-piesa in trei acte -
de Danion Vasile



Personaje:

DIOGENE, personaj central, apare la 30, la 50 si la 70 de ani; interpreteaza si cele doua roluri de preot si pe cel al tatalui Oanei, in asa fel incat sa i se recunoasca identitatea.

Profesorul universitar MIHAILESCU, 50 de ani.

ILIE, student la Filologie, 21 de ani.

Personajul in negru, 40 de ani.

Patronul, care joaca si rolul iconarului

OANA, studenta la Filologie, 26 de ani.

RALUCA, studenta la Filologie, 20 de ani.

ANDREI, student la Teologie, 23 de ani.

Portarul Facultatii de Litere, 35 de ani.

Copilul portarului, 10 ani.

Femeia de serviciu, 50 de ani

Tatal copilului, copilul, primul taran, al doilea taran, vulturii aurii.





PROLOG

DIOGENE

(La intrarea in incinta teatrului sta Diogene, barbat la 30 de ani, sprijinit de un butoi. Tine in mana un felinar aprins si se uita cu atentie la toti cei care trec prin fata lui. Dupa ce spectatorii s-au asezat pe scaune, i se aude inima batand cu putere. Apare Diogene care trece pe langa ei, daca se poate chiar printre randuri.

În sala e lumina. Cortina e trasa. Diogene, cu felinarul la nivelul capului, se uita cu atentie la spectatori, ca si cum ar cauta pe cineva. Striga: "Caut un om... Caut omul..." Cauta insistent. Nu gaseste. Se urca pe scena. Cand intra dupa cortina, bataile inimii nu se mai aud. Se sting luminile.)



ACTUL I

SCENA 1

ILIE, PREOTUL, PERSONAJUL ÎN NEGRU

(Pe scena e intuneric. Se vede doar Ilie, luminat de sus, in planul intai, in stanga).

ILIE (continuand o fraza):

...si eforturile de a-i convinge au fost zadarnice. Degeaba le-a vorbit despre importanta rugaciunii, degeaba a incercat sa ii convinga sa fie atenti la slujbe. Oamenii veneau la biserica din formalitate, fara sa participe catusi de putin cu mintea la ceea ce se petrecea acolo. Se gandeau la mancare, se gandeau la distractii, se gandeau la vechii dusmani, la viitorii dusmani sau la emisiunile de la televizor. De parca biserica ar fi fost un apendice al lumii acesteia, un depozit de ganduri pamantesti, iar nu un loc inchinat Domnului.

Preotul a incercat tot ce i-a stat in putinta pentru a-i schimba. Nu contenea sa le vorbeasca despre dobandirea sfinteniei in lume. Despre faptul ca familia nu inseamna refuz al sfinteniei, ci ca este cale spre cer. Si nu numai le vorbea; se vedea ca el insusi traia asa cum ii invata pe altii sa traiasca. Familia preotului era o familie model. Dar oamenii se multumeau sa spuna ca e firesc sa fie asa, din moment ce preotia inseamna slujire adusa lui Dumnezeu. Iar ei traiau o viata de patimi si placeri trupesti, gandindu-se ca, daca Dumnezeu exista si e iubitor de oameni, ii va mantui si pe ei.

Parintele suferea mult din cauza necredintei lor. Le-a sugerat chiar ca el se poate muta in alta parohie, ca sa le dea posibilitatea de a aduce in locul lui un alt preot, care poate i-ar fi folosit mai mult. Însa oamenii, indiferenti, n-au luat in seama aceasta sugestie. Li s-a parut un act de bravura gratuita.

Exasperat, parintele a actionat intr-un mod original, chiar exagerat de original. Venind intr-o duminica la biserica, oamenii au vazut in locul catapetesmei bizantine o imagine tulburatoare. Aveau in fata o veritabila capiste pagana. Icoanele erau substituite cu tot felul de poze si reclame care nu aveau nici o legatura cu sfantul lacas.

(În partea dreapta a scenei se vede, vag, capistea care e structurata asemenea unei catapetesme, icoanele fiind substituite de imagini. Ele nu se vad simultan, ci sunt luminate pe rand, in timp ce Ilie le descrie).

ILIE: În locul icoanei Mantuitorului era pictat un teanc mare de bani. Cu totii isi doreau bani, de la cersetorii din fata bisericii pana la cei mai bogati oameni din parohie, dar atat de multi nu indraznise sa isi doreasca nimeni.

(Apare Personajul in negru care, in liniste, studiaza imaginile.)

Maica Domnului era substituita cu poza unei limuzine de lux, ultimul model. Nimeni nu avea o asemenea masina in tot orasul. În locul praznicelor imparatesti erau reclamele celor mai urmarite emisiuni TV. (Lumina trece de la stanga la dreapta, oprindu-se pe fiecare dintre cele douasprezece imagini). La televizor erau atenti. Televizorul devenise pentru multi icoana in fata careia stateau tot timpul liber. Televizorul avea in capiste pozitia pe care o merita.

Cei doisprezece apostoli erau inlocuiti cu cei mai apreciati oameni politici ai zilei. În ei oamenii isi pusesera toata nadejdea. Politica isi recapatase rolul de zeita. În locul Sfintilor Prooroci erau actori cunoscuti, fotomodele aratoase si cantareti celebri. Sfantul Arhanghel Mihail era inlocuit de o sticla de bautura si un cartus de tigari.

(Lumina cade pe Personajul in negru care rade hidos).

ILIE (continua): Binevestitorul Gavriil inlocuit de un bilet castigator la loto si o minge de fotbal. Usile din mijloc, care substituiau usile imparatesti, aveau lipite titlurile celor mai citite ziare si reviste. Deasupra catapetesmei, langa cruce, era o semiluna, semn al intelegerii intre religii, sub care scria cu litere mari; "Veniti aici toti cei patimasi si indestulati!".

(Personajul in negru rade iarasi, aplaudand cu admiratie capistea care acum este luminata toata. Face o reverenta respectuoasa inaintea ei).



SCENA 2

ILIE, PATRONUL (Acelasi decor. Se aude iarasi vocea lui Ilie, care continua...)

ILIE: Noua catapeteasma arata groaznic. Stand in fata ei, nimeni nu se mai putea simti intr-un loc inchinat lui Dumnezeu. La inceput, credinciosii au crezut ca parintele si-a pierdut mintile; doar sotia ii murise de curand. Si totusi parintele tinea slujbele ca inainte, fara nici o schimbare. Nu dadea nici un semn de nebunie. Dupa catava vreme, credinciosii au inceput sa simta nevoia peretelui cu icoane. Ca dupa o predica tainica, ei si-au dat seama ca biserica era singurul spatiu care le dadea posibilitatea de a scapa de framantarile si obsesiile zilnice. Se gandeau chiar sa stranga bani pentru a cumpara o catapeteasma noua.

Într-o seara, un barbat a venit pe ascuns la biserica. Era patronul celui mai mare magazin din oras. Se zicea despre el ca tinea chiar o casa de desfrau, dar nimeni nu putea fi sigur de asta.

(Din dreapta scenei apare patronul, tinand in mana stanga o lumanare mare, de cununie. Priveste in treacat icoanele, si se opreste in fata teancului de bani. Scuipa imaginea cu banii, apoi o loveste cu pumnii.)

PATRONUL (strigand): Bani, bani, bani. M-am saturat de bani. M-am saturat. Nu mai vreau, nu mai pot... Doamne... (impreunandu-si mainile la piept) am nevoie de altceva... am nevoie de Tine. (Se prinde de un colt al catapetesmei pagane si incearca sa o tranteasca jos, dar nu are putere. O mai scuipa odata, apoi pleaca manios.)



SCENA 3

ILIE, PREOTUL, PATRONUL, PATRU CREDINCIOSI, PERSONAJUL ÎN NEGRU.

(Din dreapta scenei se intoarce patronul, impreuna cu alti patru barbati. Patronul aprinde lumanarea pe care o tine in mana. Trag toti cu putere de capiste si o culca la pamant pe scena. În spate vad vechea catapeteasma pe care o privesc cu mirare).

ILIE (continuand povestirea): Patronul a revenit cu alti barbati ca sa darame altarul pagan. Nu le-a fost greu sa surpe capistea idoleasca. Si mare le-a fost mirarea cand au vazut ca vechea catapeteasma se afla inca in biserica. Parintele nu o aruncase. Doar o mutase putin mai in spate, ca sa nu poata fi vazuta de credinciosi. Pana atunci fusese mascata de capiste.

Cand, la lumina palida a lumanarilor, oamenii au vazut icoanele (cei patru credinciosi cad in genunchi, iar patronul se duce la icoana Mantuitorului, o strange in brate si incepe sa planga), au cazut in genunchi. Parca le vedeau pentru prima data (credinciosii, in genunchi, se inchina cu emotie). Icoanele de care aveau atata nevoie se aflau in fata lor. Au inceput sa se roage lacrimand. Parca isi vedeau un copil pierdut. Parca erau copii pierduti ce isi regaseau parintii. Parca gasisera o comoara. Se rugau in soapta suspinand. (Între usile imparatesti se vede figura duhovniceasca a preotului - e Diogene la cincizeci de ani- care deschide usile imparatesti).

Linistea noptii a fost intrerupta de vocea parintelui care, desi batran, se afla la ora aceea tarzie in altar.

PREOTUL (privind spre credinciosi, le spune cu o voce blanda): De cand asteptam clipa aceasta....

(Personajul in negru incearca in zadar sa ridice capistea. Vazand ca nu reuseste, isi da cu pumnii in cap, disperat, si fuge prin stanga scenei. Lumina care cadea pe Ilie se stinge; pentru cateva clipe e luminat doar iconostasul. Lumina se stinge).



SCENA 4

ILIE, PROFESORUL, RALUCA, ANDREI, OANA, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, COPILUL.

(Lumina cade pe Ilie, ca la inceputul scenei 1. El, privind foile pe care le tine in mana, vorbeste).

ILIE: Cam asta e. Cu mici modificari, cred ca ideea e clara.

(Lumina cade pe Personajul in negru, apoi se lumineaza toata scena. O sala de curs in care langa Ilie se afla Oana si Raluca, stand in banci. Profesorul sta la catedra. O clipa de tacere).

PROFESORUL (dand din cap admirativ): Frumos final. Si neasteptat. Ai grija cum dezvolti totul.

RALUCA: Catapeteasma e realizata parca de Hitchcock, imaginea e izbitoare.

PROFESORUL: Da, e de efect. (Ilie se aseaza in banca). Dar pe cat e de originala ideea, pe atat de grijuliu trebuie sa fii la redactare. Stilul trebuie sa fie uniform; stii ca asta e problema ta, nu? (Ilie da din cap afirmativ). Si sa accentuezi nu numai regasirea catapetesmei, ci si tulburarea oamenilor cand vad capistea care le oglindeste mintile. Textul va fi inclus tot in volumul tau, "Visele seminaristului cu ochi albastri", nu?

