| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Am scris
aceasta carte cu gandul ca te voi ajuta sa iti intemeiezi o familie care sa te
implineasca, o familie in care sa simti binecuvantarea lui Dumnezeu, o familie
in care crucea greutatilor sa fie purtata cu seninatate.
Poate ca esti
curioasa sa stii cate ceva despre autorul acestei carti. O astfel de curiozitate
mi se pare fireasca. Tot asa cum nu e o hotarare inteleapta sa citesti prezentarea
vietii monahale pe care o fac unii autori mireni, care cunosc monahismul numai
din carti, tot asa ar fi anormal sa citesti un indrumar de casatorie scris de
cineva care nu a primit binecuvantarea Cununiei.
Ti-am mai spus ca una
dintre cele mai mari bucurii pe care le am este ca Dumnezeu mi-a daruit o sotie
care m-a ajutat sa inteleg familia. Familia ascunde o mare taina, taina intalnirii
a doua suflete pe care dragostea le modeleaza in chip minunat.
Daca nu
as fi cunoscut-o pe Claudia, nu stiu daca as fi putut scrie aceasta carte. Si
nici nu stiu daca as fi avut curajul sa vorbesc altora despre frumusetea nuntii.
Pentru ca ai avut rabdarea sa citesti aceasta carte pana la sfarsit, iti
voi spune pe scurt povestea casatoriei mele. Nu ca sa ma laud ca am reusit sa
intemeiez o familie crestina. Nu pentru a incerca sa te conving ca familia ma
implineste. Ci pentru a-ti da ocazia sa intelegi cum s-a legat de practica teoria
pe care ti-am expus-o.
Iata cum a inceput povestea noastra de dragoste:
În decembrie 1993, dupa ce am intrat la Facultatea de Teologie, Liga Studentilor
a organizat un miting pentru eliberarea lui Ilie Ilascu, unul dintre putinii eroi
contemporani ai neamului nostru (eram apropiat de Liga care luptase din rasputeri
impotriva neo-comunismului: in liceul de Informatica eram un grup solid de "membri
simpatizanti"). De la Facultatea de Drept s-a mers in coloana pana la Universitate,
si de acolo pana in Piata Victoriei si la Ambasada Rusiei.
Studentii isi
manifestau opozitia fata de intemnitarea lui Ilascu. Plini de elan tineresc, strigam
cu toti: "Nu stati in balcoane, cand Ilascu moare..." si alte indemnuri
asemanatoare. Mie imi fusese data o portavoce.
Nu imi trecea prin cap
ca, din multimea de studente care erau cu noi, una ma privea intr-un mod aparte.
Era Claudia. Pentru ea a fost dragoste la prima vedere. Le-a vorbit colegelor
despre tanarul pe care l-a vazut la acel mars, fara sa isi imagineze ca ne vom
cunoaste si ca va ajunge sotia mea.
Nu peste multa vreme tot Liga Studentilor
a trimis observatori la alegerile din Basarabia. Întelegand drama romanilor de
peste Prut, am considerat ca e o datorie pentru mine sa merg si eu acolo.
În
Basarabia am vazut-o pentru prima oara pe Claudia. (Eram prieten cu Catalina pe
vremea aceea, dar as fi pus capat intr-o clipa prieteniei noastre; simteam ca
nu are rost sa mai prelungim o relatie care se degrada incet si sigur.)
Mi-a
placut foarte mult Claudia, dar mi se parea ca nu ma baga in seama. Dupa ce ne-am
intors in Bucuresti, ea a facut primul pas pentru a ne cunoaste mai bine: a fixat
o intalnire cu o ziarista care facea un material despre alegerile la care fuseseram
observatori "internationali". În loc sa am curajul de a o ajuta pe Claudia
sa isi dea seama cat de mult o plac, m-am multumit a-i spune minciuni: cat de
fericit sunt eu cu Catalina, ce bine ne potrivim etc. Asta pentru ca imi era rusine
sa ii spun ce simteam cu adevarat.
