pentru sfintire si
desavarsire are in aceasta viata Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar
pentru plata ostenelilor lui de pe pamant, Dumnezeu i-a pregatit in cealalta
lume fericirea Raiului.
Dar, frati crestini, oare cum ne purtam noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste in care l-a asezat Dumnezeu
inlauntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocuparilor,
a grijilor si a framantarilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu
adevarat la intrebarile, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui catre
lumina, catre curatie, catre frumusete si adevar?
Ramane sa raspunda fiecare, in chip cinstit, cum se poarta cu propriul sau suflet,
de care - sa stie bine! - va da seama inaintea lui Dumnezeu Care i l-a incredintat!
De obicei nu ne oboseste niciodata necontenita truda si alergare dupa cele de
trebuinta pentru indestularea trupului; pentru asemenea preocupari gasim si
timp, si bani, si energie, si buna dispozitie.
Cand insa este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar in cale mii de
piedici. Nu avem timp sa mergem la biserica si nici macar sa ne aplecam ochii
asupra unei pagini din Cartea Sfanta. Nu avem bani ca sa ajutam pe saracii care
au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointa pentru a
ne impotrivi ispitelor si patimilor care ne asalteaza.
Ne alarmam la cel mai mic semn de boala a trupului si alergam indata dupa doctori,
dupa leacuri, dar suntem nepasatori la tremurul si la suferinta sufletului slabanogit
de nehrana si lasat in paragina. Ne intristam foarte mult cand pierdem o suma
de bani, un petic de pamant, o haina sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim
defel cand pierdem sufletul, intinandu-l cu noroiul minciunii, al rautatii si
al desfranarii, al betiei si al celorlalte patimi.
Cu cat insa vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile
lui, cu atat viata noastra va fi mai zbuciumata si mai nefericita.
Ca sa nu ajungem asa, sa ne rezervam macar o parte din energia si puterea de
munca, din agonisita si din timpul nostru pentru sarmanul suflet, pentru aceasta
comoara tainuita, ascunsa de Dumnezeu inlauntrul fiintei noastre. Sa ne aducem
aminte de el cat mai des. Sa-l eliberam pe cat se poate din robia nedreapta
si apasatoare a trupului, a grijilor patimase.
Sa-i dam inapoi dreptul de intaietate, rangul de carmaci si centru al fiintei,
al vietii si al preocuparilor noastre. Sa-l ferim mai ales de tina pacatelor,
caci sufletul este chipul lui Dumnezeu in noi.
Purtam in noi icoana Lui. Iar cand pacatuim e ca si cand aruncam in noroi icoana lui Dumnezeu.
Sa-l curatim de pacate prin baia lacrimilor launtrice ale pocaintei si ale marturisirii
adevarate; sa-l hranim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtamintele
curate de mila, de dreptate si iubire, ce innobileaza inima; sa-l imbarbatam
cu vointa darza de a face numai binele, care oteleste caracterul; sa-l intarim
cu rugaciunea, care ne pune in legatura cu Dumnezeu; sa-l hranim cu hrana cereasca
a Sfintei Împartasanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mantuitorul nostru.
Sa ne apropiem, asadar, cat mai mult de noi insine, de sufletul nostru si sa-l
indemnam la trezvie si la savarsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i in taina
aceste cuvinte de sfanta imbarbatare:
''Suflete al meu, suflete al meu, scoala, pentru ce dormi?
Sfarsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteapta, ca sa se milostiveasca
spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''.
Amin.
21 septembrie 1969
Învataturi despre smerenie
Arma cea mai puternica impotriva diavolului -
Ce este smerenia? - Smerenia sfintilor - Exemplul
Mantuitorului - Falsa smerenie - Cumpatarea -
''Nu daznadajdui!''- ''Traim intr-o epoca foarte primejduita si de aceea trebuie
sa fim tari, sa fim smeriti'
' - Cea mai smerita faptura umana
Buna seara. Ne bucuram ca in aceasta frumoasa zi, in care sarbatorim Buna-Vestire,
il avem in mijlocul nostru pe parintele arhimandrit Sofian Boghiu, staretul
manastirii Antim. Tinerii din ASCOR si Liga Tineretului l-au rugat mult pe Prea
Cuviosia sa sa ne vorbeasca in acest post al Învierii si ii multumim Parintelui
Sofian pentru ca a acceptat invitatia noastra. Parintele staret a ales sa vorbeasca
in seara aceasta despre smerenie. Parinte, va ascultam.
- Ma bucur ca ceea ce am sa va spun in seara aceasta este sub patronajul Mantuitorului
si al Maicii Domnului, in aceasta zi de Buna Vestire a Întruparii lui Dumnezeu
in lume. Si Mantuitorul, si Maica Domnului au fost si sunt mereu smeriti. Dumnezeirea
lui Iisus Hristos e slava dumnezeiasca; ea se coboara pe pamant intr-un trup
omenesc, aleasa fiind pentru aceasta lucrare cea mai smerita fiinta de pe globul
pamantesc; astfel are loc inceputul impacarii lumii cu Dumnezeu, prin Întruparea
Domnului Iisus Hristos.
Asa cum s-a anuntat, doresc sa vorbesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cea
mai inalta virtute crestineasca: smerenia. Smerenia este foarte buna si foarte
necesara si pentru societatea in care traim, dar mai ales pentru fiecare persoana
in parte ca sa putem fi primiti in Împaratia lui Dumnezeu. Fara smerenie, spun
Sfintii Parinti, nu se poate intra in Cer, in Împaratia vietii vesnice.
Pentru acest subiect i-am consultat pe Sfantul Ioan Scararul, in volumul IX
al Filocaliei si pe Sfantul Dorotei al Gazei (Gaza e un oras din Tara Sfanta,
in sud, catre Marea Mediterana).
Arma cea mai puternica impotriva diavolului
Zis-a avva Antonie cel Mare: ''Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe
pamant si suspinand am zis: Oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si-am auzit
glas zicandu-mi: smerenia!''. Astfel de curse semanate pe pamant, pe care le-a
vazut Sfantul Antonie cel Mare, sunt si astazi mereu intinse de vrajmasul diavol
impotriva oamenilor ca sa-i incurce in calea lor catre Dumnezeu, catre mantuire.
Si la intrebarea Sfantului Antonie: ''Cine poate sa treaca nevatamat prin aceste
curse?'', oare de ce nu ne-a recomandat Mantuitorul Hristos rugaciunea, postul,
milostenia, credinta sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru ca
toate celelalte fapte bune sunt scumpe si de folos noua, crestinilor, dar cea
mai puternica arma impotriva curselor diavolesti este smerenia. Asa cum cea
mai vicleana arma a diavolului impotriva noastra este mandria. Si, Doamne, cata
mandrie este astazi pe globul pamantesc!
Foarte rare sunt fiintele care sa fie smerite cu adevarat. Smerenia autentica,
spun Sfintii Parinti, este singura virtute care nu poate fi infectata sau umilita
de diavol. De ce? Pentru ca este plina de har dumnezeiesc.
Vrajmasul diavol, tatal minciunii si al mandriei, se amesteca in toate faptele
bune si le deformeaza. Vrea cineva sa posteasca? I se sopteste de catre vrajmasul
diavol ca, daca posteste, va slabi, nu va putea munci si nu va putea invata.
Si ii fura postul. Vrea cineva sa se roage? Diavolul ii risipeste mintea, ii
aduce imagini spurcate sau ii aduce somn si oboseala si astfel ii fura rugaciunea.
Vrea cineva sa faca milostenie? Diavolul ii aduce frica de saracie, ii aduce
zgarcenia si ura de saraci si asa este inselat de diavol, acest tata al minciunii,
rapindu-i faptele bune.
Ce este smerenia?
Smerenia insa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strica toate cursele satanei. Smerenia
impreuna cu dragostea sunt puternice pentru ca izvorasc din insasi persoana
Mantuitorului Hristos, Care ne indeamna: ''Învatati-va de la Mine ca sunt bland
si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea
noastra, este insasi dragostea plina de smerenie, care ocroteste creatura Sa
fata de dusmanul diavol, dusman de moarte al omului - asa cum este numit de
Însusi Mantuitorul -, diavolul fiind ucigas de oameni dintru inceput. Fericit
este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa
manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste.
Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe
acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru
ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in
acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia.
Cate tulburari nu sunt in lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei
virtuti dumnezeiesti!
Si cata pace, cata linistire ne aduce cu sine smerenia atunci cand corabia vietii
noastre este cuprinsa de furtuna necazurilor si a durerilor! Nimic nu poate
birui o asemenea virtute pentru ca orice lucru suparator i s-ar intampla celui
smerit el se judeca indata pe sine si se invinovateste.
Nu rabda sa fie invinovatit cineva din pricina sa, nu rabda sa fie aruncata
vina asupra altcuiva. El isi ia raspunderea in cazul respectiv. Si asa trece
prin viata netulburat, fara suparare si cu toata odihna.
Exista doua smerenii, precum si doua mandrii.
Cea dintai mandrie este cand cineva dispretuieste pe aproapele sau, socotindu-l
ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decat el. În cazul
in care va continua cu acest dispret si, daca nu se va trezi repede si nu se
va sargui sa scape de o asemenea patima, va veni incetul cu incetul si a doua
mandrie prin care omul se trufeste si se impotriveste lui Dumnezeu si pune pe
seama sa ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: ''Fara
Mine nu puteti face nimic".
Sunt, de asemenea, si doua smerenii. Smerenia cea dintai consta in a socoti
pe aproapele sau mai intelept decat sine si intrecandu-l pe el in toate; a se
socoti pe sine mai prejos decat toti. Ce greu este acest lucru: a renunta la
orgoliul nostru, la mandria noastra si a ne umili din toata inima! E foarte
greu, dar foarte pretios inaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie consta in
a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia
desavarsita a sfintilor. Aceasta se naste in chip firesc in suflet prin implinirea
poruncilor dumnezeiesti.
Smerenia sfintilor
În volumul I din Filocalie este urmatorul cuvant: <in implinirea poruncilor
se ascunde Dumnezeu>. Citim, de asemenea, in cele noua Fericiri - Fericirea
a sasea - si acest cuvant: ''Fericiti cei curati cu inima ca aceia Îl vor vedea
pe Dumnezeu". Se intampla cu cel smerit ca si cu pomul. Cand pomii poarta
rod mult, rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poate sa
faca rod se inalta si sta drept. Asa este si cu sufletul: cand se smereste,
aduce rod. Cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult.
De aceea sfintii, cu cat se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atat se vedeau
pe ei insisi mai pacatosi. Asa il auzim pe Avraam. Cand L-a vazut pe Domnul,
s-a numit pe sine pamant si cenusa. Proorocul Isaia, cand a fost chemat in misiunea
sa de prooroc, a exclamat: ''Vai mie, sunt necurat". Cand profetul Daniel
era in groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mancare, din partea lui
Dumnezeu, zicandu-i: ''Primeste mancarea aceasta, pe care ti-a trimis-o Dumnezeu".
Ce-a spus atunci Daniel? <Si-a adus aminte Dumnezeu de mine?> El, care
era un sfant mare al Vechiului Testament, ''barbatul doririlor'', cum il numeste
Scriptura. Vezi cata smerenie a avut in inima lui cand era in groapa cu lei?
De aceea fiarele nu l-au vatamat. Si nu numai o data, ci si a doua oara cand
a venit proorocul cu mancare de la Dumnezeu, s-a minunat si a zis din nou: ''Si-a
adus aminte Dumnezeu de mine?''.
Priviti smerenia sfintilor, in ce sfintire se aflau inimile lor! Nici cand erau
trimisi de Dumnezeu in ajutorul oamenilor, cei cu adevarat smeriti nu primeau,
fugind de prilejul de a fi slaviti. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, cand
a fost chemat sa scoata poporul din robia Egiptului: ''Ma rog Tie, Doamne, trimite
pe altul in locul meu, mai puternic, ca eu sunt slab la glas si zabavnic cu
limba'' (Moise era gangav). Profetul Ieremia a zis: ''Sunt prea tanar pentru
misiunea pe care mi-o dai, Doamne". Si, simplu spunand, fiecare dintre
sfinti avea aceasta smerenie dobandita in urma implinirii poruncilor lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate sa spuna prin cuvant cum se naste in suflet aceasta smerenie,
daca nu o afla omul prin incercare, prin fapta. Ea trebuie traita. Sa te smeresti
cu adevarat, la momentul potrivit si, astfel, capeti aceasta virtute. Numai
din auzite sau din pagini de literatura bisericeasca nu poti dobandi smerenia.
Citind numai, se scutura de pe noi ce am reusit sa adunam cu destula truda si
ramanem tot goi, si tot saraci, si tot mandri, si tot nestiutori.
Cand avva Agaton din Pateric era sa se sfarseasca, aflandu-se pe patul de moarte,
l-au intrebat pe el fratii: ''Parinte, te temi si tu de judecata lui Dumnezeu?'';
iar el a zis: ''Am facut tot ce am putut ca sa pazesc poruncile, dar om sunt
si eu. De unde sa stiu daca lucrul meu a placut lui Dumnezeu? Caci alta este
judecata lui Dumnezeu si alta cea a oamenilor". Iata cum Sfantul Agaton
ne-a deschis ochii ca sa pricepem cate ceva din taina smereniei.
Cu alt prilej, un frate a intrebat pe un batran: ''Ce este smerenia, parinte?''
Si a zis batranul: ''Smerenia este un lucru mare si dumnezeiesc, iar la smerire
se ajunge prin ostenelile trupesti in cunostinta si prin a se socoti cineva
mai prejos decat toti si a se ruga totdeauna lui Dumnezeu.'' Cine implineste
aceste trei povete dobandeste aceasta mare taina, taina smereniei, care este
o virtute dumnezeiasca si de neinteles.
Exemplul Mantuitorului
În incheiere, adaug si aceasta precizare: Sfintii Parinti sunt unanim de acord
ca, prin Întruparea Sa (fapt unic in tot Universul), Fiul lui Dumnezeu este
cu adevarat modelul smereniei. Prin Întrupare, traind viata Sa pamanteasca plina
de umilinta, plina de smerenie si sfarsind prin moartea pe cruce, prin toate
aceste fapte, Mantuitorul ramane, pentru vesnicie, adevaratul model al smereniei.
Acum, dupa 2000 de ani de la Întruparea Sa, Domnul Iisus, prezent in Cer si
pe pamant, continua sa fie iubit, dar si hulit, injurat si tagaduit. Maica Sa,
Sfanta Fecioara Maria, de asemenea, continua sa fie hulita si tagaduita. Ganditi-va
la sectanti, cat o smeresc, cat o umilesc pe Maica Domnului, aceasta sfanta
a sfintelor, aceasta Sfanta Fecioara care a intrecut in curatie pe ingeri, dupa
cum se spune: cea <mai cinstita decat heruvimii si mai marita, fara de asemanare,
decat serafimii> - asa ii cantam Maicii Domnului. Pe aceasta dusmanii ei
o neaga si aduc fel de fel de hule impotriva ei. Iar Maica Domnului, buna fiind,
smerita fiind, ii iarta si ii asteapta sa se intoarca la calea cea buna!
În sfanta Sa smerenie, smerenie plina de dragoste, Domnul nostru Iisus Hristos
ne iarta, ne rabda si continua sa ne iubeasca; asa cum a iertat pe ucigasii
Sai de pe cruce. Pe El sa-L rugam, din adancul inimilor, ca sa stinga rautatea
si mandria din sufletele noastre si sa aprinda in noi candela sfintei Sale smerenii
plina de dumnezeiasca dragoste. Atat... În rest, urmeaza ca fiecare dintre noi
- si dumneavoastra barbati si femei, studenti si studente - sa punem in aplicare
aceasta dumnezeiasca virtute a smereniei. Aceasta ii place lui Dumnezeu mai
mult decat orice. Dumnezeu si Maica Sfanta sa ne ajute!
***
- Multumim parintelui Sofian. În continuare, in a doua parte a acestei intalniri,
va rugam sa ii adresati intrebari parintelui staret.
Pentru inceput, o prima intrebare: faptul ca astazi, in Romania, aproape toate
merg rau, se datoreaza si lipsei noastre de smerenie?
- Sunt convins!
Daca cei de care depinde starea fericita a tarii noastre ar gandi mai sincer
si cu mai multa buna-cuviinta, s-ar putea schimba multe lucruri in Romania.
Dar nu depinde numai de ei indreptarea lucrurilor. Trebuie o colaborare in aceasta
munca obsteasca, chiar daca, de obicei, celor care conduc le este bine, iar
celorlalti le este rau. În clipa cand ieseam de la manastirea Antim m-au intampinat
poate zece saraci, si mai in varsta, si copii, cerandu-mi bani pentru paine.
Asa am ajuns, cu acest Baragan plin de grane si Moldova la fel: sa n-avem paine!
Daca nu avem paine, sa avem credinta si smerenie inaintea lui Dumnezeu si sa
cerem painea noastra cea de toate zilele. Aceasta este, in primul rand, pe intelesul
nostru, al tuturor, painea de fiecare zi, dar este mai presus de toate painea
impartasaniei, painea Sfintei Euharistii. Aceasta este painea cea spre fiinta,
spre existenta.
Cati din cei care sunt aici s-au spovedit sau se spovedesc si cati se impartasesc?
Unii nu se pot impartasi decat mai rar, din cauza unor crime ascunse, din cauza
unor pacate tainuite, care pana la urma tipa: avorturile. Cine este ucigas de
fiinte nevinovate si fara aparare nu se poate impartasi imediat, pentru ca isi
spurca trupul, acest templu al Duhului Sfant din noi, il spurca. Acolo locuieste
Dumnezeu de la Sfantul Botez si, alungand pe Dumnezeu din noi, ramanem goi,
numai cu diavolul, din cauza pacatelor noastre.
Si de aceea, raspunsul la prima intrebare este ca smerenia, dragostea si sinceritatea
ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea indrepta viata noastra si a
societatii romanesti in general.
Falsa smerenie
- Va rugam sa ne vorbiti despre falsa smerenie.
- La noi in manastire este cineva care face cateva plecaciuni - asa, cand este
intr-o toana foarte buna - si, daca-l mai zgandari putin, spune: ''Iarta-ma,
parinte, ca am facut un gest de smerenie bizantina'', adica un gest de smerenie
falsa. Sunt unii care mimeaza smerenia: sunt tacuti, cuviinciosi, respectuosi,
dar te lucreaza pe ascuns; te vorbesc de rau, te hulesc si rautatea ascunsa
din inima lor alunga acest duh al Mantuitorului Care zice: ''Învatati-va de
la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima>. E vorba aici de o smerenie interioara,
plina de sinceritate, de curatie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici
o valoare, dimpotriva, injoseste virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea
- sa ma ierte cine ma aude si nu-i convine - si in politica: politicianul promite
foarte generos, dar dupa aceea face tot ce stie el. Dar acesta este un domeniu
pe care-l cunoasteti foarte bine si nu-i nevoie sa-l mai discutam.
- În zilele noastre, a fi smerit nu echivaleaza cu a te lasa calcat in picioare?
Cum ramane atunci cu demnitatea noastra de crestini? Cum trebuie procedat pentru
a nu face confuzie intre aceste lucruri?
- Stiu ca este un gand raspandit intre crestini dupa care smerenia este umilinta
netrebnica. Nu trebuie sa uitam insa ca, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu
mainile si picioarele gaurite de cuie si cu sulita impunsa in coasta, in Vinerea
Mare, smerirea cea adevarata, dumnezeiasca, L-a ajutat sa invieze din morti.
Smerenia este o mare demnitate sufleteasca. Dumneavoastra stiti, fara sa va
mai spun amanunte, ca un om mandru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul
in piept, iar ceilalti nu mai exista pentru el. O parere pe care i-o spui nu
o primeste; eu sunt un prost, el e foarte destept. Pe asemenea oameni nu prea
ii aveti la inima, asa cred. Sunt si in familii, sunt si in universitati si
in toate institutiile omenesti asemenea persoane, care se supraevalueaza. Dar
exista si persoane care raspund cuviincios, smerit, in orice imprejurare. Si
pe cine alegeti? Eu cred ca alegeti pe un om cu buna-cuviinta. Ai incredere
in el, e serios si tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pilda poporul
german, care fac niste lucruri placute, totdeauna laudate, pentru ca pun in
ele cinste si constiinciozitate, nu usuratate; si ii pretuim, pentru ca sunt
niste oameni seriosi si niste oameni cinstiti sufleteste.
Un act de smerenie marunta - asa cum marunti suntem si noi -, de buna-cuviinta
si de seriozitate este sinceritatea.
Asa este omul: cand este smerit, este si sincer, este si constiincios, iar ceea
ce face el dainuieste. Pe cand la oamenii mandri si lucrul lor e superficial,
facut in graba si cu lipsa de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred in nimic,
nu cred in Dumnezeu sau, chiar daca mai cred, se inchina de forma. Un om smerit
e un om care tine legatura cu Dumnezeu prin rugaciune. Si Dumnezeu, fiindca
este smerit si plin de dragoste, il inspira pe cel smerit ca in toate sa fie
pe cat se poate de implinit. Aceasta insa ramane pentru fiecare sa experimenteze
in propria sa viata.
- Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti spun ca, atunci cand ne rugam, Duhul Sfant
se roaga in noi. Cum sa intelegem acest lucru?
- Sa intelegem cum scrie. În fiecare dintre noi, de la Botez, este Împaratia
lui Dumnezeu salasluita in inima noastra duhovniceasca. În capitolul al treilea
de la I Corinteni, Sfantul Apostol Pavel ne intreaba, ca si cum e un lucru pe
care trebuie sa il cunoastem fiecare foarte bine: ''Nu stiti, oare, ca voi sunteti
templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi?''. Adica Duhul
Sfant este in noi. Nu numai El, ci si Sfanta Treime, toata Împaratia lui Dumnezeu
este in noi. Marea liturghie launtrica acolo se savarseste. Liturghia din afara
este imitatia celei dinlauntru si a celei dumnezeiesti din ceruri. Asa ca Duhul
Sfant din noi se roaga si ne indeamna la rugaciune.
O, de-am intelege noi acest strigat si acest impuls, acest indemn al Duhului
Sfant din noi. Cat ne cheama, cat ne indeamna, cat ne intareste! Sa ne rugam
si sa tinem legatura cu Dumnezeul parintilor nostri! Asadar, Duhul Sfant se
roaga in noi, dupa cum spune fericitul Sfant Apostol Pavel.
- Teoretic stim cat este de folositor sa fim smeriti. Cum sa facem sa si simtim
acest lucru?
- E o problema foarte grea si foarte necesara. În Pateric un frate l-a intrebat
pe un avva: ''Parinte, ce este smerenia?'' Si parintele batran i-a raspuns:
''Smerenia este dumnezeiasca si nu se poate dobandi decat prin lucrare, prin
lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".
Daca vrem sa fim smeriti, sa tinem randuielile crestine. Cand va intalniti acasa
cu Noul Testament, cititi predica de pe munte a Mantuitorului care se afla in
capitolele V, VI si VII de la Evanghelia dupa Matei. Acolo este vorba despre
smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, daruire, e vorba
despre pazirea in curatie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfant. Multi,
incepand din tinerete, isi pervertesc trupul, dragi tineri si varstnici, isi
pervertesc trupul si au acest raspuns pentru parintii sau prietenii lor: ''Lasa-ma
sa-mi traiesc viata". Ce-i viata pentru ei? Petrecere, desfrau, lux si
necredinta. Nu au nevoie de Dumnezeu.
Ca sa fii smerit, v-am spus ce conditii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre
noi sa le implinim. Spune parintele din Pateric: ostenelile trupului conteaza
foarte mult pentru dobandirea smereniei. Adica postul, metaniile, asceza aceasta
trupeasca si sufleteasca, pazirea ochilor sa nu vada desertaciunile vietii,
pazirea gurii sa nu spuna vorbe rele - ''pune, Doamne, paza gurii mele si usa
de ingradire imprejurul buzelor mele>, asa cum se canta la slujba de seara.
- Va rugam sa comentati un citat din Sfantul Siluan Athonitul: ''Noi nu suntem
smeriti si de aceea ne chinuim pe noi insine si pe cei care traiesc impreuna
cu noi".
- Sfantul Siluan a scris o carte care circula mult in lumea crestina. Cand am
citit-o, am simtit cum ma luminez. Se gaseste in aceasta carte insasi esenta
scopului vietii: a trai in Duhul lui Dumnezeu. Asa cum spune el, daca traim
aceasta smerenie si aceasta dragoste si bunatate la care ne indeamna Mantuitorul,
noi insine, fiecare dintre noi suntem multumiti, plini de viata, plini de doriri
bune, de munca si avem relatii personale autentice cu ceilalti oameni, relatii
intemeiate pe o dragoste adevarata.
Daca nu urmam calea lui Dumnezeu ne purtam ca niste dusmani unii fata de altii.
Sunt in familiile noastre persoane care, de douazeci sau treizeci de ani, nu-si
vorbesc, desi provin din aceeasi mama si din acelasi tata. Sunt persoane care
de douazeci-treizeci de ani nu s-au spovedit si nu s-au impartasit. Nu se poate
ca in asemenea vase de lut, manjite de toate pacatele, sa rodeasca smerenia
sau fapta cea buna. Trebuie intai curatit acest vas de lut (asa este numit trupul
de catre Sfantul Pavel: vas de lut).
Asta suntem noi. Pentru trupul nostru facem totul in viata, chiar si sacrilegii.
Facem totul ca sa fie intretinut acest vas de lut din care, intr-o buna zi,
cedeaza ceva; iar acest aparat extraordinar de mestesugit, alcatuit de Dumnezeu,
aceasta masina unica mai presus de orice masina sofisticata din lume, se stinge,
se topeste si alearga la ea sobolanii si serpii si toate jivinele pamantului
ca sa se hraneasca cu ceea ce noi, cu pretul vietii noastre, am adunat si am
pus in acest cort de lut, in acest trup omenesc.
De aceea, frati crestini, nu sunt pentru defaimarea trupului, pentru ca acesta
poarta intru el harul lui Dumnezeu, poarta Sfanta Treime. Trupul acesta pe care-l
purtam toata viata, pe toate strazile, va invia impreuna cu sufletul nostru.
Astfel incat trupul nu trebuie urgisit, el are nevoie si de asceza, dar trebuie
sa fie si ingrijit.
Asa sa strabatem aceasta viata pamanteasca, tinand seama si de trup, si de suflet,
insa trupul sa fie pe al doilea plan, deoarece atunci cand vom muri, trupul
va ramane taranei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat intai de Dumnezeu,
pentru ca la sfarsitul istoriei, in Ziua de Apoi, sa fie judecat si trupul impreuna
cu sufletul, primind atunci raspuns si rasplata pentru toata viata noastra.
- Risipirea gandurilor este un semn al mandriei? Cel smerit are vreodata gandurile
risipite?
- Cel smerit are si el ganduri risipite, dupa cum spune si Sfantul Agaton: ''Sunt
om". Asa si noi, suntem oameni si gandul ne zboara. La acest zbor contribuie
foarte mult si diavolul. Diavolul are un singur gand, extraordinar de important:
sa nu ne lase sa ne rugam. Întreaga lui osteneala este pentru a taia aceasta
legatura dintre noi si Dumnezeu. Atunci e satisfacut si atunci ne impinge in
risipirea gandurilor.
Cel smerit, care are permanent in el Duhul lui Dumnezeu, fara indoiala ca, atunci
cand se simte instrainat de Dumnezeu, isi da seama indata, se mustra imediat
in constiinta, oriunde se afla si cere de la Dumnezeu si de la Maica Domnului
ajutor ca sa departeze din inima si din viata lui acest nor de ganduri. Are
si el ganduri, ca orice om, dar ia repede masuri pentru a se elibera de ele.
Pe cand, in cazul celui mandru, asta-i painea lui: ganduri patimase, fel de
fel de amintiri, fel de fel de imagini si - mai ales in viata pe care o traim
acum - filmele de la televizor, acele filme de dupa miezul noptii.
Eu nu am televizor si nici nu o sa am vreodata. Nu vreau asa ceva si n-am timp
sa ma uit. Dar se plang multi, nu numai varstnici, dar si tinerii se revolta
impotriva acestor ganduri, impotriva acestor imagini ticaloase, pacatoase, pe
care le aduce televizorul in viata lor sufleteasca. Nu le uita. Li se lipeste
de minte cate o imagine spurcata si nu mai pot scapa de ea. Parca a uitat-o,
dar cand face rugaciune, chiar cand e in biserica, in centrul Sfintei Liturghii,
ii vine aceasta placinta - iertati-mi cuvantul -, aceasta imagine urata, il
murdareste si il spurca pe dinauntru.
Asa incat smeritul se roaga sa-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de aceasta
instrainare de Dumnezeu. Cel mandru se complace in astfel de lucruri; sfatul
meu este sa nu se mai complaca in asemenea ganduri rusinoase. Eu le spun: ''draga
tinere student care ai asemenea imagini spurcate si te desfateaza aceste filme
erotice si parca ai sta numai langa ele, aceasta este o irealitate, este o inselare,
este o imagine mincinoasa acolo, undeva, pe ecran. Gandeste-te! Sunt tineri
casatoriti, foarte multi, care isi ating acest scop pe care baiatul sau fata
il urmaresc, acest lucru murdar, intr-un fel''. Este bine sa departeze asemenea
naluciri care-l manjesc si sa se gandeasca la faptul ca, dupa casatorie, care
este facuta cu binecuvantarea lui Dumnezeu, vor trai toata viata impreuna, barbat
si femeie.
Totusi, daca fericirea omeneasca ar consta numai in aceasta legatura trupeasca,
nu s-ar intampla atatea divorturi in lume, atatea despartiri si chiar crime
intre tinerii care s-au casatorit. Unde-i ''fericirea'' dupa care ai alergat
toata viata, pana la casatorie? Unde-i ceea ce ti s-a spus in film, aratandu-ti
numai lucruri foarte placute si infloritoare pe dinafara? Erau niste minciuni.
Adevarata viata este atunci cand te casatoresti, cand ai copii, cand te rogi,
cand iti inveti copiii sa se roage, sa posteasca si ei, sa fie cuviinciosi,
sinceri si prietenosi cu cei din jur. De asta are nevoie lumea de astazi, de
aceasta prietenie sincera, de aceasta dragoste sincera, pe langa minciuna si
trufia care ne coplesesc.
Cumpatarea
- Cum se poate practica smerenia in casatorie?
- Foarte usor. În primul rand, sotul si sotia sa fie cuviinciosi unul fata de
altul, sa nu se jigneasca unii pe altii, sa fie de acord in cresterea copiilor.
Se intampla in familii ca tata sa-si iubeasca copiii intr-un anumit fel, respectandu-le
toate gusturile si sa-i faca astfel obraznici. Mama cauta sa-i invete sa se
roage, sa posteasca, sa nu spuna vorbe de rusine. Or, copilul asculta, e foarte
inteligent si foarte atent, primeste si priveste in jurul lui, iar acest dezacord
intre mama si tata este un dezastru pentru el.
Asa incat smerenia inseamna in primul rand buna-cuviinta si respect reciproc
intre sot si sotie; inseamna lupta impotriva mandriei. Acest lucru trebuie transmis
in familie si, daca se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influentati: ceea
ce vad in casa, aceea fac in viata lor.
Mai sunt insa si nepoti, stranepoti, cumnati si cumnate care au nevoie de aceasta
virtute dumnezeiasca, de aceasta smerenie, care inseamna, intre altele, si buna-cuviinta
fata de celalalt. Sa nu spui ceva prin care sa-l umilesti pe celalalt, sa-l
rusinezi, ci sa incerci sa-l ajuti cu adevarat. Daca ii spui sincer niste lucruri,
el simte, te aude si te respecta. Daca ii spui cu un aer de invatator, atunci
te inghite, dar nu respecta ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea si buna-cuviinta
sunt primele virtuti care intaresc si sustin virtutea smereniei intr-o casnicie.
- Unii Sfinti Parinti considera ca varful virtutilor ar fi dreapta socoteala.
Aceasta si pentru ca o smerenie inteleasa gresit se poate transforma intr-o
lipsa totala de atitudine. Ce ne puteti spune?
- Sfantul Siluan Athonitul ne indeamna sa ne apropiem de aceasta idee a Sfintilor
Parinti, care se gaseste si in Filocalie: aceea a dreptei socoteli. Dreapta
socoteala sau echilibrul in viata noastra inseamna a merge pe o cale dumnezeiasca,
pe calea de mijloc. Acest echilibru al vietii sa-l avem totdeauna in fata noastra.
Pentru ca se intampla sa fie abateri la stanga sau la dreapta. Cineva care este
evlavios si doreste sa faca voia lui Dumnezeu si sa plineasca poruncile se angajeaza
in post, in rugaciune, in milostenie, in asprimea vietii si este foarte bine.
Dar sa mearga pe o cale echilibrata.
Pentru ca sunt unii care postesc, postesc foarte aspru, chiar post negru; si
el lucreaza intr-un mediu toxic si mananca, de pilda, fara ulei, acuma in Postul
Mare. Masina aceasta omeneasca are insa nevoie de material pentru intretinerea
ei. Daca asuprim trupul prea tare, ne imbolnavim, cerem ajutorul doctorului
si el ne da regim de spital. Din cauza unei asemenea boli pe care o are un postitor
exagerat, el trebuie sa manance mancaruri in afara postului, mancaruri de carne
si celelalte. Asta fiindca, in loc sa posteasca doua zile pe saptamana, miercurea
si vinerea post mai aspru si in celalalt timp al saptamanii sa posteasca normal,
cumpatat, el a exagerat. Si atunci in loc sa tina asa intregul post, mananca
de dulce in Vinerea Mare. Aceasta reprezinta nedreapta socoteala, intelegerea
stramba a acestei vieti duhovnicesti.
Sau in ceea ce priveste rugaciunea. Sunt persoane care se roaga foarte mult.
Nu stiu cate acatiste de-a lungul unei zile, insa uneori uita si ce acatist
au citit. Si spune ''Tatal nostru'' si, la un moment dat, il mai spune inca
o data. Uita ca l-a spus. Asa de risipita este mintea lui. Aceasta nu mai este
dreapta socoteala. Dreapta socoteala este acest echilibru, aceasta observare
permanenta a sufletului nostru; inseamna a ne stapani, a avea in mana toata
fiinta noastra. Cand ratacim, cautam indata sa ne intoarcem pe calea cea buna.
Aceasta ar fi dreapta socoteala la care ne indeamna Sfintii Parinti.
Acestia spuneau dupa cum practicau si ei in viata lor particulara. Sfantul Antonie,
care era un maestru duhovnicesc, spunea: Fratilor, am cunoscut mari postitori
care, neavand cunostinta de pilde duhovnicesti, au postit pana cand n-au mai
putut sa traiasca din cauza imbolnavirii. Am vazut rugatori cu minte risipita,
care n-au avut nici un folos din rugaciunile lor. Am vazut oameni milostivi,
care si-au risipit toata averea lor dandu-o la saraci si mai pe urma s-au mandrit
si-au pierdut tot. Si tot el adauga ca cea mai mare virtute este dreapta socoteala,
echilibrul in viata noastra, in fiecare zi din viata noastra.
Sa dam tuturor ceea ce li se cuvine si, in primul rand, noua, acestui om launtric,
care are nevoie si el de hrana si hrana noastra, asa cum spune Mantuitorul,
nu este numai painea, ci este cuvantul lui Dumnezeu. Adica un om are nevoie
si de painea aceasta pentru viata lui fizica, dar are nevoie si de painea cea
spre fiinta, pe care o cerem in ''Tatal nostru'' ca sa putem continua o viata
cumpatata, in vederea mantuirii.
- Nationalismul crestin poate fi acuzat de lipsa de smerenie?
- Daca esti sincer, nu. Pentru ca suntem datori sa iubim pe aproapele nostru.
Aproapele nostru, spune Mantuitorul, este oricine, chiar un dusman; dar aproapele
nostru este, in primul rand, fratele meu, sora mea de sange. Iubind pe acesti
apropiati ai mei, iubesc si neamul meu, poporul meu. Si atunci, daca iubesc
(in sensul profund crestin) poporul meu, ma numesc nationalist. Daca este sincera
aceasta afirmatie, atunci smerenia nu ar trebui sa ne lipseasca.
La Voronet - cred ca ati fost fiecare pe acolo - un perete intreg de sus pana
jos infatiseaza Judecata Viitoare. Si acolo, intre altele, sub toate elementele
acestei Judecati, este si invierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata
lui Dumnezeu. Vin grupati: evreii, turcii, romanii, vin toti la Judecata, pe
neamuri.
Atunci ne vom intreba: daca un conational de-al meu, fiind calugar, meserias
sau politician, a facut niste fapte bune, eu de ce n-am putut sa fac? Aceleasi
conditii au fost si pentru mine.
Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea in vedere si aceasta grupare pe
neamuri. În cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecati.
Neamul romanesc are si sfinti foarte multi, avem si oameni de buna-credinta,
foarte cuviinciosi, avem insa si criminali. Fiecare isi va primi raspuns si
rasplata dupa cum si-a dus viata pamanteasca.
- Papa de la Roma, crezandu-se infailibil, are smerenie?
- Eu nu ma gandesc la actualul papa, ma gandesc istoric. Istoric, papalitatea
a avut si sfinti. Sfantul Grigore, de pilda, Grigore Dialogul, care a facut
o liturghie ce se slujeste numai in Postul Mare. Si a fost sfant si papa.
Asa ca eu nu acord importanta acestei calitati politice sau omenesti - ca este
infailibil, ca el nu greseste niciodata. Asta numai Dumnezeu o poate spune;
totusi a nu gresi niciodata, omeneste vorbind, este o minciuna. Asta nu o spun
eu, o spune Sfantul Ioan Evanghelistul in prima sa epistola: ''daca zicem ca
pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi''. Suntem
pacatosi, gresim, dar avem si aceasta posibilitate de indreptare.
Daca Sfantul Parinte - cum i se spune - nu greseste, Dumnezeu sa-l binecuvanteze
si sa-l ajute sa nu greseasca, sa fie cu adevarat infailibil, adica fara greseala.
Însa din cate stim, numai Mantuitorul a fost fara greseala, fara pacat. A avut
toate cele omenesti ca si fiecare dintre noi, insa nu a avut pacate. <Cine
dintre voi ma vadeste de pacat?> spune Domnul Hristos. Foarte multi dusmani
a avut Mantuitorul si puteau sa-L arate cu degetul, dar nu gaseau nici un pacat
la El. Era fara pacat. El era infailibil. De papa nu raspundem.
<Nu deznadajdui!>
- Parinte arhimandrit, va rugam mult sa comentati cuvintele pe care le-a auzit
Sfantul Siluan: ''Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui''.
- Nu prea stiu sa raspund... Ce inseamna a tine mintea in iad si a nu deznadajdui?
Aceasta expresie n-am mai intalnit-o la Sfintii Parinti, decat la Sfantul Siluan
Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o asa: in aceasta viata, adeseori iadul
este in inima fiecaruia - cand avem scandaluri in familie sau la serviciu, viata
noastra seamana atunci cu iadul. Daca esti intr-o asemenea atmosfera, intr-o
asemenea situatie, sa nu deznadajduiesti! Dumnezeu este si acolo, Dumnezeu te
poate scoate si dintr-un asemenea iad. Daca nu deznadajduim, daca nu ne descurajam
in aceste neputinte omenesti si daca avem - prin rugaciune - aceasta legatura
trainica si permanenta cu Dumnezeu, ne putem mantui.
Dar va puteti mantui si prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei intrebari.
Va puteti mantui. Fiti smeriti cu adevarat si veti dobandi dragoste; dragoste
smerita sa aveti si va asigur ca va veti mantui. Asta cred eu acum si pentru
mine.
- Cum ati invatat si cum ati exersat smerenia in iadul inchisorilor comuniste?
- În inchisorile comuniste, unde am stat cativa ani, toti cei care erau in celula
cu mine se rugau, se pocaiau, isi depanau pacatele, regretau; erau niste oameni
aflati pe calea aceasta, a pocaintei. Erau smeriti, cuviinciosi si duceau o
viata crestina. Va spun cinstit ca adeseori m-am simtit mai bine in inchisoare
decat afara. De mic sunt in manastire si aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru
viata trupeasca si sufleteasca.
În inchisoare era cam aceeasi situatie; aveam strictul necesar ca sa putem trece
de la o zi la alta. Era acolo o viata cu preocupari duhovnicesti. Se invatau
pe de rost texte din Sfanta Scriptura, atunci cand in inchisoare nu era voie
sa intre o fituica de hartie sau un varf de creion. Pe talpa bocancului, unsa
cu spuma de sapun, se scria cu o grifa (care era furata de afara, o data pe
cand fusesem scosi la aer curat). Si asa se scria un text din Evanghelia lui
Matei, un text din Evanghelia Sfantului Ioan, din epistola Sfantului Iacob.
Si cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete.
Erau puscariasi mai vechi, care apucasera vremurile cand in inchisoare intra
si Biblia si acestia au invatat atunci texte din ea; au invatat aceste lucruri
sfinte si le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse in perete si
asa se puteau invata. Scriau cate un text scurt invatat pe de rost dupa ce il
scriau fiecare mai intai pe tabla inimii si a memoriei. Aceste texte sfinte,
cu aceste mijloace foarte sarace.
Era o atmosfera crestina in inchisoare. Toate insultele de la anchete erau bobarnace
pentru a ne curati de mandrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere sa fim
smeriti de buna voie; daca nu suntem smeriti de buna voie, ne smeresc altii
din afara, ne insulta si ne spun fel de fel de cuvinte grele. Asa incat era
o atmosfera smerita in inchisoare. Smerita de nevoie, dar si de voie, pentru
ca, in necazurile de acolo, aproape fiecare simtea vie in inima sa pacea lui
Iisus.
- Referitor la situatia din inchisoare si nu numai, care ar fi diferenta intre
a fi smerit si a fi umilit?
- Se ajuta una pe alta. Daca, din cauza mandriei, nu ne convine sa fim umiliti,
e una; si e o suferinta, pentru ca nu acceptam, nu acceptam umilinta. Sa ma
faca cineva prost si toate celelalte... si eu sa nu reactionez, sa nu ma apar.
Însa numai in momentul in care acceptam aceste umilinte din afara am ajuns la
smerenie. Daca nu le accepti, e o suferinta pentru tine.
Între umilinta si smerenie este o apropiere, pentru ca prin umilinta vine smerenia,
daca umilinta este acceptata din interior. Mantuitorul a fost umilit, a fost
umilit de oameni; dar a fost si smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei
si al dragostei Lui. Daca nu este acceptata umilinta, apare o revolta in noi.