ILIE: Da, mai definitivez povestirea asta si inca doua capitole si lucrarea e cam gata. O tehnoredactez si v-o aduc.

PROFESORUL: Buna ideea asta cu povestirea unor vise. Daca nu te-ai fi folosit de acest mod de prezentare, puteai fi inteles gresit. Riscai ca cititorii sa se sminteasca, si poate chiar sa lase cartea din mana, daca nu ar fi stiut ca totul este doar un vis.

OANA: Sa ne spuna cum i-a venit ideea.

ILIE: De multa vreme ma framanta faptul ca multi oameni participa prea putin la slujba. Se foiesc, se tot misca, vorbesc intre ei. Altii chiar ies afara. Si asta nu se intampla numai la biserica la care obisnuiesc sa merg.

OANA: Mirenii considera ca, daca au ales viata in lume, au scapat de purtarea crucii.

PROFESORUL: Nu toti.

ILIE: Nu toti, aproape toti. Si asta se intampla de multa vreme, nu e ceva specific zilelor noastre. Ideea mi-a venit de la o pilda din Pateric, pilda care m-a pus pe ganduri.

OANA: Care dintre Paterice?

ILIE: Cel egiptean. La o manastire era un parinte vazator cu duhul. La o slujba a vazut ca unii dintre parintii aflati in biserica nu aveau capete pe umeri. Aveau trupurile fara capete. Iar altii, care nu au putut sa ajunga la slujba, fiind randuiti de staret la diferite ascultari, dar erau cu inima la rugaciune, aveau capetele in biserica. Asa vedea parintele.

OANA: Am citit si eu intamplarea.

RALUCA: Adevarul e ca prin biserici sunt destule trupuri fara capete.

ILIE: Fara sa judec pe nimeni vreau ca prin ceea ce scriu sa atrag putin atentia asupra starii de fapt.

RALUCA: Tie nu-ti zboara mintea cand esti in biserica? Îti amintesti cand am fost la slujba la manastirea Sinaia? Mi-ai zis ca-ti era gandul numai sa ajungem la cota 2000.

PROFESORUL: Vad ca acum, daca ceilalti ne-au parasit si au plecat in pelerinaj, a devenit si Raluca mai infipta. Cand sunt mai multi parca este mai domoala.

ILIE (uitandu-se la Raluca): Da, Raluca, de multe ori imi zboara mintea, dar asta nu inseamna ca e normal ca in biserica mintea sa zboare la tot felul de lucruri. Eu ma lupt cu gandul si, chiar daca e greu, fac tot posibilul pentru a-l aduce inapoi ori de cate ori zboara.

(Batai in usa. Intra Andrei, purtand ochelari cu dioptrii mari, avand mana dreapta bandajata).

ANDREI: Scuzati-ma, am intarziat mult?

PROFESORUL: Intra Andrei! Ce-ai patit la mana?

ANDREI: M-am taiat cind curatam cartofi. Nu-i grav.

PROFESORUL (catre ceilalti): Andrei e ultimul an la Teologie, il cunosc din facultate.

RALUCA: Predati si acolo?

PROFESORUL: Nu, dar am predat pana anul trecut. (Catre Andrei)Ti-am spus ca ceilalti sunt in pelerinaj la manastirile din Oltenia. Noi aveam fiecare cate ceva de facut aici, si nu am putut pleca. Si daca tot nu ne-am dus la manastiri, am stabilit o noua intalnire. Ea e Oana, ea, Raluca si (aratand cu capul spre Ilie), Ilie. Discutam despre faptul ca mintea zboara la rugaciune. În cercul nostru de literatura religioasa creatiile studentilor sunt urmate de comentarii pe marginea ideilor expuse si de multe ori s-a simtit lipsa unui student teolog. Poate te vei apropia de noi, in timp.

RALUCA (dezinvolta): Tie nu iti zboara mintea cand te rogi? Sau, ma rog, toti teologii sunt sfinti?

ILIE: Raluca, ce-i cu tine de zgarii asa?

OANA: A dat azi un interviu sa se angajeze la un ziar si n-au acceptat-o. O sa-i treaca.

(Personajul in negru, pe care nu il vede nimeni, pana acum a stat retras. Acum se duce si ii sopteste ceva Ralucai, care se rasteste la Oana).

RALUCA: Ce ma faci de ras la toata lumea? Da, nu m-au angajat, ei si?

OANA: Iarta-ma, n-am vrut sa te supar.

PROFESORUL: Raluca, nu mai fi rautacioasa !

(Se aud impuscaturi de mitraliera din ce in ce mai aproape).

Toti in afara de Personajul in negru privesc spre usa mirati. Usa se deschide si intra copilul portarului cu o arma de jucarie cu simulator de sunete. În urma lui se aud pasi. Intra in sala si portarul).

PORTARUL: Iertati-ma, domnu' profesor. A fost ieri ziua lui si i-a adus unchi-su asta. Ca are bani. Si desi i-am zis sa stea langa mine linistit la poarta, mi-a scapat.

PROFESORUL: Nu-i nimic. Asa sunt copiii.

(Personajul in negru ii sopteste ceva portarului care ii da doua palme copilului).

PORTARUL: Na, ma, sa fii cuminte altadata. Cand i-oi zice lui ma-ta ca m-ai facut de rusine...Scuzati-ma...

(Portarul si copilul ies pe usa).

PROFESORUL (catre Andrei): Îmi pare rau ca nu ai auzit povestea lui Ilie. Zi, Andrei, ce trebuie sa facem ca sa nu ne mai zboare mintea?

ANDREI: Mintea omeneasca e greu de stapanit. De aceea zboara atat de usor. Dar, de cate ori zboara, in clipa in care ne dam seama ca ne gandim la altceva, cu putin efort, trebuie sa incercam sa o aducem inapoi. Chiar si sfintilor li s-a intamplat sa le zboare mintea la rugaciune. Dar, daca ne rugam mult si des, incetul cu incetul mintea se aduna. Asa cum un sportiv isi stapaneste trupul, asa un om care se roaga lui Dumnezeu ajunge sa isi stapaneasca mintea. Si cu cat sporesti in rugaciune, cu atat gandurile care iti rapesc mintea sunt mai rare.

OANA: Da, mintea nu zboara numai cand te rogi in biserica, ci oriunde te-ai ruga. Dar daca ai rabdare si te rogi mai mult mintea se linisteste.

PROFESORUL: Pacat ca Andrei n-a ascultat ce-a prezentat Ilie. Sunt curios cum i s-ar fi parut capistea pagana. (Catre Ilie): Desi in nici o biserica situatia nu este ca in textul tau, caci mai exista credinciosi care sunt atenti la slujbe, e bine ca ai exagerat. Pentru ca impactul este mai mare. Oamenii inteleg prea putin importanta rugaciunii. Am impresia ca multi dintre cei care vin duminica la Liturghie nu isi dau seama la ce participa. Liturghia nu se face doar pentru folosul preotului, ci mai ales pentru folosul credinciosilor.

OANA: Sunt oameni care, vazand un meci de fotbal, mor si invie de cateva ori pana la sfarsitul jocului, sau care vazand un film de dragoste plang cu lacrimi, iar cand vin la biserica parca ar sta in cusca. De-abia asteapta sa se termine slujba.

ANDREI: Ucigatoare amorteala sufleteasca. Daca preotul le-ar imparti bani, ar juca de bucurie. Daca le-ar da mancare sau haine, ar fi tare multumiti. Si cand te gandesti ca preotul le poate da ce este mai de pret in lumea asta, chiar Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos, si totusi nu-i intereseaza...

ILIE: Ce sa vorbim despre impartasanie, ei nu inteleg nici macar ce mare minune este rugaciunea. Tu, om, te adresezi lui Dumnezeu. Tu, om, vorbesti cu Creatorul Universului. Tu, om, stai in fata Maicii Domnului. Ce poate fi mai minunat? Rugaciunea, intai de toate, este o intalnire. De fapt numai rugaciunea care este o intalnire este rugaciune. Cand stai si bolborosesti cu gura, fiind cu mintea aiurea, nu te rogi.

RALUCA: Nu mi-am dat seama pana acum. Ai dreptate. Rugaciunea este o minune chiar si numai pentru ca te pune in fata lui Dumnezeu, a sfintilor sau a ingerilor. Indiferent de ceea ce ceri in rugaciune, cineva te asculta. Cineva e de fata. Rugaciunea poate umple golul din inimile atator oameni care sufera de singuratate.

ANDREI: Am prieteni care vor sa duca o viata crestina. Ajuta saracii, ajuta bolnavii, fac bine altora, dar se roaga foarte putin. Nu inteleg ca cel mai important lucru in viata este sa traiesti dupa voia lui Dumnezeu. Si daca nu ne rugam, daca nu vorbim cu Dumnezeu, degeaba ne numim crestini.

RALUCA: Si Dumnezeu cum raspunde cand Îi vorbim?

ANDREI: La fiecare rugaciune pe care o spunem, Dumnezeu ne raspunde. Nu exista rugaciune fara raspuns. Dar oamenii cer de multe ori lucruri care nu sunt de folos. Si Dumnezeu, daca le-ar da ceea ce cer, le-ar face rau.

OANA (intrerupandu-l): Daca un copil ii cere tatalui sau un topor ca sa se joace cu el, evident ca nu primeste nimic.

ANDREI: Mai mult. Dumnezeu, cand Îi cerem lucruri nefolositoare, nu numai ca nu ni le da si prin aceasta ne face un mare bine, ci ne daruieste ceea ce ne trebuie cu adevarat. Parintele Ceresc nu va raspunde niciodata mecanic la cererile noastre, dandu-ne otrava daca ii cerem.

RALUCA (oftand): Si totusi, parca de multe ori nu ne da nici ceea ce ne este de folos...

ILIE: Înseamna ca nu ne poarta de grija. Înseamna ca nu ne iubeste. Înseamna ca nu e bun. Înseamna ca nu e Dumnezeu. Ai grija, e foarte important modul in care te raportezi la Dumnezeu. Daca te rogi Celui care te iubeste, sigur te va ajuta. Trebuie sa pricepem: Dumnezeu ne iubeste si ne vrea binele...

(Se aud batai in usa. Intra portarul.)

PORTARUL (catre profesor): Iertati-ma, m-a rugat decanul, poate gasesc ceva baieti sa ajute la descarcat niste materiale.

PROFESORUL: Mai e decanul in facultate?

PORTARUL: Da, la parter.

PROFESORUL: Ilie, vino cu mine. (Catre Andrei) Tu, cu mana bandajata, ramai aici. Oana, vezi ce parere are despre povestea ta cu tara calugarilor.

RALUCA: Pot veni si eu?

PROFESORUL: Haide.

(Ies pe usa. În sala raman doar Andrei si Oana).





ACTUL II

SCENA 1

ANDREI, OANA

(Andrei se plimba prin sala).