Totusi am invitat-o la un pelerinaj
la manastiri, cu un grup mai mare de studenti. A venit. Dar fara sa isi dea seama
ca voiam sa fim prieteni. O singura data, urcand pe niste coline si ea fiind obosita,
am avut curajul de a o lua de mana, chipurile pentru a o ajuta sa continue urcusul.
Dar, fiindu-mi rusine sa ii spun ca o plac, si in pelerinaj i-am vorbit
despre marea dragoste pe care i-o purtam Catalinei (care ramasese in Bucuresti).
Si am avut de suferit din cauza acestei minciuni. Claudia s-a indepartat de mine
(nu voia sa se bage intre mine si Catalina), si uite asa am pierdut-o.
Profit
de ocazie pentru a spune tuturor tinerilor care cred ca au gasit o persoana cu
care se potrivesc sa nu repete greseala mea. Sa nu se joace cu sansa lor. Poate
ca sansa nu se va mai intoarce.
Totusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sansa
mea s-a intors. Am revazut-o pe Claudia pe 2 ianuarie 1997 (praznuirea Sfantului
Serafim de Sarov, pe care il rugasem in chip deosebit sa ma ajute sa ma casatoresc).
Nu ma asteptam ca prima noastra plimbare sa fie atat de importanta. De
cum am revazut-o, am vrut sa fie sotia mea. Dupa cateva ore in care am stat de
vorba ne-am dat seama ca avem acelasi scop in viata: de a trai pentru Dumnezeu,
pentru a face bine celorlalti. Claudia era fata de care aveam nevoie. Am vazut
sute de fete in viata mea, dar nici una nu mi s-a parut atat de potrivita sa imi
fie sotie. De fapt am fost atat de impresionat de frumusetea ei launtrica, incat
mi se parea ca nu sunt vrednic de o sotie atat de minunata. Iar despre frumusetea
ei fizica, pot spune ca m-a topit. Rozalia, fata cu care fusesem prieten mai inainte
(si care acum e la manastire) imi placea foarte mult. Dar cand am revazut-o pe
Claudia, mi-am dat seama ca era mult mai frumoasa decat Rozalia. Stiu, unii nu
au curajul sa spuna ca sotiile lor nu sunt destul de frumoase. As putea si eu
sa mint numai ca sa nu imi supar nevasta. Dar minciuna nu poate fi izvor de bucurie.
Nu as sta ca hipnotizat sa privesc pozele ei, sau nu as admira-o cand doarme.
I-am spus de multe ori ca nu stiu o alta fata mai frumoasa decat ea, si nu vorbeam
ca sa o lingusesc. Ci pentru ca sunt topit dupa ea.
Nu stiu cum ar fi
fost Claudia daca ar fi aratat altfel. Dar e o armonie aproape perfecta intre
trupul si sufletul ei; chipul exprima foarte bine ce e in inima.
Cred
ca daca v-as arata o poza de a ei v-ati da seama ca nu o laud degeaba. As vrea
sa va arat o poza de-a ei de la nunta, in care ochii ei stralucesc de bucurie
si fata ei arata cat de mult s-a bucurat sa imi devina mireasa. Poate vor fi unii
care, vazand poza, ar zice ca sotia mea nu e foarte frumoasa. Dar ma indoiesc
ca ar putea zice ca nu se vede pe chipul ei cat de fericita era. Claudia nu a
fost fericita numai la nunta. A fost fericita de cand i-am spus ca vreau sa imi
fie sotie. Fericirea ei mi-a dat aripi. Si imi da in continuare.
Am avut
multa incredere unul in celalalt. Am fi putut astepta sa ne cunoastem mai bine
inainte de a pune problema casatoriei. Dar faptul ca ea iubea mult Biserica a
fost pentru mine o dovada ca alegerea mea e buna. Timpul a confirmat aceasta parere.
Am avut certitudinea launtrica a faptului ca aceasta fata e potrivita sa imi fie
sotie. Nu am oscilat: am stiut ca vrem sa mergem impreuna pe drumul vietii.
Ne-am
hotarat sa ne casatorim in ianuarie 1997, dar am asteptat sa terminam facultatea
(amandoi eram in ultimul an de studii). Nici dupa ce ne-am luat licenta nu ne-am
putut casatori imediat: parintii ei nu voiau sa le fiu ginere.