Daca este acceptata umilinta, devine smerenie si atunci e unita si cu rugaciunea
si te rogi pentru dusmanul tau care te-a umilit. Daca ajungi la aceasta stare,
ai smerenia si o porti inaintea lui Dumnezeu.
- Parinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?
- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru ca ti se pare ca toti
se invartesc in jurul tau, ca tu esti stalpul de lumina pentru toata omenirea,
si trecuta, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai inalt. E o mare
prostie, pentru ca totdeauna au fost oameni mai invatati decat mine, mai priceputi
decat mine, mai frumosi decat mine, mai intelepti decat mine; multi altii, dintre
contemporani si din istorie, au fost in trecut si apar in viitor. Încat a ma
face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsa de buna-cuviinta
in primul rand. Si e bine sa-si revina o astfel de persoana. Poate ca nu de
doctor are nevoie, ci este bine sa mai posteasca, sa se mai roage lui Dumnezeu,
sa mai citeasca niste lucruri duhovnicesti, sa-si dea seama pe ce lume este.
Si, daca e sincer in acelasi timp, se vindeca; dar, daca nu urmeaza calea lui
Dumnezeu, moare nebun.
- Poate gresesc, dar mi se pare ca unii oameni au o predispozitie mai mare spre
smerenie. Ce parere aveti?
- Sunt de acord cu idea si ii felicit pe oamenii acestia, numai sa fie cu adevarat
smeriti. Aceasta virtute apropie desavarsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu
adevarat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.
Mie imi este frica de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate
smerenia, o demnitate la care ne indeamna si Mantuitorul. Maica Domnului, aceasta
fiinta pamanteana, care este mai presus decat toate femeile si decat toate fetele
din lume, este cea mai smerita faptura a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea
a fost preabinecuvantata de Dumnezeu sa nasca pe Iisus Hristos, ca sa ne aduca
adevarata invatatura, adevarata paine a vietii, prin care sa existam. Deci smerenia
aceasta cat de putina este, numai sa fie corecta, e foarte bine venita, ea ne
apropie de smerenia si desavarsirea sfintilor.
- Pentru a-i invata pe ucenici smerenia, unii batrani folosesc asprimea. Este
corecta aceasta metoda?
- Sunt niste exceptii. Sunt, de pilda, pacatosi, in Pateric si in viata de toate
zilele, care vor sa se pocaiasca si nu-i lasa cineva dinlauntru. Si atunci isi
mai dau niste palme. Cand esti acasa singur cu tine, iti aduci aminte de pacatele
tale si, ca sa nu te pedepseasca Dumnezeu, te pedepsesti tu.
În Pateric sunt cateva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc batandu-se, autobatandu-se.
Spre exemplu, un tanar voia sa se poata ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau
- era impietrit. Si atunci a lasat camasa si, cu un servet ud, facut franghie,
se lovea peste spinare: ''Nu vrei sa plangi? Îti dau eu tie lacrimi ca sa plangi'',
vorbea el cu sine insusi. Asa ca sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.
Daca iti da Dumnezeu lacrimi, daca iti da aceasta cainta pentru pacatele tale,
ai capatat smerenia. Însa trebuie mentinuta dupa aceea. E greu si de intretinut
smerenia. Daca nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si
ramai cum ai fost mai inainte! Ca si cu rugaciunea lui Iisus; daca este spusa
continuu, cu smerenie si cu asceza, cu stapanire de sine, se prinde de inima,
de viata noastra, dar daca nu o mai practicam, se stinge, inceteaza.
''Traim intr-o epoca foarte primejduita si de aceea trebuie sa fim tari,
sa fim smeriti''
- Daca puteti sa dati o definitie a smereniei pentru un tanar... Si care sunt
metodele pentru a ajunge la smerenie?
- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tanar, si pentru ceilalti crestini.
Din tot ceea ce am spus pana acum se poate extrage definitia smereniei. Un tanar,
ca sa poata sa se smereasca, ar trebui sa-si faca mai des examen de constiinta,
cum faceau crestinii din trecut. În fiecare seara crestinul se gandea, incepand
de dimineata si pana atunci, ce-a facut bine si ce-a facut rau si constata ca
a facut mai mult rau decat bine. Azi asa, maine asa, si atunci incepea sa se
cunoasca pe sine, sa cunoasca ca in el domina mai mult pacatul si raul decat
binele si virtutea. Si atunci, daca-i om serios acest tanar, se angajeaza pe
o cale sincera a binelui.
Pentru ca binele, dragi ascultatori, binele este necesar si in viata aceasta
si e de folos societatii, dar si in viata de dincolo. Sfantul Pavel spune ca
in Împaratia lui Dumnezeu nu intra nimic necurat. Trebuie sa ne purificam, sa
aruncam tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al pacatelor, sa ne curatim
zi de zi ca sa ajungem niste oameni, in primul rand. Scris cu O mare: Oameni.
Asta vrea sa ne faca Scriptura, Dumnezeu: sa fim oameni cu adevarat, sa avem
in noi omenia. Smerenia se poate asemana cu omenia.
Din pacate, in lumea de astazi este foarte putina omenie. Fiecare e hraparet,
trage la sine sa fie plin de cat mai multe milioane si altul nu are nici de
paine.
Asa incat, acest tanar sa se gandeasca si la toate lucrurile pe care le-am spus.
A trai viata zadarnic, a o trai in patimi, in desfrauri, in betii, in petreceri
fara rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii
pentru care suntem creati. Domnul nu ne-a facut pentru iad, ne-a facut pentru
Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intra. Urmeaza ca in aceasta viata
sa traim in asa fel incat sa ne pregatim zi de zi pentru zorii vietii vesnice,
care e plina de lumina, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.
- Parinte, credeti ca sunt exagerate afirmatiile care sustin ca astazi sunt
destul de evidente semnele vremurilor de pe urma?
- Poate sunt exagerate intr-un fel. E vorba de Antihrist, de numarul lui, de
anumite lucruri care vor veni. Mai intai anul 2000. A trecut un mileniu si vine
acum cestalalt, al doilea, iar lumea se asteapta la un cataclism, la ceva asemanator
iadului. Un astfel de cataclism a inceput asta-noapte in Serbia.
Noi nu stim ce ganduri are Dumnezeu cu acest sfarsit al lumii. Chiar apostolii
l-au intrebat pe Domnul Iisus Hristos: <Spune-ne noua cand vor fi acestea
si care este semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului?>; Mantuitorul
le-a raspuns: <de ziua aceea si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal>. El ca om, Iisus Hristos ca om, nu
stia cand va fi sfarsitul lumii. În a doua sa epistola, Sfantul Apostol Petru
scrie ca, daca se amana acest timp al sfarsitului lumii este pentru ca Dumnezeu
vrea sa poata castiga mai multi credinciosi pentru Împaratia Sa. Printre cei
care se zamislesc si care nu sunt ucisi prin avort sau alte mijloace, cine stie
ce sfinti ne va randui Dumnezeu. Asa incat, daca Mantuitorul nu-si permite sa
le raspunda apostolilor, cum pot sa-mi permit eu? Aceasta este o taina a lui
Dumnezeu.
Însa sfarsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastra este
atunci cand mor eu si cand muriti dumneavoastra. Atunci totul este sfarsit.
Dupa moarte nu putem face nici o fapta buna. Murim pentru totdeauna. Cred ca
acesta este raspunsul. Sfarsitul lumii, de fapt, e sfarsitul nostru. Pana atunci
insa trebuie sa ne pregatim ca sa ne facem vrednici cat de cat pentru ce ne
asteapta in vesnicie.
- Legat de intrebarea anterioara, din experienta dumneavoastra ca duhovnic,
cum puteti aprecia in momentul de fata starea spirituala a romanilor sau in
general a umanitatii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmatii referitoare
la sfarsitul lumii pleaca de fapt si de la felul cum este perceputa atmosfera
spirituala din zilele noastre.
- Despre Antihrist, de pilda, vorbesc Sfantul Pavel si Sfantul Ioan Evanghelistul.
Însa, de-a lungul istoriei, fara indoiala ca au fost vremuri mai evlavioase,
cu mai multa credinta. Ma gandesc la Evul Mediu; intre cei de atunci, in mijlocul
lor, cresteau multi sfinti, dar erau si multi oameni rai. Proportia insa a celor
buni parca era mai mare decat a celor rai. Diavolul ii vana si atunci pe crestini,
indemnandu-i spre pieire. Dar parca acum, in vremea noastra, diavolul a capatat
foarte multa putere in constiintele oamenilor lipsite de evlavie si de Dumnezeu.
Am aflat, nu de mult, ca in America de pilda, intr-un oras, e un templu al diavolului
cu sase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanisti - ii stim - in societatea
noastra de astazi, satanisti care au niste juraminte, un invatamant si un crez
al lor cu totul potrivnic crestinismului.
În vechime erau paganii si aveau temple, cum sunt acum, de pilda, templele masonice.
Cine a fost in America a vazut ca in orice oras e o biserica a Bunei-Vestiri,
apoi un templu masonic, o biserica a Înaltarii, apoi un templu masonic; exista
multe temple masonice pe strazile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii
nu sunt prietenii crestinilor, sunt dusmanii lor. Acum sute si sute de ani erau
templele pagane, dar venea crestinismul navala peste aceste temple. Ori le daramau,
ori le pustiau de credinciosii lor, care treceau la crestinism. Acum sunt aceste
institutii care vor raul total al crestinilor; si in primul rand este diavolul
cu templele lui.
Asa ca traim intr-o epoca foarte primejduita si, de aceea, mai ales acum trebuie
sa fim tari, este foarte necesar sa fim smeriti. Diavolul este mandru, pe cand
Dumnezeu este smerit. Si in numele mandriei diavolul cucereste, pentru ca omului
ii place sa fie mandru, nu sa fie smerit. Si atunci trec foarte multi - cu duiumul
trec - de partea diavolului si se intareste imparatia lui. De aceea trebuie
sa ne pazim pe noi insine, dar si pe cel de langa tine sa-l pazesti, sa-l ajuti
sa mearga pe calea lui Dumnezeu, care este calea vietii. Cealalta este calea
mortii, a intunericului, a nimicniciei. Atat pot sa va spun.
- În mass-media romaneasca ni se spune ca masoneria este totusi o organizatie
filantropica care doreste binele umanitatii. Pe cine sa credem?
- Ei fac si bine, dar nu stim ce rau se ascunde in acest bine. De pilda... tot
la biata America ma gandesc. Am fost acolo pentru ochi - sunt bolnav de ochi
- si, desi ochii erau bolnavi, am vazut magazine foarte bogate, de cate o suta
de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac pana la elicopter; intr-un
magazin american gasesti si bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale.
Tot acolo este insa si templul diavolului, acolo sunt si demonizati sau satanisti,
acolo sunt si templele acestor masoni. Asa incat sunt amestecate lucrurile.
Bietul peste, saracul, din ape, din ocean, se agata si el de o bucatica de paine
sau de ceea ce e acolo in undita si-o mananca cu lacomie, fiindca este flamand;
si ii ramane undita in gat si il trage pescarul afara si il pune la frigare.
Cam asa sunt aceste bunuri pamantesti care ne imbie. Cine ni le ofera vrea sa
ne inchida mintea, iar ochii sa ne ramana numai la ele. Si sufletul, care este
de o valoare extraordinara - ''ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul
sau?, intreaba Mantuitorul -, asteapta ca un cersetor, nu se ocupa nimeni de
el, sta ca intr-o temnita in acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Sa nu
ne marginim numai la bunurile materiale, pentru ca acestea hranesc doar trupul
care dupa aceea devine mancarea viermilor. Iar sufletul - care va ramane in
vesnicie si se va uni cu trupul inviat - este gol de fapte bune, gol de virtuti,
gol de Dumnezeu. De aceea, sa nu ne amagim ca pestele care, pentru o bucatica
de hrana, isi pierde viata.
Cea mai smerita faptura umana
- Întrucat astazi este sarbatoarea ''Bunei-Vestiri'' va rugam sa ne vorbiti
despre smerenia pe care a aratat-o Maica Domnului, atunci cand a raspuns Arhanghelului
Gavriil: ''Fie mie dupa cuvantul tau''.
- Va raspund, dar vad ca vin mereu transporturi de intrebari din sala si langa
mine e o coala intreaga cu alte intrebari. Ma gandesc daca nu cumva aveti si
alt program.
Este aici un parinte din Basarabia care vrea sa plece la Iasi si trenul este
pe la 9.00; dar, pentru ca e vorba de Dumnezeu, de Sfanta Fecioara si de mantuirea
noastra, de smerenie, aceasta mare virtute, am sa incerc sa raspund.
Maica Domnului, cum am mai spus, este faptura umana care a avut sfintenia vietii
si smerenia, in cel mai inalt grad. Sfanta Fecioara a invatat smerenia in templu.
Pana la varsta de 14 ani, Maica Domnului a stat in templul din Ierusalim, sub
indrumarea batranilor preoti de acolo si a batranelor. Asa a dobandit smerenia,
teoretic, in primul rand, dar dupa aceea s-a conformat tuturor randuielilor
si a dobandit smerenia inimii, smerenia cea adevarata.
Cand Arhanghelul Gavriil ii spune Maicii Domnului ca va naste un fiu, in smerenia
ei, spune: ''Dar cum se poate asta? Eu nu stiu de barbat''. Iar Arhanghelul
ii raspunde: ''Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt
te va umbri''. Si atunci ea, in umilinta ei, desi avea acest impediment in inima
ei sfanta si curata, ii spune acel accept, acel da: ''Fie mie dupa cuvantul
tau!''. A acceptat acest lucru care era imposibil dupa toata logica omeneasca:
ca o femeie sa nasca fara de barbat. Aici e smerenia ei.
Mai tirziu Maica Domnului isi da seama ca slujeste lui Dumnezeu si mantuirii
oamenilor si rosteste acea cantare de multumire: ''Mareste suflete al meu pe
Domnul'', si cu toate celelalte stihuri care se canta in Biserica. Stia ce rod
va aduce aceasta smerenie a ei, acest accept al ei; stia cata bucurie va fi
pentru lume si cata smerire va fi pentru ea. A fost si ea huiduita si necajita
toata viata, insa primeste cu modestie Vestea cea Buna si aduce pe lume, ca
rod al smereniei sale, pe Iisus Hristos, Fiul Tatalui ceresc. Aici este marea
smerenie a Maicii Domnului.
- Oare daca ne gandim vreodata ca ne-am smerit, nu ne mandrim atunci?
- Cel care este cu adevarat smerit nu se gandeste la aceasta: ''Vai, ce smerit
sunt!'' - rad si curcile de noi. Daca esti smerit cu adevarat, nu-ti vine acest
gand, pur si simplu nu-ti vine.
Sfintii intotdeauna isi vad cele mai mici pacate. O batrana de la tara, la spovedanie,
spunea: ''Parinte, am un pacat: venea un pui de la closca langa mine si am dat
asa cu mana si l-am lovit pe inger si tare ma mustra constiinta''. Fiindca a
indepartat un pui de la closca i s-a parut ca a facut un pacat. Aceasta femeie
era o fiinta curata la suflet, smerita cu adevarat. Asa sunt sfintii. Cele mai
mici pete de pe constiinta lor sunt pentru ei mari pacate, incat atunci cand
vine acest gand - ''sunt smerit'', numai smerit nu esti. Sau sunt frumoasa,
sau sunt desteapta, sau ce haine am eu si se uita in oglinda toata ziua. Astea
sunt semnele mandriei acesteia prostesti.
- Parinte, va rog sa-mi spuneti cum sa ma port cu o persoana care respinge sfaturile
pentru credinta cu multa agresivitate verbala? E bine sa insist sau sa tac si
sa ma rog?
- Sa va rugati pentru el.
- Ce se intampla cu cei care spun: ''Eu stiu ca Domnul ma iubeste si ma ajuta,
caci ori de cate ori am avut nevoie mi-a ajutat> - si nu fac totusi nimic
pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutati sa inteleaga ca drumul
catre Dumnezeu trece prin smerenie?
- Daca traiesc o viata corecta in constiinta lor, se intalnesc cu smerenia.
- Acum cateva sute de ani, in vremuri grele ca cele de acum, se cerea poporului
un plus de pocainta, care ducea la smerenie. De ce nu se mai face asa ceva si
astazi?
- Pentru saracia smereniei.
În anul 1947 tara noastra a fost bantuita de o foamete, foamete de jos pana
sus. Pe atunci era un biet muncitor, chiar la noi la manastire - se faceau niste
turle acolo la biserica mare -, mos Iacob i se spunea. Cara cu roaba material
de constructie. Si-l intreb: ''Mos Iacob, ce mai faci?'' Si el plangea: ''Uite,
nu mai pot de foame. Primesc salariu 400.000 de lei - in '47 - si nu-mi ajunge
decat pentru un kilogram de malai. Da' n-am cu ce-l manca. Si nu pot sa-mi fac
serviciul meu''. Asa saracie este si astazi ca atunci, dar in smerenie. De aceea
nu se poate implini ceea ce doreste intrebatorul.
- Parinte, ce inseamna smerenia dinlauntru si smerenia din afara?
- Da, e o mare deosebire; ca intre trup si suflet. Smerenia dinlauntru e smerenia
Mantuitorului, smerenia inimii; smerenia din afara sunt plecaciunile acestea
false si cuvintele de felicitari false - te felicita in fata si pe la spate
te injura: ''ce prost e asta!'' Si cand a spus asa, s-a deosebit de smerenia
aceasta a inimii, care este statornica. Smerenia inimii e smerenia de totdeauna.
Cealalta, din afara, este foarte falsa, mincinoasa.
- Parinte, va rugam sa ne spuneti daca greutatea de a marturisi pacatele la
spovedanie se datoreaza mandriei sau mai sunt si alte cauze si cum se poate
lupta cu aceasta dificultate?
- Cum se poate lupta? Daca, de pilda, vine un bolnav la doctor si pe el desi
il doare ficatul, ii spune doar: ''Domnule doctor, am niste simple ameteli'';
iar doctorul ii da aspirina. Dar daca spune: <Domnule doctor, sunt nenorocit
- de pilda, este epileptic - cad fara sa-mi dau seama, ma zvarcolesc, ma lovesc,
ma doare dupa aceea; ce sa fac?'', atunci doctorul ii aplica tratamentul unui
epileptic si il ajuta. Dar, daca este nesincer fata de doctor, e nesincer fata
de propria lui constiinta si nu poate fi ajutat.
La fel se intampla si cu cel care merge cu nesinceritate la doctorul de boli
sufletesti, adica la preotul duhovnic. Faptul ca se spovedeste este pierdere
de timp. La spovedanie trebuie sa vii cu lacrimi, sa-ti asculti constiinta care
este incarcata cu fel de fel de lucruri nedemne de om: fapte urate, primejdioase
pentru aproapele meu, pentru familie, pentru mine insumi, pentru sufletul meu;
ma duc la spovedanie incarcat de aceasta cainta si ma marturisesc lui Dumnezeu
care e martor atunci langa duhovnic. Apoi Dumnezeu il inspira pe preot ca sa
spuna ce trebuie celui care se spovedeste si in acest fel il ajuta pe credincios
sa se poata vindeca, primind raspunsul potrivit pentru starea lui de moarte.
- Cum sa scapam de gandurile rele?
- Cu efort personal, adica sa le alungi. Cum le alungi? Deschizi o carte, un
album, te uiti la un obiect, incepi sa te gandesti la el, sa rupi gandul cel
pacatos. Nu poti asa usor, atunci trebuie sa te caiesti mai mult: ''Doamne,
sunt inaintea Ta Care le stii pe toate si ma vezi asa cum sunt. Ajuta-ma, Doamne,
sa alung acest nor de ganduri din viata mea''. Si se intampla ceva atunci. Dar
trebuie sa fii plin de cainta si de vointa ca sa te scuturi, sa te cureti de
aceste ganduri nemernice.
- Daca rugaciunea inimii nu reuseste, este bine sa continuam, adica sa o spunem
mecanic?
- Nu este bine sa o spunem mecanic fiindca asta inseamna ca suntem nesinceri
cu noi insine. În rugaciunea inimii este angajat Iisus Hristos fata de noi.
Si atunci, deci, este foarte folositor sa ne rugam cu atentie la fiecare cuvant
pe care il spunem inaintea lui Dumnezeu. Si chiar daca nu avem raspunsul imediat,
trebuie sa avem rabdare si trebuie sa stim ca raspunsul la rugaciunea inimii
este acela clasic de coborare a mintii in inima. Adica ceea ce gandesti aceea
sa si simti.
Daca spui cu atentie rugaciunea, faptul ca chemi numele lui Iisus Hristos in
viata ta, aceasta te ajuta mult; iti da spor de credinta, spor de evlavie, spor
de omenie, spor de intoarcere catre tine, umilit, cu cainta. Pentru ca e vorba
de Numele lui Iisus care este un nume plin de putere. Chemat in noi, lucreaza.
Pana sa se coboare mintea in inima este un drum mai lung, dar, chemandu-l totusi
cu atentie, cu luare-aminte si cu smerenie, acest nume lucreaza in noi si ne
ajuta sa sporim duhovniceste.
Conferinta tinuta in
Aula Universitatii din Bucuresti,
25 III 1999
O scurta meditatie
''Nu ma voi teme de mii de popoare,
care imprejur ma impresoara''.
(Psalmi 3, 6)
Nu ma voi teme - zice psalmistul - de zeci de mii de noroade, avand, Doamne,
sprijinul si ajutorul Tau; impresuratori, numeste David - literal - pe Abesalom
si pe ajutatorii lui care il dusmaneau, iar anagogic - pe diavoli, caci, dupa
Sfantul Maxim Marturisitorul, diavolii ne inconjoara in vrajmasia lor si ne
dau razboi in patru feluri:
1) din fata, cand ne dau nadejdi de norociri si de bunatati desarte;
2) din spate, cand vor sa ne spurce sufletele cu aducerea-aminte a pacatelor
noastre trecute, mai ales a celor trupesti;
3) din dreapta, cand ne ajuta pe ascuns a face fapta buna peste masura cu scopul
de a ne arunca in slava desarta;
4) din stanga, cand ne silesc sa facem vreun pacat greu intru cunostinta.
Orbirea sufleteasca
Cum apare orbirea sufleteasca? - Nu trebuie sa uitam
de ochii sufletesti! - ''Sarguieste dar si te pocaieste''
Frati crestini,
Multe boli si multe suferinte chinuiesc viata oamenilor. Dar cea mai grea suferinta
pare a fi orbirea. Neputand munci ca sa poata trai, de obicei, orbii cersesc.
Dintre toate categoriile de cersetori din lumea aceasta, orbii impresioneaza
in chip deosebit pe cei care trec pe langa ei. Oricat de zgarcit sau oricat
de pornit ar fi cineva impotriva cersetorilor, este cu neputinta sa nu-l induioseze
cat de putin mana intinsa a unui orb.
Ceva asemanator s-a petrecut cu orbul din Ierihon - al carui nume era Bartimeu,
dupa cum aflam din Evanghelia scrisa de Sfantul Marcu. El sedea jos, la marginea
drumului si cerea milostenie. Sedea langa drumul care venea din Ierihon si mergea
spre Ierusalim. Pe aceasta cale trecea multa lume si cred ca erau destui care
il ajutau. Si totusi el continua sa ramana un nenorocit, oricata milostenie
ar fi adunat.
Nenorocirea lui consta in faptul ca el nu-l vedea nici pe cel care ii dadea
milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dadea, nu-si vedea nici propria mana in
care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine insusi. Macar pentru asemenea
pricini putem spune ca orbirea trupeasca este o stare dintre cele mai nenorocite
din viata unui om.
Omul are ochi nu numai trupesti, ci si ochi sufletesti. Cei trupesti sunt asemanatori
cu ochii altor vietati de pe pamant: cai, lupi si multe altele. Ochii cei sufletesti
insa se aseamana cu ochii ingerilor si cu ochii lui Dumnezeu.
Deci, pentru ca omul are doua feluri de ochi, trupesti si sufletesti, apoi si
orbirea omului poate fi tot de doua feluri: trupeasca si sufleteasca. Orbirea
trupeasca poate fi din nastere, din pricina unui accident sau din pricina unei
boli. Din pricina orbirii trupesti nu putem vedea lumea aceasta materiala si
nici pe noi insine, nu putem merge fara calauza si nu ne putem bucura de lumina,
de culorile si de toate frumusetile lumii vazute.
Orbirea sufleteasca este insa cu mult mai primejdioasa decat cea trupeasca si
un asemenea orb este mai nenorocit decat orbul Bartimeu din Sfanta Evanghelie
de astazi. Daca orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc
nu-L vede pe Soarele dreptatii si Parintele luminilor, cu stralucirea harului
Sau. Nu recunoaste pe Cel care ii da bunatati nepieritoare: viata, suflet, nemurire
si nu se vede nici pe sine insusi asa cum este cu adevarat.
Cum apare orbirea sufleteasca?
Ne putem intreba: de unde vine aceasta orbire sufleteasca?
Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca
ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei,
dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului.
Dupa Sfantul Vasile cel Mare ''ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse
inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate
atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine''. Daca
privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si
la fapte necuviincioase.
Privind cu patima la frumusete straina, chipul acelei frumuseti coboara din
minte in inima si acolo, in camara inimii duhovnicesti, unde trebuie sa fie
necontenit locasul lui Dumnezeu si Împaratia Lui, acolo coboara intunericul
si se savarseste pacatul. În aceasta privinta Mantuitorul ne invata: ''Luminatorul
trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat.
Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat'' (Matei 6, 22-23).
Iar in alt loc ne spune asa: ''oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit
adulter cu ea in inima lui'' (Matei 5, 28). Sau invers, femeia care se uita
cu pofta la barbat a si savarsit pacatul in inima ei. Si pacatul intuneca ochii
cei dinlauntru, iar omul devine innegurat si orb.
Biblia, aceasta carte de capatai a omenirii, ne ofera multe pilde de orbire
sufleteasca inca de la inceputul lumii. Voi aminti cateva exemple.
Astfel, in cartea Genezei aflam ca femeia - prima femeie din lume - a vazut
ca rodul pomului cunostintei binelui si raului era placut la vedere si bun la
mancare; si a luat, a mancat si a dat si barbatului sau (Facere 3, 6). Si cu
adevarat li s-au deschis ochii, insa nu ca la ingeri sau ca la Dumnezeu, cum
ii amagise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei pacatosi si au vazut
ca sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a inchis Raiul (Facere
5, 7).
Mai departe, tot in cartea Genezei, citim ca ''fiii lui Dumnezeu, vazand ca
fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a
voit. (…) Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant
si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate
zilele, I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant'' (Facere
6; 2, 5-6).
Pentru orbirea sufleteasca si pentru pacate cumplite, au fost nimicite cu foc
cetatile Sodoma si Gomora si acoperite de apa Marii Moarte (Facere 19, 16-26).
Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, vazand pe Dalila, a poftit-o
si astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe
care nu-l puteau invinge mii de oameni (Judecatori 16).
Orbit a fost Olofern de Iudita, care, cu gatelile ei, i-a luat ochii, cu frumusetea
ei i-a robit inima, iar cu sabia i-a taiat capul (Iudita 13).
Orbit de pofta ochilor a fost imparatul David vazand pe Batseba, sotia lui Urie
si, tot asa, cei doi batrani din Babilon, vazand pe Suzana la baie. Orbit a
fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei, jucand si chiar inteleptul Solomon
a fost orbit sufleteste de femeile straine si a gresit si el inaintea lui Dumnezeu
(III Regi 11, 3-4).
Asemenea exemple sunt foarte multe in Sfanta Scriptura si, fara indoiala, cu
mult mai multe in viata oamenilor, de-a lungul istoriei.
Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odata cu ispitele citate din
Biblie, intra in noi valuri intregi de alte amagiri si pofte ca: mandria, lacomia
dupa avere si lux, invidia, mania, betia, spectacole ce tulbura inchipuirea
s.a. Pe rand sau toate laolalta, intuneca lumina cea dinlauntru a sufletului
si zguduie intreaga viata a omului.
Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti!
Omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru aceasta lume a pamantului. Ci aceasta
lume este pentru noi numai un camp de lupta, un stadion de incercare a puterilor
sufletesti si trupesti, din care crestinul - facand bine si raspandind lumina
in jurul lui - incearca sa iasa biruitor pentru ca sa merite premiul, adica
fericirea vietii viitoare si nesfarsite.
Pentru a ne descurca in aceasta lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti,
ca sa vedem pe unde mergem, sa ne informam si sa cunoastem realitatile de aici
si sa ne bucuram in chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care
ne inconjoara.
Dar nu numai atat. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca sa-i tinem mereu
in legatura cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem intelege
rostul cel adevarat al existentei si in acest fel sa putem cunoaste pe Însusi
Stapanul vietii, pe Cel care a zis: ''Eu sunt Calea, Adevarul si Viata''.
De aceea, pe langa multele griji ale vietii noastre pamantesti, sa nu uitam
niciodata de vazul cel dinlauntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva sa fie
umbriti sau intunecati de patimi, ci sa fie curati si luminosi ca ochii pruncilor
sau chiar ca ochii ingerilor. Si daca se spune despre unele lucruri sau fiinte
ca ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atat mai mult trebuie sa ne fie
draga lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care da sensul si esentialul
fiintei omenesti.
''Sarguieste dar si te pocaieste''
Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci cand suntem cu sufletul
bolnav, cand suntem orbiti de patimi si nu ne dam seama ca suntem bolnavi.
''Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul
ramane asupra voastra'', le zice Mantuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte
cuvinte, Iisus le spune: ''Daca v-ati recunoaste orbi, n-ati avea pacat, pentru
ca M-ati ruga sa va vindec. Dar voi pretindeti ca vedeti adevarul, cand de fapt
sunteti orbi si nu voiti sa fiti vindecati de Mine''.
Cand omul isi da seama ca este bolnav cere un sfat de la cineva, alearga la
doctor, se roaga lui Dumnezeu - face ceva ca sa scape de boala care ii ameninta
sanatatea. Dar daca ramane nepasator, boala progreseaza si intr-o buna zi cade
la pat si moare. Tot asa se intampla si cu boala cea dinlauntru, cu orbirea
sau chiar cu moartea sufletului.
Pentru multi dintre noi se implineste cuvantul din Apocalipsa, in care Dumnezeu
ne spune asa: ''Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza
si intareste ce a mai ramas si era sa moara'' (Apocalipsa 3, 1-2).
Care sunt aceste fapte ucigatoare pe care le avem si le purtam cu noi, care
ne intuneca sufletul incat ajungem sa murim, desi suntem inca in viata? Le-am
amintit de curand: trufia, invidia, mania, betia, desfraul, lacomia, lenea,
superficialitatea, necredinta, lipsa de dragoste, osandirea pe nedrept a semenilor
nostri etc.
Cate familii nu se destrama din pricina patimilor si a incurcaturilor neingaduite
pe care le are unul sau altul dintre soti?!
Cate sotii nu-si plang amarul casniciei cand sotul vine acasa tarziu si beat,
face scandal, ii sperie si ii bate pe ea si pe copii, iar mai apoi isi paraseste
familia si se incurca cu alta?!
Cati crestini nu se roaga lui Dumnezeu numai cand da peste ei cate un necaz,
iar cand le merge bine uita si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viata urata
si straina de orice bine?!
Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care
invaluie sufletul si constiinta noastra, imbolnavindu-ne de moarte.
În incheiere am sa citez - tot din cartea Apocalipsei - cuvintele lui Dumnezeu
care ni se potrivesc, in masuri diferite, fiecaruia dintre noi:
''Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece
sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am
sa te vars din gura Mea. Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de
nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si
sarac si orb si gol!
Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti,
si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii
tale, si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.
Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi
intra la el si voi cina cu el si el cu Mine'' (Apocalipsa 3, 15-20).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa ne vedem propriile pacate, sa ne eliberam si
sa scapam de ele; sa-L rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta si ''alifia''
cea duhovniceasca a harului Sau, ca sa vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti
si sa lumineze cu lumina Sa launtrul nostru intunecat de patimi; Mantuitorul
nostru Cel mult dorit sa ne daruiasca vesmintele cele albe ale nevinovatiei
trupesti si sufletesti, ca sa-L putem cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si sa-L
putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete - Iisus Hristos.
El asteapta la usa inimii fiecaruia dintre noi si este gata sa ne ajute si sa
ne vindece de toate neputintele noastre.
Sa-L poftim sa vina la noi, in viata noastra, in inima noastra, in familia si
societatea noastra.
Sa-L poftim cu smerenie si dragoste, zicand: Vino, Doamne Iisuse, vino si la
noi! Amin!
22 I 1984
Puterea rugaciunii
Rugaciunea curata - Împlinirea si foloasele rugaciunii n Esenta vietuirii crestine
- Rugaciunea inimii este de mare actualitate in viata moderna -
Împaratia lui Dumnezeu este in noi - ''Unde este comoara voastra, acolo este
si inima voastra''
Sarbatorim in chip deosebit ziua de astazi; pastorul nostru sufletesc, Prea
Fericitul Parinte Patriarh, implineste acum zece ani de patriarhat. De dimineata,
dupa ce s-a slujit Sfanta Liturghie la Catedrala Patriarhala (precum si la Biserica
Sfantul Grigorie Palama din Politehnica), s-au tinut mai multe cuvantari importante
care au aratat toata truda, tot amarul si toate roadele frumoase aparute in
acesti zece ani, prin grija, prin echilibrul, prin intelepciunea Parintelui
Patriarh Teoctist. Cu acest prilej, va rog sa inchinati un gand si o rugaciune
in seara aceasta pentru anii ce vin. Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l tina in
fruntea Bisericii, pentru ca este un bun si adevarat parinte sufletesc. Sa-i
uram cu adevarat, din toata inima, sa traiasca intru multi si fericiti, rodnici
ani.
Prea Fericitul Parinte Patriarh inconjurat de tineri
de la filialele ASCOR si ale Ligii Tinerilor Crestini Ortodocsi Romani, noiembrie
2001
În afara acestei sarbatoriri a Parintelui Patriarh, ziua de 14 noiembrie ne
prilejuieste si un alt motiv de bucurie: praznuirea Sfantului Grigorie Palama,
teologul rugaciunii. Într-o vreme foarte grea pentru practicarea rugaciunii
lui Iisus - cand erau multe nedumeriri si multe critici nedrepte referitoare
la o asemenea lucrare - apare acest mare teolog din partea lui Dumnezeu, care,
prin intelepciunea sa, prin harul Sfantului Duh mai ales, a lamurit foarte bine
ce reprezinta aceasta rugaciune care duce la unirea omului cu Dumnezeu.
De ce este asezata aceasta pomenire a Sfantului Grigorie Palama la inceput de
post? Dupa cum stiti, de maine dimineata intram in postul dinaintea Nasterii
Mantuitorului. Si in post avem nevoie de multa rugaciune, la fel cum si rugaciunea
este ajutata mult de post. Fara o comuniune intre aceste doua practici, viata
noastra duhovniceasca schioapata.
Asadar astazi, la invitatia fratilor studenti din ASCOR - mi-s frati sufletesti
-, iata-ma aici, in fata dumneavoastra, incercand sa spun cateva cuvinte despre
rugaciune.
Onorata asistenta, Sfantul Apostol Pavel vorbind despre importanta rugaciunii
ne da acest sfat: ''Rugati-va neincetat''. Dupa cum stiti, Dumnezeu este duh
si este prezenta: ''Eu sunt Cel ce sunt'', spune Dumnezeu proorocului Moise
in fata rugului din Sinai. Si nu exista o bucurie mai mare decat aceasta comuniune
a noastra cu Dumnezeu Cel Viu, prin rugaciune.
Rugaciunea curata
Ce este rugaciunea? Stim cu totii. Cand am inceput cuvantul de aici, eram deja
in rugaciune. Se canta Paraclisul Maicii Domnului de la manastirea Putna. În
''Filocalie'' citim ca rugaciune inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu.
Cand ne rugam, cand Îi spunem pasurile noastre lui Dumnezeu si Îi cerem sa ne
ajute in necazuri, se cuvine sa departam din minte toata grija cea lumeasca
- asa cum se canta in timpul Liturghiei, la Heruvic - si sa cugetam numai la
El. Vorbim cu Însusi Dumnezeu! Nu este bine sa ne rugam doar cu buzele, iar
mintea sa fie departe de cuvintele rugaciunii. Asta inseamna necuviinta si pacat.
''Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre - ne
intreaba un Sfant Parinte - daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre?
Nu stiti ce spuneti!''
Rugaciunea facuta cu evlavie, cu inima curata, cere o anumita pregatire, frati
studenti, cere supravegherea simturilor noastre. Moise proorocul n-a putut sa
se apropie de rugul aprins din Sinai decat dupa ce si-a departat toata incaltamintea
din picioarele sale. ''Dezleaga toata incaltamintea din picioarele tale - spunea
Dumnezeu din rug - pentru ca locul pe care te afli este sfant.'' Aproape orice
loc unde ne rugam este sfant, deoarece Dumnezeu e de fata intr-un chip tainic.
De aceea suntem si noi gata ca acest reflector launtric al vietii noastre sa
fie deschis pentru convorbirea mintii cu Dumnezeu. Ne straduim ca, inainte de
a incepe rugaciunea, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima
noastra este templu al Duhului Sfant, cum ne spune marele Apostol Pavel.
Este folositor sa-i acordam rugaciunii cinstea cuvenita si astfel sa ascultam
pe Mantuitorul care ne indeamna: ''Iar tu cand te rogi, intra in camara ta,
inchide usa si roaga-L pe Tatal tau, care este in ascuns''. Totdeauna este Dumnezeu
de fata, insa este ascuns de ochii trupesti. Camara este inima, simturile sunt
poarta. De aceea ele trebuie bine zavorate, caci prin acestea vine sminteala
in timpul rugaciunilor.
Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta, dupa cum avem multe exemple in Sfanta
Evanghelie. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea canaaneanca care
striga disperata in urma Mantuitorului ca sa-i vindece fiica indracita. Desi
Mantuitorul pare ca nu o aude, pana la urma ii vindeca fiica si inca de la distanta.
Sa ne aducem aminte de Bartimeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa taca,
dar el, dimpotriva, striga si mai tare. Si Iisus, Care l-a auzit, i-a tamaduit
orbirea lui.
Ne putem intreba: cand implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre? Raspunsul
poate fi dat in mai multe chipuri. O cale sigura este atunci cand rugaciunea
noastra este insotita de post, de milostenie si viata fara prihana. Milostenia
si postul sunt aripi care inalta rugaciunea, asa cum am spus la inceputul intalnirii.
Aceste trei fapte bune - rugaciunea, postul si milostenia - se intrepatrund
si se ajuta intre ele pentru folosul nostru.
De asemenea rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand chemam in
ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii (prietenii) lui Dumnezeu si cand aceste
rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna. Sfantul Apostol Petru
a fost inchis de Irod in temnita, cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate,
facute de multi credinciosi pentru dansul inaintea lui Dumnezeu, au fost atat
de puternice incat Dumnezeu a trimis un inger din Cer si in chip minunat l-a
eliberat pe Sfantul Petru din temnita. Asa se intampla adeseori ca Dumnezeu
sa raspunda rugaciunilor noastre.
Împlinirea si foloasele rugaciunii
Sunt insa destul de multe cazuri cand Dumnezeu nu implineste rugaciunile noastre.
Din ce motiv? Pentru ca multi, asa cum am spus, se roaga numai cu buzele, iar
mintea lor colinda pretutindeni. Ne zboara atentia de la cuvintele rugaciunii.
Mantuitorul nostru ii mustra pe cei care au o astfel de rugaciune, zicand: ''poporul
acesta Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.''
De asemenea, Dumnezeu nu ne asculta rugaciunile atunci cand, fara sa constientizam,
cerem ceva care ar putea fi nefolositor pentru propria noastra viata. Astfel,
o persoana pe care o cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scoasa
la munca; tot in inchisoare, insa la munca, afara, sub cerul liber. Pentru ca
viata in celula devenise foarte grea si insuportabila. Dumnezeu amana mereu
raspunsul la cererea lui. Mai tarziu s-a convins insa de ce nu-i era ascultata
rugamintea: unii dintre cei care plecasera la munca campului - sub presiunile
inchisorii, la munca silnica - au murit acolo, in balta sau la camp, sau in
delta. Iar multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din temnita.
Asa incat Dumnezeu nu i-a ascultat cererea atunci cand se ruga, pentru ca putea
sa moara acolo.
Asa se intampla in unele cazuri atunci cand ii cerem un lucru lui Dumnezeu si
nu-l primim. Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre de cand ne
nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce ne este de
folos si ce nu ne este folositor. De aceea, prin atotstiinta si atotintelepciunea
Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar pacatosi cum suntem,
Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Si in anumite imprejurari Dumnezeu
vrea sa ne ajute, neascultand rugaciunile noastre care sunt pagubitoare pentru
suflet.
Ce trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre? Pentru ca multi cer
lucruri netrebnice. Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca, sa cerem luminarea
mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre Dumnezeu, sa-I cerem bunatate
sufleteasca si smerenia inimii. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem
si convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea Judecatii lui
Dumnezeu de felul cum ne randuim viata pe pamant. Sa cerem ravna pentru citirea
Sfintelor Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce vine din El si ceea ce El si numai El ne poate
da; adica sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre. Sa-I
cerem marele dar de a ne vedea pacatele. Sa-I cerem ajutor ca in toata viata
noastra sa cautam mai intai Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate
celelalte sa ni le adauge noua. Acestea toate sa I le cerem lui Dumnezeu in
rugaciunile noastre.
Ce se intampla cu cel care nu se roaga? Din pacate sunt multi oameni care nu
se roaga, ei socotesc netrebnica aceasta practica. Cel care nu se roaga se poticneste
insa foarte usor si cade in pacat. Cel care nu se roaga nu este puternic in
lupta cu stihiile vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi
sau ca o trestie care se pleaca incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu
se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. ''Este ca un peste pe uscat'', ne
spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Iar Sfantul Ambrozie al Mediolanului adauga: ''Cel care nu se roaga zace in
imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc
in Împaratia lui Dumnezeu. La Judecata lui Dumnezeu, de care nu scapa nimeni,
lui i se va spune: Nu te cunosc pe tine! si e vai de cel ce va primi acest raspuns.>
Care sunt foloasele rugaciunii? Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu
orice Îi cerem. Numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie
ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Însusi
Mantuitorul Iisus Hristos ne fagaduieste implinirea rugamintilor noastre, atunci
cand zice: ''Toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi''. Si
iarasi: ''Cereti si vi se va da''.
Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea
cererilor sale, dobandeste pacea launtrica, pe care nu o poate darui lumea -
acea pace fagaduita de Domnul Iisus Mantuitorul Care spune: ''Pace va las voua,
pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu>. Si in acest fel simtim
o siguranta, simtim ca nu suntem singuri pe lume - numai cu oamenii, ci cu noi
este Dumnezeul parintilor nostri Care ne ocroteste si ne apara in viata pamanteasca.
Se intampla cateodata ca Dumnezeu sa nu implineasca numaidecat rugaciunile noastre,
dupa cum am spus. Sfanta Monica - mama Fericitului Augustin - 18 ani s-a rugat
lui Dumnezeu ca sa se intoarca fiul sau la credinta. Staruinta ei in rugaciune
I-a placut lui Dumnezeu. Si El a ascultat-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei
la calea mantuirii, dar nu oricum, ci inzestrat cu toata frumusetea trairii
crestine mladiate de harul dumnezeiesc. Întrucat nu stim daca toate cererile
noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sa incheiem rugaciunea cu aceste
cuvinte: …Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o facem inaintea
Ta sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta. Doamne, faca-se voia Ta in viata
noastra.
Esenta vietuirii crestine
Onorata asistenta, pe langa toate aceste probleme despre care am vorbit pana
acum, mai exista un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea
lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii. Trairea profunda a acestei
rugaciuni este insasi esenta vietuirii crestine.
Este o rugaciune plina de putere - care vine de la Mantuitorul nostru si de
la Sfintii Apostoli - si este cuprinsa in aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Aceasta rugaciune este scurta
si de aceea poate fi spusa oriunde si oricand, stand sau mergand.
Chipul nefacut de mana al Mantuitorului
În lumea moderna (in aceasta graba a vietii cand nu avem timp de rugaciune
indelunga in camera noastra, in fata icoanei si a candelei aprinse) putem spune
aceasta rugaciune, in orice loc si in orice timp din viata noastra: si la scoala,
si in magazin, in fabrici, in atelier, putem rosti aceasta rugaciune in taina
inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent in viata noastra totdeauna,
ne asculta aceasta rugaciune care este inchinata numelui Lui, plin de putere.
Am auzit pe multi spunand ca rugaciunea lui Iisus le este cunoscuta. Stiu multe
persoane, tineri si mai in varsta, care spun aceasta rugaciune, chiar sunt avansati
in aceasta rugaciune. M-am bucurat foarte mult ori de cate ori am aflat ca exista
asemenea credinciosi.
În Sfanta Scriptura intalnim urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: ''Orice
veti cere de la Tatal in numele Meu voi face, ca sa se mareasca Tatal in Fiul''.
Si iarasi: ''De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face''. Aceasta rugaciune
se numeste Rugaciunea lui Iisus, pentru ca in mijlocul ei este numele Domnului
nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am spus. Se numeste rugaciunea
mintii deoarece, in prima ei faza, se rosteste cu mintea; si a inimii, pentru
ca, dupa multa vreme de rostire atenta, rugaciunea se coboara in inima, in centrul
fiintei noastre.
Rugaciunea lui Iisus se poate rosti in doua feluri: asa cum vorbim (cum vorbesc
eu acum) sau in gand; ori in ritmul respiratiei - cand stam pe un scaunel, avem
capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute
usor peste haina deasupra locului inimii, rostim rugaciunea aceasta, tare, soptit
sau in gand.
Rugaciunea de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostita neincetat, ziua
si noaptea, in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales
pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat si de aceea ea poate fi
rostita alternativ cu alte rugaciuni din Ceaslov.
Atat pentru calugari, cat si pentru mireni este bine ca rugaciunea mintii sa
fie rostita de cel putin trei-patru ori pe zi, cate cincisprezece minute de
fiecare data.
Înca un lucru trebuie sa avem in vedere: cand rostim rugaciunea sa fim atenti
ca fiecare cuvant al rugaciunii sa cada pe locul inimii duhovnicesti - aici,
unde v-am aratat cu cele doua degete, deasupra inimii de carne, deasupra inimii
fiziologice. Acest loc (''descoperit'' de Sfintii Parinti care erau mari rugatori
si aveau rugaciunea neincetata) este centrul duhovnicesc al fiintei noastre
si se afla putin deasupra inimii carnale.
Rugaciunea lui Iisus se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea
duhovnicului, care, de obicei, o si practica. Ea are menirea sa ne ajute sa
ne curatim mintea si inima de ganduri si de pofte netrebnice; chemarea deasa
a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necuratiile noastre interioare.
Scopul ultim al acestei sfinte rugaciuni este de a cobori mintea in inima, de
a unifica aceste doua centre ale fiintei omenesti - mintea si inima - realizand
un acord desavarsit intre ele. De obicei omul gandeste ceva, dar simte altceva.
Cand vorbeste de bine pe celalalt care sta in fata lui, in mintea, in inima
lui, in adancurile lui il huleste. Cand unim aceste centre - mintea si inima
- ele devin o unitate duhovniceasca si atunci omul este intreg, asa cum l-a
facut Dumnezeu: om deplin. Prin rugaciunea inimii se realizeaza acest ideal
sfant al vietii noastre omenesti.
Pana sa atingem insa acest ultim scop de innobilare, de sfintire a noastra launtrica,
de ridicare a fiintei noastre omenesti sfasiate de patimi, avem nevoie de o
severa lucrare de despatimire, de lupta cu noi insine - care nu este deloc usoara
- de izgonire a raului din minte si din inima si de adunare a mintii care se
risipeste mereu in timpul rugaciunii, cum am mai spus. Daca nu am fi ajutati
de sus in aceste eforturi, lupta noastra cu noi insine ar fi aproape zadarnica.
Dar, spre mangaierea si intarirea noastra, avem in ajutor experienta si sfaturile
Sfintilor Parinti, aflate in Vietile Sfintilor si in toata aceasta literatura
patristica.
Daca vrem sa mergem pe calea despatimirii, vom avea ajutorul Mantuitorului nostru
Iisus Hristos, prin chemarea sfantului Sau nume, rostind cat mai des, pe drumul
vietii noastre, rugaciunea care am spus-o: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.
Si chiar daca marea bucurie a coborarii mintii in inima intarzie - aceasta se
produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si cand vrea Dumnezeu -, stradania noastra
sincera si statornica prin chemarea deasa a numelui Domnului ne este de mare
folos; prin aceasta rugaciune - slabanoaga asa cum este ea - dobandim simtul
prezentei lui Dumnezeu in viata noastra. Simtim ca nu suntem singuri, numai
cu oamenii, simtim ca El este de fata, simtim ajutorul Lui real in viata noastra.
În rabdarea ispitelor si a necazurilor simtim cum aceasta rugaciune ne intareste
in credinta, ne sporeste dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Ne
lumineaza mintea sa intelegem, sa adancim, sa ne placa Sfintele Scripturi. Ne
ajuta sa simtim ca bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decat
bucuriile pamantesti.
Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvuna pentru intrarea noastra in
comuniune cu Mantuitorul Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustand cate putin
in aceasta lume din bucuriile si viata fericita de dincolo, pe cat este cu putinta
noua, oamenilor.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal de unire a mintii
cu inima, de fapt de unire a noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine
se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima, ziua si noaptea,
dupa cuvantul din Cantarea Cantarilor: ''Eu dorm, dar inima mea vegheaza'';
iar bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti si dragostea lui
Dumnezeu fata de cine pastreaza poruncile si cheama neincetat numele sau este
cu adevarat mare, cu greu de talmacit prin cuvinte omenesti. Pana atunci insa
sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu
incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune: Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine, pacatosul. Amin.
Rugaciunea mintii este de mare actualitate in viata moderna
Multumim parintelui Sofian pentru aceste cuvinte atat de folositoare. Asteptam
intrebarile dumneavoastra. Pana atunci, o prima intrebare: in ''Jurnalul fericirii'',
parintele Nicolae Steinhardt spune ca multi oameni cred ca, atunci cand se roaga,
se roaga pentru a-i asculta Dumnezeu, dar in realitate este exact invers. Omul
cand se roaga, incepe el sa-L asculte pe Dumnezeu. Ce ne puteti spune despre
aceste afirmatii?
E adevarat ca oamenii atunci cand se roaga asteapta ceva de la Dumnezeu, un
ajutor pe care nu-l poate da decat El. De multe ori rugamintile, cererile noastre
catre oameni sunt zadarnice. Însa, daca incepem sa ne rugam, incepem si sa intelegem
mai bine sfaturile lui Dumnezeu in viata noastra, ceea ce este un mare folos,
un adevarat castig pentru noi. Ca Dumnezeu niciodata nu ne invata de rau, ci
totdeauna spre folosul nostru.
- Ce ne puteti spune despre puterea de rugaciune pe care au avut-o unii oameni
in inchisori?
- În inchisori eram asa de bine paziti, asa de constransi, ca nu ne puteam gandi
decat in sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere cand
este in necazuri. Si inchisorile erau cu adevarat niste mari necazuri. Rugaciunile
celor din temnitele comunistilor erau primite de Dumnezeu; cu toata mizeria,
cu toata rautatea comandata impotriva sarmanilor detinuti, aveau toti o seninatate
si o bucurie care nu puteau sa vina decat de sus, de la Dumnezeu.
Rugaciunile din inchisori erau niste rugaciuni asemanatoare cu ale Sfintilor
Parinti din pustiu sau cu ale atator martiri arsi pe rug, care, atunci cand
focul clocotea sub ei, erau veseli si multumeau lui Dumnezeu pentru aceasta
jertfa pe care o aduceau inaintea sfinteniei Sale. Cam asa erau si aceste rugaciuni
din inchisori, pentru foarte multi dintre detinutii politici. Pentru noi, cei
de acum, zbuciumul lor, modul lor de viata ne sugereaza gandul ca este bine
sa ne smerim, sa ne ostenim, sa ducem o viata ascetica - pe cat e posibil -
prin post, prin rugaciune, prin metanii, prin iertarea insultelor pe care le
primim in viata, prin rabdare fara cartire si atunci rugaciunile noastre sunt
primite inaintea lui Dumnezeu, asa cum au fost cele din inchisorile comuniste.
- În conditiile actuale de viata, cum putem primi darul rugaciunii inimii, stiut
fiind ca imprastierea mintii la crestinii de astazi este mult mai mare decat
a celor de odinioara?
- Este adevarat ce spuneti, asa este; viata de astazi e zbuciumata, fara astampar,
o viata plina de miscare. Rugaciunile pustnicilor erau niste rugaciuni de toata
ziua si noaptea. Spune un sfant din Filocalie ca se ruga de dimineata pana seara
si cand obosea rugandu-se, citea toata Sfanta Scriptura. Viata lui era o viata
angajata permanent in legatura cu Dumnezeu; el avea o rugaciune statica, o rugaciune
care il obliga sa stea pe loc.
Pentru viata moderna, parca Dumnezeu a randuit aceasta rugaciune scurta: ''Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul'', cum am
spus-o si cum o stiti; sau macar limita rezumatului acesteia: ''Iisuse, miluieste-ma''.
Oricat de grabiti am fi in viata aceasta de toate zilele - poate suntem la lectii,
ascultam un curs la universitate, sau suntem la atelier, ori in fabrica, sau
pe drum, sau comunicam cu cineva - putem spune totusi din cand in cand ''Iisuse,
miluieste-ma''. Pe de o parte <Iisuse> - care lumineaza planul acesta
al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Împaratia Lui si, pe de alta parte,
''miluieste-ma'' - starea noastra de jos, starea de mizerie, de nevoie in care
ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii.
În concluzie, putem spune ca in viata moderna, cu toata graba ei si cu tot neastamparul
nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune intr-un chip cu adevarat multumitor.
- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte despre gruparea duhovniceasca de la
manastirea Antim care s-a numit <Rugul Aprins> si despre rolul pe care
l-a avut rugaciunea inimii pentru cei care au fost acolo.
- Aceasta miscare duhovniceasca a ''Rugului Aprins> a luat nastere in timpul
stapanirii comuniste. Pe strada si in viata de toate zilele era un zbucium si
un efort din partea unor puteri vrajmase pentru a schimba tot ce era vechi,
asezat, frumos, statornic, cu o moda noua, pe care o stim si-am trait-o.
În acest zbucium, la Manastirea Antim, in biblioteca, se vorbea despre rugaciunea
lui Iisus, despre aceasta lucrare launtrica bazata pe Traditia Sfanta, pe practica
Sfintilor Parinti, pe toata experienta ascetica de doua mii de ani. Timp de
vreo sase ani, incepand din 1945, s-au organizat conferinte in fiecare duminica.
Aceasta lucrare obsteasca era foarte placuta. Din pacate insa, ea se desfasura
intr-un cerc restrans, intrucat nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei
din afara vietii noastre manastiresti.
Erau mari personalitati care ne ocroteau precum parintele Staniloae, parintele
Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, medicul Vasile Voiculescu, scriitorul
Ion Marin Sadoveanu.
Participa mult tineret, multi studenti care dupa aceea, saracii, au suferit
in inchisoare. Veneau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata launtrica.
Si plecau foarte bine hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul isi termina
cuvantul, erau intrebari din public; fel de fel de intrebari, cum sunt intrebat
eu acum. Si raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog,
o tesatura de idei, de ganduri si de dorinte duhovnicesti care ii hraneau foarte
mult pe ascultatori.
- Este adevarat ca toti cei care au participat la <Rugul Aprins> au fost
inchisi? Care a fost motivul ce s-a invocat pentru a fi bagati la inchisoare?
- Exista un dicton: ''Cine nu este cu noi este impotriva noastra''. Cei care
ne stapaneau ne cereau tuturor sa fim cu ei. Dar noi, fara sa-i contrazicem,
nu eram de acord cu marxistii. Erau inteligenti - pentru ca diavolul este foarte
inteligent - si erau condusi de acest duh al rautatii. Si-au dat seama ca nu
suntem cu ei, ca suntem impotriva lor si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au
gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani. Nu cumva sa fim impotriva
lor. Acesta a fost rezultatul acelor seri de lucru.
- Parinte arhimandrit, care ar trebui sa fie randuiala zilnica de rugaciune
in cazul unui student?
- Dupa cum Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigorie Teologul nu cunosteau
in anii studentiei decat drumurile care duceau la scoala si la biserica, tot
asa ar trebui sa-si impleteasca viata si studentii de astazi: intre studii si
rugaciune. Nu stiu cum isi pot face programul, insa, pe langa hrana trupeasca
pe care, vrand-nevrand, cautam sa ne-o insusim, avem nevoie si de hrana sufleteasca,
fara de care murim; murim, desi traim. Murim sufleteste, devenim sterpi, impietriti,
uscati, nesimtitori, rai, gelosi, mandri si asa mai departe.
Rugaciunea - aceasta legatura cu sfintenia, cu izvorul vietii si al intelepciunii
- ne ajuta sa invatam bine, sa sfasiem intunecimile de pe mintea noastra, pentru
ca ea sa devina luminoasa; ne ajuta sa sfasiem invelisurile de pe inima noastra,
invelisuri care ne fac nesimtitori in fata lui Dumnezeu. Asa incat sa punem
accentul pe aceasta apropiere de Dumnezeu si celelalte vin aproape automat.
Adica sa nu fie goluri in viata noastra, rugaciuni la cate o zi sau cate o clipa
si restul vietii petrecut cu celalalte preocupari. Fiecare zi sa fie marcata
de rugaciune si de celelalte ascultari omenesti, studentesti. Fara aceasta alternanta,
viata noastra schioapata, este o viata bolnava, o viata insuficienta, o viata
stirbita.
- Cum ne dam seama care este calea pe care trebuie sa mergem: casatorie sau
calugarie?
- Casatoria este calea normala a vietii. De la inceputurile lumii a fost o pereche
de oameni: stramosii nostri, Adam si Eva. Chiar Dumnezeu le-a dat porunca sa
creasca si sa se inmulteasca. Deci familia este in primul rand la temelia societatii
omenesti. Prin casatorie, barbatul si femeia devin creatori, inmultind neamul
omenesc. Este o chemare generala pentru acest mod de viata, o chemare adresata
tuturor oamenilor.
Monahismul este sfat evanghelic si se cere o chemare vie la acest mod de viata.
Trebuie o chemare, trebuie indemn din miezul fiintei tanarului pentru a veni
la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire intre un mod si altul de viata;
alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.
Pe familie se pune accentul intr-o viata sociala. Viata familiei cu grijile
ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai in jos sau pe orizontala,
nu are prea mult timp sa se uite si in sus. Fratele din manastire care are chemare
pentru acest tel special - apropierea de Dumnezeu - poate interveni sa atraga
atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunandu-le ca mai exista
si o alta viata, o viata nesfarsita dincolo de lumea pamanteasca. Aceasta cred
ca este misiunea pe care o are in special calugarul, fata de cel care duce o
viata de familie. Caci agonisim si muncim din zori si pana in noapte pentru
painea de toate zilele si pentru adapost si petreceri, dar uitam ca vom muri
intr-o buna zi si ca vom da seama de orice timp desert folosit in viata, dupa
cum ne spune Însusi Mantuitorul.
Împaratia lui Dumnezeu este in noi
- Vorbiti-ne de lacrimile la rugaciune. La rugaciune pot veni lacrimi si de
la diavol?
- Foarte multe. De la diavol, dar si de la fire. Durerile mari pe care le avem
in viata noastra cea de toate zilele se linistesc prin plans, prin lacrimi.
Sunt insa si lacrimi ale isteriei, sau lacrimi de bucurie pentru un succes pamantesc.
Sunt si lacrimi duhovnicesti care mai greu vin in viata noastra, lacrimi de
pocainta; ele sunt foarte bine primite de Dumnezeu si apar atunci cand ne pare
rau de unele fapte urate facute in viata, cand ne caim din toata inima pentru
ceea ce am facut. Sunt si lacrimile rugaciunii noastre de credinta. Lacrimile
duhovnicesti sunt aduse de Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne scapa
oarecum de aceasta apasare sufleteasca, dar sunt doar de folos imediat, nu ajuta
la rugaciune.
- Ce este rugaciunea fara cuvinte? Dar rugaciunea ca focul, de care vorbeste
Sfantul Ioan Casian?
- Rugaciunea ca focul sau rugaciunea fara cuvinte este rugaciunea inimii, de
care am amintit. Ea apare atunci cand inima noastra se roaga fara cuvinte, ziua
si noaptea; atunci cand harul lui Dumnezeu lucreaza asupra noastra in asa masura
incat tot interiorul nostru arde cu un foc asemanator cu Sfanta Lumina de la
Ierusalim. Stiti ca de sute de ani apare in mod miraculos o lumina sfanta la
Ierusalim in timpul Învierii. Aceasta lumina la inceput nu te arde; poti umbla
cu mana prin ea, poti sa-ti dai cu ea pe fata si tot nu te arde. Însa este lumina,
este flacara, la fel ca flacara rugului aprins din Sinai care nu mistuia rugul,
pomul de acolo. Cam asa este si acest foc al inimii rugatoare despre care vorbeste
Sfantul Ioan Casian: un foc care nu mistuie, ci arde si lumineaza asa cum lumineaza
Dumnezeu mintea si inima noastra cand dorim ceva dumnezeiesc.
- Rugaciunea poate suplini Sfanta Împartasanie, asa cum citim in viata unor
sihastri?
- Nu poate suplini Sfanta Împartasanie; aceasta are rolul ei, iar rugaciunea
are un rol pregatitor pentru primirea Sfantului Trup si Sfantului Sange ale
lui Iisus Hristos.
Sfanta Maria Egipteanca numai prin rugaciune, fara Sfanta Împartasanie, dupa
47 de ani de sihastrie in pustiul Iordanului, ajunsese ca in timpul rugaciunii
sa se inalte la un cot mai sus de pamant. Însa cu totii avem nevoie de Sfanta
Împartasanie. Sfantul Zosima - care a venit la ea in pustiu si a impartasit-o
- a pus sigiliu si confirmare pe aceasta vrednicie adusa prin rugaciune, pana
la acest stadiu de inaltare a trupului; asa de usoara a devenit materia din
ea ca se ridica prin rugaciune. Însa avea nevoie numaidecat si de Sfanta Euharistie;
ea a venit si dupa aceea sfanta s-a savarsit. A doua oara cand a sosit Sfantul
Zosima cu Sfantul Trup si Sange, nu a mai gasit-o in viata. Îsi luase portia
ei de sfintenie prin prima si ultima cuminecare, dupa 47 de ani de viata pustniceasca.
Asa incat rugaciunea are rostul ei, iar Sfanta Împartasanie este desavarsirea
acestui rost.
- De ce este neaparat nevoie de un duhovnic cand se practica rugaciunea inimii?
- Este nevoie de un duhovnic pentru ca aceasta rugaciune spusa neincetat - spusa
foarte des, de-a lungul mai multor ani - aduce niste stari speciale pentru cel
care o practica. De pilda, apare o caldura aici, in dreptul inimii, mai sus
de inima aceasta carnala. Apare un semn si cel care se roaga si nu stie ce rost
are aceasta rugaciune, se poate mandri, cine stie ce poate crede despre el insusi.
Si duhovnicul ii poate spune ca aceasta stare de incalzire este o stare fireasca:
<Fii linistit, mergi mai departe!>. Adica pot aparea, pe calea aceasta
a rugaciunii inimii, niste probleme noi pentru rugator. El nu le cunoaste, nu
stie cum sa le rezolve si duhovnicul care practica aceasta rugaciune ii poate
raspunde precis la framantarile lui.
- Ce rol are in deprinderea rugaciunii inimii, rugaciunea rostita cu gura?
- Omul imbracat in rostiri si psalmi, si acatiste, si canoane, isi poate rosti
cu gura aceasta rugaciune scurta de care am amintit. Însa cand rostesti cu gura,
adeseori mintea colinda pe alte coclauri, dupa cum am mai spus. Si de aceea
este bine sa facem un efort pentru a ne concentra mai mult. Daca nu reusim dintr-o
data, putem repeta rugaciunea. S-o repetam si sa ne caim pentru aceasta ratacire
a mintii si sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ajute sa ne adunam mintea in noi insine.
Asta pentru orice rugaciune am face: cititul psalmilor (psalmii sunt foarte
frumosi, foarte puternici), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Pazitor,
Canonul de Pocainta, Canoanele Maicii Domnului, foarte frumoase lucruri… Daca
am avea mintea concentrata asupra fiecarui cuvant de acolo, folosul ar fi foarte
mare pentru noi.
Dar pentru ca mintea rataceste, dupa ce ne rugam suntem aceiasi oameni ca si
inainte de rugaciune; nu se intampla nimic inlauntrul nostru! Ma uit in Biserica
la noi: se fac rugaciuni in Biserica, se slujesc liturghii (sfanta liturghie
este cea mai mare rugaciune dintre toate rugaciunile Bisericii). Apoi se tine
un cuvant de folos. Dupa ce a incetat slujba si predica, e o harmalaie, fiecare
vorbeste cu totul altceva decat ce a auzit pana atunci in Biserica. Dovada ca
n-a ramas aproape nimic in mintea si in inima celor care au ascultat, fiindca
au fost mereu distrati, au fost risipiti.
De aceea este nevoie ca in rugaciunile noastre spuse cu glas tare, sau in taina,
sau in soapta, sa fie aceasta concentrare la fiecare cuvant. Daca nu reusim
sa fim atenti, repetam rugaciunea o data, de doua, de trei, de patru ori, pentru
ca rugaciunea spusa fara sa fim atenti este nula, nu are raspuns din partea
lui Dumnezeu, deoarece ea este facuta numai cu buzele, iar cu inima este ''departe
de Mine'', dupa cum spune Mantuitorul. Concentrarea asupra cuvintelor rugaciunii
trebuie sa fie in asa fel incat sa ne conduca spre noi insine, spre acest centru
unde Dumnezeu este ascuns in noi.
Mantuitorul ne spune ca in noi este Împaratia lui Dumnezeu; iar Sfantul Pavel
ne atentioneaza: ''voi sunteti temple ale Duhului Sfant''.
În noi locuieste Duhul Sfant! Împaratia lui Dumnezeu e in noi! Aici trebuie
sa tinem rugaciunile si toate invocarile cand le rostim catre Dumnezeu, catre
Maica Domnului si catre ceilalti sfinti. Si daca mintea este in alta parte,
aceste sfaturi si indemnuri nu se intorc catre noi, ci raman plutind in vazduh,
nu ne folosim deloc de ele. Este asa cum ne-am uita intr-o vitrina incarcata
cu toate bunatatile, dar intre noi si vitrina este un geam, nu putem pune mana
pe ele. Asa se intampla si cu neatentia - acest geam - care se interpune intre
noi si rugaciunea noastra. Acest obstacol sa nu fie!
- Ce este de facut cand duhovnicul meu, care nu practica rugaciunea mintii,
considera ca nu este necesar ca tinerii sa o practice, indemnandu-i spre un
crestinism social, nu spre un crestinism mistic?
- Pentru mine nu exista o viata crestina fara sa fie in acelasi timp si mistica,
adica tainica, adica legata de Dumnezeu. Nu stiu vreun crestin adevarat care
sa nu fie in acelasi timp mistic. Ma refer la un crestin care este impartasit
cu Tainele Bisericii si care se spovedeste, care isi sfinteste viata sa launtrica.
Exista o stare mistica, tainica, ascunsa: ''Tu insa, cand te rogi - ne spune
Mantuitorul -, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care
este in ascuns''. Cum poti sa te rogi fara sa te gandesti la acest Tata ceresc
ca e ascuns undeva si vede starea ta launtrica? Cum poti fi laic, lumesc, numai
pamantesc, fara acest duh, fara suflet care, daca nu este in noi, atunci aceasta
masina foarte perfectionata - trupul nostru - nu-i nimic, se topeste si o mananca
jivinele?
Asa incat in fiecare dintre noi este un centru tainic, mistic. Din acest centru
izvorasc toate relatiile noastre personale: dragostea, bunatatea, mila, smerenia
noastra, buna-cuviinta, toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde
locuieste Dumnezeu si Împaratia Sa.
Asa incat nu stiu cum ar putea arata o viata crestina fara rugaciune, fara acest
centru mistic, fara acest loc al lui Dumnezeu din noi.
Viata sociala?! Si paganii aveau o viata sociala, se ocupau numai de aceasta
orizontala a existentei. Iisus Hristos ne spune insa si acel cuvant in predica
de pe munte: ''Cautati mai intai Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si
toate acestea se vor adauga voua''. Asa incat nu cred ca este o piedica pentru
a lucra in viata sociala daca ai inlauntrul tau un izvor nesecat, datorat prezentei
lui Dumnezeu.
- Rugaciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate
de Dumnezeu? De asemenea, celor care traiesc in pacate mari li se asculta rugaciunile?
- Daca rugaciunile sunt facute la fel ca ale vamesului din Evanghelie - cu umilinta,
in durerile inimii, neosandind pe altul, cerandu-si iertare pentru ticalosiile
de pana atunci - Dumnezeu il asculta pe oricare dintre oameni. Pentru pacatosi
S-a intrupat Dumnezeu. Talharul de pe cruce a zis numai cateva cuvinte si s-a
mantuit, a fost iertat. Spune Fericitul Augustin despre el si acel cuvant, pe
care poate-l stiti unii dintre dumneavoastra: <Fericit talhar! Toata viata
a furat, iar la urma a pradat si Raiul''.
Asa ca Dumnezeu asculta rugaciunea oricaruia facuta cu umilinta, cu cainta,
cu regret pentru tot ce-a fost rau in viata lui de pana atunci, pana in clipa
cand s-a gandit ca exista un Dumnezeu si ca are o raspundere pentru tot ce a
facut in viata pamanteasca.
- Exista in rugaciune ispite de-a stanga si ispite de-a dreapta? Ce inseamna
acest lucru?
- Da, sunt ispite de-a stanga si de-a dreapta. De-a stanga sunt foarte cunoscute:
betia, lenevia, desfraul, furtul, razbunarea, mania, toate sunt ispite de-a
stanga. De-a dreapta poate fi un post exagerat, adica obsedat de amanunte sau
cu mult peste puterile trupesti.
De aceea este buna intelepciunea pe care trebuie sa o cerem de la Dumnezeu,
ca sa ne lumineze drumul vietii pentru a putea fi echilibrati, pentru a nu gresi
si pentru a putea sa mergem pe calea imparateasca, cum o numesc Sfintii Parinti,
pe aceasta cale de aur - via aurea. Postul sa fie post, cu intelepciune facut,
abstinenta sa fie abstinenta cu adevarat, paza aceasta a simturilor sa fie cu
adevarat paza sincera, cainta sa fie sincera, rugaciunile sa fie cat de multe,
dar sa fie atente, cu umilinta si cu smerenie, si atunci toate merg bine.
Oricat ar fi de lungi rugaciunile, daca sunt facute numai cu buzele, nu sunt
primite de Dumnezeu. Sunt unii bieti crestini care fac acatiste si psalmi -
multi psalmi si multe acatiste - insa isi dau seama tarziu de tot ca le-au facut
numai cu gura. Au fost absenti cu inima si cu mintea de la ceea ce au spus.
Aceste rugaciuni ajuta foarte putin. Dumnezeu este prezenta continua, El ne
stie si ne vede, si ne aude in orice clipa am fi in viata noastra si de aceea
si noi trebuie sa fim la fel de prezenti si de atenti cand vorbim cu El.
- De ce se spune ca rugaciunea este un dialog cu Dumnezeu, cand in realitate
vorbim numai noi?
- Totusi este un dialog intrucat Dumnezeu e Cel care asculta rugaciunile noastre.
Cand vorbim cu cineva suntem doi, exista si celalalt care asculta, consimte,
aproba ceea ce spunem noi. Tot asa este si la rugaciune, cand Mantuitorul ne
asculta. Poate sa fie si un raspuns din partea lui Dumnezeu, sau Dumnezeu ne
asculta rugaciunea si atunci e totusi un dialog, o comunicare, o comuniune cu
El.
''Unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra''
- Este bine ca un grup de credinciosi, de prieteni, sa faca rugaciunile de seara
si de dimineata impreuna - sau un acatist, un paraclis?
- Rugaciunea aceasta facuta in grup este foarte bine primita de Dumnezeu. Va
spuneam ca, in momentul cand Sfantul Petru a fost intemnitat, undeva in casa
se faceau niste rugaciuni de catre mai multi credinciosi. Toti erau indreptati
cu mintile ca niste sageti, in sus - daca am putea spune asa - catre Dumnezeu.
Toti cereau acelasi ajutor, toti se rugau pentru aceeasi nazuinta: ca Sfantul
Petru sa fie scapat de la moarte, intrucat a doua zi trebuia sa fie scos din
temnita si sa fie executat in vazul celor din Ierusalim. Se rugau toti cu acelasi
dor, cu aceeasi intentie si Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea. Cand se roaga
mai multi laolalta, este un lucru frumos; dar cu aceasta conditie: sa fie toti
atenti la cuvantul rugaciunii.
Rugaciunea particulara e mai buna, mi se pare mie, pentru ca, atunci cand ratacesc
cu mintea, ma intorc, repet rugaciunea, sunt atent si ma caiesc, si zabovesc
asupra unor pagini. Daca sunt mai multi, nu pot sa-i opresc pe toti si sa iau
de la capat rugaciunea de unde mi-au zburat gandurile. De aceea zic, rugaciunea
in grup este foarte buna, cand toti sunt cu acelasi gand de rugaciune si atenti
la ceea ce se spune, iar daca se intampla cazuri de neatentie, de ratacire a
mintii - cum am spus despre mine - e mai buna rugaciunea particulara, fiecare
sa se roage in parte, in taina vietii lui.
- Unii parinti ne spun ca singura rugaciune in comun acceptata de Biserica este
cea din timpul slujbelor, altfel riscam sa devenim pietisti. Ce ne puteti spune
despre acest lucru si, legat de aceasta problema, ce este pietismul?
- Pietismul este rugaciunea formala. Rugaciunea in public e foarte necesara
in Biserica - slujba Vecerniei, slujba Utreniei, slujba Sfintei Liturghii, nu
pot fi facute de fiecare persoana in parte. Trebuie facute undeva, intr-un lacas
anume, in casa lui Dumnezeu, in public. Unul slujeste, iar ceilalti sunt atenti
la ceea ce se spune la altar sau la strana. Si atunci e nevoie de aceasta atentie,
pentru ca si in timpul slujbelor unii credinciosi sunt deranjati de altii. Chiar
si atunci se gaseste cineva sa puna o intrebare, cand la Sfantul Altar se canta
''Pe Tine te laudam" - cel mai sfant moment de rugaciune din Sfanta Liturghie.
Pun o intrebare despre - stiu eu - cum se pregateste magiunul sau alta intrebare
din viata comuna. Si, in acest fel, il intrerupe pe cel de langa el; acesta,
la randul lui, e atent la ce i se spune, insa pierde harul rugaciunii.
- Sincer, eu ma poticnesc la rugaciunile catre Maica Domnului, la expresii precum
''singura grabnic folositoare". Cum sa inteleg?
- Maica Domnului este Maica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Mama intotdeauna
este foarte sensibila fata de fiul sau, de copilul sau. Orice i se intampla
copilului, maica este foarte usor sensibilizata. Daca este intr-o cumpana grea
fiul ei, chiar daca s-a purtat mai rau pana atunci cu ea, ea este foarte grabnic
plina de griji si nu stie cum l-ar putea ajuta ca sa scape din acel impas. Mama
pamanteasca! Am intalnit multe cazuri de acestea in viata mea de preot.
Mama Mantuitorului este o mare exceptie, este mama lui Dumnezeu intrupat! Fiind
Iisus pe cruce, El a dat pe Maica Domnului in grija Sfantului Ioan, spunandu-i:
''aceasta este mama ta''. Prin incredintarea aceasta din timpul celui mai greu
moment al vietii pamantesti a Domnului Iisus Hristos, Maica Domnului devine
mama noastra, a pamantenilor. Ea se roaga cu adevarat pentru noi si e mare mijlocitoare
a noastra catre Dumnezeu.
Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai lui Iisus
Hristos, au foarte multa trecere inaintea Mantuitorului. Adresandu-ne Maicii
Domnului - neavand curajul, din pricina faptelor noastre rele, ca sa ne adresam
direct Mantuitorului -, ea atunci mijloceste pentru noi: ''Doamne, eu care Te-am
purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma
in rugaciunea mea si ajuta pe acest om care se roaga mie". În Acatistul
Acoperamantului Maicii Domnului Sfanta Fecioara spune: ''Împarate ceresc primeste
pe tot omul ce se roaga Tie si cheama numele meu intru ajutor, ca sa nu plece
nimeni de la fata mea neajutat si neascultat''. Daca te rogi cu adevarat, rugaciunea
Maicii este primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.
Mai stiu o scurta intamplare de la cineva care a stat 20 de ani in inchisoare.
Într-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si el si-a pus
in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus insa aminte ca,
atunci cand era liber, bunica ii spunea: Cand dai de un necaz mare, sa te rogi
Maicii Domnului; si el nu intelegea acest lucru. Si spunea el: <Catre Mantuitorul
nu aveam curajul sa ma rog fiindca nu stiam daca intelegea greselile mele. Pe
cand la Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat.
Scurt, rugaciune la disperare: ''Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile
si presiunile care mi se fac aici. Ajuta-ma''! Se ruga in celula. Si, peste
cateva clipe, a vazut intrand pe usa inalta a celulei o faptura in alb, cu un
prunc in brate care i-a spus cu dragoste: ''M-ai chemat. O sa te-ajut. Fii pe
pace!''. Si a plecat mai departe. Dupa aceea, el nu a mai fost chemat la ancheta;
a fost mutat in alta parte, la Polul Nord, undeva. Apoi toata viata lui - a
trait inca foarte multi ani in inchisoare - a avut o liniste in suflet, desi
conditiile din afara erau destul de grele, din cand in cand. Maica Domnului
l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa. Aceasta intamplare o stiu
de la cel care-a patit-o, el mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte. În inchisoare
spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce-a patit si cum
i s-a rezolvat problema lui.
Asa face Maica Domnului, e grabnic ajutatoare. Însa rugaciunea sa fie cu tot
dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, la disperare
facuta si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni
prea lungi. Uneori e nevoie de rugaciuni lungi ca sa ne potolim noi, sa ne adunam
ca sa ne putem concentra. Alteori, in astfel de momente foarte grele, pe loc,
atunci iti raspunde Sfanta Fecioara.
- Parinte arhimandrit, credeti ca ar fi necesar ca in calendarul Bisericii Ortodoxe
Romane sa fie trecuta o zi pentru pomenirea celor care au murit pentru Hristos
in inchisorile comuniste? Si legat de aceasta, daca ati cunoscut in inchisori
oameni care au trait rugaciunea, au mers cu adevarat pe calea sfinteniei si
daca puteti sa ne descrieti cateva din aceste personalitati duhovnicesti.
- Mai greu de spus. Multi dintre cei care au trait o viata duhovniceasca in
inchisori nu mai sunt printre noi, sunt acolo sus, undeva, in Împaratia lui
Dumnezeu. Dar la cealalta intrebare, daca e bine sa avem o rugaciune in calendar
sau o rugaciune in sufletul nostru pentru cei care au murit in inchisori, aceasta
este o foarte buna fapta crestina. Pentru ca nu toti cei care au murit in inchisori
n-au nevoie de rugaciuni. Numai sfintii n-au nevoie de rugaciunile noastre.
Noi ne rugam ca sa mijloceasca ei pentru noi in fata lui Dumnezeu. Dar ceilalti,
care au trecut prin viata aceasta si sunt acum dincolo, poate incarcati de niste
pacate grele si neiertate, rugaciunile Bisericii si ale noastre, personale,
sunt foarte bune pentru ei.
- Cum sa facem ca, in timpul rugaciunii, sa ne scoatem din minte toata grija
cea lumeasca? Ce sa fac daca am inima impietrita si nu simt nimic cand spun
rugaciunea?
- Sa ne caim pentru acest pustiu in care ne aflam; acolo fiind, in rugaciune.
Sa ne caim inaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pamant fara de apa, pustiu
si nelucrat. Ajuta-ma, coboara harul Tau peste inima mea insetata de Tine. O
rugaciune particulara, personala, se poate face atunci, pe loc, in taina inimii
tale. Este necesar si un examen de constiinta; sunt anumite necazuri, avem anumite
motive pentru care suntem impietriti.
De obicei, pacatele noastre ne impietresc. Am facut niste lucruri rele, avem
niste oameni pe care nu-i putem ierta si astfel peste inima noastra este un
invelis gros de impietrire, din cauza acestei uri impotriva aproapelui nostru.
Sa ne rugam sa sfasie Dumnezeu aceste valuri, sa ne deschida iarasi inima pentru
tot ceea ce este folositor in jurul nostru. Atunci vom putea sa lepadam toata
grija cea lumeasca. Aceasta cainta pentru pacatele noastre si aceasta rugaciune
tainica catre Dumnezeu pot sa sfasie valul de impietrire si de nesimtire de
care suntem cuprinsi.
- La un moment dat spun rugaciunea mecanic, fara sa ajunga la sufletul meu.
Parca ar avea loc o tocire a rugaciunii. Exista rutina in rugaciune?
- E bine s-o repetam, atunci; sa repetam rugaciunea si sa facem un efort ca
sa ne gandim la ceea ce spunem. Sa cerem de la Dumnezeu aceasta grabnica prospetime
a rugaciunii - atunci, pe loc. Si se va intampla ceva cu noi.
- Parinte, ce spuneti despre cei care practica rugaciunea inimii, dar impartasesc
o invatatura straina de cea ortodoxa, de pilda yoga sau parapsihologie?
- Cred ca Dumnezeu nu asculta rugaciunile lor. Aceste practici sunt straine
de neamul nostru, de mentalitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si
pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii sau o inselare. Amesteca
lucrurile ca sa ne para ca yoga, de pilda, e cu stirea lui Iisus. Ca de la cer
la pamant este deosebirea dintre acestea.
Exista de asemenea vrajitoare care ghicesc folosindu-se de anumite icoane. Este
o inselare a noastra daca cerem vreo consultatie de la vrajitoare. Nu se poate
impaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna, cu aceasta fatarnicie. Dupa fapta lor
ii veti cunoaste pe acesti oameni care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga.
Daca ne uitam bine si atent la viata lor, vedem ca, de obicei, calca pe alaturea;
viata lor e alta decat cea crestina. Chiar in yoga se intampla niste lucruri
foarte discutabile, multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer.
- Casatoria poate constitui in vreun fel o piedica in calea rugaciunii inimii?
- Poate constitui o piedica, dar eu cunosc persoane casatorite care se roaga
foarte rodnic cu aceasta rugaciune. Adica eu cred ca totusi este posibil ca
o persoana sa se poata ruga chiar daca este casatorita, daca are familie. Daca
reuseste sa-si convinga si restul familiei sa mearga pe aceasta cale, atunci
viata lor va fi mult mai usoara si mai frumoasa.
- Si o ultima intrebare: va rugam sa comentati versetul biblic ''Unde este comoara
voastra, acolo este si inima voastra".
- Cred ca nu-i nevoie de un comentariu complicat in aceasta privinta, daca ne
gandim ca, intr-adevar, ce ne pasioneaza mai mult aceea ne atrage si atentia
noastra.
Comoara presupune in primul rand banutul sau dolarul. Sunt oameni care n-au
alta grija decat de a se imbogati. În vremea noastra sunt vreo trei categorii
de oameni: oameni saraci, mijlocii si foarte bogati. Cei foarte bogati cred
ca adeseori isi au inima acolo unde le sunt banii; se gandesc cum sa-i adune
si sa-i puna unul peste altul, ca sa-si creasca tot mai mult acest venit, aceasta
comoara. În timpul rugaciunii, in timpul citirii Sfintei Scripturi, a Filocaliei
si a altor texte binecuvantate, atentia lor se imparte intre locul comorii si
mijloacele de a o spori si ceea ce se spune in textele sfinte; iar adeseori
mintea fuge mai mult acolo unde-i comoara materiala, decat la locul unde-i comoara
spirituala, adica ceea ce citesc pentru sufletul si pentru mantuirea lor. De
aceea se spune: <unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra>.
Asta cred ca o poate recunoaste fiecare in propria sa viata.
Sfintii au avut insa o alta gandire: Sfantul Antonie, de pilda, s-a degajat,
s-a desprins total de averea aceasta pamanteasca dupa moartea parintilor sai;
a impartit averea la saraci si singur, doar cu o desaga, a plecat la pustnicie.