ANDREI: Despre ce poveste vorbea domnul Mihailescu?

OANA (zambind): O poveste pe care le-am spus-o data trecuta. Despre o tara in care cei mai multi oameni se calugaresc.

ANDREI (incitat): Spune-mi-o si mie. Si pe mine ma bat asemenea ganduri.

OANA: Nu stiu daca ai s-o intelegi cum trebuie.

ANDREI: Vedem pe urma.

OANA: E o poveste despre roadele dragostei dintre doi oameni care traiesc intr-o tara in care casatoria este inteleasa asa cum trebuie. Casatoria ca unire a a doi oameni care se iubesc si vor sa Îl slujeasca pe Dumnezeu sprijinindu-se unul pe altul pe calea mantuirii.

ANDREI (ironic): Ai reprodus destul de bine definitia din cursul de liturgica.

OANA: Teoretic asa e casatoria si la noi. Numai ca, practic, multi oameni se casatoresc din tot felul de motive care nu stau in picioare. Unul dintre ele fiind dobandirea unei situatii materiale mai bune, de exemplu.

ANDREI: Si in poveste?

OANA: În tara respectiva au trait, cu multa vreme in urma, doi oameni care s-au iubit mult, mult de tot. Dragostea lor i-a convins ca trebuie sa faca tot ce le sta in putinta pentru ca parerea oamenilor despre nunta sa se schimbe. Pana la ei, si acolo oamenii intelegeau nunta cum o inteleg majoritatea dintre noi. Iar exceptiile nu aveau curajul sa isi spuna parerile in public.

ANDREI: Ce pareri?

OANA: Ca nunta este atat de pretioasa, ca taina ei este atat de mare, incat cei care se casatoresc fara sa se iubeasca fac un pacat ireparabil. Si eroii din poveste au avut acest curaj: de a vorbi despre adevarata nunta, in care doi oameni gasesc in dragostea lor si in harul lui Dumnezeu puterea de a se jertfi pentru binele celorlalti.

ANDREI: Casatoria ca jertfa?

OANA: De ce nu? Oare pe doi oameni, daca sunt casatoriti, ii opreste ceva de a se ruga cat mai mult? Sau de a posti? Sau de a-i ajuta pe saraci si pe bolnavi?

ANDREI: Totusi nimeni nu se casatoreste pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

OANA: Asta e parerea ta. Stii bine ca nu toti au chemare spre calugarie. Ce facem cu ceilalti, care au chemare spre casatorie? Cine are dreptul sa le refuze slujirea lui Dumnezeu prin casatorie? Cine are dreptul sa-i convinga ca de fapt casatoria e doar o eschivare de la o viata crestina autentica?

ANDREI (domolind-o): Te-ai cam inflacarat. Vezi lucrurile prea in roz. Pentru ca asa vrei sa le vezi, nu pentru ca asa sunt ele. Unii dintre cei care vor sa se calugareasca sesizeaza ca in familie sunt doar frumuseti imaginare, e vorba doar de o spiritualitate fantomatica.

OANA: Asta pentru ca ei vor sa se calugareasca ca sa fuga de lume, pentru ca nu au stiut sa ii faca fata. Nu pentru ca au ales intre slujirea lui Dumnezeu in manastire si slujirea lui Dumnezeu in familie. Adevaratii calugari nu sunt lasi, adevaratii calugari nu dispretuiesc casatoria.

ANDREI (dandu-si seama ca Oana are dreptate): Stii cine a hotarat ca preotii din lume sa aiba voie sa se calugareasca?

OANA: Nu au avut voie de la inceput?

ANDREI: Ba da, dar prin secolul al IV-lea a avut loc un sinod la care episcopii au pus problema celibatului preotesc. Si cand aproape toti erau de acord cu celibatul, un pustnic renumit, Pafnutie, si-a spus punctul de vedere. Ca nunta e sfanta in toate si ca familia nu numai ca nu il impiedica pe preot sa-si exercite misiunea, ba chiar il ajuta. Deoarece cunoscand problemele vietii de familie din propria experienta poate face fata problemelor puse de credinciosi.

OANA: Asa spune si tatal meu, dupa ani buni de preotie, ca familia l-a ajutat si il ajuta mult...

ANDREI (mirat): Tatal tau? E preot? Asta explica multe.

OANA: E preot. La tara. E adevarat, faptul ca el este sot si tata implica o sumedenie de responsabilitati, o mare parte a timpului sau fiind dedicata familiei. Dar acest timp nu este deloc pierdut. Fiind un sot bun si un tata bun, nu numai ca este un model viu pentru oameni, dar poate si sa ii invete pe altii sa aduca linistea si intelegerea in casele lor.

ANDREI: Revino la poveste ! Ce s-a intamplat in tara calugarilor?

OANA: Oamenii n-au mai avut curajul sa se casatoreasca din interes. Preferau sa se calugareasca, considerand ca e mai bine sa te lupti cu propriile slabiciuni in manastire decat sa intemeiezi o familie al carei fundament, dragostea, lipseste. Apropo, stii ce zicea Nae Ionescu despre casatorie?

ANDREI: Ce zicea?

OANA: Ca materia care se sfinteste in taina nuntii, cum e la Botez apa, la Maslu uleiul, la nunta lipseste. Ca ceea ce se sfinteste la nunta ar fi iubirea celor doi. Daca iubirea celor doi, adica materia nuntii, lipseste, in realitate nunta nu poate avea loc. Daca doi oameni nu se iubesc, nici o slujba, nici macar Dumnezeu nu ii poate forta sa se iubeasca.

ANDREI: De asta sunt atatea divorturi. Interesanta parerea filozofului... Chiar daca, in rare cazuri, casatoria schimba radical in bine relatia dintre doi oameni, de multe ori, daca iubirea lipseste, relatia se destrama. De asta au divortat si parintii mei.

OANA: Îmi pare rau pentru tine.

ANDREI (ingandurat): Ma gandesc oare cat de mult m-a marcat pe mine neintelegerea lor. Pina sa dau la facultate, anii de liceu pentru mine au fost un chin. Scandaluri, certuri, chiar si batai. Mama de-abia a rezistat. A facut tot ce i-a stat in putinta pentru a evita divortul. Dar tot a parasit-o tata, care imediat a uitat cu totul de noi.

OANA: E firesc ca experienta aceasta trista sa te faca sa vezi familia in negru.

ANDREI: Nu stiu cum poate fi o altfel de familie. Am auzit multe, dar mi-e greu sa am incredere in familie.

OANA: Nu, familia nu e cum crezi. Fratele meu s-a calugarit la Manastirea Sihastria fericit ca si-a gasit chemarea, fericit ca a intalnit sensul vietii sale in monahism. Dar, de cate ori ne-a scris, cu cati prieteni care au trecut pe acolo a vorbit, niciodata nu a avut vreun gand de dispret fata de nunta.

ANDREI: Da, cei care dispretuiesc nunta stau sub osanda canoanelor bisericesti.

OANA: Mihai, asa il chema, acum se numeste Varsanufie, a plecat la manastire pentru ca acolo a gasit ceea ce sufletul sau cauta: intre frumusetea manastirii si frumusetea familiei a ales-o pe cea dintai, fara a o dispretui pe cea de-a doua.

ANDREI: Tatal vostru ce-a zis? L-a lasat sa plece?

OANA: Tatal i-a zis: "Baiete, daca nu ai fi inteles cate ceva despre frumusetea familiei, daca erai un fricos si daca fugeai de lume in manastire, martor mi-e Dumnezeu ca nu te-as fi lasat".

ANDREI: Greu cuvant.

OANA: "Dar pentru ca stiu ca poti fi un vas al lui Dumnezeu, atat in lume cat si in manastire, ai toata binecuvantarea mea de a alege singur".

ANDREI: As vrea sa il cunosc pe tatal tau!

OANA: Cred ca ti-ar fi de folos.

ANDREI: Mai spune-mi cate ceva despre el.

(Oana trece langa Andrei, in partea stanga a scenei).

OANA: Îti spun. Ceva ce o sa-ti placa sigur. Mai mult decat povestioara despre tara calugarilor.



SCENA 2

OANA, ANDREI, TATAL OANEI, ICONARUL

(Lumina cade pe Oana si Andrei, in stanga scenei. În dreapta intuneric).

OANA: Tatal meu a avut o copilarie trista. Ramas orfan de mic, nu a apucat sa isi cunoasca parintii.

ANDREI: Eu credeam ca parerea pe care o are despre familie se datoreaza parintilor sai.

OANA: A fost crescut de bunica lui, o femeie deosebita, care i-a aratat toata dragostea ei. Cand batrana a raposat, tata a cazut in disperare. Batrana ii fusese si mama si tata. O vreme nu a vorbit cu nimeni. Nici la biserica nu-l mai vedeau oamenii. Încetul cu incetul, tata se rupea de toti si de toate. Suferinta il insingura. I se parea ca Dumnezeu l-a parasit. Si atunci L-a parasit si el pe Dumnezeu. Nu se mai ruga deloc.

(În dreapta scenei, luminat slab, intr-o camera mica, sta tatal fetei. E Diogene intinerit cam la 20 de ani, imbracat in haine de casa. Pe un perete o icoana mare cu Învierea Domnului).

Pana cand, odata, fiind in culmea deznadejdii, tata a inceput sa se roage cu disperare: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? Pentru ce? Dumnezeule, unde esti? Nu ma lasa sa mor de atata suferinta..."

(În timp ce Oana reda cuvintele tatalui ei, acesta se intoarce cu fata spre icoana, cu spatele la spectatori, si ridica mainile spre cer).

TATAL OANEI: Dumnezeule, ajuta-ma!...

(Se aud batai la usa. Tatal trage zavorul. În casa intra iconarul, ii da un pachet, il bate prieteneste pe umar si pleaca repede. Tatal inchide usa).

OANA (continua): Si cand disperarea si singuratatea erau gata sa-l copleseasca, a auzit pe cineva batand la usa. Era iconarul satului. Iconarul era nasul de botez al tatalui meu. Îl stia de mic, ii stia sufletul. Facuse tot ce-i statuse in putinta ca sa il ajute sa biruie tristetea. Dar cuvintele lui au ramas fara raspuns. Atunci, amintindu-si cu cata evlavie il asculta tatal meu, in copilarie, cand ii citea din Vietile Sfintilor, l-a supus unui veritabil examen de constiinta. (Tatal desface pachetul. În pachet se afla o icoana mare lunga cam de un metru. Omul este uimit de ce vede in icoana). Exact cand deznadejdea era gata sa-l nimiceasca, i-a adus un fel de icoana stranie.

ANDREI: O icoana? Ca sa il ajute? Vreo icoana facatoare de minuni?

OANA: Nu. Nu era nici macar o icoana obisnuita. Era o icoana in care era reprezentat chiar tatal meu. (Omul ia icoana in mana, se freaca la ochi, nu-i vine a crede ca are in fata ochilor asa ceva).