Eu am intrat
intre timp la masterat, specializandu-ma in Sectologie. Claudia a primit o bursa
de trei luni la Madrid, si am amanat nunta pana la intoarcerea ei.
Cele
trei luni au fost foarte grele pentru mine. Între timp legatura mea cu Liga Studentilor
devenise si mai stransa: eram presedinte al Ligii Studentilor din Facultatea de
Teologie. Eram ocupat cu o sumedenie de actiuni, dar inima mea era la Madrid.
Ne scriam foarte des. Abia asteptam sa fac rost de bani ca sa o sun, si abia asteptam
telefoanele ei. Efectiv asteptam cu sufletul la gura sa o aud.
(Cred ca
e bine ca tinerii care vor sa se casatoreasca sa stea putin si departe unul de
altul, sa vada daca simt sau nu lipsa celuilalt. Eu am resimtit intens aceasta
lipsa. Si nu numai pentru ca nu eram casatoriti. Plecand intr-un pelerinaj in
Macedonia, la doi ani dupa nunta, imi era gandul numai la ea si la Codrin. Am
cheltuit banii de mancare sunand acasa; Codrin avea un an, si mi-era dor de amandoi).
Trebuia sa ne casatorim la inceputul anului 1998. Dar, desi eu vorbisem
cu parintele ca sa programeze slujba, si vorbisem si cu invitatii, la sosirea
in tara Claudia mi-a spus ca nu isi poate convinge parintii sa ne casatorim, ca
trebuie sa imi termin masteratul si sa am un loc de munca (desi la telefon ii
spusesem ca astept sa ne casatorim imediat ce se intoarce).
A fost cea
mai mare lovitura pe care mi-a dat-o Claudia. Daca i-as fi cerut sa ne casatorim
atunci, sunt sigur ca ar fi trecut peste vointa parintilor ei. Dar nu am facut-o.
Am preferat sa isi dea seama ca astept de la ea aceasta hotarare. Dar, nevrand
sa isi supere parintii care s-au sacrificat mult pentru ea, a preferat sa le faca
pe plac.
(Mie imi era foarte greu din cauza neintelegerilor dintre mine
si tatal meu care se recasatorise, in familie era o situatie foarte tensionata.
Am preferat sa plec de acasa, sa locuiesc la niste prieteni. Claudia nu era constienta
ca am suferit mult ca nu ne-am casatorit atunci. Parca regret ca nu i-am cerut
sa ne casatorim peste voia parintilor ei, a caror principala rezerva fata de mine
era faptul ca studiasem Teologia. Daca as fi facut Medicina sau Dreptul s-ar fi
purtat cu mine altfel).
Am stabilit ca ne vom casatori dupa ce termin
masteratul. Dar in sufletul meu era o mare rana, mi se parea nedrept ca fata care
ma iubea prefera sa amane nunta numai din cauza parintilor ei.
Si, cu
doua luni inainte de a ne casatori, am luat brusc hotararea de a ma desparti de
ea.
Am incercat vreme de trei zile sa fiu prieten cu o alta fata, de care
ma foloseam ca pretext pentru a rupe din mine orice amintire legata de Claudia.
(Acum mi se pare o mare nebunie ce am facut. As fi putut-o pierde pe Claudia definitiv.
Cred ca si-a bagat coada si diavolul, care nu suporta sa vada ca oamenii se iubesc,
nu suporta sa vada cum se casatoresc tinerii hotarati sa Îl slujeasca impreuna
pe Dumnezeu. Nu dau vina pe diavol, dau vina pe prostia mea. Dar, sincer, mintea
mea a fost incetosata rau. Cred ca numai daca m-ar fi imbatat cineva, ar fi reusit
sa ma convinga sa spun ca vreau sa ma despart de Claudia.)
Dupa trei zile,
cand Claudia a venit plangand sa vorbeasca cu mine, am simtit ca mi se ia ceata
de pe suflet. Nu eram atat de prost incat sa ma impac cu ea numai pentru ca plangea.