Avea un om care-i aducea din cand in cand niste pesmeti si putina apa; iar de
la toata cealalta avere - caci era bogat, de pe urma parintilor sai - si-a desprins
inima. Si atunci nu avea cum sa se mai gandeasca la aceasta avere, la aceasta
comoara. Fiindca nu mai exista, fusese impartita la saraci, iar el avea alta
in Împaratia lui Dumnezeu. De aceea, unde era adevarata lui comoara, la Dumnezeu
- pentru care vanduse tot - acolo era si inima lui.
Asa au facut toti acesti lepadati de averi, oamenii lui Dumnezeu care tot timpul
traiau in rugaciune si in meditatie, cu mintea lipita de aceasta realitate,
dincolo de viata pamanteasca, in vesnicie. Aveau inima unde era comoara, unde
era Dumnezeu, unde era harul, unde erau Tainele, unde era bucuria pentru vesnicia
de dupa moarte.
Conferinta tinuta in
Aula Universitatii din Bucuresti,
14 XI 1996
Cuvinte la inceput de post
Postul, in general, este infranare si cumpatare. Cumpatare la mancare, la bautura,
la vorba desarta si de prisos; stapanire de sine si infranare de la orice lucru
vatamator.
Atat Vechiul, cat si Noul Testament, profetii, apostolii si toti Sfintii Parinti
pun foarte mare pret pe practicarea postului trupesc si sufletesc, urmarind
astfel stapanirea rautatilor din noi.
Practic, nu este deloc usor a te supraveghea mereu, a rezista ispitelor dinlauntru
si din afara, a-ti taia voia, a-ti smeri trupul si sufletul, in dorinta sincera
de a birui raul din tine si de a te modela dupa voia lui Dumnezeu.
De aceea, truda postului este socotita ca o jertfa a sufletului si a trupului
adusa lui Dumnezeu si in acelasi timp este o dovada ca iubim pe Dumnezeu cu
adevarat, implinindu-I si aceasta straveche porunca data stramosilor nostri
inca de la inceputurile lumii.
Postul deplin, postul crestin bine placut lui Dumnezeu este insotit intotdeauna
de rugaciune si de milostenie, acestea fiind socotite de Sfintii Parinti ca
aripi ale postului.
Accentul trebuie sa cada mai ales pe postul sufletesc. Daca ne lasam robiti
de pofte urate, de patimi, cu toate ca postim cu trupul, alungam de la noi harul
lui Dumnezeu si pierdem rasplata postului.
Caci iata:
Unul posteste, dar se cearta si se judeca cu fratele sau, ca sa-i rapeasca pe
nedrept bunurile.
Altul posteste cu trupul, dar se manie, vorbeste de rau, ocaraste si defaima
pe aproapele sau.
Celalalt are stomacul gol de hrana, dar inima ii este plina de rautate, de egoism,
de invidie si de ganduri spurcate. El nu manaca nici carne, nici lapte, dar
ucide cinstea si numele bun al confratelui sau, prin calomnii, prin minciuni
si prin osandiri viclene.
''Nu stiti voi postul care Îmi place?''
''Nu stiti voi postul care Îmi place?'', intreaba Domnul prin prorocul Isaia.
''Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor
asupriti si sfaramati jugul lor. Împarte painea ta cu cel flamand, adaposteste
in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam
cu tine.
Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea
ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga
si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-Ma!'' (Isaia 58, 6-9).
Deci, daca postesti cu adevarat, deschide inima ta egoista catre cel nevoias
si, precum infranezi gura ta de la bucate, tot asa infraneaza gura ta de la
minciuna, de la napastuire, de la osandire, de la clevetire si de la tot pacatul
care intra prin cuvant.
Sfintii Parinti, marii invatatori si asceti ai lumii lauda foarte mult postul
si-l recomanda cu staruinta.
Iata cateva din cuvintele lor:
''Postul este sanatate si pace a sufletului si a trupului.''
''Postul este stingerea aprinderilor trupesti, eliberarea de vise urate, curatia
rugaciunii, paza mintii, usa umilintei, smerita suspinare pentru pacate, inceputul
si temeiul a toata lucrarea cea duhovniceasca, bineplacuta lui Dumnezeu.''
Iar Sfantul Vasile cel Mare adauga:
''Daca oamenii ar lua postul ca sfatuitor al faptelor lor, o pace adanca ar
domni in toata lumea. Nu s-ar mai rascula popoarele unele impotriva altora,
nu s-ar mai fauri arme, n-ar mai fi tribunale si nici inchisori.
Padurile si pustiurile n-ar mai avea talhari si viata oamenilor n-ar mai fi
atat de plina de tristete si de lacrimi, pentru ca postul i-ar invata pe oameni
sa se infraneze nu numai de la anumite mancaruri si bauturi, ci i-ar invata
sa izgoneasca din viata lor: lacomia, egoismul, destrabalarea, viclenia, lenea
si orice patima.''
Acestea sunt numai o parte din binefacerile si din roadele postului, roade pe
care le putem dobandi si noi cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu stradania
noastra statornica.
Fericiti sunt crestinii care respecta cu sarguinta randuiala celor patru posturi
de peste an, impreuna cu miercurile si vinerile, cum faceau parintii si bunicii
nostri, spre innoirea trupului, luminarea sufletului si schimbarea in bine a
intregii noastre vieti. Doamne ajuta!
Articol publicat in nr. 2 al revistei ''Schimbarea la Fata'',
editata de ASCOR Bucuresti, in noiembrie 1997
Dreapta socoteala
- Experienta rugaciunii inimii
- Parintele Ioan Kulighin in Romania. Întalnirile de la Rugul Aprins
- Capcanele falsei credinte - Însusirile trairii ortodoxe
- Discernamantul. Cum va fi sub domnia Antihristului?
-Importanta duhovnicului - Credinta tinerilor - Esentialul
Va rugam sa ne povestiti cateva lucruri importante despre una sau doua mari
personalitati duhovnicesti pe care le-ati cunoscut.
- M-as referi pe scurt la parintele rus Ioan Kulighin, despre care am mai vorbit
cu alta ocazie. L-am cunoscut pe vremea cand se retragea din Rusia, indata dupa
razboi, cand rusii - ajutati de americani - au obligat armatele germane sa se
intoarca din victoria lor. Parintele Ioan era in acea vreme duhovnicul mitropolitului
Nicolae al Rostovului. Avea pe atunci aproximativ 60 de ani.
Parintele a intrat de mic in manastirea Optina din nordul Moscovei. Ca frate
- dupa cum spunea el - a trait mai mult in schitul Optina, care era aproape
de manastire, lipit de ea.
Dupa Revolutie am avut dorinta sa vad unde a crescut parintele Ioan Kulighin
si am fost pana la manastirea Optina. Este la marginea unei paduri. Biserica
mare este astazi restaurata, dupa ce comunistii au tinut in ea tractoare. Le-am
povestit calugarilor de acolo despre parintele Ioan. Ei nu stiau nimic despre
el, deoarece parintele a fost luat la canal de comunisti cand era doar frate
de manastire. Le-am istorisit despre el, iar ei l-au scris in dipticele lor
si acum parintele este din nou acolo, la locul lui.
Experienta rugaciunii inimii
La schitul Optina erau doisprezece frati mai tineri si patru duhovnici. În fiecare
zi acesti frati se spovedeau, iar duhovnicii ii ajutau sa-si simta viata foarte
luminoasa. Ca niste pasari zburatoare se simteau dupa spovedania zilnica, ca
niste pasarele usoare. Acolo ei practicau si rugaciunea lui Iisus; dupa un timp
nu mai erau niste incepatori, erau traitori!
În privinta rugaciunii neincetate - dupa cum se stie - o problema foarte importanta
este coborarea mintii in inima. Acesti tineri, printre care era si parintele
Ioan Kulighin, isi insusisera pentru inceput doar prima parte a rugaciunii.
Se rugau zilnic. Staruind, pana la urma parintele Ioan si-a insusit aceasta
rugaciune cu tot ce are ea mai pretios: unirea mintii cu inima.
Pentru ca, pana cand mintea nu coboara in inima, omul este dublu: una gandeste
si alta simte. Niciodata omul nu poate realiza in sufletul sau o unitate adevarata.
Cand ajunge mintea in inima, atunci omul ce gandeste, aceea simte, aceea spune
si aceea face. Abia atunci se poate numi omul sincer! Pana sa ajunga la aceasta
inalta stare duhovniceasca, el te poate lauda cu cuvinte foarte frumoase, pe
care le auzi, dar in acelasi timp, pe la spate, te poate injura sau te poate
vorbi de rau. Cand a intrat mintea in inima, atunci omul devine cu adevarat
unitar si sincer. Atunci inima devine curata. Cei curati cu inima - spune Fericirea
a sasea - vor vedea pe Dumnezeu.
Dumnezeu isi are locasul in inima de taina a omului. Acolo, in aceasta inima
duhovniceasca, este templul Duhului Sfant din noi. Acolo sta Mantuitorul dupa
botezul nostru. În acest lacas coboara si mintea rugatorului, care pana atunci
este de obicei foarte umblareata si nestatornica.
Parintele Ioan avea aceasta experienta care este greu de agonisit; el si-o insusise
deja si asa l-a apucat revolutia ruseasca, pe cand avea 17-18 ani. Atunci comunistii
i-au impuscat sau i-au taiat cu sabia pe toti batranii din manastire, iar tineretul
a fost arestat si trimis la munca fortata.
Cu aceasta ocazie, parintele Ioan a fost scos din linistea si din bucuria zilnica
pe care o traia la Optina si a fost dus intr-un santier revolutionar bolsevic
- la un fluviu - unde se faceau fel de fel de lucrari, cum s-au facut si pe
la noi. Acolo erau foarte multi tineri, lume obisnuita, care injurau si blestemau
toata aceasta miscare revolutionara care era in Rusia. Parintele lucra atat
de linistit, incat a atras atentia: ''De ce esti asa de vesel, ce-ai patit?
Esti un om cu o viata foarte chinuita aici''. Iar el raspundea simplu: ''Îl
am pe Hristos, am totul. N-am nici un fel de tulburare''. Hristos era in inima
lui si-L simtea prezent acolo. Sigur ca multi n-au inteles, bietii oameni, fiindca
erau oameni tineri pe vremea aceea, cu preocupari ca si cele ale multor tineri
de astazi. Asa a trait parintele Ioan in acea viata foarte crunta, foarte grea
pana cand a fost bagat la inchisoare.
De la cei intemnitati comunistii aveau prilejul sa afle multe lucruri, pentru
ca omul constrans in inchisoare este silit sa spuna ce stie si ce nu vrea sa
spuna. Optina fusese un centru duhovnicesc foarte puternic; acolo veneau multi
scriitori rusi si, fara indoiala, acestia devenisera intre timp dusmanii revolutiei.
De aceea comunistii voiau sa afle cat mai multe lucruri de la tinerii care au
trait in Optina. Asa ca parintele Ioan a fost stors de tot ce stia el, la varsta
aceea, despre alte persoane care interesau securitatea ruseasca. Dupa aceea
a fost scos afara la munca, apoi iar bagat in temnita, asa incat a cunoscut
foarte bine inchisoarea comunista din acea perioada.
Cand s-a mai slabit aceasta prigoana bolsevica si s-au folosit alte metode de
supraveghere, s-a lasat libertate mai multa si Bisericii, astfel ca si mitropolitul
Rostovului (de care se va lega destinul parintelui Ioan) a inceput sa duca o
viata mai activa. Între timp nu mai erau preoti, deoarece majoritatea fusesera
executati; ramasesera cei care mai ieseau din inchisoare. Si, fara indoiala,
ca parintele Ioan era unul dintre ei. El si-a pastrat aceasta integritate pentru
ca, datorita rugaciunii lui Iisus, nu s-a consumat prea mult, cu toate prigoanele
si suferintele pe care le-a indurat cat a fost inchis.
Parintele Kulighin era un om foarte integru si avea o memorie foarte buna. Deoarece
era foarte greu ca cineva sa scrie si sa mai citeasca pe undeva cateva pagini
crestine - masinile de scris si tipariturile fusesera cenzurate si stranse,
incat nu se gaseau carti duhovnicesti - parintele a fost obligat sa inmagazineze,
sa tina minte unele scrieri ale Sfintilor Parinti. Cum avea o minte foarte limpede,
a reusit sa invete multe lucruri pe de rost. Cita - cum am auzit si pe parintele
Cleopa de la noi - cu foarte multa precizie scrieri din Sfintii Parinti filocalici.
Si, in acelasi timp, stiti de ce era puternic cuvantul lui? Pentru ca el traia
ce scriau Sfintii Parinti. Iar cuvantul lui era un cuvant care impresiona si
atragea si asta l-a convins si pe Prea Sfintitul mitropolit Nicolae ca sa-l
ia ca protopop al lui, desi era necasatorit. Parintele Ioan era astfel si duhovnic,
si protoiereu al mitropolitului.
Parintele Ioan in Romania.
Întalnirile de la Rugul Aprins
Dupa un timp, balanta razboiului parea sa se incline spre partea Germaniei care
inainta cu rapiditate pe teritoriile Uniunii Sovietice. Însa pana la urma nemtii
au fost obligati sa se retraga, iar mitropolitul Nicolae a fugit din Rusia cand
a aflat ca bolsevicii sunt din nou aproape de Rostov. Erau cu el parintele Ioan,
un diacon, sora mitropolitului - care era maica - si o prietena a acesteia.
Dupa ce au ajuns in Bucuresti, mitropolitul a mers la Patriarhie, cum era si
normal. Pe vremea aceea era patriarh Prea Fericitul Nicodim Munteanul, care
in tinerete isi facuse studiile la Kiev, deci stia foarte bine ruseste; si s-a
inteles cu mitropolitul Rostovului ca tot acest grup sa fie cazat la manastirea
Cernica, in casa Nifon.
Între timp, parintele Ioan - care era un om duhovnicesc autentic - s-a interesat
unde ar putea sa mai gaseasca un loc ca sa-si improspateze viata sufleteasca.
Cineva l-a indrumat catre manastirea Antim (pe vremea aceea incepuse deja Rugul
Aprins).
Într-o buna zi a plecat singur de la Cernica spre Bucuresti. În oras a intrebat,
in tramvai, unde e manastirea Antim, iar un tanar i-a raspuns in ruseste: ''Stiu
eu, va conduc daca aveti nevoie, ma numesc Leontie, sunt basarabean, stiu si
ruseste, si romaneste, asa incat pot sa va ajut''. Acel tanar era un fost soldat
din armata sovietica (era imbracat civil atunci, armata fiind in descompunere).
În acest fel a aparut parintele Ioan in manastirea Antim, pe cand eram si eu
acolo, in anul 1945.
A venit la Antim intr-o duminica seara, inainte de vecernie; si atunci, dupa
slujba vecerniei, se canta ca si astazi Paraclisul Maicii Domnului. L-am invitat
mai intai la slujba in biserica, iar dupa aceea am inceput sa ne cunoastem.
Era prezent si parintele Benedict Ghius, era si fratele Andrei Scrima, ucenicul
lui Anton Dumitriu - profesor de logica si filosofie la facultate; era prezent
si Sandu Tudor, care, mai tarziu, va deveni parintele Daniil Teodorescu (el
a fost de fapt initiatorul Rugului Aprins). Asadar parintele Ioan, intr-o duminica
seara din octombrie, a facut cunostinta cu acele persoane. A ramas noaptea la
noi si dupa aceea, timp de doi ani, a venit in fiecare sambata seara, ca sa
fie si la priveghere. Slujea cu noi impreuna si, dupa Sfanta Liturghie de a
doua zi, ramanea, iar seara participa la aceasta sedinta a Rugului Aprins.
La aceste intalniri era de obicei mai intai o conferinta despre Rugul Aprins
- care este un simbol atat al Maicii Domnului, cat si al rugaciunii neincetate
-, iar dupa aceea, sub forma de seminar, erau intrebari si desigur raspunsuri.
Parintele Ioan era si el prezent.
Conferintele se tineau in biblioteca manastirii (in partea dreapta a incintei);
intotdeauna sala si scarile erau ocupate cu auditoriu.
Odata, cand a inceput partea a doua cu intrebarile, parintele Ioan a completat
un raspuns cu cateva sfaturi referitoare la rugaciunea lui Iisus. Dupa aceea
a devenit o persoana foarte importanta si aproape la fiecare sedinta din duminicile
care au urmat era si el intrebat in chip deosebit. Stia foarte multe lucruri,
povestea frumos, in limba rusa bineinteles, iar fratele Leontie traducea.
Astazi unii scriu despre Rugul Aprins inchipuindu-si fiecare cam ce am discutat,
ce probleme au fost abordate la acele conferinte.
Adevarul este ca principalele probleme despre care se vorbea - din punct de
vedere practic, istoric si mistic - au fost Sfanta Liturghie si viata liturgica
din Sfantul Altar, precum si rugaciunea lui Iisus. Asadar, de la Sfantul Altar
la altarul inimii. Pentru ca, asa cum se spune si in imnul-acatist al Rugului
Aprins, ''inima este liturghisitorul cel adevarat''. Adica in fiecare din noi
exista si se savarseste continuu o liturghie launtrica. Acesta este idealul.
Un ideal usor de implinit daca in inima exista ravna pentru rugaciunea lui Iisus.
Miezul intalnirilor Rugului Aprins a fost, de fapt, aprofundarea si explicitarea
rugaciunii inimii.
Despre Rugul Aprins, dupa cum stim foarte bine, se istoriseste in Sfanta Scriptura.
Moise proorocul, fugit din Egipt, a ajuns la muntele Sinai si a vazut acolo,
chiar in fata sa, un rug ca un pom, care ardea incontinuu, fara sa se mistuie.
Acest rug este simbolul Maicii Domnului. Desi foc ceresc era Iisus Hristos,
Maica Domnului a ramas nearsa, insa indumnezeita prin Pruncul Sfant. Pentru
noi, cei care dupa 1945 ne-am ales acest simbol drept patron sfant al intalnirilor
de la Manastirea Antim, Rugul Aprins era si simbolul rugaciunii neincetate.
Cine se roaga neincetat se aseamana cu acel rug care ardea si nu se mistuia.
Crestinii care practica cu adevarat rugaciunea inimii isi pastreaza propria
identitate, desi sunt uniti cu Dumnezeu, sunt mereu uniti cu El prin harul,
prin focul Lui, prin acea nesfarsita valvataie de lumina si putere. Cu cat acesti
rugatori ard mai mult pentru rugaciunea lui Iisus, cu atat devin mai luminosi
si mai apropiati de Dumnezeu.
În ianuarie 1947 parintele Ioan a fost arestat de armata sovietica la manastirea
Cernica - impreuna cu fratele Leontie - si dus in Bucuresti la tribunal, judecat
si bagat in inchisoare. Cu el erau intemnitati si romani. Prin acestia parintele
tinea legatura cu noi. Unii se eliberau, veneau pe la noi si ne aduceau vesti
sau anumite lucruri de la parintele Kulighin. Atunci inchisorile erau mai putin
severe decat in perioada ce a urmat; mai tarziu, cand am fost si noi anchetati
si inchisi, viata la puscarie si la securitate a devenit foarte aspra.
Parintele Ioan a fost condamnat sa aleaga intre inchisoarea pe viata si pedeapsa
cu moartea. Parintele a ales inchisoarea pe viata. Spunea ca in temnitele comuniste
sunt foarte multi oameni descurajati care cred ca totul se termina acolo, in
puscarie, iar el poate sa-i ajute, sa le ridice moralul. Si a preferat inchisoarea
pe viata. Însa a fost transferat de la Bucuresti la Odessa, iar acolo, la un
moment dat, pentru cumintenia, batranetea si trecutul lui, a fost scos din celula
in curtea inchisorii, la aer (aerul a contat foarte mult pentru cei care au
fost inchisi). Era un fel de parc in acea curte si el se ocupa cu ingrijitul
florilor. Parintele Ioan a murit in cele din urma in temnita de la Odessa. Dumnezeu
stie unde este inmormantat acolo, daca mai exista ceva din trupul lui. Aceasta
este pe scurt viata unui mare duhovnic pe care l-am cunoscut, parintele Ioan
Kulighin.
- Puteti sa mai adaugati si alte lucruri referitoare la portretul interior al
parintelui Ioan?
- Era un om foarte luminos la minte. Cand il vedeai, ti se parea ca nu dai nici
un ban pe el, nu-ti dadeai seama ce valoare duhovniceasca are. Era micut, blond,
cu ochii albastri, purta o imbracaminte simpla; era foarte modest. Dar cand
te apropiai de el si-l intrebai niste lucruri, raspundea magistral, intrucat
era plin de acest mare har al rugaciunii neincetate.
De mai multi ani la parintele Ioan chemarea Domnului coborase din minte in inima;
el se ruga si cand vorbea, si cand manca, si cand mergea. Rugaciunea era pentru
el ca si respiratia. Si in somn se ruga... O stiu chiar de la el; eu il gazduiam
in chilia mea de sambata pana luni si vorbeam cu el multe lucruri care mi-au
fost cu adevarat de mare folos.
Odata l-am ispitit: parintele vorbea foarte aprins cu cineva despre grozaviile
pe care le intalnise in temnitele comuniste din Rusia, iar eu i-am pus mana
pe umar si l-am intrebat: ''Parinte Ioan, acum te rogi?''. Si mi-a raspuns simplu:
''Da, parinte, ma rog''. Pana atunci nu intalnisem un preot sau un mirean care
sa spuna aceasta rugaciune cu adevarat neincetat.
Cunostea toate volumele din Filocalie, cita texte lungi din ele si, mai ales,
era un rugator adevarat; avea aceasta rugaciune neincetata care se fixase in
inima lui. Si nu exista o bucurie mai mare pentru o persoana decat aceea pe
care o simte atunci cand rugaciunea lucreaza in inima ei.
- Parinte Sofian, v-ati nascut si ati trait mai multi ani in Basarabia si de
aceea poate ne lamuriti mai bine o problema: din mijlocul poporului rus au iesit
mari personalitati duhovnicesti, cum ar fi parintele Ioan Kulighin pe care l-ati
cunoscut. Nu mai vorbim de sfintii apreciati astazi in intreaga lume, precum
Sfantul Serafim de Sarov, Sfintii de la Lavra Pecerska sau Sfantul Siluan Athonitul.
În acelasi timp insa tot rusi au fost si cei care ne-au furat Basarabia, nordul
Bucovinei, tezaurul (iar acum nu vor sa ni le mai dea inapoi); tot rusi au fost
si cei care au deportat sau au omorat mii de romani. Cum se explica faptul ca
in mijlocul aceluiasi popor exista simultan aceste doua extreme, oameni radical
deosebiti?
- Poporul rus este un popor mare, un popor urias, asa incat au loc laolalta
si sfintii, si oamenii fara suflet.
- Puteti sa ne mai spuneti cateva cuvinte si despre alti mari duhovnici pe care
i-ati cunoscut?
- As mai spune cateva cuvinte despre parintele Gheorghe Rosca, la care m-am
spovedit aproximativ zece ani. Si domnul profesor Virgil Candea s-a spovedit
la Prea Cucernicia sa. Parintele Rosca a fost un preot de mir foarte cult. Stia
bine ruseste si a tradus in limba romana mai multe scrieri cu adevarat folositoare,
printre care as aminti in primul rand Sbornicul. Era tot basarabean. Cunostea
foarte multe lucruri practice si duhovnicesti. Si mai ales era un duhovnic foarte
priceput, un bun indrumator al rugaciunii inimii.
Mai amintesc pe parintele Ghelasie (care era un fel de pustnic) si pe parintele
Teodosie; la ei m-am spovedit cat timp am facut seminarul la manastirea Cernica
(intre anii 1932-1940). Înainte de 1945 la manastirea Sfantului Calinic a fost
o viata duhovniceasca inalta, datorata in special monahilor batrani, printre
care erau si acesti doi sfatuitori foarte buni. Pentru noi, elevii de atunci,
acesti parinti erau niste oameni deosebiti.
Un alt mare duhovnic si un om cu un suflet foarte bun a fost parintele Benedict
Ghius. Parintele Benedict a primit de la parintele Ioan Kulighin o binecuvantare
speciala, egala cu o initiere in rugaciunea lui Iisus.
Între cei 16 arestati (din noaptea de 13-14 iunie 1958) si condamnati la ani
grei de temnita (pentru ''activitati de uneltire'' in cadrul organizatiei Rugul
Aprins), au fost, in primul rand, parintele Daniil Teodorescu si parintele Benedict
Ghius - initiatorii acestei miscari crestine, care intretineau flacara Rugului
Aprins, ce ardea si nu se mistuia.
Cu ocazia acestor sase ani de inchisoare am reusit sa inteleg mai bine suferinta
intregului popor romanesc, deoarece in viata de temnita am intalnit oameni din
toate categoriile sociale.
Cei care am participat la conferintele de la Antim ne-am revazut cu totii pentru
prima data de la arestare la proces, in sala de judecata a Tribunalului Militar
Bucuresti, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am vazut decat partial. Tot partial
ne-am reintalnit peste patru ani, in colonia de munca silnica de la Salcia,
aproape de Braila.
Cat am stat la Jilava - inghesuiti intr-o celula mare, cu peretii innegriti
de pacura -, unde, in afara de noi, mai erau multi alti oropsiti, parintele
Benedict, luminos la chip, s-a impus de la inceput, prin cuvantul sau bland,
convingator si intelept, ca o mare mangaiere pentru toti cei de fata - civili,
ofiteri, preoti, medici, monahi, tineri si varstnici - incat uitam cu totul
de mizeria in care ne aflam.
Dupa cei patru ani de viata aspra si grea de la Aiud, viata statica, de celula,
in conditii de mizerie si de exterminare, am fost scosi la munca silnica. În
regimul de la Aiud era interzisa orice activitate, cat de neinsemnata. Trebuia
sa stai fara sa faci nimic. Si era foarte greu sa nu ai voie sa lucrezi. În
regimul de munca silnica, dimpotriva, trebuia sa muncesti fara pic de odihna.
În colonia de munca silnica de la Salcia ne-am revazut cu parintele Benedict
si cu alti colegi de la Rugul Aprins, timp de mai bine de doi ani. Mai ales
duminicile, se formau grupuri in curtea inchisorii si in fiecare grup se afla
macar un preot (la Salcia eram in jur de o mie de detinuti, dintre care o suta
eram preoti ortodocsi). Grupul cel mai mare dintre toate era cel din jurul parintelui
Benedict.
Se ruga pentru toti, apoi ne vorbea din Sfanta Scriptura, din Sfintii Parinti,
din istorie si din propria sa viata. Ne vorbea din bogatia inepuizabila a cunostintelor
sale si din plinatatea inimii sale stapanite de har. Cuvintele parintelui pline
de lumina si de imbarbatare mergeau direct la inima, ca o adevarata hrana duhovniceasca,
bucurandu-ne si intarindu-ne, incat suferintele inchisorii le suportam mult
mai usor, sporindu-ne in acelasi timp si increderea in Dumnezeul parintilor
nostri.
- Ce ne puteti spune despre Sandu Tudor, cel care a fost principalul initiator
al miscarii duhovnicesti a ''Rugului Aprins''?
- Era un om cu un suflet frumos si foarte dinamic, gandea mereu lucruri noi.
Era curios, in sensul bun al cuvantului, adica era un vesnic cautator. Sandu
Tudor avea un stil direct si nu prea puteai sa faci compromisuri cu el. Ti-o
spunea direct in fata, fara vreun ascunzis. Dupa ce s-a calugarit a devenit
si mai direct.
Am fost la el acasa inainte de a se calugari. Avea o biblioteca impresionanta
- pe care i-au risipit-o comunistii - si era foarte cult. Foarte cult! Daca
aveai vreo indoiala, dupa ce discutai cu el ti-o lamureai. Citea ultimele carti
aparute in special din literatura, chiar si dupa ce a ajuns la manastirea Antim.
Alexandru Mironescu ii spunea odata: ''Ma, Sandule - erau prieteni vechi -,
tu esti un om de nesuferit, dar esti extraordinar!''. Asa era. Trebuia sa-i
induri mai multe accente prin care iti spunea ca esti un prost si alte asemenea,
dar, in acelasi timp, avea un fel de a fi care te facea sa treci peste tot ce-ti
spusese si ajungeai in cele din urma sa-l indragesti.
Dupa ce s-a calugarit a devenit foarte simplu, in mancare, in toate. În inchisoarea
de la Aiud ne-am intalnit o singura data; ne-am zambit unul altuia, dar n-am
putut sa vorbim nimic. În cele din urma, parintele Daniil - nume pe care si
l-a luat atunci cand a imbracat schima cea mare - a devenit martir si s-a dus
cu rugaciunea inimii in Împaratia lui Dumnezeu. El a fost ajutat si sfatuit
foarte mult in aceasta lucrare a rugaciunii neincetate de catre parintele Ioan.
Atat Sandu Tudor, cat si Vasile Voiculescu au capatat in mod autentic rugaciunea
lui Iisus, pentru ca au cautat-o si si-au insusit-o din toata inima.
Capcanele falsei credinte
- Parinte arhimandrit, cum sa intelegem cuvantul Sfantului Siluan Athonitul:
''Tine mintea in iad si nu deznadajdui''?
- Sfantul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit
sa scrie ceva despre viata duhovniceasca. În ea vorbeste despre har, despre
rugaciune, despre smerenie, despre Maica Domnului... Sunt niste lucruri extraordinar
de frumoase. Mi se pare ca este o carte cu adevarat inspirata, de o inaltime
spirituala aproape egala cu Sfanta Scriptura.
Aici gasim si acest cuvant despre care ati intrebat. E un cuvant mai greu.
Eu am aflat - si nu e deloc o noutate - ca iadul nu este undeva in afara de
pamant, ci este undeva chiar in pamant. Si aceasta am aflat-o din catavasia
a sasea a Învierii care spune asa: ''Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului''.
Mantuitorul, dupa ce trupul Sau a fost rastignit pe cruce, a coborat sufletul
Sau in iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva in pamant. Trupul
Sau a fost prohodit si ingropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborat
in iad. Exista o rugaciune care explica foarte frumos ce s-a intamplat atunci:
''În mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in Rai cu talharul
si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplandu-le,
Cel ce esti necuprins''. Adica Mantuitorul este prezent in aceste locuri dupa
moartea Sa de pe cruce.
Iadul este insa si pe pamant. Deci, exista in pamant dar si pe pamant, incat
noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre traitorii acestei lumi
atunci cand duc o viata fara frica de Dumnezeu, el devine astfel descurajant,
devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pamant cu aceasta incredere in Dumnezeu
este un lucru foarte necesar pentru viata noastra. Traim cu aceasta incredere
ca iadul va avea un sfarsit (si astfel vom fi cu adevarat liberi si vom putea
cu adevarat sa ne ocupam de viata noastra launtrica), in ciuda descurajarii
pe care ne-o aduce diavolul - pentru ca el este in iad, dar este si in lume.
Este printul lumii care a castigat foarte multi pamanteni pentru fratia lui.
Pe toti cei care suntem inca in lume, diavolul ne vaneaza si incearca sa ne
acapareze si sa ne atraga in imparatia lui, imparatia intunericului si a mortii,
pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însa, cerand ajutorul lui Dumnezeu,
rezistam si invingem aceasta tendinta lacoma a diavolului de a cuceri faptura
lui Dumnezeu.
- Parinte Sofian, pentru un tanar care doreste sa se apropie de Biserica pot
aparea diferite capcane spirituale si am dori sa ne spuneti cateva cuvinte despre
trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec
sentimentalist de superstitii si de exagerari ale unor lucruri neimportante.
Ce ne puteti spune despre pietism si cum sa ne ferim de el?
- Noi urmarim in viata sa ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei
noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur ca ne conduce catre Împaratia
lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luam in seama si de aceea
le recomand tinerilor sa nu alunece in superstitii si in astfel de miscari cum
este pietismul. Pietate, evlavie adevarata, aceasta e cu totul altceva, este
calea pe care trebuie sa o urmeze un tanar ce-si doreste mantuirea. Nu ne intereseaza
pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.
- O alta ispita ar fi intelectualismul in care credinta apare mai mult ca o
problema interesanta de cultura si nu, in primul rand, ca un act de traire.
- Si cultura aceasta, oricat ar fi ea de inalta, este amestecata cu mandrie;
iar mandria este aruncata in lume de duhul minciunii, adica de diavol. El este
foarte savant. Diavolul stie foarte multa filosofie, foarte multa teologie si
impresioneaza cu stiinta lui, insa aceasta stiinta il tine mereu rece fata de
Dumnezeu. Mintea lui este incremenita in cunoasterea pe care o are; tot la fel
se intampla si cu prietenii sai, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu
de toate si raman mai departe inchisi in stiinta lor, fara nici o deschidere
catre Dumnezeul cel adevarat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru
ei insisi. Raman inchisi in aceasta stiinta si impresioneaza pe cei care au
aceleasi preocupari.
Cu toata aceasta filosofie a lor si cu toata aceasta intelectualitate inalta,
sunt ca o trambita care suna puternic, dar lumea nu este atrasa de asemenea
sunete. Nu este o melodie anume, ceva care sa placa, este un strigat adeseori
uscat, incat, de multe ori, acest intelectualism - chiar cand vine in contact
direct cu credinta si trairea crestina - nu se impaca cu invatatura lui Hristos,
in general, si cu trairea crestina, in special; le refuza. Îi convine sa ramana
intr-o uscaciune intelectuala; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti
sa asculte aceasta depanare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale
mintii, dar raman mereu uscati in aceasta forma de cunoastere seaca pentru suflet
si pentru viata intru Hristos.
Intelectualismul nu are valoare duhovniceasca, pentru ca cei care sufera de
o asemenea insuficienta sunt mereu in afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul,
care este foarte savant, insa nu poate face niciodata parte dintre prietenii
lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte
duhovnicesti, dar in acelasi timp le traiau si pastrau in suflet bucuria dumnezeiasca
a harului, care ii facea fericiti cu adevarat.
- O alta capcana pentru tinerii care doresc sa se apropie de Biserica, o capcana
mai noua, este criticismul. Unii sustin ca trebuie sa criticam cat mai mult
pentru ca lucrurile sa fie mai dinamice, altfel ele pot sa inlemneasca; daca
vom critica, va aparea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastra aceasta
problema?
- Aceasta problema o vad mai simplu. Pentru mine aceasta critica repetata se
confunda adeseori cu judecarea aproapelui. Adica, criticismul este o pornire
impotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.
Între anumite limite poate fi necesara si aceasta critica, insa ea trebuie sa
fie obiectiva, sa fie cinstita. De obicei, judecarea aproapelui se face in lipsa
celui judecat si de multe ori este gresita, falsa. Se judeca si se condamna
in lipsa si pentru asta este un pacat. Pentru ca, ni se spune in Scriptura:
''a Mea este judecata''; adica numai Dumnezeu are aceasta putere si aceasta
calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecata Lui este corecta cu
adevarat. Dumnezeu este fara greseala si este singurul care stie tot ce se intampla
cu fiecare persoana si cu toti laolalta.
Cand cineva critica pe altul care nu-i de fata, ii spune pacatele lui pe care
le stie; dar cel care e socotit vinovat si pacatos are si el constiinta si astfel
se poate reabilita inaintea lui Dumnezeu prin pocainta. Cel care judeca nu poate
patrunde mai mult decat ceea ce vede sau aude si de aceea el poate sa ramana
in greseala aceasta ca l-a osandit, iar cel vinovat se poate indrepta. Dumnezeu
il primeste pe acesta din urma, iar cel care a judecat este osandit pentru calcarea
poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).
Însa critica de care ati pomenit la inceput este si necesara, pentru ca un om
nu poate mereu sa vada totul in jurul lui. De aceea cateodata sunt necesare
mai multe minti pentru a rezolva o problema, iar o critica cinstita, facuta
cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i
bun, dar trebuie sa aduci in locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci
se poate colabora pentru a se ajunge la un adevar intreg, nu un adevar stirbit
sau un adevar insuficient.
Însusirile trairii ortodoxe
- Parinte, cum ii convingem pe tineri sa vina la Biserica?
- Le propunem sa faca o experienta, daca tinerii sunt sinceri si cauta cu adevarat
ceva. Pentru ca viata obisnuita, viata de placere pe care o are un tanar in
jurul lui nu ii este suficienta si simte deseori un gol inlauntrul lui; asta
o simte si fara sa-i spun eu. Cum isi poate umple acest vid launtric? Trebuie
sa caute ceva. Daca-i usuratic, va ramane cu golul acesta pana in golul mormantului.
Dar daca este serios in ceea ce cauta, va gasi ceva care sa-i vindece aceasta
neputinta sufleteasca. Deci sinceritatea ii trebuie in constientizarea si rezolvarea
acestei insuficiente personale.
De obicei, pe noi ne intereseaza - constient sau nu - multumirea sufleteasca,
dar nu multumirea aceasta pe care o ai dupa ce mananci si bei si petreci si
te desfatezi in alte pacate, nu aceasta multumire; tanjim dupa acea multumire
sufleteasca care sa ne insoteasca permanent in viata. Cautam ceva care sa ne
ajute sa crestem sufleteste. Spre exemplu, poti sa cunosti toata stiinta care
exista in lume si nu esti totusi multumit si atunci cauti altceva.
Un loc unde se gaseste aceasta implinire sufleteasca este Biserica, pentru ca
acolo se spun si se canta niste adevaruri lasate special in lume pentru a umple
golul nostru launtric. De la altar sau de la strana nu se spun niste idei oarecare,
ci vorbesc aici traitori crestini care au aflat aceasta sursa, acest izvor de
cunoastere ce ii implineste, fiindca le raspunde la problemele lor.
Dupa aceea, bineinteles ca Biserica te indeamna sa citesti cel putin Noul Testament.
Citesti Evangheliile, scrierile Sfintilor Apostoli. Citesti ca Sfantul Pavel
a fost un ratacit, a fost dusmanul lui Hristos si s-a intalnit cu Hristos pe
drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L cauta cu sinceritate pe Dumnezeu
se pot intalni cu El nu numai in Noul Testament, ci si pe un alt drum al Damascului.
Sau tanarul se poate intalni cu un duhovnic si poate il indeamna Dumnezeu sa
se spovedeasca si atunci - tot in Biserica - gaseste calea cea mai profunda
prin care poate afla pacea sufleteasca.
- Cum sa intelegem cuvintele Mantuitorului ''mila voiesc, iar nu jertfa>?
- Jertfa este un act prin care daruiesti din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la
temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricand o pasare sau un animal pentru
jertfa. Mantuitorul ne spune insa ca mai scumpa este inaintea lui Dumnezeu dragostea.
Este si foarte greu sa dobandesti aceasta dragoste, care este de fapt mila.
Dumnezeu cauta totdeauna ceva viu, ceva personal in jertfa, iar jertfa de animale
era un lucru foarte cunoscut, uzat. În multe cazuri aceste jertfe ajunsesera
sa se faca nu din dragoste, ci din rutina; nu era ceva viu, nu era ceva din
inima, din sufletul credinciosilor. Jertfa in sine este ceva uscat, nu are mare
valoare. Daca jertfa insa este unita cu mila, atunci ea este bine primita de
Dumnezeu.
- Daca ar fi sa enumerati principalele insusiri ale ortodoxiei, pe care dintre
ele le-ati pune primele?
- Smerenia si dragostea! Cele pe care le recomanda Mantuitorul: ''invatati-va
de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor
voastre''. Domnul nostru Iisus Hristos ne indeamna aici sa incercam sa dobandim
smerenia si dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred ca cu
aceste doua virtuti se poate incepe descrierea ortodoxiei.
Discernamantul.
Cum va fi sub domnia Antihristului?
- Întrucat trebuie sa ne lamurim si sa-i lamurim pe cei din jurul nostru asupra
anumitor fenomene care au tangenta cu viata Bisericii, va rugam sa ne sfatuiti
cum sa ne raportam la unele din acestea. De exemplu, cum sa ne raportam la miscarea
legionara?
- Miscarea legionara a aparut in perioada interbelica. Legionarii au aratat
o masura pe care puteau sa o arate atunci, crezand in Dumnezeu si aparand credinta
crestina. Si facand si fapte crestine. Însa aveau niste greseli: aceasta graba
de a sfinti pe oameni si, daca unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci
le curmau viata. Cam asa erau si asta a fost o greseala capitala.
Pentru intoarcerea omului la o viata crestina trebuie si timp, si exemplu. Daca
acestea doua nu exista, e foarte greu sa convertesti pe un ateu sau pe un om
indiferent. Si de aceea legionarii n-au putut schimba in bine prea multa lume.
Au convertit niste fiinte adeseori cu inimi curate si i-au atras la miscarea
legionara; insa prea multa lume - cum ar fi o parte din oamenii cu spirit critic,
care se gandeau la mai multe aspecte si la anumite adevaruri - nu au putut sa
convinga.
De aceea trebuie sa ai in aceasta problema o capacitate deosebita care - in
limbajul nostru bisericesc - se cheama dreapta socoteala. Daca nu avem acest
echilibru in gandirea si in viata noastra, facem lucrurile imperfect, adica
nu vedem o anumita latura a problemei care poate sa fie chiar cea esentiala.
Dar daca avem aceasta dreapta socoteala, vedem lucrurile in ansamblul lor. Si
atunci mergem pe o linie pe care pot sa mearga si altii cu succes, pentru ca
e o linie deplina, care multumeste pe om din toate punctele de vedere sau din
majoritatea acestor puncte de vedere. Altfel, lucrurile grabite nu prind.
Desi Capitanul a fost un om echilibrat, dupa moartea sa au ramas in lume niste
principii nedefinite si netalmacite. Apoi legionarii au ajuns pentru un timp
foarte scurt la conducerea tarii; insa atunci au intrat in aceasta grupare niste
elemente negative, fara sinceritate, chiar elemente care au vrut sa compromita
miscarea. Legionarismul a esuat in cele din urma si a ajuns la ceea ce se stie
ca a ajuns: o miscare terorista si periculoasa.
- Ati facut parte din miscarea legionara?
- Nu! Erau lucruri diferite. În general, legionarii aveau un stil repezit si
voiau sa schimbe societatea din temelii, iar noi eram intr-un cadru duhovnicesc
si voiam, in primul rand, sa ne schimbam pe noi insine. Nu se potrivea duhul
nostru cu duhul lor.
Miscarea legionara a avut si parti bune, dar si parti discutabile. Din punct
de vedere crestin, principala greseala a legionarilor au fost, din pacate, cele
cateva crime pe care le-au comis. Eu cred ca spre sfarsitul vietii chiar Codreanu
si-a dat seama de acest lucru. El devenise tot mai ingandurat si tot mai spiritualizat.