ANDREI: Ce-ai spus?

OANA: Tata, cand a privit icoana, statea si nu intelegea. Pe icoana nu era scris numele celui reprezentat. Dar chipul din imagine semana enorm cu propria sa fata. Vesmintele celui din icoana erau asemenea hainelor de sarbatoare ale tatalui meu. Tata era foarte framantat.

(Omul ia o oglinda inramata de marimea icoanei din perete si o aseaza pe masa. Sta in asa fel incat din sala sa se vada atat icoana - ce se afla pe masa langa oglinda - cat si imaginea reflectata de oglinda. Apoi, dupa cateva clipe, intoarce oglinda si icoana ca sa le vada cat mai bine. Cu coatele pe masa, ia oglinda in stanga si icoana in dreapta. Se uita pe rand la ele).

OANA (continua): Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile iconarului, tata a inteles ca orice crestin este chemat la sfintenie. Oricat de mari ar fi incercarile prin care trecem, Dumnezeu ne da puterea sa le depasim. Sfintenia nu se dobandeste calcand pe covoare de flori. Ci ducand crucea incercarilor. Tata a luat oglinda din perete si a pus-o langa icoana. S-a uitat la ambele chipuri. Cel din oglinda te respingea, cel din icoana te atragea. Si-a dat seama ca are de ales intre doua cai: calea oglinzii si calea icoanei. Calea in care te lasi modelat de nimicnicia lumii acesteia si calea in care te lasi modelat de Dumnezeu.

(Omul aseaza icoana pe masa si lasa oglinda. Pune oglinda langa icoana).

Stia ca pe calea oglinzii a ajuns la disperare.

(Omul da un pumn in oglinda si o sparge. Cioburile raman in rama). Si atunci a spart oglinda. S-a pus in genunchi in fata unei icoane cu Învierea Domnului pe care o avea in camera (omul ingenunchiaza in fata icoanei) si s-a rugat: "Doamne, prea mult Te-am parasit. Fa-ma al Tau ! Fara Tine mor! Nu ma lasa! Cheama-ma din nou in Biserica Ta!". Dupa rugaciune s-a intors la icoana primita si si-a dat seama ca ea nu era altceva decat o scrisoare in culori. O scrisoare care trebuia citita o singura data. Si i-a dat foc. (Omul ia o lumanare si da foc icoanei. Tine icoana care arde in mana sa).

Pentru el, icoana primita a fost o revelatie, o minune. (Accentuand). Si-a dat seama ca singurul lucru care il poate implini, in fata tuturor incercarilor si greutatilor vietii, este sa traiasca pentru Dumnezeu. Si-a dat seama ca Dumnezeu este Cel care da implinirea oricarei vieti.



SCENA 3

ANDREI, OANA, PORTARUL, COPILUL, PERSONAJUL ÎN NEGRU, FEMEIA DE SERVICIU

ANDREI: E tulburator ce-mi spui. Convertirea lui e parca scoasa din carti. E aproape de necrezut. Pare poveste curata. Si cum a ajuns preot?

OANA: Cand si-a dat seama ca nu era singurul care a fost lovit de deznadejde si de singuratate, cand si-a dat seama cata nevoie au oamenii de cineva care sa ii apropie de Dumnezeu, a hotarat sa faca scoala de preoti. Si, in cativa ani, a luat locul parintelui batran din satul nostru.

ANDREI: Vreau neaparat sa il cunosc pe tatal tau. Stii, cand ai inceput sa vorbesti despre tara calugarilor, te-am privit cu oarecare neincredere. Credeam ca esti o filoloaga care vrea sa se bage unde nu ii fierbe oala.

OANA: Filoloaga incerc sa fiu...

ANDREI: Si iconarul... ce idee extraordinara a avut...

OANA: Vezi pana unde poate duce iubirea pentru celalalt? Ideea cu icoana aceea i-a venit numai din prea multa grija si dragoste pe care o avea fata de tata.

ANDREI: Si dragostea a fost simtita si rasplatita pe masura. Cat de mult s-a bucurat iconarul afland ca finul sau a devenit preot... A apucat sa il vada, nu?

OANA: Da, mai traieste si astazi. E un om cu totul deosebit. Îmi dau seama ca fapta lui de altadata seamana izbitor cu modul in care parintele din povestea lui Ilie a stiut sa ii aduca pe credinciosi pe drumul cel bun. Un mod extrem de riscant, dar pentru ca a izvorat dintr-o inima plina de dragoste a dat roade.

ANDREI: Eu nu am prins povestea lui Ilie, si nu stiu la ce te referi. Întoarcerea tatalui tau mi se pare cutremuratoare mai ales prin faptul ca e reala.

OANA: Cu aceeasi iubire arzatoare ar trebui sa vegheze orice nas asupra finului sau, orice parinte asupra copiilor sai, orice sot asupra sotiei lui.

ANDREI: Si orice preot asupra turmei sale...

OANA: Nu e o utopie, e iubirea pe care ne-o cere Hristos. Si chiar daca trebuie sa o aratam prin lucruri care par banale, care nu par iesite din comun, aceasta se datoreaza smereniei care insoteste iubirea adevarata. De multe ori cei care cauta metode originale pentru a-si arata iubirea o fac nu din prea plinul dragostei, ci tocmai pentru a masca putinatatea sentimentelor. În timp ce oamenii care iubesc smerit, cu cat dragostea lor pare mai ascunsa, cu atat e simtita mai puternic. Si tocmai acesti oameni, printre care se numara si nasul tatalui meu, sunt capabili de faptele cele mai originale atunci cand situatia o cere. Dar aceasta originalitate e dovada nu a unui suflet mandru si dornic de a iesi in evidenta cu orice pret, ci dovada unei inimi care sangereaza pentru nevoile aproapelui.

ANDREI: Îmi pare bine ca discutam lucruri atat de serioase. Nu prea aveam stare sa imi spui povesti.

OANA: Povestea despre tara calugarilor e foarte serioasa. Desi nu am timp sa ti-o spun acum, dupa atatea paranteze, iti spun ce anume vroiam sa transmit prin ea. Ca desi aparent inversez ierarhia dintre casatorie si calugarie, descrierea pe care o fac nuntii nu numai ca nu dauneaza monahismului, ci dimpotriva. Daca ai citi ce am scris ai vedea nu numai ca nu ponegresc calugaria, ca nici un crestin nu are dreptul sa faca asa ceva, ci chiar sustin ca e o crima ca cei care au chemare spre monahism sa ramana in lume. Fiecare sa traiasca potrivit chemarii sale.

Imaginea nuntii din poveste -cu soti care se pregatesc pentru nunta in post si rugaciune, care se jertfesc pentru folosul celorlalti, care pun binele aproapelui deasupra binelui propriu- e imaginea nuntii crestine asa cum ar trebui sa fie inteleasa de catre toti. Din moment ce exista conceptia ca toti cei care vor sa traiasca pentru Dumnezeu se calugaresc, povestea mea incearca sa dovedeasca contrariul.

ANDREI: Nunta din povestea ta e zidita din caramizile monahismului. E adevarat, o poveste e doar o poveste, dar tara calugarilor e absolut utopica.

OANA: Evident ca e utopica, insa daca viata familiei din poveste o vezi zidita din caramizile monahale, te inseli. Ce a fost mai intai? Familia crestina sau manastirea? Stii bine ca mai intai a fost familia.

ANDREI: Da, manastirile au aparut mai tarziu.

OANA: Chiar daca familia crestina si-a pierdut din importanta, si-a pierdut din stralucire, nu inseamna ca, daca o apreciem la justa ei valoare, o altoim cu monahismul.

ANDREI: Fie, ai dreptate.

OANA: Se poate trai crestineste in lume. E greu, e dificil, dar nu imposibil.

ANDREI: Sfantului Antonie cel Mare i s-a descoperit ca in vremea sa traia un medic care canta "Sfinte Dumnezeule" alaturi de cetele ingeresti.

OANA: Iar Sfantului Macarie cel Mare i s-a descoperit ca erau in lume doua femei care ii depaseau masura duhovniceasca.

ANDREI: Exemplele sunt multe.

OANA: Atunci?

(Femeia de serviciu deschide usa, cu o matura intr-o mana si cu o galeata in cealalta).

FEMEIA DE SERVICIU: Porumbeilor, pot sa matur?

OANA: Nu, se intoarce imediat domnul profesor Mihailescu cu studentii.

FEMEIA DE SERVICIU: A, e marti (face un semn cu mana), e cercul ala.

(Înainte sa inchida usa, prin spatele ei intra in sala Personajul in negru).

ANDREI: E bine sa ma mai gandesc cu calugaria.

OANA: Neaparat.

(Personajul in negru se apropie cu un lant mare de cei doi. Ei nu il vad. Un capat al lantului il prinde de piciorul stang al lui Andrei, iar celalalt capat vrea sa il prinda de piciorul ei).

ANDREI: Ne-am luat cu povestile si nu am apucat sa observ cat esti de frumoasa.

OANA: Atunci hai sa mai spunem povesti, pana se intorc ceilalti, si dupa aceea vei avea si altceva de observat.

ANDREI: Tu de ce ai scris povestea despre casatorie? Fii sincera ! Nu pentru ca te gandesti la maritis? (O ia de mana. Personajul in negru incearca sa lege piciorul drept al Oanei de lant, fara sa reuseasca).

OANA: Nu. În nici un caz. (Îsi trage mana dintr-a lui Andrei). Ci pentru ca...

ANDREI (intrerupand-o): Oana, tu crezi ca viata de familie e asa cum ti-o imaginezi tu? Sunt curios cum vei vedea nunta dupa ce te mariti, dupa ce te lovesti de greutatile gospodariei. Spala haine, fa mancare, ai grija de copii...

OANA: Sunt maritata, omule! (Îi arata verigheta de pe deget). Nu vezi?

ANDREI (apropiindu-si capul de mana ei): E verigheta? E adevarata?

OANA: Nu, e falsa. Bineinteles ca e adevarata. Asa ca stiu cum e cu gatitul si cu spalatul. Iar despre copii (se uita la ceas) am o fetita. Acum o ia sotul meu de la gradinita.

ANDREI (surprins): Nu-mi vine sa cred ca ai copil.

OANA: Al doilea e pe drum.

(Lantul pe care il avea Andrei legat in jurul piciorului se desface).

ANDREI: Credeam ca oamenii au o parere buna despre casatorie numai inainte de a face acest pas riscant. Stii cum e vorba: dupa luna de miere urmeaza butoiul cu mizerie.

OANA: Stiu exact cum e vorba, dar stiu ca pentru mine nu e valabila. Eu nu m-am maritat pentru o luna de miere, ci pentru o viata in care apar si bucurii si incercari, toate cu voia lui Dumnezeu.

ANDREI: Pesemne ca, daca nu vorbesti din carti, vorbele tale au greutate.