Dar in cateva clipe am inteles gravitatea greselii mele. A fost un act necugetat
sa fiu prieten cu alta fata (bine ca acea fata era cuminte, ca daca mi-ar fi sucit
mintile vreun fotomodel, poate ca m-ar fi convins sa cad in pacatul desfraului;
vreme de trei zile mintea mea a fost facuta praf: au rabufnit anumite aspecte
din trecutul meu, pe care le credeam ingropate, dar nu erau decat adormite).
Claudia
mi-a spus ca niciodata nu va mai putea avea incredere in mine. Dar, desi o ranisem
foarte tare, desi simteam ca e o floare careia i-am taiat radacina, ne-am pregatit
de casatorie. Ea era convinsa ca, desi am gresit fata de ea, sunt omul cel mai
potrivit pentru a-i fi sot. Iar eu eram convins ca dragostea pe care i-o port
o va ajuta sa isi refaca increderea in mine. Si am reusit. Nu a durat prea mult.
(Am scris cu inima stransa despre acest incident tocmai pentru ca viata
nu are numai momente frumoase. Exista si umbre. Si tocmai pentru ca de multe ori
intre tinerii care vor sa se casatoreasca apar incidente, atrag atentia asupra
acestei situatii: e bine sa fim cat mai ingaduitori atunci cand cel pe care il
iubim si care ne iubeste, greseste. Dar numai daca ne iubeste. Daca greselile
celuilalt dau in vileag lipsa dragostei, atunci nu are rost sa fie rabdate.
Claudia
a avut mare incredere in mine iertandu-ma. Daca nu m-ar fi iertat, ne-am fi despartit.
Oricum, pana la acel moment mie nu imi trecea prin cap ca era posibil ca sa intervina
ceva intre noi, mai ales ca asteptam de atata vreme nunta.
Parca si mie
imi slabise atunci increderea in mine. Dar m-am gandit ca Dumnezeu ne va ajuta
sa trecem peste acel moment, si ca lucrurile vor intra in normal. Asa a fost.)
Sa
ajungem la capitolul "nunta". Nu ne puteam permite sa facem masa mare,
si credeam ca o sa invitam lumea numai la biserica. Dar unchiul meu s-a oferit
sa ma ajute si am organizat masa festiva la cantina studenteasca de langa Facultatea
de Drept.
Ne-am casatorit pe 16 august, a doua zi dupa ce eu am implinit
24 de ani. La biserica slujba a fost cutremuratoare. Am simtit cum la Cununie
mirii poarta cununi de regi, pentru ca toata viata sa se lupte pentru a dobandi
cununile nestricacioase din ceruri. Nu pot descrie in cuvinte ce am simtit atunci:
parca as fi castigat un razboi, asa de fericit eram ca m-am casatorit cu aleasa
inimii mele.
Cantina fiind foarte aproape, de la biserica am mers pana
acolo cu tot alaiul de la biserica pe jos. Si, pe acelasi bulevard pe care Claudia
m-a vazut pentru prima data, mergea acum ca o adevarata printesa.
Muzica
a fost foarte placuta. Au venit "La Strada", un grup de tineri care
canta la mandoline (acum sunt celebri). Nu mai vorbesc despre cum a fost la nunta
(fiecare crede ca nunta lui a fost cea mai frumoasa).
Cu socrii s-a facut
pace. Din momentul in care ne-am casatorit, tatal ei a devenit tatal meu si i-au
trecut toate rezervele. Cu mama a fost ceva mai greu, dar timpul a fost de partea
mea.
Acum, pentru ca pentru multi tineri casatoriti locuinta e o problema,
vreau sa iti spun cum a fost cu noi. Pana pe 1 octombrie am putut sta in gazda
la o cunostinta apropiata. Dupa acea data se ivea din nou problema unui camin.
Cu cateva zile inainte de 1 octombrie, un prieten apropiat, pe nume Ioan,
ne-a intrebat: "Nu vreti sa stati in apartamentul mostenit de la fosta mea
sotie? Aveti acolo tot ce va trebuie...".