Daca nu ar fi fost omorat, Capitanul ar fi incercat sa reorienteze miscarea
pe o directie mai smerita, mai crestineasca. Cei care au venit dupa el nu au
inteles insa cu adevarat necesitatea unor asemenea schimbari; dimpotriva, ei
au mers cu violentele mai departe si le-au amplificat.
- Parinte, unii spun ca si voievodul Stefan cel Mare, vrand sa apere credinta
si neamul, a comis violente. Si totusi a fost canonizat de Biserica Ortodoxa
Romana.
- În primul rand Sfantul Stefan a avut o cainta foarte puternica pentru pacatele
pe care le-a facut. O asemenea cainta il poate conduce pe orice om la sfintenie.
Nu trebuie uitat ca voievodul a avut un duhovnic sfant (pe Cuviosul Daniil Sihastrul)
la care se spovedea cu frica de Dumnezeu si cu care se sfatuia tot timpul. De
asemenea, Sfantul Stefan a ridicat multe biserici si manastiri care au ramas
pana astazi. Un lucru foarte important este ca el a reusit sa apere crestinatatea
de pericolul musulman, cu smerenie, cu incredere si cu multe jertfe.
- Cum sa ne raportam la ecumenism, miscarea
ecumenica?
- Nu prea sunt eu convins de aceasta problema...
Multa lume credincioasa nu este multumita de faptul ca la noi in tara se recomanda
sa se faca slujbe religioase in comun cu neortodocsii, mai ales cu sectantii.
Si se intreaba credinciosii nostri cum se poate sa se faca o Sfanta Liturghie
sau o alta slujba alaturi de sectanti care exclud pe Maica Domnului din cultul
crestin! Ei resping Sfanta Cruce, icoanele, sfintii, martirii - toti cei care
au murit pentru Hristos, toti cei care L-au slujit pe Hristos in viata aceasta
si pe care-i numim prietenii lui Hristos, cum ii numeste Însusi Mantuitorul.
Cum se poate face o Sfanta Liturghie fara Maica Domnului, sau fara Sfanta Cruce,
sau fara sfinti, sau fara Taine, sau fara Sfanta Euharistie? Acesta este un
aspect negativ. Suntem obligati sa participam la asemenea slujbe.
Pe de alta parte, ni se spune ca ecumenismul este de folos intr-un fel pentru
cunoasterea ortodoxiei de catre celelalte culte.
Ortodoxia este viata integrala a crestinismului. Noi am pastrat si incercam
sa respectam de la inceput tot ceea ce recomanda Mantuitorul, Sfintii Apostoli
si Sfintii Parinti.
Se poate insa si pe alte cai sa fie cunoscuta credinta ortodoxa: prin conferinte
sau lucrari scrise. Dar asa, ca sa slujesti cu sinceritate lui Dumnezeu si sa
vezi in acelasi timp ca celalalt se scarpina in cap sau ca ii este dor de o
tigara...
De aceea in privinta ecumenismului si a miscarilor ecumenice sunt in aceasta
stare de nedumerire si astept cu timpul sa ma lamuresc...
- Cum sa ne raportam la asa-zisa intrare in Europa, mai ales ca acum ni se impune,
ca o conditie la aceasta integrare, sa legalizam homosexualitatea?
- Da, aceasta este o problema foarte spinoasa pentru mine. Si pentru intreaga
Europa. Desigur, de la Europa Occidentala avem de invatat si niste lucruri frumoase
cu adevarat, dar nu atunci cand este vorba sa acceptam niste pacate. Mai ales
cand sunt in discutie niste patimi despre care Biblia de la inceput ne spune
ca sunt atat de periculoase incat, pentru a se pedepsi asemenea spurcaciuni,
se coboara ingeri din cer ca sa arda, sa desfiinteze niste orase impreuna cu
locuitorii lor si sa se aleaga de ele numai fum de pucioasa... Am fost pana
la Marea Moarta, am bagat degetul in apa si l-am pus pe limba; e o apa groasa,
amara si pe acolo miroase a sulf. Atat a mai ramas din civilizatia celor doua
orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste in Vechiul Testament.
Vedem astfel cat dispret arata Dumnezeu pentru asemenea pacate.
Pentru nici o alta patima nu se coboara cineva din cer ca sa aduca pedepse.
Si tocmai cu astfel de pacate ne cere Europa ''civilizata'' si mandra ca sa
ne spurcam neamul nostru. Au mai facut oamenii asemenea greseli (ca homosexuali
au fost si sunt la noi, fara sa fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme
de spovedanie, de canon. Daca insa sunt legalizate aceste patimi, le faci fara
grija, sub acoperirea <Sfantului Parlament>. Politicienii nostri sunt
liberi sa faca ce vor; iar ei, netinand seama de credinta si spiritualitatea
acestui neam, aproba tot felul de faradelegi, pentru a putea sa fie prieteni
cu asa-zisa Europa.
În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pamantesti sa primim o
pedeapsa dumnezeiasca. Daca atunci s-au coborat ingeri din cer si-au ars Sodoma
si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tarii noastre,
prin care sa fie sanctionate asemenea pacate legiferate. Dar ai nostri nu sunt
convinsi; ei spun: ''astea sunt popesti''.
Pe de alta parte, trebuie spus ca crestinul este o personalitate bivalenta,
care face parte dintr-un stat pamantean, dar face parte si dintr-un stat ceresc,
este si cetateanul lui Dumnezeu. El trebuie sa puna accentul pe esential; trebuie
sa stie ca este alcatuit din doua componente: omul material, pe care-l mananca
viermii in mormant si sufletul care merge la judecata dupa ce se termina viata
pamanteasca. Daca omul cade in acest pacat calca o porunca veche, de la creatia
lumii si va da socoteala in fata lui Dumnezeu. Cand il face pe om, Dumnezeu
ii spune: ''Cresteti si va inmultiti>. Cu aprobarea homosexualitatii aceasta
porunca fundamentala este incalcata, pentru ca barbatul nu poate naste copii
si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotarat Dumnezeu de la inceput.
Cand omul se deprinde cu aceasta patima, ea nu-i da copii, dar ii da probleme.
- Ce atitudine ar trebui sa avem fata de masonerie?
- Sa ne facem datoria crestina pana la capat! Masoneria este o miscare universala
care are mijloace de a te obliga sa taci. Si intrucat nu se mai pot lua masuri
impotriva ei, nu avem altceva de facut decat sa ne pastram credinta si sa-L
marturisim pe Dumnezeu pana in ultima clipa a vietii noastre.
Caci va veni Antihrist si desigur ca el va avea libertatea aceasta de a face
fel de fel de minuni, de scamatorii ca sa-i insele pe oameni. Multa lume va
fi de acord cu el, incat majoritatea celor care vor lua masuri impotriva acestei
miscari vor fi suprimati. Vor ramane mai departe doar cei care traiesc pentru
viata aceasta. Caci nu toti vor fi impotriva masoneriei, cand va intra ea in
actiune.
Asa incat eu nu ma pot lupta cu lumea ca sa fie de acord cu mine. Eu imi fac
datoria de crestin. Ca toata lumea stie cum sa faca un bine, dar nu-i convine
totdeauna acest lucru pentru ca asta obliga la niste sacrificii, iar omul este
dispus sa rezolve cat mai simplu problemele vietii. Daca masoneria iti va da
un numar cu care vei putea cumpara orice, vei putea sa mananci, vei putea sa
te imbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, foarte multa lume va fi de
acord: ''Gata, draga, multumesc!''.
Atunci lumea va fi impartita: fiecare isi va alege ceea ce-l va interesa. Cei
care vor alege sa sufere orice numai sa fie alaturi de Hristos vor fi o turma
mica, asa cum spune Scriptura. Este un cuvant in Evanghelie in care Mantuitorul
se intreaba daca va mai fi credinta pe pamant...
- <Cand va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamant>?
- Da, da... Toate aceste probleme vor fi, dar mantuirea, credinta si atasamentul
fata de Mantuitorul vor ramane la alegerea fiecaruia.
- Dupa 1990 au aparut in limba romana doua carti scrise de monahi atoniti: ''La
apusul libertatii'' si ''Apocalipsa 13''. În esenta in ele se sustine ca toate
aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente
ale instalarii treptate a unei dictaturi globale; iar aceasta dictatura va culmina
in cele din urma cu intronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentioneaza
pe baza unor argumente in general pertinente ca lucrurile evolueaza spre un
control deplin al intregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele
de supraveghere. Adica ne indreptam spre cea mai cumplita si subtila inrobire
a oamenilor care a existat pana acum in istorie. Vi se par exagerate asemenea
afirmatii?
- Nu! Nu mi se par exagerate!
Omenirea, prin felul cum gandeste si se comporta astazi, merge catre un sfarsit.
Dezordinea care exista acum in lume Îl supara pe Bunul Dumnezeu. Ma gandesc
in primul rand la necredinta, la lepadarea de Dumnezeu in care ne aflam, ca
si la faptele noastre, pacatele noastre innoite, pacate pe care Biblia le condamna
total si pe care Guvernul le aproba.
Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur ca nu-I place lui Dumnezeu. De pilda, sa-i
spun pe nume unui pacat care acum este foarte intins (si protejat de legi) in
mai multe tari: homosexualitatea. Am amintit inainte de cele doua cetati din
Vechiul Testament unde acest groaznic pacat era la mare cinste; au fost arse,
nu a mai ramas nimic din ele. De aceea, gandindu-ma si la un asemenea fapt istoric,
cred ca lumea se indreapta catre acest sfarsit, poate inevitabil.
S-ar mai putea amana sfarsitul daca ar incepe o mare pocainta si indreptare,
ceea ce insa este mai greu, nu se vede asa ceva.
Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fara indoiala ca in
lumea de acum, care merge pe calea cea larga a placerilor si a patimilor, trebuie
sa existe cineva, un fel de conducator, care ii antreneaza pe oameni la aceasta
graba spre autodistrugere. Exista institutii care nu spun pe fata ca politica
lor este distrugerea umanitatii, fiindca atunci nu ar mai asculta nimeni de
ele. Aceste institutii conduc popoarele catre dezastru, dar spun ca le conduc
spre libertate (o libertate asa cum o inteleg unii oameni, nu asa cum este ea
in realitate).
Înca o data spun: lumea s-ar putea reinviora daca am face un efort sa ne para
rau cu adevarat pentru pacatele noastre; daca ne-am pocai cu totii, de la rege
pana la ultima sluga, asa cum s-a intamplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.
- Sunt si alte semne care sa arate ca vremurile de astazi ar putea fi cele de
pe urma?
- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce exista in zilele noastre acest
mars catre rau. De aceea cred ca au dreptate cei care au scris cartile despre
care ati intrebat.
- Cu alte ocazii, la aceleasi intrebari ati dat niste raspunsuri mai rezervate...
- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.
Eu cred ca, cu cat vom inainta spre sfarsitul lumii, cu atat Dumnezeu va interveni
mai mult in partea aceasta, unde vor ramane putini cu El. La inceput or sa fie
multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar pana la urma
vor ramane foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor ramane crestini
pana la capat vor fi putini, dar vor fi mai hotarati si mai statornici in credinta.
Va fi multa disputa, multa indoiala, multa nesiguranta si lepadare de Dumnezeu.
Multi vor da toate pentru una, adica vor renunta la averi, la masini pentru
a-si pastra credinta. Ei nu vor mai avea decat atat cat le va trebui ca sa supravietuiasca,
ca sa nu moara de foame; iar altii vor trai in huzur. Crestinii vor fi scormoniti,
iscoditi, ca sa se stie totul despre ei. O sa fie multa intimidare si multa
frica, dar in randurile celor care-L vor marturisi pe Hristos pana la sfarsit
va fi si optimism si mult curaj.
Importanta duhovnicului
- O problema foarte importanta de care depinde schimbarea vietii noastre launtrice
este relatia cu duhovnicul. Care sunt criteriile pentru alegerea unui preot
la care sa ne marturisim?
- N-as putea sa va spun. Aceasta este o problema care revine celui ce-si cauta
duhovnic.
- Sa zicem ca este la inceput si vrea sa-si gaseasca un preot la care sa se
spovedeasca...
- Întreaba pe un cunoscut: <Ce duhovnic ai?>, ''Cutare''. <Esti multumit?>.
Întreaba pe altul care ii recomanda pe altcineva. Se duce la duhovnic. Nu este
chiar atat de usor sa gasesti dintr-o data un duhovnic care sa corespunda cu
starea ta, cu problemele tale. Si de aceea ramanem la recomandarea Evangheliei:
''cauta si vei afla''. Întreband din om in om; bineinteles ca nu intrebi pe
fiecare om de pe strada, ci numai pe cel care este preocupat de viata in Biserica.
Atunci cand esti la inceput te poti spovedi o data sau de doua ori la cativa
parinti pentru a putea sa te hotarasti asupra unuia singur.
Am cautat si eu un duhovnic, dar nu am gasit pe unul de care sa ma leg pentru
toata viata. Parintele Ioan era insuficient pentru mine intrucat eu nu stiam
atata limba rusa incat sa inteleg sfatul unui duhovnic rus. Am cautat alt duhovnic
pe vremea lui, folosindu-ma de toate mijloacele care pot sa duca la gasirea
acestuia. De aceea va sfatuiesc sa intrebati din om in om si pana la urma o
sa-l gasiti.
- În ce conditii ne putem schimba duhovnicul?
- Exista situatiile acestea cunoscute care-ti permit sa schimbi duhovnicul:
cand el este eretic sau te indeamna la pacat, cand este foarte bolnav si nu
mai poate spovedi sau cand te muti intr-o alta localitate, ori este un duhovnic
foarte aglomerat si tu - din cauza serviciului - nu mai ajungi sa te spovedesti
decat foarte rar.
Mai exista insa si niste cazuri de exceptie: se poate intampla sa sporeasca
o persoana si duhovnicul sa nu-i mai fie suficient. Si atunci cauta altul. Acestea
sunt insa cazuri rare care apar la cei care vor sa aiba un indrumator pentru
rugaciunea inimii. Mai ales in legatura cu problema aceasta a rugaciunii lui
Iisus, este greu sa ai un povatuitor, este greu sa gasesti un duhovnic care
sa fie si traitor al acestei rugaciuni si sa spuna ceva adevarat si multumitor.
Însa mai intai trebuie sa fim atenti ca nu cumva sa existe in noi niste probleme
mari de orgoliu sau de judecare a aproapelui, si atunci, in loc sa ne caim,
noi sa dam vina pe duhovnic. De aceea este bine sa strigam la Dumnezeu cu sinceritate
si insistenta, din tot sufletul, si atunci Dumnezeu ne va randui duhovnicul
de care avem nevoie.
Trebuie, de asemenea, sa constientizam foarte limpede ca toti preotii au harul,
venit de la Mantuitorul, pentru a ierta pacatele.
Oricum, dupa ce te-ai marturisit de cel putin trei-patru ori consecutiv la acelasi
duhovnic, trebuie sa-i ceri binecuvantare daca te duci in alta parte la spovedit.
Nu trebuie sa fim prea pretentiosi cu preotul la care ne marturisim. Daca el
este sincer si cu frica de Dumnezeu, ne putem spovedi la el cu toata deschiderea.
Este de mult folos pentru noi sa avem parere de rau pentru pacatele pe care
le-am facut si le marturisim. Nu este deloc bine sa ne spovedim formal!
Este de asemenea foarte folositor ca toata viata sa avem cainta pentru pacatele
pe care le-am savarsit, chiar daca ele au fost iertate la spovedanie si chiar
daca nu le-am mai repetat. Este bine tot timpul sa ne pastram cainta inlauntrul
nostru fara a cadea in deznadejde, ci, dimpotriva, trebuie sa ne pastram si
increderea in bunatatea lui Dumnezeu.
- Unii intelectuali sunt foarte pretentiosi atunci cand isi cauta un duhovnic...
- Sunt si oameni pretentiosi. Pe duhovnic il intrebi sau ii spui problema ta
si el iti raspunde deplin sau cat poate sa raspunda si te multumeste. A doua
oara iarasi il intrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau ii marturisesti
greselile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta in felul acesta.
Daca este un intelectual pretentios care cauta un duhovnic deosebit, mai greu
o sa-l gaseasca; fiindca el vrea sa vorbeasca cu un preot care sa fie filosof
ca si el. Asteapta raspuns pe limba lui si atunci se poate sa intalneasca un
duhovnic care nu-i intelege intrebarile lui, vorbele lui, dar stie foarte multa
viata duhovniceasca de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se
pot intelege pentru ca acesta din urma e prea pretentios si, adeseori, imbatat
de mandrie datorita stiintei lui. Un asemenea om pretentios e greu sa gaseasca
un duhovnic ''duhovnicesc''. Si ramane sa caute toata viata si in multe cazuri
nici nu-l gaseste pana la urma. Ramane cu filosofia lui si cu jumatate de masura
duhovniceasca.
- Cat de aspru trebuie sa fie duhovnicul in aplicarea unor canoane, tinand cont
ca in vremurile de astazi exista multi oameni care cad in pacate mari din ignoranta?
- Daca preotul duhovnic recomanda un canon cu autoritate sau cu nervi, trebuie
sa fie sigur de la inceput ca nimeni nu-l va respecta. Este bine ca duhovnicul
sa fie bland, sa fie linistit si sa incerce sa-l convinga pe credincios, cu
dragoste, ca ii este de mult folos canonul pe care vrea sa i-l dea.
Înainte de toate, penitentul trebuie pregatit pentru a-si da seama ca naravul
care este indatinat in el este cel mai mare rau. Procedand astfel, credinciosul
se va deprinde mai usor sa implineasca orice canon, oricat de greu. Daca impunem
direct canonul, oamenii nu-l vor respecta, pentru ca de obicei acestia nu constientizeaza
primejdia unui pacat si faptul ca-si pot pierde vesnicia din cauza patimilor.
Nici nu au o idee foarte clara despre ce inseamna vesnicia. Sunt straini de
asemenea lucruri. Asa ca este foarte necesar sa-i pregatim sufleteste pentru
a intelege ca patima lor e asa de mare incat trebuie sa scape de ea cu orice
pret, cu orice pret trebuie alungata.
Este bine sa ne purtam frumos cu credinciosii care vin la spovedit. Daca le
poruncim si daca este greu canonul si ii surprinde, nu-l vor face. Pleaca de
la tine si isi vad de treburile lor; se intampla si asa ceva. De aceea am spus
ca nu trebuie impus canonul; caci poate e un canon pe care nu-l poate face.
Atunci penitentul va dori sa scape de el si chiar daca ii mai spunem noi niste
lucruri folositoare, el le va refuza interior.
În concluzie, lucrul cel mai important este ca duhovnicul sa se gandeasca foarte
bine la penitent si sa-l sfatuiasca in asa fel incat acesta din urma - daca
vrea cu adevarat sa se schimbe - sa constientizeze gravitatea pacatului in care
a cazut si sa-si doreasca sincer sa scape de orice patima.
- Pana unde merge ascultarea fata de duhovnic? Fiindca pot exista doua extreme:
una prin care duhovnicul este vazut ca un fel de functionar care iarta la nesfarsit
pacatele, iar alta in care duhovnicul este idolatrizat de catre fiii sai duhovnicesti
si nu mai incape in mintea lor nimic altceva in afara de ceea ce spune acesta
in general, nu neaparat in timpul tainei Spovedaniei.
- Aici, cred ca si intr-o parte, si in alta, sunt niste greseli. Ce nu stie
duhovnicul stie Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate sa stie tot. De
aceea, pentru ce nu stim, ii trimitem pe credinciosi sa citeasca din Sfantul
Ioan Scararul, Sfantul Ioan Gura de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfantul
Vasile cel Mare si fiecare isi poate culege ceea ce are nevoie de la acesti
Sfinti Parinti.
Oamenii nu pot sa cunoasca in intregime toate problemele vietii duhovnicesti;
asa incat duhovnicul nu poate sa spuna ceva definitiv, nu poate spune totul.
Sunt insa anumite lucruri pe care le poate zice: cum sa te pazesti de patimi,
ce sa faci ca sa scapi de ele; sa scapi, de pilda, de desfranare, care este
o patima des intalnita in randul tinerilor. Sau cum sa scapi de patima fumatului
(ca si asta este o patima si aduce multe neplaceri si scandaluri in familie).
Duhovnicul poate sa-ti dea niste sfaturi pe care, daca le pui in aplicare, scapi
de aceste pacate. Dar prea departe nu mergem si atunci ii trimitem pe asemenea
credinciosi la anumite carti, sa citeasca si sa se documenteze si sa inteleaga
mai mult decat se poate intelege de la un om care este de obicei marginit.
- Un parinte contemporan spunea la un moment dat ca vor veni vremuri de prigoana
impotriva Bisericii si atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar
preotii nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciati aceasta idee?
- Se va intampla, probabil, cum s-a intamplat in timpul revolutiei sovietice,
chiar de la inceputul ei, cand clerul si mai ales duhovnicii erau trecuti prin
ascutisul sabiei. Si atunci nu se mai gaseau duhovnici; pur si simplu nu mai
existau preoti la care sa te spovedesti.
Sa ne gandim la ce se intampla astazi in America. Acolo nu exista decat foarte
putini duhovnici, in rest sunt psihiatri. Si un mare pacatos merge la psihiatru
ca sa fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America - ca si psihiatrii din vremea
prigoanei care va veni - ii poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta,
caci nu are harul acesta. Nu noi, preotii, iertam pacatele, ci, la spovedanie,
intotdeauna, in orice imprejurare, este si Hristos de fata si asculta spovedania
si El iarta; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare.
Cand se va ajunge sa nu mai existe duhovnici si sa fie numai laici care vor
avea o foarte mare importanta - cum ati spus dumneavoastra - atunci oamenii
se vor linisti, se vor multumi cu niste sfaturi de la acesti medici (priceputi
oarecum in cele sufletesti), dar vor ramane incarcati de aceleasi patimi pe
care le-au avut pana atunci.
Pacatele marturisite sunt iertate deplin daca se respecta canonul pe care il
da duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemanator celui pe care il
da doctorul unui bolnav. Daca respecti cu smerenie canonul si cu aceasta convingere
ca ti se iarta pacatele, ele chiar se iarta si te vindeci treptat de bolile
sufletului. Dar daca, in timpul canonului, faci alte prostii, atunci pacatele
vechi si cele noi nu sunt iertate si te incarci mereu.
Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preotiei pe care l-a primit prin
succesiunea apostolica, are aceasta calitate de a ierta pacatele in numele lui
Iisus Hristos. Iar un psihiatru iti da numai ceea ce are el personal, din stiinta.
Medicul psihiatru care nu este un crestin practicant (prin asta inteleg si faptul
ca nu da prioritate invataturilor inspirate ale Scripturii si ale Sfintilor
Parinti, in fata oricaror altor scrieri) iti poate oferi niste indrumari neindestulatoare
pentru suflet pe care le poti lua in serios atunci cand iti lipsesc sfaturile
venite de la Dumnezeu prin duhovnic. Mai tarziu, insa, uiti aceste indrumari
si iti duci viata ta amarata mai departe.
Credinta tinerilor
- Care credeti ca a fost rolul pe care l-a avut ASCOR-ul dupa 1990 pana acum
si ce le-ati recomanda sa faca in continuare tinerilor care fac parte din aceasta
organizatie?
- ASCOR-ul a incercat dupa 1990 sa implineasca o lucrare foarte necesara: sa
raspandeasca invatatura lui Dumnezeu in facultati, printre studenti. S-au facut
lucruri frumoase, insa insuficiente in comparatie cu nevoile sufletesti ale
studentilor. Poate ca ascor-istii ar trebui ajutati mai mult pentru a-si putea
imbogati activitatile. Eu sunt tare bucuros ca, in timpurile acestea atat de
tulburi pe care le traim, exista si tineri cu preocupari crestinesti care s-au
grupat intr-o asemenea asociatie.
Este bine ca tinerii din ASCOR au fost uniti si porniti sa realizeze ceva atunci
cand Biserica a fost confruntata cu niste probleme. ASCOR-ul a fost de parerea
Bisericii si a aparat pozitia ei.
În timp s-a mai maturizat aceasta organizatie. Ascor-istii capata experienta
unii de la altii; pe de o parte sunt cei care termina studiile si se retrag
in viata lor, la posturile lor, iar pe de alta parte sunt ceilalti, care vin
si incep aceeasi cale. Totusi cei tineri beneficiaza de experienta celor mai
vechi si pot astfel sa faca si altceva mai indraznet.
Sfatul meu este ca membrii ASCOR sa se asocieze cat mai mult cu viata Bisericii,
sa colaboreze cu Biserica in problemele ei.
De asemenea, trebuie sa ne dam seama ca sunt o sumedenie de lucruri pe care
poporul nu le stie, iar ascor-istii sunt niste tineri invatati, abia iesiti
de pe bancile universitatilor. Daca un tanar absolvent de facultate ar sta de
vorba, de pilda, cu un taran, i-ar putea transmite acestuia din urma multe cunostinte.
Ca ASCOR-istii nu sunt numai teologi, sunt si de la alte facultati. Ar trebui
sa existe aceste dialoguri intre un tanar si unul sau mai multi cetateni simpli,
intrucat este destula nestiinta in popor, nu numai in ceea ce priveste religia.
Apoi, acesti studenti care fac parte din organizatie, fiecare dintre ei, bineinteles
ca trebuie sa aiba curaj si sa fie putin mai organizati. Sunt probleme sociale
grave fata de care este bine sa se ia atitudine, ca de pilda aceste noutati
urate - incercarea de a legaliza homosexualitatea si prostitutia. Ascor-istii
nu trebuie sa fie numaidecat teologi, ci oameni cu bun simt, tineri de la diverse
facultati - psihologie de pilda - care ar putea sa aiba un cuvant impotriva
acestor hotarari, aratand ca nu-i necesar sa se legalizeze asemenea pacate.
Exista un imperiu al raului si un print al raului care se cheama si diavol;
el oricum legifereaza raul prin practica la care te indeamna cu foarte multe
viclesuguri, asa incat nu-i nevoie sa se mai asocieze si autoritatea de stat
la aceasta lucrare malefica.
- Cum ar trebui sa fie relatiile dintre tinerii care fac parte din ASCOR? Cum
ar trebui sa fie atmosfera in aceasta asociatie?
- Ar trebui sa fie o atmosfera crestina, o atmosfera de familie, de familie
ideala. O familie in care toti membri se respecta si traiesc sub acest har al
Duhului Sfant. Chiar daca sunt unii care se mai abat de la aceasta cale dumnezeiasca,
majoritatea insa asa trebuie sa fie. Sa se ajute unul pe altul, sa fie modesti,
sa colaboreze in bine si - pe cat se poate - sa fie uniti in indepartarea raului,
sa nu-l incurajeze si sa nu-l practice.
- Cum trebuie sa se poarte un student care este interesat de viata crestina,
atunci cand se afla in mijlocul colegilor lui care nu sunt aproape deloc atrasi
de Biserica?
- Te orientezi dupa bunul simt; adica sa nu se faca numaidecat caz de crestinism,
de post si de alte practici religioase, care de obicei displac tinerilor si
ii descurajeaza. Este bine ca studentul crestin sa fie smerit, sa fie un adevarat
model; iar crestinismul sa nu-l afirme ostentativ, ci el sa apara de la sine
prin tot ceea ce face si gandeste tanarul respectiv.
Deci ii trebuie bunul simt care il indeamna sa fie un om cuminte, constiincios
si cinstit sufleteste.
- O problema actuala pentru tineri este cea a libertatii. Suntem educati de
mici ca trebuie sa fim liberi, ca trebuie sa ne cerem drepturi. În acest context,
va rugam sa ne invatati cum sa-i convingem pe colegii nostri de adevarul cuvintelor
Scripturii: ''Daca Fiul va va face liberi, liberi veti fi intr-adevar>?
- Raspunsul este greu de dat. E mai usor sa intrebi, cum intreaba copiii niste
lucruri la care se raspunde foarte greu. Hai sa luam tot de la Mantuitorul raspunsul:
pacatul este cel care ne face robi si trebuie sa luptam impotriva lui ca sa
fim cu adevarat liberi. Caci omul a fost creat liber la inceput.
Pe tineri ii putem sfatui sa duca o viata curata. În ce fel? De pilda, sunt
multi tineri care, inainte de casatorie, calca o porunca, porunca aceea foarte
delicata; vor sa faca niste casatorii de proba. Sa traiasca el viata respectiva
cu fata cu care se va casatori; sa-si traiasca propria lui dorinta, sa-si satisfaca
dorinta trupeasca prin acest pacat al desfranarii. Daca face asa, de la inceputul
vietii lui mature devine rob, devine neliber, devine prietenul patimii si prietenul
diavolului. Si apoi este foarte greu de convins cineva, care-i impatimit, sa
traiasca o viata curata.
O viata curata inseamna o viata luminoasa - mintea lui este luminoasa, cugetarea
lui este corecta, adeseori si viata lui in totalitate este intreaga. Un flacau
sau o fata - in adevaratul inteles al cuvantului - sunt niste oameni intregi,
oameni de omenie; un sfat, un cuvant al lor poate sa aiba putere. Un om care
este ticalosit in viata aceasta trupeasca are timiditate, nesiguranta in ceea
ce spune, iar cu Dumnezeu (Care este izvorul intelepciunii si al sfinteniei)
este certat. De aceea, un tanar care vrea sa ajunga cineva trebuie sa-si pastreze
aceasta curatie trupeasca, sa si-o pazeasca.
Ca sa vorbesti astazi despre propunerea mea, cred ca multi ar rade, ar face
semne cu ochii si ar spune: ''Ăsta-i un prostanac!''. Asemenea sfaturi sa dai
astazi, cand parintele indeamna pe copil: ''Du-te, cauta-ti o fata si fa asa...!''?
Din pacate cunosc astfel de cazuri. De la pacat este foarte greu sa-l opresti
pe tanar astazi. Asa incat eu raman la aceasta metoda de a-l indruma pe tanar
- care este inca abia ajuns in pragul vietii de majorat - sa-si pastreze aceasta
stare trupeasca si sufleteasca, asa cum recomanda Dumnezeu.
Sunt insa si multi tineri astazi care vor sa asculte acest sfat, chiar fara
voia sau acordul parintilor. Parintele il indeamna sa-si caute drum deschis,
cum a trait si el la vremea lui. Sunt persoane, oameni inaintati in varsta,
care inca nu s-au cununat si nu s-au spovedit de 20 sau 30 de ani. Si mor asa.
Si atunci ce educatie da el tanarului care vrea sa duca o viata crestina? Tanarul
(sau tanara) se retrage intr-o camera si citeste niste rugaciuni de seara sau
psalmii. Mama se uita pe gaura cheii si, cand vede ca citeste o rugaciune, atunci
deschide usa cu brutalitate si ii spune: ''Nu mai citi, nu te mai ruga asa,
ca ai sa innebunesti!''. Ce sa aleaga tanarul sau tanara, care simte niste bucurii
cand se roaga si ii spune mama asa ceva? Mama nu se roaga, traieste in pacat,
necununata si cu fel de fel de avorturi si fel de fel de pacate care o covarsesc
si o intuneca si este de acord cu diavolul, fara sa-si dea seama. Si indeamna
pe fiica sau pe fiul ei sa fie la fel ca si ea. Atunci tanarul isi ia libertatea
sa-si traiasca viata cum a inteles-o el acum, la varsta lui. Se intampla astazi
multe cazuri de acestea, pe care le aflu si eu la spovedanie.
Din pacate multi dintre batranii si adultii de astazi au un fel de impietrire
in necredinta. În schimb, exista acum si multi tineri care se orienteaza dupa
calea luminoasa a credintei. Este regretabil ca parintii nu pot sa sfatuiasca
pe copiii lor - care pot sa ajunga sfinti -, asa cum ne indeamna Dumnezeu.
Viata este lasata pentru fiecare dintre noi ca sa ne straduim sa adunam un capital
de fapte bune si de viata crestina care va fi foarte folositor pentru vesnicie,
la lumina. Toti trebuie sa traim in aceasta perspectiva a vietii viitoare; sa
nu traim ca animalele doar pentru viata aceasta pamanteasca. Mananci, bei, te
inmultesti si te distrezi cum se distreaza animalele, in felul lor! Viata noastra
omeneasca are un alt ideal si un alt scop mult mai inalt. De la Mantuitorul
stim ca viata omeneasca are in viitor aceasta perspectiva a vesniciei si a libertatii
totale intru Hristos; pentru ea traim.
În concluzie, pe linia aceasta, a neascultarii de Dumnezeu, se poate spune ca
pacatul este o piedica impotriva libertatii fiecarui om.
- Pentru multi dintre tinerii credinciosi care traiesc sau studiaza in marile
orase, o problema importanta este ca nu-si pot gasi pacea interioara, intrucat
sunt risipiti in prea multe probleme. Ce-i sfatuiti sa faca?
- Sa-si faca un program pentru suflet. Golul si aceasta nemultumire a lor este
in ei insisi. Sa-si faca deci program si sa umpla acest gol sufletesc cu rugaciunea
si cu viata in Dumnezeu.
- Care sunt principalele motive pentru care se ajunge la certuri in cuplurile
tinerilor si cum pot fi depasite acestea?
- Foarte greu pot fi depasite, pentru ca, de obicei, atractiile intre un tanar
si o tanara se marginesc la formele anatomice si la placerile trupesti. Rari
sunt tinerii care se gandesc sa discute inainte de casatorie despre cum intelege
unul sau altul viata, scopul vietii. Este important sa se stie daca au amandoi
un scop crestin in viata, adica sa nu aiba in vedere numai imbogatirea. Daca
el sau ea au masina, gata - li se pare unora - e un avantaj si un motiv de casatorie;
daca are niste bani pusi in banca, atunci gata, s-a aranjat intelegerea si casatoria.
Daca insa tinerii se marginesc numai la acest aspect material, atunci de le
inceput este compromisa casatoria.
În afara de aceste probleme materiale, pamantesti - masina, pamant, avere -
mai sunt si niste conditii de ordin sufletesc. De pilda, daca acestor tineri
- care vor sa se asocieze intr-o familie - le place credinta, daca gasesc satisfactie
in credinta, in problemele religioase. Caci, daca unul este crestin si altul
este ateu sau ii e scarba de credinta, recomand cu toata energia sa nu indrazneasca
sa se casatoreasca, pentru ca el sau ea este frumos sau frumoasa si nu stiu
ce alte lucruri omenesti; toate acestea la un moment dat se deterioreaza si
tinerii raman intr-o situatie destul de trista si isi continua viata in probleme,
in durere. Asa incat credinta si acordul in credinta sunt conditii foarte importante
pentru intemeierea unei familii.
Daca parintii sunt credinciosi, atunci isi cresc copiii in credinta si in cumintenie,
in aceasta viata de respect si comuniune cu ceilalti oameni. Daca numai unul
dintre parinti este credincios, pentru el viata este un adevarat chin. Ea merge
la biserica si el la petrecere, sau la teatru, sau la cinematograf, sau la alte
distractii. El ajunge beat acasa, iar ea vine de la Biserica. Si atunci ce asociere,
ce comuniune, ce discutii sa aiba ei impreuna? De aceea am spus ca credinta
este un element esential intr-o familie. Macar aceste doua lucruri sa fie: un
acord in sinceritate si credinta. Pentru ca unii promit la inceput ca sa se
vada casatoriti, iar dupa aceea schimba placa si incep o viata sincera in rau,
care duce la nefericirea si nenorocirea ambilor soti pentru intreaga viata.
Am cunoscut fel de fel de familii si de aceea o spun cu multa convingere.
Mai sunt si alte aspecte. De pilda, se casatoreste un tanar ortodox cu o catolica.
Am intalnit niste cazuri de acestea. Ea, de pilda, isi are cercul ei catolic,
prietenele ei, colegii, colegele ei, sarbatorile lor, Pastele lor; cealalta
parte, barbatul care este ortodox are si el prietenii lui, slujbele la biserica
si celelalte. Ea merge la Biserica pentru a sarbatori Pastele catolic (atunci
cand noi praznuim Floriile) si mananca oua rosii. El mananca de post si a doua
zi incepe Saptamana Patimilor. El posteste mai aspru, iar ea mananca de dulce.
Parca n-ar fi asa de important, dar este destul de trista si o asemenea asociere.
De la inceput e bine ca tinerii sa fie prudenti si sa-si aranjeze un climat
care sa le fie de folos pentru toata viata.
Esentialul
- În ce masura monahismul este o chemare de la Dumnezeu si in ce masura este
un act al alegerii personale?
- Bineinteles cand este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare
este chemat de Dumnezeu in monahism ca, prin acest mod de existenta, sa-si pregateasca
o viata placuta lui Dumnezeu.
Exista si cazuri cand cineva pleaca la manastire asa, de la sine, fara sa aiba
o chemare de la Dumnezeu, spunand ca ii place viata monahala. Cu multi ani in
urma, am cunoscut un astfel de caz, in viata femeilor. Unei tinere ii placea
sa ajunga calugarita, dar eu ii spuneam: <Domnisoara, termina-ti mai intai
studiile - era studenta la medicina - si dupa aceea ai sa vezi ce mai gandesti>.
Ea ma asculta, iar apoi facea tot ce-i dicta inima ei. Stiu ca se imbraca in
haine de calugarita, se uita in oglinda sa vada cum ii sta. Pana la urma eu
am plecat din tara pentru un timp si cand am revenit, am aflat ca fata a fost
pe la niste manastiri si nu i-a placut acolo si s-a intors din nou in viata
obisnuita. Medicina nu a facut-o mai departe intrucat nu-i placea marxismul
la care era obligata sa asiste si sa raspunda, bineinteles.
Mai tarziu am aflat ca a plecat undeva, prin Africa. S-a incurcat cu cineva
de acolo si s-a casatorit. Dupa un alt timp am aflat ca s-a intors in tara pentru
parinti. Tatal ei era avocat si mama sa casnica. A plecat apoi intr-o tara nordica,
Suedia sau Norvegia, cu acest tanar si aveau si o fetita. Asta mi-a dovedit
ca pentru viata calugareasca trebuie sa ai cat de cat o chemare de la Dumnezeu,
altfel te incurci pe parcurs, cum s-a incurcat si ea, sarmana. Si, culmea culmilor,
intr-o buna zi vine ea cu sotul la mine, la manastirea Antim. Ce-a fost si ce-a
ajuns ideala calugarita!
Daca nu este chemare de la Dumnezeu, sa nu intri in aceasta viata calugareasca.
Desi pacatele sunt comune tuturor oamenilor, daca esti chemat de Dumnezeu in
manastire, chiar daca gresesti cumva, ai aceasta posibilitate de a te pocai.
Avand biserica in curtea manastirii, avand toaca, avand clopotele care te trezesc
in orice zi pentru a-ti intari dorul catre Dumnezeu, daca ai rabdare, cu toate
patimile care te cerceteaza, la un moment dat reusesti sa le biruiesti. Caci
Dumnezeu ne ajuta in mod sigur, mai ales atunci cand ne rugam.
Cine insa nu are nici un fel de chemare sufleteasca pentru viata monahala si
colcaie in el sangele - patima aceasta trupeasca sub diferitele ei forme -,
acela trebuie sa asculte glasul sangelui si sa urmeze calea traditionala a familiei;
si isi face o viata de familie. Cine are insa o inclinatie catre rugaciune,
catre niste idealuri duhovnicesti mai inalte, catre Sfintii Parinti, cine se
simte impresionat de un cuvant al Sfantului Ioan Damaschin sau al Sfantului
Grigorie Palama sau al Sfantului Vasile, al Sfantului Ioan si suspina dupa niste
ganduri bune, Dumnezeu il ajuta si el progreseaza in viata monahala.
Chiar cand un gand de viata monahala apare fara sa existe si o chemare speciala,
daca fratele are cat de cat inceput bun, intra in problemele calugaresti, da
de izvor, din cand in cand scade, da in niste patimi, Dumnezeu nu-l lasa, ingerul
pazitor il ajuta si el sporeste si se adanceste in viata manastireasca si poate
sa ajunga un om foarte util pentru ceilalti.
Dar, daca este indeosebi chemat, atunci are si mai mult succes, mai mult har.
Pentru ca harului ii place sa gaseasca un teren curat. Acolo se adaposteste
harul lui Dumnezeu. Sfintenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albastriu,
foarte greu de obtinut asa, intr-o viata obisnuita. Sfintenia are ceva dumnezeiesc
in ea. Cand harul cuprinde un asemenea trup omenesc, il salta, il ajuta sa creasca
uimitor de frumos fata de ceilalti oameni.
- Care credeti ca este principalul lucru care ar trebui indreptat in monahismul
romanesc de astazi?
- Sa traim calugareste, asa cum traiau tinerii si batranii din trecut. Învataturi
sunt tare multe. Noi sa traim mai bine zis cele trei voturi: saracia neconditionata,
curatia (fecioria) sufleteasca si trupeasca, precum si ascultarea.
Este bine ca monahul sa asculte de conducatorul manastirii. Pentru ca tuturor
staretilor le place sa fie ordine in manastire; ei vor ca monahii sa traiasca
o adevarata viata calugareasca si sa fie de folos atat lor insilor, cat si credinciosilor
care vin la manastire ca sa se invioreze sufleteste.
Pelerinii, atunci cand poposesc intr-o atmosfera calugareasca, cand participa
la slujbe, cand se spovedesc sau cand prind putere de la exemplul monahului,
atunci ei se indreapta sufleteste si merg acasa mai intariti. Acesta este rolul
manastirii: mantuirea vietuitorilor ei si a celor care o viziteaza.
- Ne apropiem de sfarsitul acestui foarte folositor interviu. Parinte staret,
din ce cauza cei mai multi dintre noi nu reusim sa practicam rugaciunea inimii?
- De ce? Pentru ca rugaciunea inimii presupune staruinta in chemarea numelui
Domnului. Staruinta cu multa luare-aminte si intr-un duh smerit. Cei care se
angajeaza la aceasta rugaciune, auzind multe lucruri despre ea, vor sa si-o
insuseasca, dar nu au cu ei si mijloacele ajutatoare.
Adica, in primul rand nu au rabdare sa o zica continuu. Se cheama rugaciunea
neincetata, asa ii spune Sfantul Apostol Pavel. În viata noastra obisnuita sunt
fel de fel de preocupari care ne atrag; suntem risipiti si aceasta rugaciune
se intrerupe foarte des. Nu avem continuitate duhovniceasca, nu putem sa ne
pastram in duh de rugaciune cand chemam numele Domnului. Mintea noastra zboara
chiar in momentul cand spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma
pe mine pacatosul. Mintea noastra deseori rataceste, se intalneste cu fel de
fel de alte probleme straine de rugaciune. Si, de fapt, nu ne rugam incontinuu,
iar asta dauneaza foarte mult.