OANA: Stii, cand cant la vioara si ma gandesc la familia mea…

ANDREI (nu o lasa sa termine): Canti la vioara?

OANA: Am luat lectii prin liceu. (Aratand spre o cutie in care se afla o vioara). De atunci o am.

ANDREI: Îmi place mult vioara. Te rog, canta ceva.

OANA: Cum sa cant? Nu am timp sa cant. Ceilalti se intorc imediat.

ANDREI (insistent): Canta pana vin.

OANA: Ce vrei sa cant?

ANDREI: Balada lui Porumbescu. De cate ori o ascult mi se topeste sufletul.

(Oana se indreapta spre vioara. Personajul in negru o ia inaintea ei in mana, o priveste si o pune la loc. Oana se freaca la ochi).

OANA: Cred ca sunt obosita. Nu mai vad bine.

(Ia vioara si incepe sa cante Balada. Dupa cateva minute intra pe rand copilul, portarul, profesorul, apoi Ilie si Raluca. Cortina se trage. Melodia continua. Actul se termina si incepe pauza.

Spre sfarsitul pauzei apare pe scena Diogene, acum imbatranit, pe la vreo 50 de ani. Se aude cum ii bate inima; bataile sunt ceva mai rare decat la aparitia trecuta. Felinarul il tine un pic mai jos. Coboara intre spectatori, cautand in continuare ceva. Iese pe la iesirea spectatorilor.)



ACTUL III

SCENA 1

VULTURII AURII, COPILUL, TATAL SAU, PRIMUL TARAN, AL DOILEA TARAN

(Pe scena se afla vreo sase oameni imbracati in vulturi negri. Dorm pe un colt de stanca. Trei dintre ei, vulturii masculi, sunt putini mai mari decat femelele lor si au aripa dreapta aurie. Femelele au aripa stanga de aceeasi culoare, care la lumina lunii straluceste puternic. Bate vantul. La un moment dat peste ei un copil arunca o plasa mare, pescareasca. Încearca sa scape, dar imediat peste plasa sunt aruncate niste paturi. Vulturii tipa).

COPILUL (vine in prim-plan-ul scenei si striga bucuros): Am reusit, am reusit, am aruncat plasa bine. De acum ma voi putea juca cu vulturii aurii. De acum ii voi vedea in fiecare zi.

(Copilul sta cu spatele la taranii care scot repede dintr-o desaga topoare, cu care omoara primul vultur).

PRIMUL TARAN: Mi-e mila de ei. Nu e nevoie sa ii omoram si pe ceilalti. E de ajuns sa le taiem aripa aurie.

(Copilul se intoarce mirat spre ceilalti, se apuca cu mainile de cap si striga:)

COPILUL: Nu, tata, nu... De ce m-ai mintit? (Sare la tatal sau si vrea sa ii smulga toporul. Tatal ii da o palma si il tranteste la pamant.)

TATAL: Stii bine ca daca ti-as fi spus ca vreau sa ii omor nu m-ai fi ajutat sa ii prind. Si noi nu ne puteam sui aici fara sa facem zgomot. (Ironic) Multumesc pentru ajutor. (Catre ceilalti) Da, nu e nevoie sa ii omoram. O sa moara singuri dupa ce le taiem aripile...

(Ei taie aripile pasarilor cu multa grija, ca nu cumva sa fie apucati de ciocurile ascutite. Pasarile fac un zgomot asurzitor.)

AL DOILEA TARAN: Si mie imi era mila sa ii omor.

TATAL: Dar banii i-ai primit, nu? Nu de mila ii las in viata, vreau sa stiu ca se chinuie, vreau sa stiu ca ii fac sa sufere asa cum m-au facut si ei pe mine.

AL DOILEA TARAN: Ce te-a apucat, omule? Nu esti in toate mintile? Ce ti-au facut sarmanele pasari?

TATAL: În fiecare an, cand se apropia ziua mea de nastere, ii vedeam zburand spre Muntele Linistii. Si faptul ca mergeau sa moara acolo imi aducea aminte de propria moarte.

(Tatal e atent la ce vorbeste si intr-o secunda de neatentie un vultur il ciupeste de brat.)

TATAL (urland): M-a prins, ticalosul. Dati-mi ceva sa imi leg bratul, mi-a dat sangele. Nu te omor, monstrule, nu te omor. Sunt mai puternic decat tine...

(Primul taran il leaga la mana.)

TATAL: În fiecare an ei imi aduceau aminte de moarte. Si mi se facea frica. Nu vreau sa stiu ca o sa mor. Mi-e groaza de moarte. Vreau sa ma bucur de viata. (Strigand) De viata...

PRIMUL TARAN: Omule, dar nimeni nu e nemuritor pe pamant, oricum ai sa mori.

AL DOILEA TARAN: Si oricum, de vulturi nu vei scapa. De sase ani asteptam sa ii prindem, si abia acum am reusit. E prima oara cand s-au oprit aproape de noi. O sa vezi vulturi si de aici inainte o sa ii vezi pe urmatorii, in fiecare an.

TATAL: Dar am bucuria ca m-am razbunat pe ei. Ia uite cum se zvarcolesc. O, ce dulce e gustul razbunarii. Ma simt ca la un mare ospat... Si cand ma gandesc cati bani o sa scot pe aripile astea...

(Cei doi tarani strang aripile aurii intr-un sac mare. Tatal il ia pe copil de mana si il taraste cu forta spre fundalul scenei. Se vad doar vulturii, zbatandu-se.)



SCENA 2

OANA, VULTURII AURII

(Vulturii stau in jurul unei pasari care a murit. Se aude glasul Oanei.)

OANA (povestind cu voce trista): Se spune ca, departe, exista un loc foarte frumos, in care traiesc vulturii aurii. Nu au toate penele de aceasta culoare nobila, ci numai o aripa; masculii pe cea dreapta, iar femelele pe cea stanga. An de an, pe masura ce puii cresc, parintii batrani pleaca in ultima lor calatorie: zboara zile indelungate pana ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si parintii lor.

(Vulturii incearca sa zboare cu o singura aripa. Nu reusesc, dar nici nu cedeaza.)

Si se mai spune ca intr-un an, oprindu-se sa se odihneasca peste noapte, ultima calatorie a pasarilor a fost cat se poate de trista: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugita cursa, de catre niste oameni care credeau ca se vor imbogati vanzand penele care straluceau ca soarele. Au taiat pasarilor preafrumoasele aripi si si le-au agatat la brau, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum sa se tarasca pe jos, ca niste serpi, pana mor. Ce le-a trebuit sa moara in Muntele Linistii?"- a intrebat unul dintre ei, care nu se temea de moarte.

De durere si de amaraciune, vulturii mai slabi au murit imediat. (Mai moare unul dintre vulturi. Cei tari se incapatanau insa sa zboare cu o singura aripa. Falfaiau din ea, cu rabdare, avand o vointa nepamanteana; dar tot nu puteau zbura.

(Mai raman in viata doar doi vulturi.)

Au mai ramas doar o pereche de vulturi, care se gandeau cu tristete: "Ce vor zice la anul puii nostri, care vor veni sa moara langa trupurile noastre, cand vor vedea ca noi nu am fost in stare sa ajungem la Muntele Linistii?"

(Cei doi vulturi se sprijina unul de altul.)

Sprijinindu-se unul de altul, si gandindu-se la urmasii ramasi acasa, cei doi vulturi au simtit cum suferinta incepe sa li se aline. Si stand asa, asteptand parca sa le creasca aripi, ei au simtit ca durerea se preschimba in putere. Da, da, chiar asa: stand lipiti unul langa altul, durerea li se preschimba in putere. Au incercat sa zboare asa; la inceput falfaiau din aripi incet, plini de sfiala. Pe masura ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu doua aripi. Se vedea o singura cruce.

(În timp ce Oana vorbeste, cei doi vulturi dau din aripi, in acelasi timp, si se ridica de la pamant. Se aude un falfait de aripi din ce in ce mai puternic. Zborul se realizeaza cu ajutorul unor cabluri care nu se observa din sala. Se stinge lumina).



SCENA 3

OANA, ANDREI, PROFESORUL, ILIE, RALUCA

PROFESORUL: Faci ce faci si tot despre casatorie scrii.

ILIE: O apologie neconventionala a familiei.

OANA: Nu asta e familia? Un zbor in doi spre Împaratia Linistii, spre Împaratia Cerurilor?

ANDREI: Frumoasa imagine.

OANA: Andrei, nu e doar o imagine, asta e familia. De asta se casatoresc crestinii: pentru ca se iubesc si isi doresc sa se sprijine unul pe altul pe calea mantuirii.

RALUCA: Tu ai avut curajul sa te mariti, de asta poti vorbi despre familie.

OANA: Curaj? Curaj ar fi fost sa raman nemaritata, si sa suport atatea si atatea ispite trupesti. Cred ca daca am fi amanat prea mult nunta, am fi avut mai inainte botezul copilului si abia apoi cununia.

ILIE: Asa a lasat Dumnezeu, ca dragostea dintre doi oameni sa se manifeste si in trup, nu sa ramana un sentiment incarcerat in inima. Bine ca ati avut grija sa primiti binecuvantarea casatoriei inainte de a face dragoste, ca altfel nu stiu daca ai mai fi avut atata elan sa vorbesti despre frumusetea casatoriei.

OANA: Cred ca ai dreptate. Scriu despre frumusetea nuntii pentru ca m-a ajutat Dumnezeu sa merg pe drumul cel bun. Desi nu numai o data m-am aflat la cativa pasi de cadere.

RALUCA: Cred ca Ilie vrea sa spuna ca numai cei care au stat cuminti pana la nunta simt binecuvantarea casatoriei. Atunci ceilalti pentru ce se mai casatoresc, pentru a avea parte de o viata trista?

OANA: Nu, pe cei care au cazut, dar care prin pocainta s-au ridicat, intelegand ca ceea ce li se parea mai inainte dragoste mustea a patima, Dumnezeu ii iarta. Ei primesc binecuvantarea nuntii. Dar, desi pacatele au fost iertate, sufletele au ramas cu o anumita obisnuinta de a trai departe de Biserica.

ILIE: Si le este greu sa duca lupta prin care dobandesc vindecarea. Stiu asta de la sora mea: a intemeiat o familie fara sa isi puna prea mult problema credintei, si acum, dupa ce regreta greselile de dinainte, nu ii e usor sa traiasca asa cum trebuie.

RALUCA: Dar nu e cam exagerata povestea de dragoste in care cei doi se sudeaza unul de celalalt, in care devin una?

PROFESORUL: Dar ce altceva e familia? Îmi spunea un parinte ca atunci cand se casatoresc, mirii sunt ca doua pietre zgrunturoase pe care le pui una langa alta. Dar, dupa o vreme in care ies scantei, pietrele se imbina perfect.