Evident, nu puteam refuza
o asemenea oferta. Am vazut in ea mana lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a lasat. În
toate incercarile mari prin care am trecut, a fost alaturi de noi. Chiar daca
de cateva ori ni s-a parut ca ne-a parasit, ca ne-a lasat fara ajutor.
Ioan
ne-a ajutat enorm cu casa. El nu era si nu e un om cu bani. Pentru a-si intretine
familia (sotia lui abia nascuse), a fost nevoit sa isi ia si un serviciu de noapte.
Daca ar fi inchiriat apartamentul in care ne-a tinut pe noi, ar fi scos bani buni.
Dar a preferat sa ne ajute crestineste (facand astfel si o pomana pentru sufletul
fostei sale sotii si pentru al fetitei lor care murise; adevarata pomana, ca a
vaduvei din Evanghelie care nu a dat din surplusul pe care il avea, ci din putinul
pe care il agonisise).
Cu cateva zile inainte de a afla ca vom avea unde
sa ne mutam, Claudia a ramas insarcinata (inca nu stiam, dar mai tarziu, la ecografie
a aflat data aproximativa). Într-un interval scurt de timp am avut doua bucurii
in care am vazut mana lui Dumnezeu.
Trecusera doi ani de cand stateam
in casa lui Ioan, si sederea noastra se apropia de sfarsit. El avea foarte mari
probleme financiare (restanta mare la intretinere etc.) si ne rugase ca peste
aproximativ un an sa ne gasim o alta locuinta pentru ca el sa poata inchiria apartamentul
in care stateam.
Duhovnicul pe care il aveam atunci (cel din Moldova,
care ducea o viata de nevointa aspra) auzind de la Claudia cat de framantata era
de gandul casei, mi-a zis: "Vezi ce faci si rezolva problema. Trebuie sa
gasesti o solutie..."
Cand mi-a dat acest sfat, am simtit ca Dumnezeu
ma va ajuta sa cumpar o casa. Un apartament de doua camere costa vreo zece mii
de dolari, iar noi nu aveam decat un sfert din suma (o mostenire de la bunica).
Oricum, nu i-am spus parintelui ca nu am de unde sa fac rost de bani.
(Descriu
aventura cu casa tocmai pentru a da marturie ca Dumnezeu poarta de grija celor
care se casatoresc; si chiar daca problema locuintei e o problema reala, Dumnezeu
gaseste solutie pentru fiecare. Sau mai bine-zis ne ajuta pe fiecare sa gasim
cea mai buna solutie de care avem nevoie. Si, chiar daca uneori ni se pare ca
ne scufundam, in ultima clipa gasim solutia de care aveam nevoie.)
M-am
dus la moastele Sfantului Mucenic Ciprian (care inainte de convertire fusese un
mare vrajitor, si de care ma simt apropiat si pentru ca si eu am cunoscut gustul
amar al ratacirii) ca sa il rog sa ne ajute sa facem rost de o casa. În clipa
in care m-am rugat in fata raclei, am simtit ca vom primi ceea ce cer. Am simtit
precis ca sfantul imi spune ca voi avea casa. Desi nu am auzit nici o voce, desi
nu se intamplase nimic iesit din comun, am fost convins ca Dumnezeu ne va face
curand o bucurie.
Nu peste mult timp am aflat ca s-a scos la licitatie
un apartament cu trei camere in centrul Bucurestiului, la un pret mic, nu mult
peste zece mii de dolari (pe mine ma incanta ideea de centru ca sa pot ajunge
mai usor la moastele Sfantului Mare Mucenic Mina, ale Sfantului Mucenic Ciprian,
ale Sfantului Dimitrie Basarabov si ale Sfantului Nicolae).
Am vorbit cu
parintele din Moldova si acesta mi-a zis ca se va ruga la Dumnezeu sa luam casa.
Licitatia se apropia, dar noi nu reusiseram sa imprumutam banii. Cu doua zile
inainte de licitatie m-a biruit deznadejdea: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat
sa fac rost de bani?... Si de ce am simtit la moastele Sfantului Ciprian ca ne
vei da o casa, cand nu avem cu ce sa o cumparam?..." Eram foarte trist, nu
puteam dormi.