Pe urma, atunci cand ne rugam avem de obicei inlauntrul nostru niste ramasite
de ura. Suntem certati cu cineva, dar nu bagam de seama. Însa, cand suntem certati
cu cineva, nu prinde rugaciunea; nu se prinde, ne rugam ca la un obiect. E o
trancaneala din gura. Si desigur ca in asemenea conditii nici rugaciunea inimii
nu o putem dobandi.
Mai este aceasta smerenie in care trebuie sa fie rostita rugaciunea. Smerenia!
Suntem straini de ea! Daca prinde putin rugaciunea in noi, avem un fel de felicitare
proprie: <iata unde am ajuns eu!>. Si atunci o luam din nou de la inceput
si batem pasul pe loc. Dar in rugaciunea inimii, chiar daca nu ajungem la punctul
ei culminant, faptul ca chemam numele Domnului ne este de mare folos. Unde este
Dumnezeu toate lucrurile se linistesc si devin favorabile pentru interiorul
nostru. Se strica mandria si toate relele se indeparteaza.
Foarte importante sunt si raporturile noastre cu Maica Domnului. Sfanta Fecioara
este cea mai mare mijlocitoare pentru rugaciunea aceasta si ii ajuta pe cei
care au cultul intreg si cinstirea intreaga pentru ea. Sfantul Siluan a dobandit
rugaciunea inimii dupa nu stiu cate saptamani de cerere si mijlociri catre Maica
Domnului. Mantuitorul si Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu cunosc exact starea
noastra launtrica si raspund exact la aceasta cerere. Unde stie Dumnezeu ca
smerenia va continua si cultul catre Maica Domnului va fi pastrat in continuare,
iar cinstirea catre Mantuitorul, catre Dumnezeu - ca El este cel chemat - va
dura, ii daruieste rugaciunea inimii mai repede. Altora foarte greu sau niciodata
nu li se da acest dar; ca, oricum, acesta rugaciune este un dar. Oamenii cauta
sa-si insuseasca rugaciunea inimii si sunt multisori care o spun cu bucurie
si cu folos, insa nu atat de multi cat ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre.
- Parinte Sofian, ati cunoscut de-a lungul timpului diversi credinciosi care
practicau rugaciunea inimii. Unii s-au format in linistea schiturilor, altii
traiau in aglomeratia marilor orase. De aceea va intrebam care este legatura
intre mediul in care traim si practica rugaciunii neincetate?
- Mediul pentru rugaciunea inimii este staruinta cu care ne angajam intr-o asemenea
lucrare. Acesta este ''mediul'' cel mai prielnic. Trebuie sa staruim in a rosti
rugaciunea lui Iisus cu seriozitate, adica cu atentie si cu multa pocainta.
- În incheiere, va rugam sa ne explicati afirmatia Sfantului Apostol Pavel:
''Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea''.
- Dragostea este mai mare pentru ca Dumnezeu este insasi dragostea. De aceea
iubirea adevarata e mai mare si de aceea ramane in vesnicie.
De o anume credinta si o anume nadejde este nevoie si pentru a rezolva niste
lucruri practice. Pentru o asemenea credinta trebuie numaidecat ca sa te agati
de ceva aici, pe pamant. Daca vrei, spre exemplu, sa-ti construiesti un bloc
si sa faci acolo un garaj, niste magazine, trebuie sa ai credinta ca asa cum
esti tu - cu averile si puterile pe care le ai - poti sa duci la bun sfarsit
aceasta lucrare. Trebuie sa ai si nadejde, adica statornicie in credinta si
incredere in ce te asteapta.
Dragostea insa este nevoie sa o ai in special pentru ca sa te poti apropia de
Dumnezeu. Traind in dragoste, traiesti in Dumnezeu. Atunci le ai pe toate, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Dar daca nu ai dragoste, nici credinta si nici nadejdea
nu au statornicie in tine. Caci le lipseste esenta: Însusi Dumnezeu. Sa ne straduim
sa avem aceasta dragoste si dupa aceea o sa mai vorbim.
- Va multumim foarte mult si sa va dea Dumnezeu putere si sanatate in continuare.
- La intrebarile care mi s-au pus, eu am raspuns in felul meu. Însa, daca vreti
sa va insusiti mai multe daruri decat v-ati imaginat, osteniti-va, faceti propria
experienta! Numai din ascultarea unor vorbe nu iese nimic. Caci noi stim deja
foarte multe lucruri pentru viata noastra.
De aceea va indemn, pe cei care cititi aceste cuvinte (spuse cu neputintele
care sunt si se vad in ele): daca vreti sa aveti folos dintr-un cuvant duhovnicesc,
traiti-l. Fara a-l trai, nu puteti gusta cu adevarat din miezul lui si nu puteti
aduce rod. Ca sa rodeasca, trebuie sa fie trait. Domnul nostru Iisus Hristos
spune si aceste cuvinte: ''Cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema
in Împaratia Cerurilor''. Faceti si Dumnezeu va va ajuta sa creasca in sufletul
vostru toate invataturile mantuitoare. Amin.
Interviul a fost realizat in primavara anului 2000
si a fost revizuit si completat in perioada martie-aprilie 2002
Prezenta Sfantului Duh
În capitolul doi din Faptele Apostolilor ni se istoriseste ca Pogorarea Duhului
Sfant a fost precedata de un ''vuiet'' si de aparitia unor ''limbi ca de foc''
care au sezut pe fiecare dintre apostoli. Aceste semne nu constituie insa Coborarea
Duhului Sfant, ci ele sunt numai niste simboluri. Momentul Cincizecimii este
un mister, ca tot ceea ce este divin. Dumnezeu este cea mai mare Taina si actiunile
Lui sunt tot tainice.
Dupa felul cum se raporteaza la acest fapt biblic, credinciosii se pot imparti
in trei categorii:
1) Unii crestini se indoiesc de asemenea evenimente istorice si le socotesc
inventii sau mituri.
2) Altii sunt formalistii religiosi, care reduc intreaga credinta la forme si
care afirma ca in viata lor n-au simtit vreodata cum se pogoara Duhul Sfant.
3) Altii cred si afirma cu putere adevarul relatat in Sfanta Scriptura, insa
nu toti cunosc si invatatura Sfintilor Parinti care ne ajuta foarte mult la
intelegerea Bibliei.
De la inceput trebuie sa spunem un mare adevar: nu este posibila o viata crestina
complet lipsita de Duhul Sfant. Fiecare crestin a primit macar o data Duhul
Sfant, la Botez.
Trebuie de asemenea spus ca o buna parte din minunile si semnele vazute de la
inceputurile crestinismului s-au produs atunci si au fost necesare pentru acele
vremuri. Unii sectanti (penticostalii) incearca si azi sa reproduca - exact
ca atunci - anumite manifestari materiale. Felul cum actioneaza este o blasfemie,
denaturandu-se adevarul, caci o singura data in istorie s-au produs semnele
materiale de la Rusalii.
Substanta evenimentului Cincizecimii - adica Pogorarea Sfantului Duh in fiinta
umana - exista dintotdeauna in Biserica, iar crestinii au datoria de a fi cautatori
si pastratori ai Duhului Sfant, insa nu toti reusesc acest lucru.
În istoria Bisericii exista perioade cand Duhul Sfant se revarsa in viata oamenilor
mai mult sau mai putin. În zilele noastre, se resimte o criza a Duhului Sfant
in viata crestinilor. A avea Duh Sfant inseamna a trai in Dumnezeu, a fi unit
cu Dumnezeu, a avea dragostea lui Dumnezeu. În Biserica vazuta, in comunitatea
sociala, se resimte lipsa Duhului Sfant.
Marturia pentru Hristos
Problema este urmatoarea: ce atitudine avem fata de Duhul Sfant? Suntem plini
sau nu de puterea Lui?
Ca sa putem raspunde corect la aceste intrebari, este bine sa cercetam cu atentie
ce s-a intamplat cu Sfantul Apostol Petru la zece zile dupa Înaltarea Domnului.
Dupa Coborarea Duhului Sfant Apostolul Petru a tinut prima predica. Îl cunoastem
pe Sfantul Petru in diferite ipostaze: curajos, uneori iluminat facand marturisiri
fundamentale, alteori sovaitor, plin de ganduri omenesti, infricosandu-se si
lepadandu-se de Hristos in curtea arhiereului.
Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolul Petru este un om cu totul nou, cu un
curaj infinit, este ca un monolit de granit, cu o puternica lumina interioara.
El predica Evanghelia simplu, fara talent oratoric, face numai unele mustrari
cu scopul de a indrepta pe cei pacatosi. Predica lui insa are un efect formidabil,
caci se convertesc 3000 de suflete.
Datorita Duhului Sfant, Apostolul Petru este dispus la orice sacrificiu. La
fel au fost toti sfintii, caci prezenta Duhului Sfant se vadeste in roade. Predica
Sfantului Petru a trezit constiintele si a trezit credinta puternica (ce se
naste din pocainta). În fond nu este o predica, ci o marturie pentru Domnul
Iisus Hristos.
De 2000 de ani in lume se dezbate procesul deschis de satana impotriva Mantuitorului
Iisus. Stapanitorul acestei lumi (Ioan 12, 31) nu vrea sa se lipseasca de supusii
sai.
De 2000 de ani Biserica este prigonita pe pamant, adeseori chiar de cei dinlauntrul
ei. Fiecare generatie si fiecare membru al Bisericii trebuie sa depuna marturie
in acest proces care depaseste orice timp si orice spatiu. Pe cei care Îl marturisesc
pe Hristos, Domnul Iisus ii va recunoaste in fata Tatalui Sau.
La capatul acestui proces se va invedera tuturor cum L-am cunoscut pe Domnul
si cat de mult am simtit puterea Duhului Sfant in viata noastra, cat de mult
ne-am cait de pacate, cat de mult Duhul Sfant a strapuns inimile noastre. Asadar,
ne sunt de neaparata trebuinta pocainta, spovedania si apoi - ca rezultat -
viata noua in aceasta lume, viata traita in Dumnezeu.
Adevarul ca Dumnezeu exista, ca Dumnezeu este Iubire, nu trebuie marturisit
prin tomuri de predici, ci prin viata celor care cred. Credinta este viata.
Nu de rau sa ne plangem, ci de lipsa binelui. Lipsesc martorii lui Hristos in
lume! Lipseste Duhul Sfant in viata noastra. Nu bomba atomica trebuie sa ne
inspaimante, ci bomba maniei lui Dumnezeu care apare pentru pacatele noastre
grele si pentru lipsa noastra de pocainta!
Sa ne intoarcem la viata in Dumnezeu, ceea ce depinde numai de noi. Sa chemam
Duhul Sfant in toate imprejurarile, in orice gand sau fapta, si atunci cand
El va fi prezent in viata noastra vom merita sa ne chemam crestini.
1958, inainte de arestare
SCHIMBAREA
Mai poate fi schimbata societatea? - Treptele rugaciunii inimii
Ne puteti spune un cuvant de folos?
- Sunteti lacomi sa strangeti de la mine ceva foarte pretios, dar eu - asa cum
sunt acum, bolnav - sunt mai putin darnic cu asemenea sfaturi. Va arunc cate
o vorba, cate un indemn care nu sunt atat pretioase, dar faceti-le macar pe
acestea.
Sa va rugati! Sa nu ramaneti fara rugaciune! Dumnezeu este prezent in fiecare
clipa, la indemana noastra, e prezent pretutindeni. Oricand, in orice zi, macar
cat de putin, rugati-va cu mare atentie, nu asa, cu superficialitate. Rugati-va
de pilda cu un Tatal nostru, spus incet, concentrat, macar o data, de doua ori
pe zi.
Chiar daca sunteti studenti si aveti de invatat, este totusi bine sa fiti activi,
sa faceti ceva pentru aproapele vostru. Ne putem mantui si ne putem valorifica
numai prin ceea ce lucram pentru cel de langa noi. În fiecare zi este bine sa
facem macar o fapta de milostenie.
Sfantul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul,
icoana pe lemn de la Sfanta Manastire Antim (1991-1992)
Uitati-va la Sfantul Antim Ivireanul care lauda foarte mult fapta buna; desi
era un strain pentru noi, a facut multe lucruri bune in cei peste douazeci si
cinci de ani cat a trait in Tara Romaneasca.
Pe langa alte indatoriri pe care le impliniti, nu uitati sa cercetati si bolnavii;
ajutati-i cum si cat puteti. Un bolnav are nevoie intotdeauna de un ban sau
de un medicament.
În concluzie, sa incercam sa facem in fiecare zi o fapta buna, cat de mica.
Mantuitorul ne spune ca si pentru un pahar de apa pe care l-am dat unui insetat,
nu ne vom pierde plata.
Mai poate fi schimbata societatea?
- Dupa 1990 pana astazi cum vi se pare ca a evoluat la romani raportul dintre
situatia materiala si starea spirituala?
- Omul progreseaza din punctul de vedere al credintei atunci cand este mai stramtorat
material.
Dupa Revolutie foarte multi au sperat ca o sa fie mult mai bine, cel putin din
punct de vedere material. Însa, in general, cei care au avut posibilitati s-au
imbogatit in continuare, iar cei care au fost mai putin smecheri si poate mai
cinstiti au ramas in starea lor de mai inainte si au continuat sa fie saraci
mai departe.
Unii saraci s-au apropiat de Dumnezeu, altii injura si blestema pe cei bogati.
Observam cu totii ca exista mai multa libertate exterioara decat in comunism;
dar din pacate exista si chemarile sectante care vin tot de la cei bogati si
care ii nenorocesc, le strica credinta crestinilor nostri.
Dupa 1990 era de asteptat sa fie o intoarcere la credinta, la o viata buna,
armonioasa si, dimpotriva, vedem ca este un fel de viata amara. Unii huzuresc,
nu au ce face cu banii, iar altii, saracii, aproape ca mor de foame. Vin la
poarta aici si cer o paine. Aceasta cerseala nu este normala pentru ca tara
este bogata, pamantul produce ca si pana acum, numai ca gospodarii nu sunt cinstiti.
Cei care au parte de avere nu sunt mai deschisi, mai darnici, mai credinciosi
cu adevarat.
În privinta aceasta, Mantuitorul, Care este Stapanul universului si este prezent
in viata noastra, a fiecaruia, coboara pana acolo incat apare in persoana unui
sarac si iti cere sa-L ajuti. Iar tu, daca-l vezi mai tanar, ii strigi: ''La
munca!''; nu-ti dai seama ca de fapt nu L-ai ajutat pe Hristos. Sunt oameni
care termina totul si nu mai au ce sa manance. Este foarte greu de rezistat
in asemenea conditii, mai ales cand trebuie sa aiba grija si de niste copii.
Atunci, daca noi ii ajutam, ei ne raman recunoscatori si ne ajuta apoi chiar
ei cand devin mai avuti; si astfel viata merge normal.
Este bine ca cel sarac sa se spovedeasca cu maxima sinceritate si sa ierte din
inima pe toti cei cu care este in suparare, de multe ori din cauza unor simple
mofturi (sau macar sa se roage zilnic pentru ei); iar daca el nu carteste si
nu se revolta impotriva celor care au si nu vor sa-i dea, la timpul critic,
cand nu mai poate cu adevarat, este ajutat de Dumnezeu. Daca in loc sa se roage
lui Dumnezeu, el injura si blestema pe cei care au, atunci pe langa saracia
materiala, o are si pe cea duhovniceasca si este pierdut si el pentru Dumnezeu.
Nu toti saracii se mantuiesc, ci doar cei care au bunatate, care au o traire
duhovniceasca.
Exista de asemenea milionari si miliardari. Acestia trebuie sa fie constienti
de faptul ca, daca nu sunt milostivi in aceasta viata, se vor duce acolo unde
nu vor avea nimic. Iar cei care nu au nimic aici, dar respecta randuiala crestina,
vor avea dincolo totul. Daca eu strang bani si nu-i dau la nimeni, asta arata
ca traiesc intr-o minciuna continua. Cand insa il ajut pe aproapele meu sa duca
o viata decenta, ne putem mantui mai usor cu totii.
- Parinte, unii ne spun ca, intrucat suntem o asociatie studenteasca, trebuie
sa luptam pentru schimbarea societatii. Ce sa le raspundem?
- Va sfatuiesc sa nu luati niciodata in serios asemenea indemnuri: ca voi, tinerii
din ASCOR, sunteti chemati sa schimbati societatea. O sa fiti desfiintati cu
totul. Trebuie doar ca noi sa ne facem niste crestini buni, niste oameni sociabili.
Declamatori si organizatori de parada sunt sectantii.
Este foarte greu acum sa schimbi societatea. Ea merge inainte pe drumul pe care
a apucat-o. Ceea ce putem face astazi este sa ne schimbam pe noi insine si sa
devenim o lumina pentru cei din jur, fie ca suntem acasa, fie ca suntem la serviciu.
Apoi ganditi-va si la faptul ca exista securitate chiar pe vremea Mantuitorului,
ca si astazi. Si atunci - ca si acum - erau unii care notau fiecare cuvant pe
care il spunea Domnul Iisus Hristos pentru ca sa-L poata prinde cu ceva. Iar
bietii credinciosi - ca in toate vremurile ce au urmat pana acum - alergau dupa
Cuvantul lui Dumnezeu, dupa Adevar...
Asa incat ASCOR-ul sa-si propuna sa fie in pace cu Dumnezeu, iar fiecare membru
din asociatie sa fie un fiu al lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile placute
cu adevarat lui Dumnezeu. Pentru asta S-a intrupat Fiul Cel Vesnic, pentru asta
a murit pe cruce, ca sa ne apropie, sa ne impace cu Dumnezeu.
Foarte important pentru voi este sa nu va mandriti. Daca va trufiti, nu aveti
nici un spor duhovnicesc. Fiti cuviinciosi, fiti modesti. Nu te mandri, pentru
ca tot ceea ce avem noi ne este dat ori de la Dumnezeu, ori de la profesorii
nostri, ori de la oamenii mai vechi decat noi. Totul ne este dat.
Eu va urez ca Dumnezeu sa va ajute sa sporiti in tot ceea ce este bun si valoros
si sa terminati examenele si studiile universitare in care sunteti angajati.
Cand le veti termina sa va spuneti cuvintele pe care i le spunea un tata fiului
sau ce tocmai luase bacalaureatul: <Dragul meu, abia de acum incep studiile
tale>. Si eu am urmat doua facultati: pictura si teologia. Iar dupa ce le-am
terminat am invatat in continuare. Încat... va urez sa invatati bine, fiindca
lumea pune pret pe un licentiat, pe un carturar.
Stiti ca Sfantul Pavel spune ca in Împaratia lui Dumnezeu nu intra nimic necurat.
De aceea este bine sa pastrati aceasta sfintenie a vietii. Sa spui adevarul!
Dumnezeu este Adevar!
Sa cautati deci apropierea de Dumnezeu si de voi insiva, si de cinstea sufleteasca.
Pastrati aceasta sinceritate in inima, curatia aceasta, cinstea fata de ceilalti,
ca mincinosi avem destui. Sa fiti curati! Dumnezeu sa va dea sanatate!
- Un tanar care a lucrat mai multi ani in mass-media spunea ca, pe zi ce trece,
televizorul devine cel mai mare dusman vazut al vietii spirituale a omului.
Cum vi se pare aceasta afirmatie?
- Foarte adevarata! Din ceea ce aud si eu in special de la tineri, cred ca afirmatia
este foarte adevarata. Acestia imi povestesc despre dezgustul, despre golul
pe care il lasa in sufletul lor televizorul. Si nu este vorba numai de acest
gol, ci de niste spurcaciuni care patrund in mintile lor. Mai ales sunt unele
programe de dupa miezul noptii care pur si simplu ii pervertesc pe tineri, ii
manjesc, ii spurca!
Eu nu am televizor, dar aud si eu cum se plange lumea. De aceea nici n-am vrut
sa-mi cumpar. Odata cineva mi-a daruit un televizor, insa l-am refuzat. Televizorul
iti ia ochii, e un fel de a te orbi, iar apoi iti transmite niste lucruri care
te spurca. Apoi televizorul iti fura timpul in care ai putea sa citesti o carte,
sa te rogi, sa meditezi, sa te odihnesti. Dar tu, daca te concentrezi sa fii
atent la emisiune ca sa nu scapi ceva si sa pierzi legatura cu restul filmului,
atunci televizorul ajunge in cele din urma sa te prelucreze in asa fel incat
iesi pagubit sufleteste.
Treptele rugaciunii inimii
- Lucrarea specifica a ASCOR-ului este propovaduirea credintei in mediul studentesc.
Ce sfaturi ne puteti da, ca sa putem indeplini cat mai bine aceasta misiune?
- Accentul trebuie pus pe rugaciune, avand constiinta faptului ca nu noi facem
o lucrare pozitiva, ci Dumnezeu Însusi.
- Parinte staret, eu sunt student la Teologie. Aici ni se predau multe lucruri,
insa este greu sa cuprinzi totul. Ce ar trebui sa punem pe primul plan?
- Concentrati-va in primul rand asupra Sfintei Scripturi. Aici este principalul
izvor al invataturii lui Dumnezeu.
- Ce sfaturi doriti sa le dati profesorilor si studentilor din facultatile de
teologie?
- Nu pot sa le dau sfaturi acestor profesori intrucat ei sunt mai pregatiti
decat mine. Cum sa-i sfatuiesc eu pe doctorii in teologie? Eu nu sunt doctor.
Ei cunosc deja aceste sfaturi pe care le-as putea da eu. Încat sa faca ei insisi
ceea ce stiu ca cere Domnul Iisus Hristos de la dansii.
Eu o sa amintesc doar de aceasta virtute a dragostei. Mantuitorul ne-a invatat
sa ne iubim intre noi, sa iubim adevarul si pe Dumnezeu.
Apoi accentul trebuie intotdeauna pus pe fapta. Domnul Iisus Hristos spune:
''Cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema in Împaratia Cerurilor''
(Matei 5, 19). Profesorii ii invata pe tinerii care intra in scolile teologice
sa duca o viata crestina. Iar viata crestina este o viata dumnezeiasca. Crestinismul
s-a impus prin practica vietii, nu prin abstractiuni. Aceasta lipsea in lumea
pagana. Crestinismul a adus modelul sfinteniei dupa chipul lui Dumnezeu.
Toti acesti profesori stiu mai bine decat mine ce inseamna sfintenia, ce inseamna
o viata traita in sfintenie...
- De unde isi da seama un credincios ca in el este harul dumnezeiesc si ca nu
este o inselaciune?
- Îsi da seama dupa acea liniste interioara pe care o are cel in care se salasluieste
harul dumnezeiesc. Omul care nu are har in primul rand este framantat, nu are
pace, orice ar spune, nu are pace. Lumea de astazi este razboita, este tulburata
din cauza patimilor si de aceea avem cu totii nevoie de aceasta pace - pacea
launtrica; ea se poate obtine atunci cand cerem ajutorul lui Dumnezeu si cand
facem eforturi pentru a birui indemnurile la pacat.
- La ce se refera Mantuitorul atunci cand spune: ''Foc am venit sa aduc pe pamant
si cat as vrea sa fie aprins!''?
- Acest foc este ravna pentru Dumnezeu. Mantuitorul doreste ca toti sa avem
o ravna puternica pentru cele dumnezeiesti, asa cum aveau crestinii primelor
veacuri.
- Care sunt treptele rugaciunii inimii?
- Prima treapta este rugaciunea facuta cu buzele. O spunem (atunci cand suntem
singuri), asa cum vorbim, simplu sau in ritmul unei respiratii prelungite.
Treapta a doua este rugaciunea mentala. Adica o rostim nu numai cu buzele, ci
si cu mintea. Cu multa atentie, in primul rand. Aici intervine lupta noastra
cu mintea. Cand vezi ca mintea ti-a alunecat in alta parte, nu te lasi. Te umilesti
si te lupti sa te rogi cu multa luare-aminte. Ne mustram pe noi insine, caci
desi ne aflam in fata lui Dumnezeu, gandurile noastre sunt spurcate sau mintea
noastra este departe de El. Si ne silim pe noi insine, pana cand mintea se umileste
si se indreapta, curata, catre Dumnezeu.
Mai ales sa-I cerem Mantuitorului sa ne scape El de bantuiala vrajmasului diavol
care vine asupra noastra in timpul rugaciunii. Daca mintea umbla pe la birou
in timp ce te rogi sau se cearta cu dusmanii, te ostenesti in zadar; mintea
nu se poate hrani atunci cu Duhul Sfant.
Iar vrajmasul asa face: tocmai in timpul rugaciunii te bantuie cu ganduri necurate
si imagini care iti spurca inima si mintea si iti spurca astfel rugaciunea.
Sau iti trimite altfel de ganduri: <ai de spalat camasi>, <ai uitat
sa uzi florile> si cate si mai cate. Dar daca te silesti pe tine si strigi
cu mare dor catre Dumnezeu, atunci slabesc sau chiar se sting aceste puteri
ale intunericului; si atunci ne putem ruga cu mintea curata, adica toata luarea-aminte
a noastra se indreapta catre Dumnezeu.
Treapta a treia este rugaciunea inimii. Mintea si inima se unesc laolalta si
atentia noastra este concentrata inlauntrul inimii. Acolo se savarseste rugaciunea.
Mintea coboara in inima si acolo, in adancul inimii, incepe sa se roage. Este
ceea ce spune psalmistul: <Dintru adancuri am strigat catre Tine: Doamne,
Doamne, auzi glasul meu>. La aceasta treapta rugaciunea noastra tasneste
dintru adancul inimii. Nu este vorba de inima aceasta carnala, ci de inima duhovniceasca,
centrul fiintei omenesti, care este detectat de Sfintii Parinti putin mai sus
- cu doua degete - de sanul stang.
Cand se uneste mintea cu inima duhovniceasca, abia atunci devenim integri, fiinte
curate. Pentru ca noi, de obicei, una gandim si alta spunem... De cate ori nu
ne-am surprins pe noi insine in aceasta stare de falsitate profunda. Spui cuiva
<te iert>, dar n-ai vindecat rana dinlauntrul tau, n-ai sters vina lui
din inima ta, iti aduci mereu aminte de ea. Nu ne putem pune de acord cu noi
insine. Rugaciunea lui Iisus este singura rugaciune care are acest dar, aceasta
putere de a uni cele doua centre ale fiintei noastre intr-unul singur, facandu-ne
oameni integri, duhovnicesti.
Celor care practica rugaciunea inimii li se intampla adeseori, trezindu-se din
somn, sa simta cum rugaciunea se rosteste singura inlauntrul lor, asa cum auzim
bataile inimii, fara controlul sau comanda noastra. La fel se savarseste aceasta
rugaciune neincetat cand mintea coboara in inima... Si se produce acolo o mare
bucurie, o navala de lumina duhovniceasca si se trezec crestinii cantand Sfinte
Dumnezeule sau Aparatoare Doamna si incep sa se nasca in ei ganduri frumoase,
ganduri cu adevarat dumnezeiesti si simt pe deplin harul care se revarsa in
ei. Iar pe ultima treapta a rugaciunii, aceasta stare este insotita de vederea
luminii dumnezeiesti.
Roadele acestei rugaciuni sunt de necrezut. Dar aceste lucruri cu adevarat dumnezeiesti
raman ca un ideal, ca o zare foarte indepartata. Noi, pentru inceput, sa chemam
simplu numele lui Iisus, rostind de multe ori aceasta rugaciune, cu multa atentie
asupra fiecarui cuvant. Este foarte folositor sa avem constiinta ca invocam
pe Cineva, ca ne adresam Cuiva. Este bine sa ne dam seama ca suntem slabanogi
si neajutorati, iar acest ''miluieste-ma'' cuprinde intr-un singur cuvant toate
rugaciunile Bisericii si tot strigatul nostru dupa Dumnezeu. Sa incepem simplu,
rostind aceste cuvinte peste tot, oriunde ne aflam, dar cu foarte multa atentie.
Si, in acelasi timp, cu grija sa lepadam de la noi toate patimile si gandurile
cele spurcate.
Si incet-incet, pe masura umilintei noastre, se lumineaza acest launtru al nostru
si simtim ca nu suntem singuri, simtim ca este Cineva cu noi in fiecare clipa
si ne poarta de grija. Totodata creste ravna noastra pentru cele sfinte (fata
de care in mod obisnuit suntem foarte indaratnici si nepasatori). Poate ati
observat si dumneavoastra ca seara, cand vrei sa te rogi, adormi cu capul pe
ceaslov - din oboseala sau din plictiseala; daca insa ar trebui sa faci ceva
care iti place (in afara de rugaciune), ai putea sa veghezi usor toata noaptea...
Parintii Bisericii ne spun ca atunci cand rugaciunea se lipeste de noi (cu ajutorul
lui Dumnezeu si prin chemarea numelui lui Iisus), atunci lasam toate celelalte
si este o adevarata bucurie numai gandul la rugaciune. Parca ne mistuie dorul
de rugaciune. Simtim ca un glas, ca o mustrare inlauntrul nostru; e ceva care
ne indeamna mereu: Nu te rogi? Roaga-te! Însasi rugaciunea ne invata sa ne rugam
si mai apoi ea se rosteste singura in inima noastra, chiar noaptea. Dar, pentru
ca sa ajungem la aceste roade, trebuie multa stradanie, multa staruinta, multa
rabdare si mai ales multa smerenie. Si incet-incet, cu mila lui Dumnezeu, rugaciunea
incepe sa curga in noi.
La inceput e greu, mintea fuge peste tot, dar ne ajuta harul lui Dumnezeu. Asa
spun Sfintii Parinti: <Da-i pe Doamne Iisuse acestei minti nestatornice>.
Rugaciunea inimii este o adevarata hrana duhovniceasca. Uneori este scurtata
la doua cuvinte: <Iisuse, miluieste-ma!> Din rugaciunea lui Iisus a izvorat
acest <Doamne, miluieste> cu care ne rugam de obicei la slujbe; din aceasta
chemare a numelui Domnului, cel plin de putere...
Rugaciunea mintii ne ajuta foarte mult sa ne curatim pe dinauntru, sa insamantam
in noi dragostea pentru ceea ce este cu adevarat frumos si inaltator in viata,
nu pentru lucrurile acestea marunte, in care ne incurcam cu atata nechibzuinta.
De aceea, dimineata, daca n-ai avut timp sa te rogi cu ragaz in fata icoanei,
spune macar pe strada, pe drumul pe care mergi, spune <Doamne Iisuse>
in taina inimii tale. Pentru ca mintea noastra, oricum, nu sta degeaba. Se cearta,
ameninta... Asa ca mai bine sa chemam numele Domnului, care ne poate ocroti
si sfinti cu adevarat. Mantuitorul spune: <Cereti si vi se va da>. Prin
toate faptele bune putem castiga dragostea pentru Dumnezeu, dar prin nici una
ca prin rugaciune. De aceea trebuie spusa cat mai des si cu cat mai multa atentie.
De altfel este si o mare jignire, o adevarata blasfemie adusa lui Dumnezeu,
aceasta lipsa a atentiei atunci cand stam in fata Lui. Dumnezeu este foarte
bun si foarte atent cu viata fiecaruia dintre noi. Daca nici firul de par si
nici gaza cea mai neinsemnata nu sunt trecute cu vederea in ochii Lui, cu atat
mai mult se indreapta aceasta atentie a lui Dumnezeu spre fiinta omeneasca.
Numai noi suntem absenti de la aceasta intalnire cu El. De aceea Dumnezeu asteapta
de la noi nu o rugaciune formala, ci o rugaciune constienta, vie. Sa ai constiinta
aceasta ca Îl chemi pe Dumnezeu in viata ta si ca El Îti raspunde si te poate
ajuta... Rugaciunea atrage aceasta ocrotire din partea lui Dumnezeu asupra ta
si cu atat mai mult se intampla acest lucru atunci cand spui rugaciunea inimii.
Exista si acea rugaciune numita mai mult vedere duhovniceasca sau rugaciune
contemplativa; cand crestinul ajunge la aceasta treapta, el este patruns de
Duhul Sfant si vede si intelege niste lucruri care il umplu de uimire, acea
uimire de care vorbeste Sfantul Pavel: <Si-l stiu pe un astfel de om - fie
in trup, fie in afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie - ca a fost rapit in Rai
si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca>
(II Cor. 12, 3-4).
Noi nu am ajuns pana acolo. Sa o luam insa de jos. Sa incepem prin aceasta lupta
cu gandurile care ne vin in timpul rugaciunii si cu grijile vietii care ne ocupa
mintea zi si noapte. Sa rapim cat mai multe clipe din timpul nostru si sa le
inchinam lui Dumnezeu rugandu-ne. Sa ne tinem tari, cu toata energia, impotriva
vrajmasului care vrea sa ne fure aceasta picatura de timp inchinata lui Dumnezeu.
Si incet-incet, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, vom urca si noi spre rugaciunea
cea curata.
Decembrie 2001
Iubirea duhovniceasca
Pune in sufletul meu sporirea dragostei catre Tine.
Fa-ma sa inteleg smerenia Ta, in care ai trait pe pamant.
Exista o iubire duhovniceasca. Dupa cum este o hrana trupeasca si una duhovniceasca,
o bautura dupa trup si alta dupa duh, asa exista o dragoste a carnii care vine
de la Satan si o alta dragoste a Duhului, la Dumnezeu avandu-si inceputul; nimeni
nu poate fi stapanit de amandoua aceste iubiri. Daca esti iubitor al trupului,
dragostea Duhului nu o poti cuprinde.
Daca pe toate cele trupesti le-ai dispretuit - nu spun numai carnea si sangele,
argintul si averile, dar si pamantul insusi si chiar cerul, pentru ca toate
acestea vor trece - si daca de nici una din ele nu-i legat sufletul tau, daca
nu esti robit de nici o iubire de patimi, vei putea atunci si iubirea duhovniceasca
sa o intelegi.
Sfantul Apostol Ioan, Teologul Iubirii
2. Cine se abtine de la vorbaria desarta si de la patimile de tot felul, de la placerile trecatoare - nu din dispret fata de oameni si de viata, ci din focul unei prea mari iubiri fata de Dumnezeu -, un asemenea om, daca nu fuge el dupa oameni, fug acestia dupa el. Unde e flacara mare in suflet, acolo se aduna oamenii sa-si incalzeasca sufletele lor reci.
3. Ganditi-va la ''Tatal nostru''. Daca esti certat cu cineva, chemarea acestui
Tata sfant se preface in blestem: ''nu ma ierta, Doamne, precum nici eu nu pot
sa iert''. Contradictia dintre ceea ce spunem si ceea ce facem anuleaza rugaciunile
noastre.
Iertarea noastra de catre Dumnezeu depinde de iertarea noastra fata de aproapele.
Aici nu e vorba goala, e nenorocire. Cine nu iarta nu iubeste. Cine nu iarta
si cine nu-l iubeste pe om nici pe Dumnezeu nu-L iubeste.
În viata de toate zilele ne intepam unul pe altul, ne mahnim si fara indoiala
ne tulburam, ne razvratim. Vin aici, la noi, cei care au niste dusmani si incep
sa se roage: ''sa-i trasneasca Dumnezeu'', ''sa-i faca praf si pulbere''...
Uitam ca avem de implinit niste porunci dumnezeiesti, ca trebuie sa ne rugam
pentru dusmanii nostri.
Poate ca cea mai mare virtute este iubirea de vrajmasi; sau macar sa te rogi
pentru ei, sau macar sa nu te razbuni pe ei. Lasa-L pe Dumnezeu sa faca dreptate.
Nu judeca, sluga straina! ''A Mea este razbunarea'' - zice Domnul. Este bine
sa fim constienti ca exista o pronie dumnezeiasca si ca nimic nu se intampla
in lumea aceasta fara ca sa nu stie Dumnezeu.
4. Cea mai importanta arma impotriva raului care vine asupra noastra este smerita cugetare. Sa-L rugam cu umilinta pe Dumnezeu sa potoleasca acest rau si sa ne acopere cu harul si iubirea Sa.
5. Fiecare are relatia lui personala cu Dumnezeu. Nu exista un sablon prin
care sa se mantuiasca toti oamenii.
Este necesar sa avem din cand in cand aceasta intoarcere catre sine, pentru
ca toti suntem in lipsa fata de ceea ce ar trebui sa fim. Sa ne caim cu aceasta
constatare sincera ca suntem nevrednici. Iar Dumnezeu Care nu ne face procese
- asa cum ne fac oamenii -, ne va primi cu toata dragostea Lui. Dragostea lui
Dumnezeu este mai presus de orice dragoste omeneasca. În orice stadiu de viata
am fi, sa ne cerem in mod profund iertare, cu lacrimi, cu cainta.
6. Niciodata nu suntem singuri, totdeauna suntem cu Dumnezeu. El este cu atat
mai prezent in viata ta cu cat Îl chemi mai des.
Exista o rugaciune pe care trebuie sa o spuna monahul, o rugaciune de invocare
a numelui lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma
pe mine pacatosul. Aceasta rugaciune suntem datori - dupa randuiala - sa o spunem
mereu. Si incet-incet, aceasta datorie se transforma intr-o chemare de dragoste.
Daca aceasta rugaciune e facuta staruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt
deosebite. Se produce o caldura duhovniceasca in inima rugatorului, ii sporeste
credinta si dragostea pentru Dumnezeu, pentru oameni si pentru intreaga creatie.
Este patruns de acest sentiment de traire in Dumnezeu. Asa cum traieste pestele
in apa, asa traieste monahul in Dumnezeu, in aceasta atmosfera in care te simti
deplin in Dumnezeu.
Ma refer la monahii care vietuiesc dupa randuiala lui Dumnezeu. Caci si peste
noi napadesc tot felul de curente ale vietii pamantesti; practic nu suntem deloc
fiinte ceresti, desi am vrea sa fim. Ne straduim ca prin chemarea lui Dumnezeu
in viata noastra sa devenim fiinte nesingure. Daca reusim sa-I facem loc lui
Dumnezeu in noi, cu atat mai bine pentru noi, dar si pentru altii...
7. Sfintenia sau desavarsirea nu presupune numaidecat semne si minuni, asa
cum suntem obisnuiti sa credem. Nu toti sfintii au facut minuni in viata aceasta.
Mantuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi ar trebui sa-i puna pe ganduri:
''Multi Îmi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit
si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut?
Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va
de la Mine cei ce lucrati faradelegea'' (Matei 7, 22-23). Minuni care pot sa
uimeasca pe oameni ajung sa faca si vrajitorii, ajutati de puterile intunericului;
dar sfintenia nu pot sa o dobandeasca decat cei blanzi si smeriti cu inima,
cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor.
8. Unii oameni se nasc cu o putere mai mare de a primi si a darui iubire. Altii primesc darul dragostei dupa ce se ostenesc mai mult timp pentru a duce o viata deplina in Dumnezeu. Caci ascultarea si supunerea fata de Dumnezeu il ajuta pe om sa intre intru bucuria iubirii dumnezeiesti.
9. Iubirea de Mama a Sfintei Fecioare o indeamna sa sara imediat in ajutor
acolo unde este chemat si cinstit Prea Sfantul Nume al Fiului ei Cel Unul Nascut
si acolo unde fiii ei dupa har - credinciosii ravnitori - o cinstesc si pe ea
ca pe o adevarata Maica a Domnului.
Asadar, cand suntem tulburati de necazuri, bantuiti si arsi de patimi, sa ne
indreptam cu incredere mai ales catre Maica Domnului, care este si Mama noastra,
a pamantenilor, stiind ca rugaciunea mamei mult poate inaintea Fiului ei. Sa
ne rugam cu umilinta, zicand catre Dansa asa:
Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, care ai adus pe pamant Lumina intregii zidiri,
lumineaza intunericul mintii si al inimilor noastre, ca sa ne cunoastem pacatele,
sa ne caim pentru ele si ca sa nu le mai savarsim.
Maica Domnului - simbolul Bisericii
Tu, care ai nascut cu trup pe Împaratul pacii, sadeste in noi pacea Fiului
tau si goneste din sufletele noastre viforul patimilor.
Tu, care esti izvor nesecat de vindecari, tamaduieste neputintele noastre si
ne alina durerile, ca toate le poti cate le voiesti, ca o Maica a Celui Atotputernic.
Amin.
10. Nu cunosc un cuvant mai dulce, auzit din gura Domnului, decat acela pe
care il adreseaza poporului Sau prin profetul Maleahi:
''Iubitu-v-am pe voi...''
Si in acelasi timp nu stiu un cuvant mai aspru si mai nedrept, decat raspunsul
acestui popor:
''Cum ne-ai iubit Tu?...''
Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov ii scosese din robia Egiptului,
ii adusese intr-o tara bogata unde curgea miere si lapte, ii calauzise prin
profetii Sai; iar El rezuma toate acestea prin: ''Iubitu-v-am pe voi...''
11. Nu te masura cu cei mai slabi dintre oameni, ci mai degraba cu cei inaintati in iubire, adica in virtute.
12. Cununia este Taina Dragostei pentru ca la temelia ei sta Dumnezeu, Care
este dragoste. Într-o casnicie adevarata exista mai ales iubirea jertfelnica,
despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in imnul de la I Corinteni 13. Dragostea
jertfelnica este singura care nu se stinge dincolo de moarte.
Nu exista un obstacol intre ascultare si dragoste in viata de familie. Dragostea
sfarama toate piedicile si atunci sotii se asculta unul pe altul si asculta
unul de altul, dar capul familiei ramane barbatul. Este bine ca cei doi tineri
casatoriti sa aiba un acelasi duhovnic la care sa se marturiseasca.
Si in viata de manastire, atunci cand exista iubire te deschizi si asculti,
iar ceea ce faci in ascultare este bine primit inaintea lui Dumnezeu. Daca monahul
simte ca nu are dragoste fata de staret sau in general fata de oameni, atunci
trebuie sa-L roage pe Dumnezeu cu staruinta sa-i daruiasca smerenia si dragostea,
asa cum facea Sfantul Siluan.
Calugarul in fata Dreptei Judecati
Suntem cu adevarat constienti de Ziua Judecatii? - Cum apare calugarul in fata
Judecatii Viitoare? - ''Acum este Judecata acestei lumi''
Nu fara un simtamant de ingrijorare imi rostesc cuvantul din seara aceasta.
Cu totii cred ca ne dam seama de puterea cu care ne angajeaza propriile cuvinte
- rostite sau scrise -, precum si de raspunderea ce o avem fata de ele. E atat
de adevarat lucrul acesta, incat Însusi Cuvantul lui Dumnezeu, facut trup, a
tinut sa-l arate cu desavarsita limpezime, atunci cand a zis: ''Va spun ca pentru
orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in Ziua Judecatii.
Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept, si din cuvintele tale vei fi osandit''
(Matei 12, 36-37).
Gandindu-ne numai la aceste spuse ale Mantuitorului, intelegem cat de mult se
expune unei indoite judecati - din partea lui Dumnezeu si a ascultatorilor sai
- cel care indrazneste sa vorbeasca despre ceea ce stie foarte bine ca sta deasupra
oricaror cuvinte, adica despre Dreapta Judecata a Domnului nostru Iisus Hristos.
În fata Acestuia ne vom gasi la un moment dat fiecare dintre noi pentru a ne
castiga dreptul la vesnicie, in functie si de felul cum am stiut sa ne chivernisim
propriile cuvinte in cursul vietii pamantesti.
Sa realizam, asadar, cu cata atentie va fi judecat un cuvant pe care l-am spus
despre Judecata Universala. Cu ce grija trebuie sa ne apropiem de intelesurile
acestei infricosate clipe de taina, ce va pecetlui pentru totdeauna viata noastra
si asa destul de tainica! Unei evidente nevrednicii personale vine sa i se adauge
in acest caz si o anumita dificultate in sine a subiectului anuntat.
A vorbi despre ''Calugarul in fata Dreptei Judecati'' inseamna mai putin a rezolva
o problema, cat mai ales a o formula just. Caci descoperirea deplina a adevaratei
asezari sufletesti pe care a avut-o monahul fata de realitatea Judecatii Viitoare
nu se va savarsi - obsteste - decat numai la sfarsitul acestui veac. Pana atunci
simtirea prezentei aievea, vii, a Zilei Judecatii este pastrata doar catorva
alesi, numai acelor uriasi ai Duhului, care - chiar in masurile acestui veac
fiind - se invrednicesc totusi sa vada Împaratia lui Dumnezeu venind cu putere
in taina inimii lor, celei mai dinlauntru, dupa insasi fagaduinta Domnului.
Oprindu-ne asadar asupra temei anuntate, putem deslusi trei idei esentiale.
Mai intai este firesc sa zabovim o clipa asupra intelesului notiunii de Dreapta
Judecata si a rostului ei in viata noastra. În al doilea rand va trebui sa cercetam
pozitia aparte pe care o va avea calugarul in fata acestei supreme instante.
În sfarsit, intr-un al treilea moment, vom incerca sa desprindem unele concluzii
practice (valabile in conditiile concrete ale vietii noastre de toate zilele),
care ne descopera faptul ca noi suntem inca de pe acum intr-o legatura efectiva
- si de cele mai multe ori nebanuita - cu Dreapta Judecata a lui Dumnezeu.
Suntem cu adevarat constienti de Ziua Judecatii?
Ne gasim, prin urmare, in fata acestei prime intrebari. Ce inteles si ce rost
se cuvine sa deslusim pentru noi insine in notiunea de Dreapta Judecata a lui
Dumnezeu? Nu e vorba sa analizam aici invatatura dogmatica a Bisericii, ci -
intemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Parinti
- vom incerca sa limpezim functiunea pe care trebuie sa o aiba pentru noi, fiinte
traitoare inca inlauntrul acestui veac, gandul si realitatea Judecatii Viitoare.
Trebuie sa recunoastem inca de la inceput ca rare sunt lucrurile care sa se
bucure mai putin de atentia noastra serioasa si treaza, decat gandul la Judecata
ce va sa fie.
S-a inradacinat in deprinderile noastre de fapturi zamislite in pacat obisnuinta
sa ne gandim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare
cautam sa ne oranduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si
pentru aceasta luptam din toate puterile spre a dobandi niste mijloace de trai
care devin ele insele - printr-o vinovata rasturnare de adevar - scopurile vietuirii
noastre pe pamant. În felul acesta telurile marunte ne leaga de ele. Pe nesimtite
ne plecam din ce in ce mai jos si cadem - fara sa ne dam seama - afara din viata
autentica; uitam cu desavarsire ca pretul adevarat al vietii acesteia este dincolo
de ea si nu inlauntrul ei. Într-o asemenea situatie gandul sfarsitului se sterge
din cugetarea noastra; cel mult daca mai staruie ca o amintire vaga si neputincioasa,
cand in realitate el este chemat sa fie una din parghiile principale ale innoirii
continue din noi insine.
Cand omul pierde din vedere finalitatea spre care se indreapta vremelnica sa
petrecere in aceasta lume, el isi organizeaza o viata plata, cenusie, o viata
doar cu doar doua dimensiuni. El nu mai stie sa priveasca spre inaltimi sau
spre adancuri, ci se intereseaza doar de ceea ce este imediat in jurul sau,
intocmai ca o vietate care se misca doar pe lungime si pe latime. Dar existenta
duhovniceasca ne cere, dupa cuvantul Apostolului Pavel, sa intelegem ''impreuna
cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea'' (Efeseni
3, 18).
Datorita faptului ca exista un sfarsit al salasuirii noastre pe pamant si o
Judecata care va masura, va cantari si va pretui pana si cele mai mici fapte
petrecute in cursul vietii de aici, intreaga existenta dobandeste intelesuri
nebanuit de adanci.
Pentru cel care-si lumineaza traiul cu gandul la piscurile Dreptei Judecati,
lumea se schimba la fata: ea nu mai este intamplatoare, nu mai este supusa nimicirii
vesnice sau bunului nostru plac, ci intr-insa se manifesta intentiile si hotararile
lui Dumnezeu ce se vor vadi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecata
transforma de pe acum lumea intr-un loc sfant. Faptul ca Stapanul intregii zidiri
iti va cere la un moment dat socoteala de felul cum te-ai comportat in ea te
obliga sa te porti cu atentie, sa-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului
mainilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecatii Viitoare devine astfel cel mai puternic
temei pentru o justa apreciere, pentru o revalorificare a lumii in perspectiva
dimensiunii eternitatii.
Gandul la Judecata Universala rodeste in viata noastra si in alt chip. Pentru
a intelege despre ce este vorba, sa meditam asupra urmatorului fapt biblic:
caderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si raului, atunci cand
protoparintii nostri au uitat ca nu le este permis totul. Si astazi radacina
pacatului continua sa stea pentru om in acelasi gand: nu cumva ne este permis
totul? Nu cumva ne este ingaduit orice? Chiar daca legile omenesti din afara
imi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine insumi, sa fac
ce-mi place?
Daca fiecare am zabovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui sa
recunoastem ca toate caderile noastre duhovnicesti vin din faptul ca ne transformam
in propriii nostri judecatori (si bineinteles in niste judecatori foarte ingaduitori).
Iata insa ca realitatea de netagaduit a Judecatii vine si ne spune: Nu, nu ne
este permis totul!
Exista limite pentru cele ingaduite omului, limite puse nu din bunul plac al
lui Dumnezeu, ci ele exista chiar prin legile profunde ale vietii; trecand peste
acestea devenim propriii nostri calai.
Faptul ca vom trece printr-o Judecata Finala ne ajuta de pe acum sa intelegem
ca omul e incadrat intr-o ordine, intr-o randuiala, de pastrarea careia este
raspunzator. Eu sunt dator sa ma port cu cei din jurul meu nu dupa voia mea,
adesea ratacita datorita pacatelor, ci dupa o randuiala de peste noi ce ma ocroteste
deopotriva si pe mine, si pe ei.
Dreapta Judecata devine astfel - pentru cel care ii intelege rostul - un adevarat
temei de comuniune sociala. În numele ei suntem chemati sa realizam inca de
pe acum o nemincinoasa impreuna-traire, o vietuire obsteasca intr-un duh de
dragoste si de ingaduinta. Omenirea in ceasul Judecatii va aparea ca un singur
trup de obste si atunci ni se va cere fiecaruia socoteala de ceea ce am facut
cu fratele nostru, care este un madular al aceluiasi trup obstesc. De aceea,
frica si cutremurul pe care in mod firesc trebuie sa le trezeasca in noi amintirea
Judecatii din urma nu sunt nicidecum niste simtaminte josnice si oarbe, ci ele
se nasc, dimpotriva, din inaltul sentiment al responsabilitatii fata de cei
din jur si fata de mine insumi.
Prin faptul ca vom fi chemati sa raspundem de noi insine in fata lui Dumnezeu
se vadeste pentru mine incredintarea ca eu am o misiune de indeplinit pe acest
pamant, sunt raspunzator de mine insumi, reprezint deci o valoare in ochii Domnului
meu. De aceea, trebuie sa ma port cu grija duhovniceasca nu numai fata de cei
din jur, ci si fata de mine insumi (aceasta insemnand cu totul altceva decat
egoismul).
În sfarsit, o alta implinire de sine, prilejuita in acest veac de asteptarea
trezvitoare a Judecatii Viitoare, este indepartarea credinciosului de la judecatile
dinainte de vreme, adica de la clevetirea si osandirea aproapelui. De-abia la
confruntarea finala a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevarat distinctia
dintre bine si rau. Binele si raul nu sunt cu adevarat limpede deosebite decat
in ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine sa faca despartirea
absoluta, definitiva, intre ele, la sfarsitul veacului. Caci numai Dumnezeu
singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultima a intregii Sale Creatii.
Noi, fapturile Lui marginite, traind o existenta limitata, avand posibilitati
restranse de cunoastere, nu putem sa ne dam seama de adevaratele urmari si semnificatii
ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judeca pe aproapele sau
se substituie lui Dumnezeu si se asaza singur sub osanda Judecatii care este
nemilostiva celor ce judeca. În virtutea marii intrebari de la sfarsitul veacului,
viata noastra se cere traita in duhul osandirii de sine si nu de aproapele,
singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de castigat.
Cum apare calugarul in fata Judecatii Viitoare?
Am spus mai inainte ca, stiut sau nestiut de noi, adevaratul sens al lumii acesteia
sta dincolo de ea, anume la capatul sau, in Ziua Judecatii. Atunci va fi ceasul
deplinelor si surprinzatoarelor descoperiri de noi insine si de altii, in fata
intregii zidiri adunate laolalta. Pana atunci nimeni dintre noi nu apare cu
adevarat asa cum este: caci in aceasta viata putem insela pe altii, ne putem
insela pe noi insine, dar nu vom putea insela Dreapta Judecata a lui Dumnezeu.
În fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezari sufletesti pentru
care s-a ostenit.
Care va fi deci pozitia specifica a calugarului la Judecata din urma? Ce i se
va cere si ce va raspunde el atunci, deosebit de ceilalti semeni ai sai? Caci
intr-adevar starea monahului la acest prag al vesniciei va fi cu totul aparte
fata de starea celorlalti oameni.
Este ingaduit pentru altii sa se indeletniceasca - desigur, in chip cuviincios
- cu treburile acestei lumi si sa-si pregateasca, indirect, raspunsul la Dreapta
Judecata si dupa felul cum isi chivernisesc viata pamanteasca. De la calugar
insa se asteapta sa-si aseze constient si organizat intreaga sa traire, sub
lumina Judecatii din urma.
Este firesc pentru credinciosii din lume ca sa poarte grija de infatisarile
si problemele felurite pe care le pune aceasta viata. Calugarului insa, ca unuia
ce a murit lumii acesteia, ii este firesc sa poarte grija, in primul rand, de
problemele vietii celeilalte si sa se fereasca de ispitele celei de aici. Altfel
spus, in masura in care un vietuitor din lume este dator sa nu uite ca traieste
in ea si de aceea trebuie sa se poarte cuviincios, dupa intocmirile ei, in aceeasi
masura un calugar este obligat sa-si aminteasca pururi ca el este chemat sa
traiasca (inca de pe acum) viata veacului viitor, adica el are menirea sa se
poarte dupa randuielile acesteia. Aici sta taina si pretul de nespus al vietii
calugaresti.
Cinul monahicesc a fost lasat de Dumnezeu in mijlocul acestui veac ca o solie,
o inainte-vestire a Împaratiei Ceresti ce va sa fie. Asa au inteles si au trait
Parintii viata calugareasca: ca o parghie de transformare a lumii dupa chipul
vietii nestricacioase de dupa Judecata Universala, astfel ca oamenii - dupa
chiar cuvantul Mantuitorului - sa nu vina la Judecata, ci sa se mute din moarte
la viata.
Adevaratul monah traieste, se misca si respira mereu in vazduhul clipei celei
infricosate a Dreptei Judecati si in acest fel - dupa cuvantul Sfantului Isaac
Sirul - poate pune pe pamant ''inceput Împaratiei Cerurilor''. Gandul la Înfricosatoarea
Judecata ii devine temeiul cel mai puternic al biruintei si al desavarsirii
de sine.
''Biserica a harului - spune Sfantul Grigorie Teologul - este cel care s-a pierdut
pe sine in Dumnezeu si traieste cu grija de Judecata Lui.
Dar cum este cel care s-a pierdut in Dumnezeu? Si ce este grija de Judecata?
Ce alta decat sa cauti pururi odihna Lui, sa fii mereu cu grija si sa te intristezi
in tot timpul intrucat nu poti sa ajungi la desavarsire din pricina neputintei
firii tale?! Si astfel se salasluieste Dumnezeu in suflet, caci Îl ai mereu
prezent in tine prin aducerea-aminte''.
Faptul ca monahul realizeaza prin viata lui o anticipare, o inainte-savarsire
a Dreptei Judecati, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru intreaga umanitate.
Monahismul devine astfel centrul spiritual al lumii acesteia, dincolo de constiinta
sau vrednicia calugarilor. Acestia - ca unii ce traiesc in lume, dar sunt inca
de pe acum dincolo de ea - pun in fata omenirii modelul bun de urmat al intregii
vietuiri crestinesti. Fara indoiala, nu toti oamenii sunt chemati sa devina
calugari. Viata monahala daruieste insa tuturor celor din afara ei un criteriu,
un semn vesnic si neclintit al desavarsirii crestine. ''Cele trei lepadari -
spune Sfantul Ioan Scararul - sunt semnele de biruinta ale calugarilor si lumea
nu le poate cuprinde pe acestea; caci daca le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi
nevoie de monahism si de fuga din lume''.
Trebuie subliniat si faptul ca raspunderea cu care monahul va veni incarcat
in fata Dreptei Judecati va fi nespus mai mare decat a oricarui alt om! Cel
care nu avea pe pamant nimic deasupra lui care sa-l depaseasca - fiindca monahul
este un inger in trup - va trebui atunci sa dea socoteala in fata Celui Atoatestiutor
de felul cum si-a chivernisit viata spre a fi un indreptar pentru cei din jurul
sau. O sarcina uriasa apasa pe umerii monahului ce se infatiseaza inaintea Nefatarnicului
Judecator. Ne spune Sfantul Ioan in ''Scara'': ''Lumini pentru monahi sunt ingerii,
iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahala. De aceea, monahii sa
se nevoiasca sa fie pilda buna intru toate, fara sa dea poticnire cuiva in ceva,
nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar daca lumina aceasta e intuneric, apoi
intunericul acela - adica cele ce se petrec in lume - cu atat mai mult se intuneca''.
În fata Judecatii de Apoi calugarul va descoperi un lucru poate nebanuit adesea
in aceasta viata: desi lepadat de lume, desi iesit din ea - sau mai bine zis
tocmai de aceea -, el nu ramane rupt de soarta duhovniceasca a omenirii. Dimpotriva,
am putea spune ca de-abia acum el intra mai adanc in viata si intr-o legatura
vie cu semenii sai.
De grumajii celui mai umil dintre monahi, de felul cum intelege si se straduieste
sa-si poarte crucea rascumparatoare a fagaduintelor lui, atarna mantuirea unei
parti a semenilor sai. În fata Dreptei Judecati, calugarul isi va da seama cat
de apropiata trebuia sa fie viata lui de a Apostolilor si de a Mantuitorului,
Care a purtat in chip pilduitor jugul pacatelor omenirii. Este adevarat ca nu
poate fi pentru un om o chemare mai grea decat calugaria, dar nici nu exista
o alta chemare mai inalta.
''Un monah neagonisitor - ne spune tot Sfantul Ioan Scararul - este stapanul
lumii care a incredintat lui Dumnezeu grija despre sine, iar prin credinta ii
are robi (duhovnicesti) pe toti''. Calugarul se leapada de grija lumii si de
grija sa proprie, nu printr-o tagaduire a vietii, ci, dimpotriva, din dragoste
fata de ea. El fuge nu de lume, ci de lumesc, adica de aspectul pacatos, corupt
al creaturii, aspect care il impiedica sa se apropie duhovniceste de ea. Departandu-se
de lume si de sine insusi (adica de omul vechi), monahul ramane liber pentru
slujirea lui Dumnezeu si a vicarului Sau: aproapele nostru (caci, intr-un anume
fel, aproapele nostru este loctiitorul permanent al lui Dumnezeu pe pamant).
În Ziua Înfricosatei Judecati Fiul Omului va imparti neamul omenesc in doua
cete, dupa cum a fost sau nu slujit cu dragoste intr-unul din fratii sai mai
mici. Calugarul va fi in chip deosebit chemat sa dea socoteala atat pentru cele
trei juraminte pe care le-a facut, cat si pentru felul cum a ingrijit - prin
fapta, rugaciune si intreaga sa viata - de cei lipsiti duhovniceste ai lumii
acesteia, sub chipul carora se ascundea Însusi Hristos.
Pentru ca el este un stapan duhovnicesc al vietii de aici, va fi intrebat pentru
a raspunde daca a hranit cu cuvantul lui Dumnezeu pe cel flamand si daca a dat
de baut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfant) celui insetat. Va fi intrebat
daca a primit cu dragoste pe cel strain de Hristos, daca a imbracat cu puterea
credintei pe cel gol de ea, daca a cautat cu leacul iubirii de aproape pe cel
bolnav sufleteste si daca a cercetat cu rabdare si pogoramant pe cel aflat in
temnita pacatului (Matei 25, 35-36).
În masura in care monahul va cauta cu seriozitate la propria sa mantuire, in
aceeasi masura va fi pus in situatia de a avea grija, intr-un fel sau altul,
de mantuirea aproapelui.
Este intr-adevar un lucru cutremurator sa fii chemat sa raspunzi in fata lui
Dumnezeu, ca unul ce ai imbratisat de bunavoie, total, cauza Lui si ai fagaduit
sa intemeiezi in mijlocul lumii o vietuire dupa chipul Sau. A trai dupa chipul
lui Dumnezeu inseamna sa traiesti in primul rand pentru altul si nu pentru tine;
inseamna sa traiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru
cele neimportante, cat si pentru intelegerea celor vesnice si nestricacioase,
iar nu pentru stapanirea celor pamantesti si stricacioase.
Pentru calugarul ce si-a oranduit intreaga sa viata cu temere fata de Ziua Judecatii,
se vor implini aievea spusele Mantuitorului: ''Adevarat, adevarat zic voua:
Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica
si la Judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata'' (Ioan 5, 24).
Poate ca nimeni nu este mai intemeiat decat adevaratul monah sa inteleaga frica
sfanta - nu oarba - ce trebuie s-o avem cu totii in fata realitatii Judecatii.
Faptura omeneasca e mai mult sau mai putin pregatita pentru o multime de nenorociri
care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revarsare de ape, boli, navaliri de
popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp in gandirea umanitatii
si de aceea ni le putem reprezenta cu destula usurinta. Pentru cele ce vor fi
la Dreapta Judecata, ca si pentru starile sufletesti prin care vom trece atunci,
nu putem insa avea cu adevarat cunostinta culegand date din lumea de aici. Pentru
aceasta viata monahala cere de la cel care o imbratiseaza sa-si faca o indeletnicire
de capetenie din crearea unei sensibilitati, a unei putinte de a simti launtric
- inca de pe acum - teama suprafireasca ce ne va stapani atunci.
În istoria Bisericii au existat chipuri de calugari care isi umpleau intreaga
lor viata cu meditatii asupra Judecatii, vadite si prin suspinurile: ''Ce-o
sa fie! Ce-o sa fie!''; acestea ii fereau de pacat si ii pastrau curati pentru
ceasul din urma, care intr-un fel ajunsese pentru ei familiar.
Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urma il face pe monahul ravnitor sa-si
dea seama de gravitatea cumplita a acelei clipe si sa-si simta sufletul impartit
intre teama si bucurie, intre duhovniceasca deznadajduire si incredere, intre
cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecati, calugarul - fie el cel mai sfant
si cel mai iscusit - va aparea cu fiinta sfasiata de aceste stari, ca rastignit
pururi pe o cruce de gand. Si poate ca acesta nu va fi cel mai mic temei al
invierii sale, biruitoare, la viata vesnica, de catre Cel care a frant cu rastignirea
Sa pe cruce, puterea mortii.
''Acum este Judecata acestei lumi''
Ajunsi aici, este momentul sa incercam ca sa desprindem - din cele spuse pana
acum - unele intelesuri cat mai apropiate de trairea noastra concreta si sa
culegem astfel eventuale indemnuri valabile pentru viata practica in care ne
gasim.
Un gand care ne-a calauzit de la inceput a fost evidenta adevarului ca noi suntem
inca de pe acum intr-o legatura reala si vie cu Judecata Finala. Ramane numai
sa devenim constienti de acest fapt. Desigur, in iconomia istoriei lumii Ziua
Judecatii de Apoi are un rost deosebit, un rost unic, pe care nimic nu-l poate
inlocui. Însa aceasta nu inseamna ca pana atunci faptele noastre nu sunt mereu
prezente inaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecator, ca nu sunt nepartinitor
cantarite de El. Însusi Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu face sa rasune in
urechile noastre pururea: ''Acum este Judecata acestei lumi; acum stapanitorul
lumii acesteia va fi aruncat afara'' (Ioan 12, 31).
În orice timp crestinul - si cu atat mai mult calugarul - este dator sa se simta
cu adevarat sub Judecata scrutatoare si nemincinoasa a Domnului sau si sa izgoneasca
din inima lui pe stapanitorul acestui veac. Iar la momentul Judecatii de Obste
vom intelege cu totii limpede ca de fapt noi am stat mereu in fata tronului
dumnezeirii ascuns in adancul inimii noastre; iar atunci cand am uitat acest
lucru, ne-am osandit singuri.
Devenind constienti de Ziua Judecatii, ne facem vrednici de cuvantul atat de
frumos al Sfintilor Parinti: ''Nu te teme de moarte, caci iata Dumnezeu poate
sa te ridice mai presus de ea''.
Daca toate cele care s-au spus pana aici nu ar fi de ajuns ca sa ne pecetluiasca
cugetul nostru, insasi Biserica vine sa ne aduca aminte de Dreapta Judecata,
prin randuiala anului liturgic. Ne gasim in saptamana premergatoare marelui
post. Intram intr-un timp mai sfant, mai duhovnicesc decat cel obisnuit. Aceasta
saptamana de rascruce este cuprinsa intre Duminica Înfricosatei Judecati si
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.
Se ascunde fara indoiala in aceasta randuire un inteles duhovnicesc, asupra
caruia se cade sa zabovim o clipa. Judecata din urma va fi cea mai mare si ultima
sarbatoare duhovniceasca a lumii noastre. Ea va fi cu adevarat si de-a dreptul
praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfarsi istoria.
Dimpotriva, duminica ce vine pomeneste izgonirea lui Adam din Rai, prima zi
a omenirii de sub pacat, inceputul istoriei ce ne cuprinde inca. Întai ni se
pune inainte sfarsitul lumii, pentru ca sta in firea vietii duhovnicesti sa
se ingrijeasca mai mult de acest capat al vremilor, de unde incepe odihna vesnica
in Dumnezeu. Apoi ni se aminteste inceputul nostru, pacatul si neascultarea
ce ne-a izgonit din Rai, ca sa ne aducem aminte ca cele pe care le vedem sunt
trecatoare si ca rostul omului este sa rascumpere pacatul firii si sa lupte
pentru restabilirea zidirii in prima ei stare, paradisiaca.
Între aceste doua stari duhovnicesti - pedeapsa izgonirii din Rai si infatisarea
la Înfricosatoarea Judecata - se desfasoara toata lupta pentru izbavirea noastra.
Timpul dintre ele ne-a fost dat ca sa ne ridicam iarasi de unde am cazut si
sa ne reintoarcem in Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezasia acestor adevaruri
este tocmai Învierea Domnului, ce ne asteapta la capatul Paresimilor.
Vremea sfantului si marelui post ni se deschide astfel ca o suprafireasca prescurtare
a celor mai inalte intelesuri si fapte duhovnicesti. Gandul la Judecata Viitoare
ca si semnificatia urmatoarelor duminici ale Triodului ne aduc aminte de singura
cale a mantuirii: de la caderea celui dintai Adam, parintele omului, trebuie
sa ne ridicam la Învierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.
Daca orice crestin este dator sa urmeze Mantuitorului in toata viata lui, cu
atat mai mult monahul - si mai cu seama in acest timp al Paresimilor - e obligat
sa inteleaga si sa ia asupra-si crucea mantuitoare a Domnului Iisus Hristos.
Este obligat sa inteleaga ca intreg sensul crestinismului si toata slujirea
monahismului consta in aceste trei fapte: sa iei asupra ta raul care este in
lume, sa mori cu acest rau prin despatimirea de sine si sa reinviezi in curatie.
Pentru toate aceste slujiri este cu deosebire prielnic rastimpul de pocainta
si de cunoastere de sine al marelului post.
Toate invataturile prezentate in seara aceasta - pe care cu nevrednicie le-am
adunat din scrierile Bisericii - sunt foarte greu de implinit pentru noi, monahii
vremurilor de acum. Sa-I cerem insa cu umilinta ajutorul Bunului Dumnezeu, iar
El ne va intari ca sa putem fi cat mai aproape de trairea acestor frumoase invataminte
si ca sa ne putem insusi chemarea de foc - infricosata si mantuitoare - cu care
fiul tunetului pecetluieste deopotriva Sfanta Scriptura si inimile noastre:
''Amin! Vino, Doamne Iisuse!''.
1946, conferinta tinuta la intalnirile Rugului Aprins
Sapte indemnuri pentru a gasi calea adevarului
Mai intai suntem datori a ne aminti pururea de Domnul Dumnezeu, ca sa ne bucuram de nadejdea in El, urmand fericitului David care zicea despre sine: ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am cutre- murat'' (Psalmi 76, 3).
Al doilea lucru la care suntem chemati sa meditam sunt patimile lui Hristos, pentru ca si noi sa suferim toate cu bunavointa pentru El. Este bine sa ne gandim cu seriozitate cum Fiul cel vesnic al lui Dumnezeu S-a coborat din inaltimile ceresti, S-a intrupat, iar in cele din urma a fost inaltat pe cruce in acest Trup Sfant. Prin toate acestea ne-a deschis cu pace Împaratia de Sus. Si-a varsat prea scump Sangele Sau pe pamant si ne-a deschis prin aceasta jertfa cale spre Muntele lui Dumnezeu, spre a fi acolo impreuna-locuitori cu ingerii.
Este foarte important de asemenea sa avem o cugetare smerita si sa ne recunoastem
propriile patimi. În acest fel vom dobandi ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne
putea indrepta.
Caci, dupa cuvantul Parintilor Bisericii, ''cine isi simte pacatele este mai
bun decat unul care, prin aratarea sa, este de folos lumii intregi. Si cine
s-a invrednicit sa se vada pe sine asa cum este, e mai bun decat unul care s-a
invrednicit sa vada ingeri''.
În al patrulea rand, este bine sa cugetam la ceasul sfarsitului nostru, ca
sa fim totdeauna pregatiti pentru el. Toata intelepciunea omului sta in gandul
la moarte. De aceasta zi s-au cutremurat si se cutremura chiar si marii invatati
ai tuturor timpurilor.
Apoi, este folositor sa avem tot timpul in fata Ziua Judecatii. Atunci cerul
si acest pamant vor trece si vor iesi mortii din morminte si toate faptele oamenilor
se vor invedera. Toti vor sta la fel inaintea judecatii lui Hristos, ''caci
nimic nu este acoperit care sa nu iasa la iveala si nimic ascuns care sa nu
ajunga cunoscut'' (Matei 10, 26). Numai pacatele curatite mai inainte prin pocainta
si spovedanie le va acoperi Domnul la aceasta judecata.
Al saselea cuget pe care il gasim des exprimat in Sfanta Scriptura si in scrierile
Sfintilor Parinti este teama de chinurile iadului. Despre acestea proorocul
Isaia spune: ''viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge'' (Isaia
66, 24). Viermele este constiinta celor ajunsi in iad, caci cei osanditi in
acest loc vor cunoaste ca sufera asemenea chinuri pentru faptele lor.
În al saptelea rand este bine sa avem pururea in minte viata vesnica, ca sa
dorim a ajunge acolo unde sfintii mostenesc bucuria intru Hristos, fericirea
de unde a fugit suferinta si frica.
Cu aceste sapte cugetari sufletul celui drept se apara de diavol si cu ele poate
sa-l invinga pe vrajmasul mantuirii noastre. Necontenita amintire a acestora
si mai ales cugetarea la Dumnezeu ne fac sa-L iubim mai mult decat toate. Iar
prin ajutorul si puterea Sa, dupa veacul acesta, Îl vom putea iubi in veci cu
ingerii, cu arhanghelii si cu toti sfintii. Amin.
Învierea
Într-un an, de Pasti, fiind in inchisoare am simtit bucuria Învierii si a rugaciunii
mai profund decat in libertate.
La sarbatoarea Învierii timpul parca se opreste si credinciosii au alte chipuri,
sunt mai luminosi. Atunci poti trai aproape deplin aceasta navala a dragostei.
Toata natura este plina de harul Învierii. Daca suntem cu adevarat pregatiti
pentru acest praznic al praznicelor, firea noastra se deschide si simtim cum
Dumnezeu este deschis total catre noi prin iubirea Sa.
''Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Cel ale Carui urme se vad pe plaja
stelelor
La tarmul lui Dumnezeu
A venit intr-un graunte si acolo
intre pustiul mic si pustiul apei sub
maslini
a fost rastignit.
Lumea nu are decat o singura justificare - Învierea!''
Fragment din Învierea, de Daniel Turcea
Prima grupare studenteasca crestina
(...) Gruparea studentilor crestini din Atena s-a facut cunoscuta nu numai in
Atena si Grecia, ci in tot Imperiul Roman. Faima lor se raspandise pretutindeni.
Studentii care veneau aici din toate partile Imperiului vorbeau, mergand in
locurile lor natale, despre activitatea gruparii.
Desigur, gruparea studentilor crestini s-a facut atat de cunoscuta datorita
lui Vasile si Grigorie (este vorba de Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigorie
de Nazianz in anii de studentie din a doua jumatate a secolului al IV-lea -
n.red.). Acestia i-au dat putere spirituala si stralucire. Datorita celor doi,
toti si-au intors privirile asupra gruparii, unii pentru a o admira - crestinii
-, altii pentru a o invidia - paganii.
Atat de mult i-au impresionat Grigorie si Vasile pe profesorii si colegii lor,
incat cei doi au dobandit in lume o faima asemanatoare celor mai vestiti profesori
din Atena.
Constituirea gruparii studentilor crestini a avut efecte binefacatoare asupra
membrilor acesteia. Tinerii studenti crestini ajunsesera intr-un oras care ramasese
centrul idolatriei. Nici un oras nu mai pastra atat de puternica viata idolatra
ca Atena. Oriunde ar fi iesit cineva in Atena, se afla intr-o padure de statui
ale zeilor si demonilor. Orice grupare sociala ar fi cunoscut, intalnea distractii
si desfatari materiale.
Viata aceasta isi gasea sprijinul si in profesorii pagani, care adeseori se
aflau in primele locuri la ritualurile pagane in temple sau in locuri deschise,
chiar si pe drumuri. Cu alte cuvinte, multi profesori erau initiati ai zeilor
si ai religiilor pagane. Viata sociala constituia iarasi, pentru studentii noi,
o permanenta provocare spre libertinaj, spre o viata usoara. Studentii crestini
incercau sa se opuna atractiei paganismului si a imoralitatii. Se intruneau,
discutau si inaintau in cele duhovnicesti. Pentru a evita modul de viata imoral,
trebuia sa cultive un alt mod de viata, placut si virtuos. (...)
Prietenia dintre Vasile si Grigorie era admirata de intreaga comunitate academica
ateniana. Drumurile lor erau doua: cel care conducea la putinele biserici crestine
si cel care ducea la scoala.
Stelianos Papadopoulos,
Vulturul ranit - Viata Sfantului Grigorie Teologul
Postfata
<Sa nu uitati, oameni buni, ca am plecat cu sufletul curat si ca am murit
din prea multa dragoste! Sa nu credeti cumva ca
n-am stiut ce fac; toti am stiut! Si, cateodata, cand calcati mai apasat, amintiti-va
ca pamantul acesta se sprijina pe piepturile noastre.>
- sora martirului Dragos Mladinovici
(20 de ani, omorat in decembrie 1989) ,
vorbind in numele lui -
În toamna anului 2001, cativa tineri i-am facut o vizita domnului academician
Virgil Candea. Cu aceasta ocazie i-am relatat despre intentia noastra de a edita
o carte care sa reuneasca o buna parte din cuvintele de folos pe care parintele
arhimandrit Sofian Boghiu le-a adresat tinerilor in cadrul intalnirilor organizate
de Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Romani (ASCOR). Domnul profesor
ne-a sfatuit atunci sa adaugam la cuprinsul acestei scrieri si o marturie referitoare
la experienta pe care au acumulat-o in acest mediu misionar studentesc unii
dintre membrii reprezentativi ai asociatiei.
Domnia sa a accentuat faptul ca o astfel de marturie nu trebuie sa se piarda,
ea putand sa devina - peste multi ani - foarte utila. Parintele Sofian, afland
despre o asemenea propunere, a incuviintat sa scriem o postfata care, plecand
de la problemele cu care ne-am confruntat in ASCOR, sa prezinte niste concluzii
cat mai practice pentru tinerii ce doresc sa se apropie de Biserica.
Va intrebati, probabil, care este legatura dintre sfaturile parintelui staret
si framantarile ascor-istilor. Raspunsul este simplu: parintele Sofian Boghiu
a fost pana in 1998 unul dintre cei mai importanti povatuitori duhovnicesti
ai tinerilor din ASCOR Bucuresti. În aceasta postfata vom prezenta felul in
care am incercat sa aplicam in viata asociatiei indemnurile parintelui, precum
si problemele de care ne-am lovit in acest demers.
Putem spune ca aceasta carte ne prezinta, poate, cel mai bine calea pe care
au dorit sa se mentina tinerii din ASCOR, dupa 1990.
În acea stare de har, de efervescenta spirituala care predomina in societatea
romaneasca imediat dupa 1989, nazuiam cu totii sa continuam, intr-un duh de
sinceritate si jertfa, lucrarea inceputa de tinerii martiri din decembrie. Fara
sfatul permanent al parintelui Sofian, credem ca nu am fi incercat sa ne asumam
- la nivelul nostru, studentesc - aceasta linie de echilibru si deschidere duhovniceasca,
ce imbina armonios credinta practica cu aprofundarea invataturii bisericesti,
fapta cu rugaciunea si care isi are originea in <veacul de aur al ortodoxiei
romanesti>, cum numea Nichifor Crainic epoca Sfantului Paisie Velicikovski.
Ca un fir neintrerupt, influenta paisiana a ajuns la manastirea Optina din Rusia,
iar de aici s-a reintors pe pamantul romanesc prin ieromonahul Ioan Kulighin,
duhovnicul atat de iubit al parintelui Sofian. În acest fel ne-am impartasit
si noi, dupa putinta, din duhul care a insufletit reinnoirea isihasta romaneasca
din secolul al XVIII-lea. Abia mult mai tarziu insa aveam sa constientizam importanta
acestei filiatii duhovnicesti.
Filocalia in mediul studentesc
Una dintre problemele foarte importante care s-au pus in ASCOR, incepand cu
1994 - cand au avut loc primele intalniri la nivel national -, a fost cum s-ar
putea sintetiza cel mai bine orientarea spirituala pe care trebuie sa o aiba
studentii crestini care doresc sa faca misiune in cadrul acestei organizatii.
Dupa multe discutii, am cazut cu totii de acord sa inscriem in statut ceea ce
am considerat a fi mesajul cel mai actual si mai necesar al generatiei noastre:
scopul asociatiei este promovarea in mediul universitar a credintei ortodoxe,
in duhul filocalic redescoperit de parintele profesor Dumitru Staniloae.
S-a inteles atunci ca incercarea de a ne asuma invatatura Bisericii, avand ca
model viata si scrierile Parintilor filocalici, este calea renasterii duhovnicesti
a neamului romanesc.
Aceasta incercare de a merge pe calea filocalica, legaturile statornice cu marii
duhovnici, precum si lucrarea marturisitoare (fara nici un interes personal)
a celor care s-au implicat cu dragoste si hotarare in asociatie, toate acestea
au facut ca ASCOR-ul sa ramana - prin purtarea de grija a lui Dumnezeu - o prezenta
vie, cu un mesaj aparte pentru studentii din mai multe centre universitare.
Cum s-a oglindit orientarea filocalica in viata launtrica a organizatiei?
Este foarte greu sa descrii starea de har, comuniunea si vioiciunea spirituala
pe care au simtit-o in ASCOR multi dintre cei care au avut rabdarea si puterea
sa se implice cativa ani cu seriozitate in activitatile asociatiei. Simteai
in permanenta ajutorul lui Dumnezeu daca daruiai totul. Simteai firescul, bucuria
si frumusetea nebanuita a relatiilor personale. Simteai ca te-ai implicat intr-o
experienta spirituala (putin cam neobisnuita pentru unii colegi de generatie)
in care se impletesc armonios sinceritatea tinerilor cu indrumarile duhovnicilor
si in care esti foarte liber fiind in ascultare.
O sansa cu totul deosebita pentru membrii organizatiei a fost (si este) faptul
ca in ASCOR se intalneau tineri de la toate facultatile, care erau preocupati
de problemele credintei. Schimburile de experienta aparute cu aceste ocazii,
dialogurile, marturisirea propriilor framantari, toate alcatuiau un univers
dinamic din care ieseai foarte imbogatit.
Calea filocalica s-a concretizat pentru noi si in concluziile directe privitoare
la viata sufleteasca la care ajungeam in urma misiunii practice facute cu binecuvantare.
Vom da un singur exemplu: din experienta am observat ca biruinta cea mai grea
(dar si cea mai folositoare) a credinciosului este aceea de a recunoaste - in
primul rand in fata lui Dumnezeu si a propriei constiinte - ca a gresit. Acest
lucru este afirmat de catre Parintii Patericului atunci cand ne arata ca cea
mai sigura cale a mantuirii pentru tot omul este ''a se prihani si a se defaima
pe sine totdeauna''.
În mod inerent, drumul cautarilor ascor-iste a fost presarat si cu greseli,
deziluzii, caderi si ispite. Chiar si din acestea insa puteai sa iesi intremat
sufleteste, daca iti asumai deficientele, daca renuntai la propriul tau orgoliu
si te lasai purtat de mana lui Dumnezeu. Atunci realizai ca fara astfel de incercari
nu se poate ajunge pe calea Adevarului si a vietii vesnice.
Pentru cei din exterior ASCOR-ul putea parea o poezie, insa cand incepeai sa
patrunzi in framantarile cotidiene ale organizatiei, iti dadeai seama ca era
vorba de o lucrare misionara care se indeplinea foarte greu, cu multe sacrificii.
Realizai ca numai cerand staruitor si permanent ajutorul lui Dumnezeu, puteai
merge mai departe.
Prin iconomie dumnezeiasca, prindeai putere vazandu-i pe tinerii care marturiseau
ca pelerinajele noastre, colindele in spitale sau conferintele de la <Serile
filocalice> i-au ajutat sa descopere seninatatea vietii crestine si sa scape
de anumite patimi.
Ne intalneam uneori cu fosti studenti pe care nu-i remarcaseram pana atunci,
dar care ne spuneau ca unele din actiunile ASCOR-ului au fost pentru ei o adevarata
scoala duhovniceasca care le-a schimbat cursul vietii, determinandu-i sa se
spovedeasca pentru prima data, sa se inscrie la Facultatea de Teologie, sa renunte
la yoga, la secte sau la muzica rock etc.
Ar mai fi multe de istorisit... Adaugam doar multumirea noastra adresata ierarhilor
si duhovnicilor care au sprijinit cu adevarat organizatiile de tineret ale Bisericii.
Contactul direct cu acesti parinti a insemnat pentru multi tineri o limpezire
decisiva a propriei lor existente.
De s-a pierdut entuziasmul de la Revolutie?
Pentru un tanar care se afla in anii studentiei la inceputul mileniului al treilea,
cele spuse pana aici ii pot parea niste relatari de acum cel putin patru-cinci
decenii. În doar 10-12 ani lucrurile s-au schimbat mult in intreaga societate.
De la an la an misiunea crestina in mediul studentesc se face parca tot mai
greu, fiindca la nivel general romanii si-au pierdut mult din entuziasmul si
suflul tineresc care ii anima in primii ani de dupa 1990.
Cauzele acestei scaderi spirituale se pot gasi si in plan politic, economic
sau social. Însa cele mai importante explicatii ale acestei neimpliniri romanesti
sunt cele de ordin duhovnicesc. Într-o discutie avuta cu parintele Sofian, Prea
Cuviosia sa ne-a atras atentia asupra faptului ca lipsa de smerenie si de pocainta
autentica care exista astazi la intregul popor, ne-a adus pe toti in aceasta
stare. Sa ne amintim numai de absenta caintei fata de milioanele de crime facute
prin avorturi imediat dupa Revolutie. Sau sa ne gandim la totala impietrire
a multora dintre cei care - in ultimul deceniu - au participat (sau participa)
la jafurile uriase din economia romaneasca.
În contextul descris mai sus lucrarea ASCOR-ului este mult mai anevoios de implinit
acum in comparatie cu perioada anilor 1990-1995. Totusi nu trebuie uitate cuvintele
Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne indeamna sa-I cerem ajutor, pentru a
depasi necazurile si greutatile ce par de neinvins: <La oameni aceasta este
cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta> (Matei 19, 26).
Revenind la incercarea asumarii practice de catre tinerii din ASCOR a mesajului Filocaliei, trebuie spus ca in acest demers ne-am vazut confruntati - in special la nivelul mentalitatilor - cu tot felul de ispite pe care a trebuit sa le depasim, invatand din sfaturile duhovnicilor incercati si din propriile greseli. Despre aceste tendinte deviante de la invatatura crestina pe care le-am intalnit (pietismul, zelotismul, intelectualismul, ecumenismul rau inteles), ca si despre alte sase probleme pe care a trebuit sa le luam in considerare, vom vorbi in continuare, fara sa avem pretentia ca dam lectii cuiva. Dorim doar sa impartasim si altor tineri cate ceva din propria noastra experienta, avand nadejdea ca randurile urmatoare ii vor interesa pe toti cititorii.