OANA: Numai in rare cazuri mirii se sudeaza perfect de la inceput. Dar nici celelalte cazuri nu sunt deloc triste: sotii isi asuma o lupta de a se smeri unul in fata celuilalt, de a invata sa il asculte pe celalalt. Si Dumnezeu le rasplateste efortul de a se schimba.

PROFESORUL: Si de fapt sudare perfecta nu exista. Întotdeauna este loc pentru mai bine. Niciodata sotii nu se multumesc sa spuna: "Gata, am atins culmea dragostei". Întotdeauna se mai poate face un pas inainte.

RALUCA: Mai ales ca, in multe cazuri, sotii nici macar nu isi pun problema mantuirii. S-au cununat numai pentru spectacolul oferit de ceremonia religioasa.

OANA: De asta si divorteaza atat de multi oameni, pentru ca nu s-au cununat cu gandul de a-L sluji pe Hristos unul alaturi de celalalt.

PROFESORUL: Greutati oricum exista, si pana ce sotii nu isi ridica ochii spre Dumnezeu nu au cum sa reziste. Prefera sa divorteze, crezand ca asa vor scapa de necazuri. Dar de cruce nu poti sa te lepezi. Fugi de unele necazuri, dai de altele mai mari.

ANDREI: Vulturii Oanei nu arata starea de fapt, ci starea ideala la care trebuie sa ajunga sotii.

OANA: Si oricat de bine s-ar intelege, oricat de mult s-ar iubi, nimeni nu ii poate scapa de cruce. Numai ca, atunci cand sotii se iubesc, isi dau putere unul altuia. Asta e taina familiei, puterea iubirii care uda sufletele tot asa cum apa uda florile.

PROFESORUL: Se sprijina unul de celalalt, si zboara impreuna. Pe cat e de scurta povestioara vulturilor aurii, pe atat de clar este simbolul ei.

RALUCA: Totusi nu stiu cat de bine va fi primita povestea Oanei. Oamenii au o cu totul alta intelegere a nuntii.

ANDREI: Mie mi-a spus duhovnicul sa am grija ca, atunci cand voi fi preot, sa nu cad in deznadejde daca lumea nu va vrea sa asculte ceea ce voi spune. A spus ca traim vremuri atat de grele incat e bine daca macar un singur om ma va asculta.

PROFESORUL: Sper sa te asculte mai multi, ca doar mai sunt inca destui credinciosi. Ei, dar vorbele parintelui tau mi-au adus aminte de o povestioara pe care am scris-o in tinerete. Despre un actor care in fiecare duminica spunea acelasi monolog despre moarte, dar nimeni nu il asculta. El, constiincios, tot repeta lucrurile care i se pareau esentiale. În cele din urma, un strain a venit sa il asculte. Si venea la el chiar in fiecare saptamana. La un moment dat, din tara strainului au mai venit si alti oameni care isi doreau sa il asculte pe actor. Dar chiar in ziua in care vaporul lor a ajuns la tarm, actorul a murit. Dupa cateva clipe de tulburare, care a uscat repede primele lacrimi, primul ucenic a luat toiagul actorului si s-a suit pe scena. Era ora la care trebuia sa inceapa spectacolul...

OANA: Cam asa e, daca cineva staruie in marturisirea credintei, incetul cu incetul apar si roadele. Dar ca sa avem ce secera trebuie mai intai sa semanam.

ILIE: Cam astea sunt vremurile: chiar daca putini oameni mai vor sa asculte cuvantul Evangheliei, cata vreme mai sunt oameni insetati de adevar nu trebuie ca propovaduirea sa inceteze.

OANA: Între cei credinciosi si cei necredinciosi e un zid puternic, chiar daca nu se vede. Nu e usor sa ii iubim atat de mult incat sa spargem acest zid.

ANDREI: Si totusi si pentru acesti necredinciosi S-a intrupat Hristos. Sunt rude cu noi, sunt prieteni cu noi, desi se hranesc numai cu materie. Sufletul lor e uscat. Iar zidul nu il spargem noi, il sparge Hristos, daca noi vrem sa fim mainile Sale.

OANA: Daca vrea cineva sa raspandeasca invatatura crestina dupa capul sau nu obtine nici un rezultat. Trebuie sa stie sa vorbeasca pe limba celor pe care vrea sa ii apropie de Dumnezeu.

ANDREI: Asta este extem de important, sa nu ne multumim sa le vorbim celorlalti despre credinta numai ca sa ne facem datoria, numai ca sa avem constiinta impacata. Important este sa vorbim in asa fel incat sa ii castigam.

ILIE: Nu exista o predica standard care sa poata fi tinuta tuturor.

RALUCA: Oamenii nu sunt roboti, fiecare are personalitatea lui.

ANDREI: Si este foarte greu sa le vorbesti in asa fel incat sa inteleaga mesajul crestin in profunzime.

RALUCA: Eu cred ca aici este una dintre problemele zilei de astazi. S-a pierdut contactul dintre Biserica si intelectuali. Biserica le vorbeste in arhaisme si in "limba vechilor cazanii" si ei cauta altceva, au nevoie de altceva.

ILIE: De ce?

RALUCA: Au nevoie de acelasi mesaj, dar spus altfel. De multe ori intelectualii, stand de vorba cu niste preoti care nu s-au ostenit sa citeasca prea mult, au impresia ca lumea credintei e lumea habotnicilor si a incultilor. Ori ei nu se pot regasi intr-o astfel de lume.

ANDREI: Daca ar pune mana astfel de intelectuali pe cartile Sfantului Maxim Marturisitorul ar vedea cat de "inculti" sunt sfintii nostri.

RALUCA: Problema este ca nu pun. Vor sa citeasca ceva mai apropiat de sufletul lor.

ANDREI: Înteleg la ce te referi si intr-un fel sunt de acord cu tine. Ar trebui sa avem si noi preoti care sa isi asume misionarismul printre intelectuali ca pe o adevarata nevointa. Pentru ca nu e usor sa fii unul de-ai lor, cum a fost parintele Steinhardt, si sa ramai al lui Hristos.

ILIE.: Cum zicea Sfantul Apostol Pavel: "M-am facut tuturor toate, ca pe toti sa ii castig pentru Hristos." N-a zis asa?

ANDREI: Cam asa a zis. Numai ca eu nu ma refeream doar la intelectuali. Ci la toti cei care au impresia ca Hristos nu a patimit si pentru ei. Adica la cei care cred ca nu are rost sa se apropie de credinta. Cum sunt majoritatea tinerilor, de exemplu. Si sa nu credeti ca e o nevointa mai mica aceea de a te apropia de tineri decat de intelectuali. Asa cum intelectualii idolatrizeaza ratiunea, asa tinerii idolatrizeaza libertatea patimasa. Si e la fel de de greu sa convertesti un intelectual sau un tanar. Pentru ca zidul care ii desparte de Hristos e la fel de puternic.

RALUCA: E nevoie de un misionarism mai bine organizat.

ANDREI: Nu neaparat mai bine organizat, ci mai jertfelnic. Pentru ca numai daca faci misiune cu iubire jertfelnica ceilalti primesc mesajul pe care il aduci. Sa nu uitam ca la Rusalii, cand Duhul Sfant S-a pogorat peste Sfintii Apostoli, acestia au vorbit in limbi astfel incat sa fie intelesi de catre cei de alte neamuri. Adica nu i-au pus pe altii sa invete limba lor pentru a intelege propovaduirea evanghelica, ci au vorbit astfel incat sa fie intelesi si de catre aceia.

RALUCA: Nu pricep la ce te referi.

ANDREI: La faptul ca acum nu mai trebuie sa vorbim in limbi straine, ci trebuie sa vorbim in limba noastra astfel incat sa fim intelesi de catre cei care, chiar daca sunt din acelasi neam cu noi, sunt reticenti fata de credinta crestina, sustinand ca nu li se potriveste, ca nu e compatibila cu firea lor.

RALUCA: Interesanta talcuire a Rusaliilor.

ILIE: Ceilalti au nevoie sa le vorbim in limba iubirii, sa le vorbim cu o dragoste pe care ei nu o cunosc in mod clar, dar care le va umple inimile.

ANDREI: Daca vrei sa vorbesti despre Hristos, trebuie sa te lepezi de tine si sa te transformi in iubire. E important mesajul, nu faptul ca il duci tu.

RALUCA: Mesajul crestin il duc preotii, noi il primim.

ILIE: Mesajul crestin il duc in primul rand preotii, care nu numai ca savarsesc Sfintele Taine, ci raspandesc si credinta crestina. Dar, fiecare dintre crestini, are asa-numita preotie imparateasca.

RALUCA: Cum adica?

ILIE: Fiecare dintre cei uniti cu Hristos prin Botez trebuie sa facem tot ce putem pentru folosul Bisericii. Avem datoria de a incerca sa vorbim despre credinta celor din jurul nostru.

ANDREI: De ce nu vin mai multi la biserica? Pentru ca sunt predestinati la iad? Evident ca nu. Oricine se poate intoarce la Dumnezeu. Însa multi, mai ales in anii comunismului, si-au atrofiat sensibilitatea duhovniceasca. Mesajul crestin nu mai ajunge pana la ei. Si trebuie ca si noi, dupa putina noastra putere, sa ii ajutam sa isi revina.

ILIE: Chiar daca misiunea invatatoreasca e a preotilor, noi putem, prin exemplul si prin cuvintele noastre, sa-i ajutam pe cei care inca stau departe.

OANA : Fara sa fie nevoie sa ne dam viata. Acum nu mai e ca in primele secole crestine. E mult mai usor. Nu te mai omoara nimeni daca vorbesti despre Hristos.

(Profesorul sta la catedra si ii asculta).

ANDREI: Da, nu te omoara nimeni. Dar desi nu te omoara nimeni, prea putini sunt cei care vorbesc cum trebuie despre credinta in Dumnezeu.

ILIE: Sunt atatia sectanti care vorbesc la colt de strada, care de care mai bun orator, incat oamenii nu prea mai sunt dispusi sa asculte.

PROFESORUL: Nu spune nimeni sa mergeti la colt de strada. Ci in familiile voastre, intre prietenii vostri. Nu e usor.

ANDREI: Pe mama am reusit sa o conving sa se spovedeasca abia dupa doi ani de insistente.

RALUCA: Cati dintre prietenii nostri merg la biserica? Sa nu ne mintim. Prea putini.

ILIE: Daca in tot Bucurestiul ar fi macar cateva sute de studenti care merg la biserica, tot ar fi bine.

ANDREI: Sunt. Pana in cinci sute. Dar sunt mii si mii de studenti care nu vin. Si pe noi ar trebui sa ne mustre constiinta ca nu facem nimic pentru ei.