A doua zi, duminica, ne-a intrebat o cunostinta foarte
apropiata la ce licitatie vrem sa mergem: i-am vorbit despre apartament, dar si
despre faptul ca nu avem bani. Si raspunsul a fost:
"Am aproape jumatate
din suma de care aveti nevoie. Voiam sa donez banii vreunei manastiri. Dar vi-i
daruiesc voua..."
Mi se parea ca visez. Un parinte, auzind cum ne-a
trimis Dumnezeu banii in ultima clipa, mi-a spus: "În asta trebuie sa vedeti
o minune a zilelor noastre. Chiar daca nu pare spectaculoasa, s-a aratat puterea
ascultarii. În loc sa va plangeti ca nu aveti bani, ati avut incredere in rugaciunile
parintelui duhovnic, si pentru rugaciunile lui si ale voastre, si pentru ca sa
ii fie bine copilului vostru, banii au venit."
La licitatie nu au
fost alti clienti, asa ca am reusit sa luam apartamentul. În patruzeci de zile
trebuia sa dam banii. Cu o zi inainte de termen am reusit sa ii strangem pe toti.
Si am reusit sa luam casa. Chiar daca au fost si peripetii.
Aici apartamentul
arata jalnic: cei care au stat inainte au plecat nu numai cu chiuveta, ci si cu
tevile din baie. Locuind la ultimul etaj, intr-una din camere a fost o ciuperca
care s-a intins pana aproape de jumatatea tavanului. Unul din pereti se misca
la cea mai mica atingere. Arata destul de antic, dar acum e bine.
Cu restul
datoriilor ne descurcam greu de tot, dar de fiecare data cand a trebuit sa dam
bani Dumnezeu ne-a ajutat in ultimul moment. Bine ca am reusit sa ne imprumutam
numai de la cunostinte, ca daca am fi luat bani de la vreo banca nu ne-am fi descurcat
cu plata dobanzilor.
(Stiu ca in ziua de azi multi tineri casatoriti se
descurca foarte greu; dar daca isi pun nadejdea in Dumnezeu o vor scoate la capat.
El stie intotdeauna ce ne lipseste. Si, chiar daca nu ne trimite ce ni se pare
noua ca ne trebuie, ne trimite ceea ce ne este cu adevarat de folos. Uneori, din
prea multa dragoste, chiar ne copleseste cu darurile Sale).
Aici se incheie
ceea ce voiam sa iti spun despre intemeierea familiei mele. Asta a fost povestea
casei.
Cat despre povestea casatoriei noastre... Simt cum dragostea Claudiei
imi da aripi. Povestioara vulturilor aurii, cu care incepe aceasta carte, a fost
scrisa intr-o perioada in care aveam anumite probleme. Din cauza greutatilor prin
care treceam, am fost biruit de deznadejde. Si atunci cand faceam canonul, il
ziceam cu foarte mare greutate. Rugaciunea imi era aproape o povara.
Claudia,
care era si mai covarsita de necazuri decat mine, ducea povara in tacere, fara
sa se planga. Tot ea ma incuraja si pe mine. Am simtit atunci cum, in focul incercarilor,
dragostea noastra ne ajuta sa zburam cu o singura aripa. Am simtit cum Dumnezeu
binecuvanteaza dragostea noastra si o intareste.
O iubesc pe Claudia ca
in ziua in care ne-am casatorit. Uneori inchid ochii si, bucurandu-ma ca o am
langa mine, uit ca ne-am casatorit de patru ani. Parca am fi amandoi studenti.
Nu simt ca a trecut timpul.
Totusi, sunt si momente in care dragostea
mi se raceste. Sunt momente in care mi se pare ca sunt singur si ca ea nu ma intelege.
Într-unul dintre aceste momente am alergat la parintele nostru si m-am plans:
"Parinte, mi-e groaznic, Claudia se poarta foarte rece cu mine. Parca nu
o intereseaza decat copilul."
"Îti aduci aminte cu cat elan o
laudai pentru felul in care te iubeste? Îti aduci aminte cum imi spuneai cat de
mult te bucura si te sprijina in ceea ce faci?"