Pietismul
În cartea <Ortodoxie si Occident>, teologul si filosoful grec Christos
Yannaras afirma ca <pietismul este rasturnarea adevarului Bisericii. Daca
adevarul Bisericii reprezinta un mod de existenta in comuniune, inseamna a fi
in comuniune de iubire, atunci antipodul acestui mod de existenta este acela
de a trai ca individ, a fi ca individ. Din acest punct de vedere, pietismul,
care da prioritate virtutilor individuale, se situeaza la antipodul vietii si
realitatii Bisericii (...). Traim un mod de viata occidental si, in acelasi
timp, vrem sa fim ortodocsi. Adica, traim cu civilizatia pe care pietismul a
produs-o si vrem, in acelasi timp, sa fim fiinte ecleziale, adica sa vietuim
in comunitatea de iubire a Bisericii.
Acesta e motivul pentru care am vorbit de schizofrenie. Daca ajungem sa avem
constiinta acestei schizofrenii, cred ca se intrezareste o speranta. Acum situatia
este foarte dificila, pentru ca pietismul domneste aproape peste tot>. Am
dat acest citat pentru a ne da seama ca notiunea de pietism cuprinde mai multe
semnificatii decat pare a avea la prima vedere.
Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi aceasta ispita,
fiind in contact direct cu tineri de la diferite facultati. La inceput am respins
doar sentimentalismul ieftin - echivalat de obicei cu pietismul - prin care
se promova tabloul religios in locul icoanei si corala in locul muzicii psaltice.
Apoi din lucrarea practica misionara am observat ca pietismul se mai caracterizeaza
prin cel putin una din urmatoarele trei insusiri: individualism, incapacitatea
de a sesiza esentialul si risipirea intr-un sentimentalism nerealist, ignorant,
superstitios si dulceag.
Putem spune ca suntem pietisti si atunci cand observam in viata noastra religioasa
alte simptome, precum: incapatanare orgolioasa, ifose de traire <autentica>,
mimarea comuniunii, duhul contrazicerii, obsesia amanuntelor, confuzia valorilor
si a planurilor (in sensul de neincadrare corecta a unei probleme), artificialitate
spirituala datorata si abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicesti, banuiala
cronica, formalism al gesturilor bisericesti, zapaceala si lipsa de coerenta,
nesinceritate bine camuflata, instabilitate duhovniceasca (ce ne face usor manipulabili
tocmai de catre cei care nu traiesc in duh ortodox), activism misionar - sau
dimpotriva pasivitate - fara discernamant, superficialitate, stilul contradictoriu
si sucit, dulcegarii si superstitii de orice nuanta, ignoranta suficienta siesi
unita cu parerea de sine, neintelegere a felului cum trebuie impletita dragostea
cu fermitatea si neputinta de a vedea o problema in ansamblul ei. De obicei
pietistii raman cu o idee fixa, pe care nu o pot schimba ani de-a randul.
Ne-am oprit cu staruinta asupra unora dintre trasaturile pietismului din cauza
nocivitatii pe care acesta o are asupra vietii crestine de astazi, nu numai
in cadrul unor organizatii misionare. Gandirea pietista poate fi si un revers
la dimensiunea ideologica si impersonala a societatii moderne, fiind boala sufleteasca
a omului ce-si doreste sa aiba o viata religioasa, dar caruia nu-i este inca
clar ce inseamna acest lucru.
Dintr-o perspectiva realista, putem spune ca majoritatea persoanelor care descopera
Biserica si doresc sa se apropie de ea trec, in devenirea lor spirituala, printr-o
etapa caracterizata de pietism; el poate imbraca diverse forme, de la cele usor
sesizabile, pana la cele profund patologice, de tip sectar.
Într-o asociatie formata in general din tineri fara experienta duhovniceasca,
care se deosebeau de ceilalti colegi ai lor printr-un anumit gen de lucrare
marturisitoare, aceasta ratacire putea foarte usor sa ia amploare. Datorita
insa sfaturilor parintilor duhovnici, a ascultarii de ierarhie si mai cu seama
prin iconomia lui Dumnezeu - vadita si in mustrarile pe care le primeam, cu
sau fara dreptate, de la cei din jur - credem ca am reusit, cel putin la nivelul
majoritatii actiunilor asociatiei, sa fim paziti de aceasta ispita. La nivelul
vietii duhovnicesti personale, speram ca Bunul Dumnezeu ne va ajuta mereu pentru
a putea vedea unde gresim si pentru a ne putea indrepta.
Zelotismul
Referitor la problema zelotismului este necesar sa rememoram putin momentul
in care s-a decis rastignirea Mantuitorului. Pontiu Pilat a pus in fata multimii
iudeilor urmatoarea alternativa: sa elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe
Baraba, cel ce fusese inchis impreuna cu o seama de razvratiti <care in rascoala
savarsisera ucidere> (Marcu 15, 7). Evreii dezlantuiti au preferat sa fie
liber zelotul Baraba - cel care, in asteptarea lui Mesia, apara Legea veche
cu arma in mana - in locul Celui care era chiar <implinirea legii> (Romani
13, 10). Orbirea zelotista i-a impins atunci pe iudei atat de departe incat
au strigat cu acele infricosatoare cuvinte: ''Sangele Lui asupra noastra si
asupra copiilor nostri!''.
De ce am dat acest exemplu? Întrucat exista o categorie de crestini care merg
pe aceasta linie zelotista a unui puritanism militant, insa, neavand dreapta
socoteala, pun inaintea dragostei sabia legii si a dreptatii, facand astfel
ca ravna lor pentru credinta sa fie confiscata de diavol, care o indreapta in
cele din urma impotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a intamplat in
cazul lui Baraba si a altor conationali de ai sai, care - mergand dupa litera
legii, iar nu dupa duhul dragostei - nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl
asteptau cu infrigurare de atata timp.
Zelotistii sunt activi si bine intentionati. Ei vor sa apere crestinismul, insa,
din cauza stilului lor exaltat, razvratit, incrancenat, repezit si incremenit
in clisee, mai rau incurca lucrurile. Prin actiunile lor nechibzuite trezesc
reactii adverse foarte categorice si astfel ajung sa faca deservicii Bisericii
pe care vor sa o slujeasca.
Acestia promoveaza in general o atitudine care favorizeaza concentrarea pe exterioritate
in detrimentul interioritatii, o asemenea stare fiind vizibila in dorinta lor
de a face in primul rand schimbari pozitive in jur, iar nu in propriul suflet.
Credinciosii cu o gandire zelotista sunt oricand gata sa tina lectii celor cu
care se intalnesc, fiindca ei oricum ''se pricep'' sa abordeze aproape orice
tema.
Zelotistii observa foarte usor unde gresesc ceilalti, dar mai greu unde gresesc
ei. De asemenea, ei nu constientizeaza faptul ca exagerarea si orice fel de
teribilism sunt o forma de a (te) minti (de altfel, acestia sunt fermi convinsi
ca toate verdictele pe care le dau in aproape orice problema sunt ''foarte sigure'',
''definitive'' si ''in deplina cunostinta''). Desi pot sa sustina cu indarjire
unele adevaruri teologice, istorice sau de alta natura, nefiind insa atenti
la dimensiunea duhovniceasca a vietii, ajung totusi sa produca dezbinare sau
certuri.
Zelotistii, de obicei, nu inteleg si mai ales nu simt in profunzime faptul ca
pe un crestin trebuie sa-l intereseze in primul rand dreptatea prin iubirea
si voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea dupa mintea omeneasca sau reforma sociala
ori bisericeasca. În unele cazuri, acestia nu analizeaza cu atentie daca jertfa
pe care sunt dispusi sa o faca pentru binele obstesc este cu adevarat intemeiata
pe ascultarea de Dumnezeu, daca este cu adevarat placuta lui Dumnezeu.
Zelotismul este o reactie superficiala (dar care poate prinde usor la tineri),
aparuta in urma constatarii cresterii vizibile a lucrarilor malefice in lumea
contemporana. Problema la care trebuie sa meditam se rezuma insa la urmatoarea
intrebare: militantismul ortodox este acelasi lucru cu calea duhovniceasca a
Sfintilor Parinti? Cu alte cuvinte, demascarea agitata a racilelor social-bisericesti
este acelasi lucru cu asumarea raului din lume ca avandu-si izvorul principal
in propriile mele pacate?
În concluzie, putem depista in noi insine tendinte zelotiste in cel putin trei
cazuri:
1. atunci cand ne propunem cu o infumurare zgomotoasa lucruri mult mai mari
decat putem duce;
2. atunci cand facem confuzia intre a fi activ si foarte hotarat in virtutea
unor principii moral-civice, si a avea o lucrare ferma pentru si intru Hristos;
3. atunci cand abordam ostentativ problemele credintei, dar ne lipsesc blandetea
si modestia, care isi au izvorul in rugaciunea curata.
Este foarte greu, atunci cand esti tanar, cand esti plin de ardoare si dinamism,
dar esti lipsit de frana dreptei masuri, sa nu aluneci in aceasta ispita. Ceea
ce stim insa cu siguranta este ca rugaciunea sincera si bunavointa, smerenia
si dragostea, calauzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure in biruirea
acestui vrajmas al mantuirii.
Intelectualismul
Cu toate ca din ASCOR fac parte studenti de la diverse facultati, care au prin
urmare un orizont cultural mai larg decat cel religios, ispita aceasta a intelectualismului
- a unui crestinism livresc, rational, abstract, suficient siesi - a marcat
putin viata asociatiei noastre.
Acest lucru s-a datorat, poate, faptului ca majoritatea tinerilor care s-au
apropiat de Biserica dupa 1990 si au intrat in ASCOR au facut aceasta nu in
urma unui demers intelectual, pur rational, ci ca un raspuns la o chemare tainica
a lui Dumnezeu, manifestata intr-o sete neostoita de religios, de sens si adevar.
Si dintre noi am fost totusi cativa care am avut la inceput tendinte intelectualiste
si o viziune pur culturalista asupra crestinismului. Odata insa cu integrarea
noastra in ASCOR, s-a produs simultan si o imbratisare treptata a teologiei
practice ce presupune in primul rand participarea la slujbele Bisericii, mentinerea
legaturii cu manastirile si cu marii duhovnici, spovedania regulata si constientizarea
propriilor neputinte in lucrarea de marturisire a adevarului crestin in fata
colegilor de generatie.
Au existat de asemenea influente intelectualiste mai ales la filialele care
erau in contact direct cu crestinismul apusean, prin intalnirile ecumenice.
Vorbind in general despre intelectualism gandul ne duce in primul rand la intelectualii
care nu doresc sa cunoasca pana la capat invatatura si trairea crestina, in
multe situatii acestia avand o viziune formalista, abstracta si criticista in
ceea ce priveste viata Bisericii. Pentru asemenea crestini se potrivesc foarte
bine cuvintele Mantuitorului: ''Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava
unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?'' (Ioan
5, 44).
Totusi, prin intermediul ASCOR-ului s-a putut observa destul de usor ca exista
si multi intelectuali tineri care, atunci cand simt ca in fata lor se afla un
interlocutor sincer si serios, manifesta in mod firesc o deschidere foarte mare
fata de trairea crestina.
De aceea trebuie sa recunoastem ca, in unele cazuri, asa cum remarca parintele
Dumitru Staniloae, <nu densitatea in elementele proprii face teologia neagreata
de intelectuali, ci prezentarea ei in clisee stereotipe, fara adancire personala,
fara trecerea ei prin intimitatea sufleteasca a teologului, de unde sa se imbrace
in dogoarea convingerilor>.
Din experienta putem si noi spune ca cele mai subtile influente intelectualiste
asupra tinerilor din ASCOR au venit, intr-un mod oarecum neasteptat, chiar din
partea unora dintre cei care, studiind teologia (fara a fi anume interesati
de''dogoarea'' vietii duhovnicesti), o priveau mai mult ca o filosofie captivanta
decat ca o invatatura mantuitoare.
Pentru asemenea persoane a prezenta teologia fara clisee inseamna sa ai un limbaj
cat mai cautat, dar lipsit de duh, si idei moderniste, pentru a te face inteles
de oamenii de acum; inseamna sa folosesti din plin informatii filosofice sau
stiintifice; inseamna sa fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau
protestanti. Iar in cele din urma, facand o sinteza intre toate acestea si invatatura
traditionala a Bisericii - utilizandu-se expresii specializate si concepte inalte
-, sa le arati intelectualilor cat de actuala este ortodoxia. Cu alte cuvinte,
teologia devine in acest fel o depanare perpetua de cunostinte, iar nu o lucrare
vie de traire si vorbire sub puterea harului.
Fara sa tagaduim necesitatea unei pregatiri culturale a studentului teolog,
totusi aceasta viziune rationalista ce-si propune sa cunoasca invatatura crestina,
dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directa a credinciosului cu harul
dumnezeiesc, ci doar niste informatii, poate fi numita intelectualism teologic.
Aceasta este o tendinta care apare inevitabil la toti cei care dobandim multe
cunostinte duhovnicesti, dar, din pacate, ele raman la un nivel pur cerebral
deoarece nu incercam sa ni le asimilam pe toate prin traire.
Intelectualismul teologic este o ispita - foarte greu de ocolit - a insusi sistemului
teologiei academice din aproape toate timpurile si de aceea el poate influenta
negativ viata tinerilor din Biserica.
Ecumenismul rau inteles
Problema implicarii in miscarile internationale ecumenice a framantat cativa
ani ASCOR-ul, la nivel national. Stiam ca cei mai mari dogmatisti ortodocsi
ai secolului XX - parintele Dumitru Staniloae si parintele Justin Popovici -
au numit ecumenismul <pan-erezia timpului nostru>. Desigur, acestia nu
s-au referit la ecumenismul inteles ca dialog sincer, de fratietate si iubire,
ce trebuie sa existe la nivel local si personal intre membrii diferitelor religii
sau confesiuni, fara a fi nevoie de un cadru special finantat de interesele
politice. Nu s-au referit in vreun fel nici la incarcatura semantica pe care
o mostenesc din primul mileniu crestin expresiile ''ortodoxie ecumenica'' (adica
universala, soborniceasca) si ''sinod ecumenic'' (a toata Biserica). Distinsii
parinti profesori au vizat prin aceasta afirmatie in special <nevinovatele>
si mai ales <apoliticele> miscari internationale ecumenice care isi desfasoara
activitatea sub umbrela sincretista a directivelor politico-masonice.
Fara sa existe o hotarare sau macar o dezbatere a membrilor ori a conducerii
ASCOR, printr-o initiativa individuala, manata de anumite interese, asociatia
noastra a devenit membra afiliata la Federatia Mondiala a Studentilor Crestini
(WSCF) prin anii 1990-1991. Aceasta organizatie cuprindea peste 90% asociatii
protestante si reprezentanti de tineret ai catorva culte neoprotestante.
Ispita intalnirilor ecumenice organizate de WSCF consta in faptul ca tinerilor
din ASCOR li se propuneau calatorii in strainatate, mese festive si alte avantaje
materiale; astfel ca incepusera deja sa apara cativa oportunisti care voiau
sa faca <misiune> in Occident si care ar fi putut schimba orientarea asociatiei,
transformand-o intr-o agentie ortodoxa de turism.
Dincolo de faptul ca majoritatea ascor-istilor nu aveau varsta si pregatirea
necesara pentru a reprezenta Biserica Ortodoxa la acest tip de intalniri politico-ecumenice,
insasi participarea lor la asemenea manifestari, compromisurile, experientele
pe care le aveau ii schimbau mult, pana la pierderea aproape cu desavarsire
a duhului ortodox. Prin urmare, la sfarsitul anului 1993, ASCOR Bucuresti, pentru
a inlatura riscurile pe care le presupuneau legaturile cu WSCF, a intrerupt
orice contact cu aceasta asociatie. Dupa aceasta data, la intalnirile pe tara,
o singura filiala (care derula multe activitati peste hotare) sustinea, in mod
constant, implicarea in WSCF.
În toamna anului 1995, la Bucuresti, a avut loc o Consfatuire Nationala in care
s-a hotarat sa se discute oportunitatea ramanerii noastre in aceasta internationala
ecumenica studenteasca. ASCOR Bucuresti a adunat o serie de materiale prin care
demonstra ca WSCF este o organizatie politica cu puternice tendinte sincretiste
si apostate. Discutiile au fost incinse, reprosandu-ni-se ca nu acceptam dialogul
intre confesiuni. Raspunsul firesc a fost ca este normal ca, mai intai, noi,
ortodocsii, sa ne cunoastem unii pe altii, sa dialogam si sa aflam problemele
cu care se confrunta fratii nostri ortodocsi din alte tari. Iar dupa aceea putem
sa depunem eforturi pentru a-i recupera - atat cat este posibil - pe cei care
au iesit din sanul Bisericii Ortodoxe Romane si au trecut la alte confesiuni
sau chiar la alte religii.
Printre cele mai importante argumente impotriva mentinerii legaturii cu aceasta
federatie a fost faptul ca in brosurile editate sau raspandite de WSCF se gaseau
tot felul de ciudatenii. De exemplu, la un moment dat, in <liturghia>
femeilor, se spunea: <Doamne, nu mai vreau sa mi te inchipui ca un barbat,
vreau sa mi te inchipui ca o femeie si sa ma rog Tie>; in alta parte Mantuitorul
aparea cu coroana de spini si cu o tigara in gura, iar dedesubt scria: <o
noua viziune asupra lui Hristos>; intr-una din brosurile raspandite de WSCF
chiar in Romania si intitulata <Teologia homosexualilor si a lesbienelor>,
li se propunea tinerilor sa ia legatura cu diversi homosexuali si lesbiene din
intreaga lume...
Pana la urma s-a votat, in unanimitate - eram aproximativ 50 de reprezentanti
din majoritatea centrelor universitare - pentru iesirea din WSCF.
ASCOR-ul si unele ispite de-a dreapta
Dorinta noastra de a respecta intru totul predania ortodoxa a fost pandita in
unele cazuri de pericolul ispitelor de-a dreapta.
De pilda, exista riscul de a fi elitisti; adica exista pericolul de a ne considera
mai buni decat cei care nu incearca si ei sa urmeze linia filocalica.
Sau, incercand sa facem activitati cu caracter duhovnicesc care aveau o desfasurare
si o finalitate bine calculate, se ajungea uneori la o institutionalizare de
tip occidental, ce dizolva tocmai vioiciunea tinereasca si relatiile personale.
Adica se tindea spre o organizare perfecta in ceea ce priveste lucrarea misionara
in mediul studentesc, dar cateodata neglijam involuntar tocmai problemele sufletesti
ale celui de langa noi.
Institutionalizarea este una dintre cele mai profunde amagiri care poate imbolnavi
aproape orice aspiratie de propovaduire a credintei la nivel colectiv. Ea imbraca
multiple fatete, dintre care mai amintim doar promovarea cantitatii in defavoarea
calitatii duhovnicesti, precum si folosirea cu precadere pentru combaterea raului
din jur a gandirii si mijloacelor lumesti, atunci cand, in cele mai multe cazuri,
prioritatea (sau chiar exclusivitatea) trebuie sa o aiba armele Duhului.
Pe de alta parte, pentru a se pastrain viata asociatiei spontaneitatea si pentru
a se evita institutionalizarea si activismul, se aluneca in unele situatii intr-o
alta extrema: dezorganizare enervanta, lipsa de initiativa si de responsabilitati
precise.
Cei care au pus suflet pentru realizarea comunitatii ASCOR spera ca pe viitor
noile generatii sa aiba discernamantul necesar pentru a ocoli orice ispita si
pentru a merge pe calea de mijloc, calea imparateasca recomandata de Sfintii
Parinti.
Ar mai trebui facute cateva precizari necesare: capcanele spirituale descrise
in aceasta postfata nu sunt prezentate de pe o pozitie elitista, a unor credinciosi
adevarati care nu au gresit, iar acum dau sfaturi. Dimpotriva!
De asemenea, este foarte important sa intelegem din aceste randuri ca trebuie
sa ne ferim de anumite boli sufletesti si nu ca trebuie sa judecam anumiti oameni.
Oricare dintre aceste tendinte deviante de la invatatura crestina ne pot influenta
fara sa ne dam seama. Uitandu-ne cu maxima sinceritate in noi insine si dandu-ne
seama ca avem asemenea deficiente, ne putem insa indrepta cu ajutorul lui Dumnezeu,
iar aceasta este - asa cum remarca parintele Nicolae Steinhardt - cea mai mare
minune care i se poate intampla unui om; putem oricand sa ne (re)venim in fire,
ajungand la dreapta socoteala.
Criticismul - o solutie?
Criticismul este una dintre bolile grave ale societatii romanesti. Nu am inteles
niciodata cum au reusit unii sa scape atat de repede de propriile patimi, incat
sa le ramana timp si energie pentru a-i critica obsesiv pe altii si a produce
dezbinare la nesfarsit. De mai multe ori l-am intrebat pe parintele Sofian din
ce cauza suntem un popor atat de dezbinat. Sub diferite forme, parintele ne-a
dat acelasi raspuns: din mandrie!
Unele persoane isi intemeiaza stilul de a critica incontinuu pe ideea ca, procedand
in acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depasi mentalitatea comunista,
unde nu era voie sa critici pe nimeni, intrucat totul era considerat perfect.
Pentru a ne da insa seama daca critica noastra este sau nu placuta lui Dumnezeu
este necesar, in primul rand, sa vedem roadele acesteia. Cand critica noastra
insistenta produce tulburare (in jur sau inlauntrul nostru) si nu indreptare,
este foarte posibil ca ea sa nu fie dupa voia lui Dumnezeu, ci sa-si aiba izvorul
in propriul nostru orgoliu.
Cateodata este firesc sa dezbati critic o problema, oferind cu dragoste si solutii.
Criticismul insa produce o tulburare inutila, daca prin el intelegem o atitudine
incrancenata prin care depistam milimetric raul din jurul nostru, din societate
sau din viata Bisericii, dar nu-l punem in legatura cu neajunsurile din sufletul
nostru. Adica nu constientizam faptul ca principalele cauze ale existentei raului
care ne apasa sunt propriile noastre pacate.
Sfanta Biserica ne reaminteste mereu ca, pentru a scapa de boala criticii delirante,
ne stau la indemana si urmatoarele medicamente ale spiritualitatii ortodoxe:
a vedea partea buna si frumoasa a oamenilor, a ne framanta numai pentru problemele
care sunt in puterea si raspunderea noastra, a ne concentra asupra propriilor
greseli, precum si asupra implinirii unei lucrari pozitive, in duhul Evangheliei.
Aceste modalitati de gandire si actiune - binecuvantate prin experienta Sfintilor
Parinti - constituie de fapt temelia oricarei schimbari (facuta in duh ortodox)
a vietii bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce
sminteala, caci Mantuitorul ne avertizeaza foarte limpede: ''Iar cine va sminti
pe unul dintre acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se
atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii''. Aceste
ultime consideratii reprezinta motivatii importante pentru ca tinerii din ASCOR
sa incerce sa adopte o atitudine inspirata din ''reteta prescrisa'' mai sus,
ori de cate ori ei observa nereguli in interiorul Bisericii.
Trebuie spus faptul ca in organizatia noastra nu prea se luau in seama criticile
nesincere (privitoare la problemele asociatiei), adica cele care ascundeau o
alta motivatie decat cea afisata. De exemplu, unii erau suparati pe noi fiindca
nu ii invitasem niciodata sa conferentieze, dar, cand ne criticau, invocau cu
totul alte motive; altii pastrau ceva resentimente de pe vremea cand li se taiase
avantul prin ASCOR, datorita oportunismului, trufiei exagerate sau vicleniei
de care dadusera dovada.
Cei care puneam umarul sa realizam o actiune faceam si greseli sau nu eram tot
timpul de acord intre noi. Însa prin discutii, polemici, diferite intamplari,
se rezolvau problemele aparute, fiindca aproape nimeni nu se supara cand era
criticat, cu dragoste si simplitate, de un coleg, mai ales ca lucrul cel mai
important care ne-a interesat dintotdeauna a fost sa facem lucrurile dupa voia
lui Dumnezeu si nu dupa voia noastra.
Întrucat stim ca nu am reusit intotdeauna sa facem ceea ce trebuie, ne cerem
iertare fata de toti cei care sunt suparati pe noi intr-un fel sau altul, fie
din cauza unor actiuni ale asociatiei, fie din cauza felului nostru de a fi.
Viata cetatii
Foarte criticate au fost manifestarile organizatiei in arena social-politica
(desi ele nu au constituit nici pe departe centrul preocuparilor noastre asa
cum li se poate parea unora). Una dintre acuzele care ni se aduceau era ideea
nerealista - si in acelasi timp foarte comoda - conform careia nu exista vreo
legatura intre filocalie, duhovnicie si faptul de a lua atitudine fata de o
grava incorectitudine politica sau sociala, care vine intr-o contradictie flagranta
cu invatatura Mantuitorului. Ca si cum cel care este preocupat de rugaciune
nu se mai implica deloc in viata cetatii, atunci cand, langa el, se intampla
ceva foarte important, care pune intr-un mare pericol viata sufleteasca a semenilor
sai.
Bineinteles ca in aceasta implicare este foarte necesar ca valorile si exigentele
duhovnicesti sa primeze; adica in primul rand punctul de pornire al unor asemenea
manifestari sa fie convingerea ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat pentru a-l
ajuta pe om sa se schimbe si nu pentru ca sa reformeze societatea.
La temelia unor astfel de atitudini este necesar sa existe in acelasi timp un
anumit simt al proportiilor si discernamant, pentru a nu te arunca orbeste cu
capul inainte. Aceasta mai ales in zilele noastre, cand ipocrizia si cinismul
politic au atins poate, la nivel global, cotele cele mai rafinate din intreaga
istorie a umanitatii, iar majoritatea crestinilor - fiind intoxicati cu atatea
informatii false - nu mai inteleg aproape nimic din adevarata fata a propagandei
politice (iar cateodata nici macar nu mai pot banui existenta nenumaratelor
metamorfoze ale intruziunii politicului).
În ceea ce ne priveste, se vede foarte clar acum ca aproape toate manifestarile
noastre publice de dupa 1992 - cu privire la anumite probleme social-politice
- au fost perfect justificate. Vom da un singur exemplu: lupta impotriva legalizarii
homosexualitatii.
Criticile adresate cu aceasta ocazie ascor-istilor din partea societatii <curat>
civile au fost foarte virulente, iar unora (chiar dintre cei care, in mod normal,
ar fi trebuit sa ne sprijine) li s-a parut ca am exagerat cu actiunile noastre
in aceasta privinta. Însa brosura pe care am editat-o cu aceasta ocazie si am
inmanat-o oamenilor politici - ca si alte initiative - a avut un impact destul
de puternic, contribuind in mod semnificativ la amanarea cu cativa ani a oficializarii
sodomiei, dupa cum au lasat sa se inteleaga unii parlamentari si reprezentantii
de la Comisia Internationala a Drepturilor Homosexualilor si Lesbienelor. Romania
a fost astfel, pentru catva timp, printre foarte putinele state europene unde
se mai sanctiona penal homosexualitatea, acest lucru fiind atunci pentru noi
o speranta ca nu ne va parasi ajutorul lui Dumnezeu. Actiunile noastre nu au
fost insa suficiente pentru a se putea stopa raul.
Pentru a ne da mai bine seama cat de ''exagerati'' am fost in aceasta problema,
vom prezenta pe scurt situatia la care s-a ajuns in momentul de fata (iunie
2002).
În privinta legiferarii inversiunilor sexuale, lucrurile au avansat nepermis
de mult, intr-un sens negativ. Alesii nostri, dupa ce s-au vazut cu sacii in
caruta (parlament), au sters cu totul din Codul Penal referirea la sodomie,
nelasand-o nici macar la perversiuni (ca sa nu mai vorbim si de o alta initiativa
la fel de ''benefica'': oficializarea prostitutiei). Cu alte cuvinte, pentru
prima data in istorie statul roman - prins acum intre ciocan si nicovala - incearca
prin presiunea legilor sa prezinte anormalitatea ca normalitate, sa modifice
constiinta poporului care de doua mii de ani considera homosexualitatea un pacat
strigator la cer.
Odata lasata deschisa poarta raului, au inceput deja sa apara primele complicatii
evidente. În toamna anului 2001 am reusit cu totii sa ne dam mai bine seama
cat de ''marinimos'' reactioneaza stapanii acestei lumi atunci cand sunt contrazisi
in privinta unor legi pe care vor sa le impuna in toate tarile. Astfel, romanilor
li s-a adus la cunostinta ca Statele Unite au trimis in Romania un ambasador
homosexual, cu tot cu amantul sau. Interesant este faptul ca, desi majoritatea
populatiei Romaniei nu a fost, nu este si nu va fi de acord cu o asemenea anomalie,
aproape nimeni nu a avut curajul sa ia atitudine in mod public. Traim o epoca
infloritoare, de libertate si democratie, nu-i asa?
Continuitatea
AScor a continuat dupa 1990, in mediul studentesc, lucrarea spirituala inceputa
de Asociatia Studentilor Crestini din Romania (A.S.C.R.), infiintata la Bucuresti
in 1921. Ca un arc peste timp intre cele doua organizatii studentesti se pot
gasi mai multe trasaturi importante in comun, dintre care amintim: apolitismul
si incercarea de a promova ortodoxia autentica prin manifestari culturale (conferinte,
reviste etc.).
Din A.s.c.R. au facut parte diverse personalitati care se vor impune peste ani
in cultura romaneasca sau chiar universala, printre care se numara: Mircea Vulcanescu,
Gheorghe Racoveanu, Arsavir Acterian, Eugen Ionescu, Sergiu Condrea, Maria Droc
sau Constantin Noica.
Ceea ce se stie mai putin este faptul ca initiatorul intalnirilor de la ''Rugul
Aprins'', poetul Sandu Tudor, a fost unul dintre membrii marcanti ai asociatiei;
de altfel, la acele conferinte duhovnicesti din incinta manastirii Antim s-au
reintalnit dupa 1945 o parte dintre vechii A.s.c.R.-isti, cum ar fi scriitorul
Paul Sterian, cunoscutul bizantinist Alexandru Elian sau arhitectul Constantin
Joja. Este impresionant si faptul ca cei doi tineri care au condus catva timp
intalnirile A.s.c.R.-iste - Mircea Vulcanescu si Sandu Tudor - aveau sa impartaseasca,
in cele din urma, un acelasi sfarsit mucenicesc in temnitele comuniste.
La randul sau, ''Rugul Aprins'' a constituit una dintre cele mai profunde forme
de rezistenta spirituala pe care le-a dat poporul roman in fata agresiunii bolsevice,
atat prin tematica duhovniceasca abordata la aceste intalniri, cat si prin importanta
participantilor. Aici au conlucrat, sub acoperamantul manastiresc, trei categorii
sociale care au avut intotdeauna un rol cheie in perpetuarea valorilor romanesti:
clericii (dimpreuna cu monahii), carturarii si studentii. În acest sens, parintele
arhimandrit Roman Braga - unul dintre fostii studenti care s-au format in acele
timpuri la conferintele de la manastirea Antim - observa in 1991: ''Guvernul
comunist de la Bucuresti intrase in panica. S-a speriat de "Rugul Aprins"
mai mult decat de toate centrele de rezistenta din Carpati. Pentru partizani
exista pedeapsa cu inchisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel "centru"
din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunacearski ii spunea
lui Lenin intr-o scrisoare: "Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea!">.
Luand in considerare toate cele spuse mai sus, cat si noul tip de razboi care
se duce - cel putin la nivel cultural si informational - impotriva poporului
roman, incepand cu anul 1990, se poate intelege intr-o alta lumina importanta
pe care au avut-o si o au multe din actiunile ASCOR-ului; acestea vizeaza tocmai
construirea unor punti de legatura intre mediile universitare si slujitorii
sfintiti ai Bisericii, ele situandu-se in prelungirea nu numai a ravnei a.s.c.R.-iste,
ci si - la o alta dimensiune - a problematicii si fervoarei duhovnicesti prezente
la ''Rugul Aprins''.
Într-o discutie pe care am avut-o cu parintele Sofian, referitoare la perioada
de dinainte de 1945, Prea Cuviosia sa ne-a atras atentia ca, pentru a fi cu
adevarat in continuitatea celor de atunci, trebuie sa aprofundam atat viata
duhovniceasca, cat si pregatirea culturala; dupa care, a adaugat:
''Pe vremea aceea romanii erau liberi; acum, dupa ce s-au amestecat comunistii
(care au fost dusmanii credintei), lucrurile sunt foarte schimbate. Multi dintre
tinerii din perioada interbelica aveau o ravna duhovniceasca aproape naturala,
cum este a copiilor; parca Dumnezeu i-a ridicat asa si parca El se ocupa direct
de ei, mai mult decat parintii lor. Parca Dumnezeu ii pregatea si le dadea intelepciune,
ca si unor tineri din vremea noastra. Tinerii de atunci au fost pregatiti pentru
aceasta grea incercare - comunismul; s-ar putea ca, intr-un fel, lucrurile sa
se repete si in zilele noastre.
Lucrul cel mai important pe care ar fi bine sa-l invatam din acesti peste 40
de ani de ocupatie comunista este ca trebuie sa incercam tot timpul sa fim buni
crestini, sa incercam sa avem mai multa dragoste''.
Romania Reala
Am observat ca de multe ori criticismul se impleteste cu o viziune pesimista
si dezarmanta privitoare la verticalitatea poporului nostru, la societatea in
care traim, la viitorul care ne asteapta. Niciodata nu am aderat la o asemenea
stare de spirit; dar nici nu am sustinut in schimb neaosismul sau vreo alta
varianta a nationalismului demagogic.
Poate ca motivul principal al apropierii noastre de firescul crestin si national
romanesc a fost tocmai cunoasterea - in special prin intermediul ASCOR-ului
- a unor romani adevarati, din toate categoriile sociale. Cu purtarea de grija
a dragostei lui Dumnezeu, am reusit ca prin acesti oameni - de o calitate sufleteasca
exceptionala - sa descoperim o cu totul alta lume decat Romania oficiala sau
Romania manualelor alternative. Pentru noi, acestia reprezinta Romania Reala
si nu balciul care ni se ofera zilnic, cu cinism si <obiectivitate>, la
posturile de televiziune sau in ziare. De aceea ne dor vaicarelile dezgustatoare
ale unor oameni care cred ca, lovind in poporul din care s-au nascut, isi rezolva
propriile complexe de inferioritate.
Adevarata Romanie am intalnit-o si in atmosfera foarte vie, realista, plina
de sensibilitate, comuniune si caldura sufleteasca din ASCOR si din paraclisul
studentesc ocrotit de Sfantul Nicolae. În aceste doua medii prielnice cresterii
duhovnicesti, s-au legat prietenii pentru Întreaga Viata, care ne-au ajutat
sa depasim multe obstacole.
Tot aici am descoperit cu bucurie, la unii studenti din domenii diferite, o
dorinta puternica si oarecum instinctiva de a avea, laolalta cu alti tineri,
o impreuna-lucrare misionara in duhul ortodoxiei autentice promovate de catre
Marii Apostoli si Parinti ai Bisericii, precum: Sfantul Apostol Andrei, Sfantul
Grigorie Palama, Sfantul Paisie Velicikovski, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul
Ierarh Calinic de la Cernica, Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Justin
Popovici, Cuviosul Serafim Rose sau Sfantul Siluan Athonitul. Interesant este
ca unii dintre tinerii pe care i-am cunoscut simteau mai intai o chemare tainica
spre acesti Sfinti sau Parinti si de abia dupa aceea le citeau scrierile.
Tinand cont si de toate aceste realitati, gandindu-ne si la rugaciunile pe care
le fac pentru poporul nostru martirii de la Revolutie, mucenicii din inchisorile
comuniste si totii sfintii acestui pamant binecuvantat, nu intelegem de ce ar
trebui sa fim pesimisti, atunci cand sensul vietii noastre este dobandirea Împaratiei
lui Dumnezeu, dupa cum ne spune Însusi Mantuitorul: <cautati mai intai Împaratia
lui Dumnezeu si dreptatea Lui>!
Omul duhovnicesc
Majoritatea tinerilor preocupati cu adevarat de credinta nu mai sunt acum impresionati
de discursurile frumoase. Dupa atatea deziluzii aparute in ultimii ani in societatea
romaneasca, dar si pe fondul unei febrile cautari spirituale in intreaga lume
crestina, acesti tineri isi orienteaza tot mai mult viata dupa oamenii duhovnicesti.
Fara prezenta acestora din urma, crestinismul ar deveni o simpla ideologie colorata
religios, fariseica, activista social si moralizatoare.
Ce sa facem pentru a deveni oameni duhovnicesti?
Sfantul Siluan Athonitul - ale carui scrieri parintele Sofian le recomanda imediat
dupa Sfanta Scriptura si Vietile Sfintilor - ne indeamna sa ascultam de preotul
la care ne spovedim, aratandu-ne ca ''ascultatorul care crede duhovnicului sau
si nu crede siesi se va tamadui degrab de orice vatamare sufleteasca'', scapand
mai ales de amagirea trufiei care ne secatuieste spiritual.
Sfantul athonit ne atentioneaza de asemenea ca in tot razboiul pe care-l ducem
pentru a ne induhovnici - adica pentru a fi constienti si pentru a ne elibera
de patimile care zac in noi - ne sunt necesare in primul rand doua arme: ascultarea
si smerenia.
Ce inseamna a te smeri?
Sfantul Siluan ne lamureste, uimitor de frumos: ''Sunt multe feluri de smerenie.
Unul este ascultator si se invinuieste pe sine insusi intru toate; si aceasta
este smerenie. Un altul se caieste pentru pacatele sale si se socoteste un nemernic
inaintea lui Dumnezeu; si aceasta este smerenie. Dar alta este smerenia celui
care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant; cunoasterea si gustul celui ce a
cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant sunt altele.
Cand, in Duhul Sfant, sufletul vede cat de bland si smerit este Domnul, atunci
se smereste pe sine pana la capat. Si aceasta smerenie e cu totul deosebita
si nimeni nu o poate descrie. Daca oamenii ar cunoaste prin Duhul Sfant ce fel
de Domn avem, s-ar schimba cu totii: bogatii ar dispretui bogatiile lor, savantii
stiinta lor, ocarmuitorii slava si puterea lor, si toti ar trai in mare pace
si iubire si mare bucurie ar fi pe pamant''.
În numele mai multor fosti membri ASCOR
Tudor Popescu, Presedinte ASCOR Bucuresti intre anii 1995-1999
iunie 2002, Sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant
Simbolismul Crucii
<Ma bucur, iubiti tineri, ca pretuiti atat de mult Sfanta Cruce si vreti
sa ridicati aceste cruci ca un simbol al orientarii voastre in viata si ca o
cinstire a memoriei celor care si-au insusit crucea, primind moartea pentru
neamul acesta. Crucea reprezinta pentru noi - pentru crestini, pentru poporul
care isi face semnul inainte de orice fapta si la toate rugaciunile - suprema
iubire a unuia pentru altul si suprema iubire a fiilor pentru neamul lor.
Crucea insemneaza ca mergi pana la moarte, de bunavoie, pentru ceilalti. Hristos,
prin cruce, a mers de bunavoie pana la moarte pentru noi, ca sa invinga moartea.
Numai primind crucea de bunavoie, nu silit, ci din iubirea suprema pentru celalalt,
numai asa capeti si tu viata vesnica si te inalti spre desavarsire, prin unirea
cu Hristos, ajutandu-i si pe ceilalti sa faca aceasta.
Crucea este semnul iubirii dintre noi si semnul iubirii lui Dumnezeu pentru
noi. Ridicand aceste cruci, manifestati hotararea de a va iubi neamul, de a
va iubi unul pe altul, de a lupta pentru unitatea poporului nostru pana la moarte.>
Cuvant adresat de parintele Dumitru Staniloae
tinerilor din ASCOR care au ridicat in 1993
crucile din Piata Universitatii
Cuprins
Cuvant inainte 9
Scurte repere biografice 13
''Voi cine ziceti ca sunt Eu?'' 17
Despre ceasul neasteptat al mortii 21
De multe ori moartea ii prinde pe oameni nepregatiti! 23/ De ce Dumnezeu nu
ingaduie sa ne cunoastem momentul mortii? 26/ Ce este bine sa facem? 28/
Valoarea sufletului 31
Sufletul ramane o mare Taina 32/ Chipul lui Dumnezeu in om 34/ ''Putem pierde
orice, afara de suflet, caci daca ne ramane acesta inca n-am pierdut nimic''
36/ Suntem atenti cu adevarat la dorurile sufletului? 38/
Învataturi despre smerenie 43
Arma cea mai puternica impotriva diavolului 44/ Ce este smerenia? 46/ Smerenia
sfintilor 48/ Exemplul Mantuitorului 50/ Falsa smerenie 53/ Cumpatarea 61/ ''Nu
daznadajdui!'' 66/ ''Traim intr-o epoca foarte primejduita si de aceea trebuie
sa fim tari, sa fim smeriti'' 71/ Cea mai smerita faptura umana 76/
O scurta meditatie 84
Orbirea sufleteasca 85
Cum apare orbirea sufleteasca? 87/ Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti!
89/ ''Sarguieste dar si te pocaieste'' 91/
Puterea rugaciunii 95
Rugaciunea curata 97 / Împlinirea si foloasele rugaciunii 100 / Esenta vietuirii
crestine 103 / Rugaciunea inimii este de mare actualitate in viata moderna 108/
Împaratia lui Dumnezeu este in noi 115/ ''Unde este comoara voastra, acolo este
si inima voastra'' 123/
Cuvinte la inceput de post 132
Dreapta socoteala 136
Experienta rugaciunii inimii 138/ Parintele Ioan Kulighin in Romania. Întalnirile
de la Rugul Aprins 141/ Capcanele falsei credinte 151/ Însusirile trairii ortodoxe
156/ Discernamantul. Cum va fi sub domnia Antihristului? 159/ Importanta duhovnicului
168/ Credinta tinerilor 176/ Esentialul 184/
Prezenta Sfantului Duh 193
Schimbarea 197
Mai poate fi schimbata societatea? 199/ Treptele rugaciunii inimii 203/
Iubirea duhovniceasca 211
Calugarul in fata Dreptei Judecati 219
Suntem cu adevarat constienti de Ziua Judecatii? 221/ Cum apare calugarul in
fata Judecatii Viitoare? 226/ ''Acum este Judecata acestei lumi'' 233/
Sapte indemnuri pentru a gasi
calea adevarului 238
Învierea 243
Postfata 248