PROFESORUL: Am ascultat discutia voastra. Ma bucur, Andrei, ca te preocupa atat de mult ce se intampla cu cei din jurul tau. E o comoditate si un pacat sa spui: "Îi las in grija lui Dumnezeu, eu imi vad de viata mea." Profesor fiind, ma asteptam ca, dupa asa-zisa revolutie din '89, sa vad tineretul crestin exprimandu-se cu energie in spatiul cultural religios. Ma asteptam sa vad reviste studentesti bine scrise, sa vad carti scrise de studenti, sa vad manifestari in care sa vorbeasca studentii. Si, nimic. Sau prea putin.

(Batai in usa. Intra femeia de serviciu. Dupa ea, Personajul in negru).

FEMEIA DE SERVICIU: Domnule profesor, e cam tarziu, trebuie sa matur. Mai stati?

(Personajul in negru se duce inspre profesor. Face un gest prin care arata ca ora e tarzie).

PROFESORUL (uitandu-se la ceas): Nu, terminam imediat. (Personajul in negru isi freaca mainile de bucurie). De fapt... (se mai uita o data la ceas). Mai stam, macar zece minute. Faceti alta sala pana atunci.

(Femeia, nervoasa, tranteste usa. Personajul in negru trece prin sala de curs, studiind fetele studentilor).

ANDREI: În perioada interbelica studentii crestini erau mult mai hotarati. Aveau curajul de a se exprima. Situatia de acum nu se poate compara cu cea de atunci.

PROFESORUL: Am asistat la multe conferinte religioase, am asistat la tot felul de intalniri cu studentii si mi se pare ca le lipseste vlaga. Manifestarile organizate de studenti nu exprima, decat in foarte mica masura, pulsul lor. Sau, daca il exprima corect, atunci vai de acest puls...

RALUCA: Vedeti un crestinism specific studentesc?

PROFESORUL: Nu ma intelege gresit. Învatatura Bisericii e una pentru toti. Dar tinerii, cei in care e firesc sa pulseze viata, ar trebui sa fie mult mai activi. Oamenii mari… sunt mult mai greu de schimbat. Nadejdea mea sunteti voi.

ILIE: Si ce asteptati de la noi, domnule profesor?

PROFESORUL: Ca fiecare, cu talantii pe care ii aveti, sa faceti misiune crestina. Cate filme crestine sunt pe ecrane? Nici unul. La televizor? Nici unul. Au fost cateva, le-au dat de cateva ori, or sa le mai dea de sarbatori si gata. Studentii de la Academia de Teatru si Film ar putea sa se pregateasca pentru a fi capabili sa faca ei altele…

OANA: Poate ii invitam odata si aici.

PROFESORUL: Cate ziare si reviste crestine am vazut? Prea putine. La noi in tara nu e nici un ziar crestin de mare tiraj. De ce nu cresc micile tiraje ale ziarelor religioase? Pentru ca nu sunt facute in asa fel incat sa atraga. Nu citesc oamenii? Ba da. Ia vedeti cat de repede se vand reviste ca "Povestea mea" si "Întamplari adevarate". Oamenii citesc numai ce le place. Dar sunt multi care ar vrea sa citeasca ceva religios si nu prea gasesc. Te duci la zece biserici din Bucuresti, la pangar numai doua dintre ele au tiparituri crestine de vanzare.

ILIE: Nu sunt fonduri.

PROFESORUL: Dar fondurile pentru ceea ce apare de unde sunt? Scrieti voi, scrieti bine si tirajele vor creste.

ANDREI: Iertati-ma ca va intrerup. Aici, la cercul dumneavoastra, ati tiparit ceva?

PROFESORUL: Avem, de curand, propria editura. Avem sub tipar doua volume de poezii, o piesa de teatru. Si maine apare primul numar din "Predania"- revista de cultura crestina.

ANDREI: Interesant.

PROFESORUL: Toti se plang ca nu sunt bani. De parca banii Îi lipsesc lui Dumnezeu si nu are de unde sa ne dea. Lipsesc in primul rand valorile. De fapt, ele cu siguranta exista, dar deocamdata se sfiesc sa se exprime. Trebuie ca ele sa inteleaga ca au chemarea de a se exprima.

ANDREI: Lumea are mare nevoie de cultura crestina. Are nevoie de o contragreutate la atata balast de pseudo-cultura. Suntem intoxicati de o lume care Îl alunga pe Dumnezeu. Mass-media oglindeste exact aceasta situatie.

PROFESORUL: Iar noi ne lasam intoxicati. De ce? Trebuie sa punem inceput bun. Trebuie sa incercam sa echilibram situatia.

ANDREI: Exista atat de putina literatura crestina ortodoxa…

(Personajul in negru se duce in spatele Ralucai si isi pune palmele pe urechile fetei. Ea nu mai este atenta la ceilalti.)

PROFESORUL: Unii ortodocsi inteleg gresit viata. Considera ca daca au Biserica, daca au un duhovnic, daca au carti de rugaciuni, nu le mai trebuie nimic. Restul e de aruncat. Cultura nu e buna. Dar Hristos a venit sa transfigureze omul si toate manifestarile acestuia. Nu a venit sa nimiceasca decat pacatul. Omul nu are numai aspiratii religioase.

(Se aude cum suna un telefon mobil. Raluca, careia Personajul in negru ii tine in continuare mainile la urechi, isi scoate telefonul din geanta. Vorbeste putin in soapta).

RALUCA (catre profesor): Iertati-ma, trebuie sa plec.

PROFESORUL: Ca de obicei. Niciodata nu te lasa telefonul in pace.

(Raluca isi ia lucrurile. Iese din sala, fara sa isi dea seama ca Personajul in negru o tine de brat, elegant).



SCENA 4

ANDREI, ILIE, OANA, PROFESORUL

PROFESORUL: Da, e nevoie de o cultura crestina cat mai dezvoltata. Cultura crestina trebuie sa raspunda la multe dintre problemele pe care le pune societatea contemporana.

ILIE: Suntem acuzati ca suntem ramasi in urma, ca ne laudam cu o traditie moarta.

ANDREI: E adevarat, exista opinia potrivit careia credinta crestina ar fi un fel de muzeu cu vechituri, o biblioteca roasa de vreme si atat. Nu este deloc asa. Nimic mai fals. Traditia cu care ne mandrim nu a aparut in intregime in prima suta de ani de la intemeierea Bisericii. Au fost sute si sute de ani in care Sfintii Parinti au dezvoltat, au completat si au lamurit ceea ce fusese afirmat pana la ei. Credinta crestina este una si aceeasi, dar intr-un fel scria Sfantul Justin Martirul si Filozoful, in alt fel Sfantul Grigorie de Nazianz si in alt fel Sfantul Ioan Damaschin. Fiecare dintre ei, folosind cunostintele din vremea sa, a exprimat invatatura ortodoxa. Nu se poate spune ca teologia a evoluat, dar e cert ca exprimarea ei a cunoscut o dezvoltare serioasa.

RALUCA: Si de la Sfintii Parinti pana astazi?

ANDREI: Fiecare generatie, de la Sfintii Parinti pana astazi si pana la sfarsitul lumii, trebuie sa traiasca in mantuitoarea credinta crestina. Sfanta Traditie nu e o comoara pe care o tinem in biblioteca, ci o comoara care ne ajuta sa cunoastem viata adevarata. O comoara pe care trebuie sa o respiram putin cate putin.

RALUCA: De ce nu continua sirul Sfintilor Parinti pana in zilele noastre?

ANDREI: Chiar daca marii luminatori ai Bisericii ce poarta numele de Sfinti Parinti au trait in primul mileniu, de atunci si pana astazi au fost destui sfinti care au dus mai departe duhul dreptei credinte. Biserica a supravietuit si supravietuieste prin sfintii lui Dumnezeu si nu doar prin carti. Cuvantul Domnului ca "litera ucide, iar duhul da viata" poate fi inteles si asa. Ca adevarata credinta trece in Biserica de la om la om si nu de la carte la om.

ILIE: În manastiri duhovnicul nu isi creste ucenicul cu cartea, ci cu viata. Sa nu credeti ca nu am toata evlavia fata de Sfanta Traditie. Dar un teolog care se lauda ca a citit toate Filocaliile, dar nu are dragoste de aproapele, mi se pare mai departe de Dumnezeu decat un credincios care, fara multa carte, incearca sa implineasca ceea ce aude citindu-se din Evanghelie duminica, la Biserica.

ANDREI: Petre Tutea spunea ca este mai valoroasa o femeie credincioasa decat un intelectual necredincios cu nu stiu cate diplome.

OANA: Ai dreptate.

(Profesorul se uita din nou la ceas, si lasa impresia ca piesa se sfarseste.)

ANDREI (aprins): Pana la sfarsitul lumii, Dumnezeu va avea vase alese care vor duce mai departe duhul ortodox. E adevarat: cartile, cand nu le tinem in biblioteca, si cand incercam sa traim asa cum ne invata ele, sunt aur duhovnicesc. Sa ne temem de responsabilitatea care ne apasa si sa aratam ca Traditia nu numai ca nu ne imbatraneste, ci ne face vii. Traditia crestina este viata adevarata si nimic altceva. Cand Mahatma Gandhi al indienilor a spus ca din crestinism Îl vrea doar pe Iisus Hristos, iar Biserica si Traditia le lasa celorlalti, nu a inteles ca Biserica e insusi Trupul lui Hristos. Nu poti separa Trupul de Cap. Gandhi nu avea dreptul sa vorbeasca despre separarea dintre Hristos si Biserica decat daca ar fi putut vorbi avand capul separat de trup. Numai si numai atunci. Sa credem si sa marturisim ca Biserica e scoala care ne creste in Hristos. Sa aratam celorlalti ca Traditia noastra e o comoara fara de care nu putem intelege sensul vietii si fara de care am pluti in deriva. Sa aratam ca se poate trai crestineste in aceste vremuri de desfrau si ratacire. Caci Hristos ne-a spus: "Îndrazniti, nu va temeti! Eu am biruit lumea!"

(Cortina se trage. Se aprinde lumina in sala. Discursul lui Andrei pare ca a incheiat piesa).

SCENA 5

DIOGENE

(Cand spectatorii cred ca piesa s-a terminat, se aud iarasi batai de inima. De data asta se aud slab de tot. Apare Diogene, acum batran, la 70 de ani. Îsi face aparitia tot pe la intrarea spectatorilor. E garbovit si de-abia se misca. Felinarul il tine si mai jos. Nu mai are putere. Se indreapta spre scena. Cortina se trage. Întuneric. În mijlocul scenei, in fata cortinei, e un butoi luminat slab. Diogene cade. Se ridica si se taraste spre butoi . Cand ajunge aproape de el, cade din nou. Bataile inimii se aud cu intermitente. Pauzele sunt din ce in ce mai lungi. Nu se mai aud. Cateva clipe nu se intampla nimic. Felinarul arde in continuare).

SCENA 6

PROFESORUL, ANDREI, OANA, ILIE, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, FEMEIA DE SERVICIU, COPILUL

(Cadrul este aproape acelasi cu cel de la sfarsitul scenei 4 . În plus, pe scena se afla in acelasi loc Diogene, mort langa butoi, si Personajul in negru).