"Da, parinte."
"Si
daca ti-as repeta peste catava vreme ce imi spui tu acum, ca nu te mai iubeste,
ce ai face?"
"M-ar bufni rasul ca am putut fi atat de copil..."
Parintele
nostru ne cunoaste bine. Într-adevar, dupa cateva zile mi-am dat seama ca problema
mea nu era reala. De vina eram eu; nu voiam sa inteleg ca ea, fiind insarcinata
pentru a doua oara, avand si ore la scoala, avand si cursuri la facultate (anul
acesta a facut masteratul), lucrand la un manual pentru elevii de liceu si mai
ales avand grijile familiei, absolut normale, dar uneori covarsitoare, ajungea
uneori acasa foarte obosita.
Totusi, de la oboseala nu mai putea avea
putere sa stea prea mult de vorba cu mine, nu mai avea putere sa ma sarute cand
pleca de acasa. Si eu am vazut situatia tragic. Acum inteleg ca am gresit, ca
ar fi trebuit sa o ajut si mai mult, ar fi trebuit nu sa ii cer mai multa intelegere,
ci sa o sprijin prin dragostea mea.
Am avut mai multe neintelegeri de
acest gen. Dar ele si-au avut locul lor in maturizarea noastra. Nu cred ca exista
familii perfecte, asa cum nu exista nici oameni perfecti. Cred ca exista familii
in care nu apar tensiuni, tocmai pentru ca pe soti ii uneste dorinta de a trai
din plin placerile lumii acesteia. Dar astfel de familii nu sunt un model pentru
noi.
Exista si familii in care domneste pacea lui Hristos, si in care
intre soti nu exista nici cea mai mica neintelegere. O astfel de familie ne dorim,
o astfel de familie nadajduim ca va fi si a noastra. Trebuie insa sa crestem mult
pana sa ajungem la aceasta masura.
Tensiunile care exista uneori intre
soti mi se par firesti. Chiar daca pot parea de nerezolvat, ele trec repede. Important
este ca sotii sa isi doreasca amandoi sa se schimbe in bine.
Nu incerc
sa justific tensiunile care exista intre noi. Sunt semn al slabiciunii noastre
spirituale. Noi incercam insa sa ne luptam cu ele. Existand aceste slabiciuni,
se poate ca ele sa afecteze si modul in care eu inteleg familia. Ele se oglindesc
in lipsurile acestei carti. Poate ca aceste lipsuri te vor stimula sa iti dai
singura raspunsurile pe care te asteptai sa le gasesti aici, si nu le-ai gasit.
Oricum, sper sa fii ingaduitoare fata de aceste lipsuri, inerente unui nou drum.
Poate ca altii, vazandu-le, se vor simti indreptatiti sa scrie ei un alt indrumar,
mult mai interesant. Sau poate ca peste vreo zece ani voi scrie chiar eu o carte
mai buna despre acest subiect. Dar pana atunci tu vei fi maritata. Si cred ca
ma intelegi de ce am preferat sa scriu acum: tu acum ai nevoie de astfel de sfaturi
(mi-ar parea bine sa imi scrii despre modul in care ai receptat aceasta carte.
Ma va ajuta sa fac o editia ulterioara mai buna).
Vreau sa stii ca mi-as
fi dorit sa scriu o astfel de carte abia la batranete, cand ar fi trecut de mult
vremea micilor tensiuni dintre mine si sotia mea. Nu ti-am scris insa de pe pozitia
unui intelept. Ti-am scris de pe pozitia unui sot care are parte atat de bucurii
cat si de incercari. Stiu ca diavolul se lupta cu toate puterile sa ii dezbine
pe soti. Si, oricat de unit as fi cu sotia mea, asta nu inseamna ca suntem predestinati
sa mergem victoriosi pana la capat. Totusi, nadajduiesc ca Dumnezeu ne va da putere
sa biruim ispitele care ne vor sta in cale. Si chiar daca ar fi sa imi schimb
parerile, sa nu mai vad familia crestina in aceeasi lumina, totusi asta nu inseamna
ca lucrurile scrise in aceasta carte nu sunt corecte.