PROFESORUL: E nevoie de cultura crestina. E nevoie de oameni de cultura care sa raspandeasca mesajul crestin. Lumea are nevoie de acest mesaj si e o greseala sa punem bariere intre cultura si cult. Dimpotriva, cultul da culturii puterea de a innobila sufletele. Purtand mesajul crestin, cultura se intregeste.

ILIE: Cultura rupta de cult nu innobileaza decat superficial, la suprafata.

ANDREI: La Judecata sufletelor nu o sa foloseasca la nimic colectiile unora de titluri, de diplome, de medalii si ranguri. Atunci se va vedea cat i-a luminat cultura lor...

PROFESORUL: Întalnirea de astazi mi s-a parut deosebita. Chiar daca am fost putini. (Catre Ilie) Revin la textul tau si spun ca ideea cu catapeteasma pagana e un binevenit semnal de alarma. Pe cat e de originala, pe atat e de patrunzatoare. E evident faptul ca literatura, fata de cuvantul rostit de la altar, are o mai mare libertate. Niciodata un parinte nu ar putea pune in biserica o catapeteasma pagana. Literatura poate completa cuvantul de la amvon. Sunt oameni pe care i-a intors la Dumnezeu o poezie religioasa. Nu avem cum sa epuizam posibilitatile pe care le ofera literatura. Curaj, curaj, curaj. Unui om care spune ca Ortodoxia e moarta ii pot arata creatiile voastre, care arata ca se poate gandi crestineste. Nu suntem retardati, nu suntem invechiti. Va rog din tot sufletul, nu va ingropati talantii. Ar fi mare pacat.

OANA: Domnule profesor, doar de asta venim aici, sa ne ajutati sa folosim talantii cum trebuie.

PROFESORUL: Nu e nimeni care sa nu fi primit talanti de la Dumnezeu. Nu toti au darul de a scrie. Dar cei care il au, sa scrie.

ANDREI: Uneori ma gandesc ca e prea devreme sa scriu, ca trebuie sa mai astept, sa ma mai maturizez.

ILIE (catre profesor): Ce sa facem?... Asteptam sa mai crestem?

PROFESORUL: Unii cauta o viata intreaga, cu felinare, cu lanterne si reflectoare, sa gaseasca un model crestin. Asa cum Diogene cinicul cauta cu felinarul in mana, la lumina zilei, un om adevarat. Scornim in jurul nostru cautand un model, iar cand il gasim ii cautam defecte. Stiti, Alexandru cel Mare, marele cuceritor a spus: "Daca nu eram Alexandru, as fi vrut sa fiu Diogene". Daca L-ar fi intalnit pe Hristos, cred ca Diogene ar fi zis: "Decat sa caut o viata si sa raman filozof, mai bine recunosc Adevarul si Îl urmez pe Hristos". Dar Diogene a murit cautand. Stim ca nu avem decat o singura viata. Nu doua, nu trei. Daca nu valorificam acum talantii pe care ni i-a dat Dumnezeu, la batranete vom regreta enorm. Si Cel care ni i-a daruit ne va cere socoteala.

ANDREI: Greu moment.

PROFESORUL: Sa nu murim ca Diogene, cautand, fara sa facem nimic pentru cei din jurul nostru.

ANDREI: Fiecare dupa chemarea lui.

PROFESORUL: Voi, daca aveti darul scrisului, trebuie sa luati in serios aceasta inzestrare. Sa puneti in valoare darurile pe care le-ati primit de la Dumnezeu. E mai folositor un scriitor bun, care nu se leneveste sa scrie, decat un geniu care nu comunica nimic cu ceilalti, asa ca nu va mahniti ca nu sunteti cine stie ce genii. Bucurati-va ca aveti darul de a scrie. Dupa voi or sa apara altii mai buni. E firesc. Vor fi incurajati de scrisul vostru. E nevoie de un inceput promitator. Si am convingerea, dupa atatia ani petrecuti la catedra, ca voi puteti fi acest inceput. Doar de asta ne adunam aici.

OANA: Speram sa nu se micsoreze increderea pe care o aveti in noi.....

PROFESORUL: Cu frica de Dumnezeu, scrieti ce si cum puteti. Si incetul cu incetul, valoarea va iesi la iveala. Daca ar fi sa va las un testament v-as spune: "Pentru fiecare gand frumos pe care il asterneti pe hartie, pentru fiecare floare pe care o impartasiti altora, Dumnezeu va va rasplati. Încercati sa impartasiti cat mai multa lumina in jurul vostru!".

ILIE: Sa tinem minte acest testament...

PROFESORUL: Pentru ultimele clipe ale acestei intalniri, v-am pregatit ca de obicei o cugetare. De asta data am ales un citat din apoftegmele lui Andrei Tarkosvki: "Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atat mai bine. Atunci viata mea isi va recapata intregul sens: acela, esential, de a servi."

ANDREI (dupa o clipa de liniste): Nu am auzit cuvinte mai potrivite despre conditia artistului decat acestea...

ILIE: Stiu ca Andrei Rubliov a fost canonizat de Biserica Rusa mai ales pentru modul in care a reprezentat iconic aratarea Sfintei Treimi de la stejarul lui Mamvri. Nu ar fi de mirare daca peste cateva sute de ani Tarkovski va fi canonizat pentru filmul "Andrei Rubliov"...

ANDREI: Sa nu cadem in exagerari. Oricum, daca citatul lui Tarkovski nu a fost doar o iluminare de moment, si daca a fost un ecou al vietii sale launtrice, ar fi o dovada ca artistul a dobandit sfintenia.

ILIE: Mi-a vorbit cineva despre un scriitor rus, nu foarte cunoscut, care a trait parca in prima parte a secolului trecut si caruia i-au fost descoperite moastele. Si e cinstit de popor ca sfant, chiar daca nu stiu daca a fost inca trecut in Sinaxare.

ANDREI: Ar fi interesant sa stim mai multe despre acest scriitor. Ar trebui ca viata lui sa fie pilda pentru toti cei care incearca sa Îl slujeasca pe Dumnezeu prin scrisul lor...

OANA: Daca cineva scrie pentru a le intinde celor din lume o mana de ajutor si pentru a-i ajuta sa se apropie de viata duhovniceasca, si daca intelege scrisul ca pe o slujire, cum spunea Tarkovski, atunci aceasta slujire e binecuvantata de Dumnezeu, devine slujire sfanta, cum e zugravirea icoanelor.

PROFESORUL: Cele doua creatii prezentate astazi mi se par promitatoare. Ma bucur mult si sunt foarte incantat ca aveti curajul de a crea. Prin ceea ce creati va puneti sufletele pe tava. Atat de mult mi-as dori sa stiu ca veti scrie cat mai mult despre iubirea adevarata, despre taina ei, despre trairea duhovniceasca in furtuna patimasa a lumii... Asta trebuie sa fie scrisul vostru: o forma de diaconie, o forma de slujire a aproapelui. Scriind sa aratati ca va intereseaza ceea ce se intampla cu cei de langa voi, ca vreti sa ii ajutati.

ANDREI: Noi, crestinii, nu trebuie sa ne multumim sa aratam dragoste numai celor din familia noastra. Asta o fac si paganii. Noi trebuie sa ii iubim pana si pe vrajmasi. Si, ca sa avem puterea de a-i iubi pe cei care ne fac rau, trebuie sa ii iubim si pe cei despre care nu stim decat ca exista. Ei nu ne fac nici bine, nici rau. Dar exista.

ILIE: Sfantul Siluan Athonitul se ruga pentru intreaga lume.

ANDREI: Si nu a fost singurul, multi parinti s-au rugat la fel.

PROFESORUL: Într-un fel, textele de astazi s-au legat... Vulturii tai si parintele lui Ilie arata o cu totul alta forma de iubire decat cea cu care e obisnuita ziua de astazi. Acum se cauta iubirea patimasa, iubirea egoista. Voi aveti datoria de a marturisi prin textele voastre puterea iubirii transfiguratoare pe care o sadeste in inimile voastre Hristos.

ANDREI: Si cata nevoie are lumea de aceasta dragoste...

PROFESORUL: Chiar daca nu e usor sa ajungeti la masura despre care vorbea Tarkovski, adica sa va fie scrisul o rugaciune, important este sa va asumati aceasta slujire. Asta este forma in care va puteti arata dragostea fata de aproapele. Cred ca stii, Oana, ca nu numai iubirea dintre soti este o taina. Ci orice forma de iubire curata. Pentru ca iubirea este semn al prezentei lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui este o taina la fel de mare, chiar daca oamenii nu vor sa inteleaga asta. Cu doctorii e clar: daca isi iubesc aproapele, atunci si pe bolnavii care vin la ei ii trateaza cu multa grija. Cu profesorii e clar: daca isi iubesc aproapele, atunci si fata de elevi au intelegere si dragoste. O dragoste care pe copii ii insufleteste. Cu scriitorii ar tebui sa fie la fel de clar: daca isi iubesc aproapele scriu ceea ce trebuie. Dragostea pe care o purtam aproapelui se oglindeste foarte bine in modul in care ne folosim talantii.

ILIE: Trebuie sa scriem in cunostinta de cauza.

PROFESORUL: Da, trebuie ca scrisul vostru sa fie patruns de focul fierbinte al slujirii aproapelui. Nu de cel al obtinerii gloriei, cum e la altii. Si, daca veti scrie din dragoste pentru ei, atunci Dumnezeu va va lumina si roadele voastre vor fi mult mai bogate...

ANDREI: Iubire, iubire, iubire. Multi vorbesc despre iubirea aproapelui, dar putini traiesc aceasta iubire.

PROFESORUL: Sa incercam sa o traim noi. (Dupa cateva clipe de tacere) Gata, pentru azi am terminat. (Catre Andrei.) De obicei, cand sunt si ceilalti, sala rasuna de "Cu noi este Dumnezeu...".

OANA: Cantam si acum? Sau suntem prea putini?

(Disperat, Personajul in negru ii face semne dezaprobatoare profesorului. Acesta se gandeste putin si se uita iar la ceas).

PROFESORUL: Da, pe ceilalti ii suplineste Andrei. (Catre Andrei) De obicei discutiile erau centrate pe analiza literara. Creatiile erau despicate in patru; se urmarea poate prea mult stilul, forma... Acum, ca ai venit tu, discutiile au luat o tenta predominant religioasa. Am compensat putin golurile intalnirilor trecute. Cantam, nu?

(Se ridica in picioare. Încep sa cante. Personajul in negru da din maini, nervos, coboara de pe scena si fuge spre iesire. Cand se canta a doua oara, Diogene se ridica, apoi intra pe usa pe rand Raluca, credinciosii, portarul, copilul, femeia de serviciu, iconarul. Canta cu toti inca o data. Cortina se trage).





SFÂRSIT SI LUI DUMNEZEU LAUDA !