Daca ar fi fost
o carte care sa contina cugetarile mele filosofice, atunci peste cativa ani mi
le-as fi putut schimba. Dar aceasta carte nu imi apartine decat in mica masura.
E rodul experientei celor care au binevoit sa imi raspunda la intrebarile pe care
le-am pus.
Faptele sunt fapte. Experienta nu poate fi negata. Ar fi ciudat
sa apara un indrumar care sa contina opinii contrare ideilor principale expuse
aici (fata de amanunte, criticile ar fi normale). Daca ar veni cineva si ar spune
ca nu conteaza potrivirea spirituala a sotilor, sau ca e bine ca tinerii sa faca
dragoste inainte de nunta, o astfel de pozitie ar duce la rezultate triste.
Îmi
doresc ca acest indrumar sa iti fie de folos. Nu pentru ca l-am scris eu, ci pentru
ca, fiindu-ti tie bine, imi va fi si mie.
Ma intreb acum ce parere va avea
despre aceasta carte cineva care sta departe de Hristos, sa zicem o fata care
a citit-o numai din curiozitate, nu si pentru a se folosi! Unei astfel de fete
ii spun: cauta o familie fericita si tine-te de exemplul ei. Vei vedea ca in casele
din care lipseste Hristos lipseste bucuria adevarata.
Poate ca te-ai smintit
de cele vazute prin unele familii de crestini. Poate ca ai auzit ca exista neintelegeri
mari intre soti. Sau ca sotii nu se mai iubesc. Si tu nu vrei sa ai parte de o
astfel de familie.
Te inteleg si iti dau dreptate. Numai ca familia pe
care ai avut ocazia sa o refuzi nu este familia crestina.
Sa ne referim
la familia in care cei doi soti duc o viata curata, isi cresc copiii pe calea
Bisericii, fac fapte bune, dar ei nu se mai iubesc. Greutatile vietii i-au ingenuncheat,
si ei au ajuns la o stare de indiferenta. Ne referim la ei, nu la cei care se
cearta sau se injura.
Cred ca sotii acestia sunt mai departe de Dumnezeu
decat sotii care se cearta des, dar la fel de des se si impaca. Împacarea e un
semn al dragostei pe care si-o poarta. E un semn ca dragostea e vie. Pe cand ceilalti,
chiar daca nu se cearta niciodata, nu se mai iubesc. Au ajuns la o stare de monotonie
continua. Plictisitoare si apasatoare.
Cartea mea se opreste aici. Sper
sa nu fie pentru tine decat un inceput. Sa nu crezi ca am epuizat toate directiile
in care se poate fragmenta subiectul intemeierii unei familii. Sper ca macar ti-am
starnit curiozitatea fata de aceasta problema. Si, chiar daca nu ai aflat aici
mai multe raspunsuri la intrebarile tale, sper ca cel putin te-am ajutat sa iti
pui anumite intrebari. Cauta-le raspunsul, cauta cu rabdare, si vei avea parte
de o familie implinita.
Stiu ca aceasta carte va fi citita si de catre
unii parinti. Îi rog sa fie constienti de cat de importanta este pentru copiii
lor tema pe care am incercat sa o tratez. Îi rog sa isi ajute copiii sa se pregateasca
de casatorie. "Sa te ocupi de o cat mai buna prezentare a cartii. Sa o prezinti
in conferinte, sa faci tot ce poti pentru asta. Tinerii au nevoie de o asemenea
carte!", mi-a spus un prieten. Eu voi face tot ce imi sta in putinta pentru
a face cartea cunoscuta. Dar tinerii pot citi aceasta carte si o pot uita. Dar
un parinte care stie sa fie aproape de copiii sai poate sa ii ajute mult mai mult
decat orice carte.
M-as bucura ca aceasta carte sa fie discutata la orele
de dirigentie, sau chiar la orele de religie. E foarte important ca profesorii
insisi sa fie constienti de cat de important este sa ii invete pe tineri sa acorde
familiei importanta cuvenita.
Voi termina cartea brusc, tocmai ca sa las
impresia ca e neterminata. Tocmai ca sa iti dai seama ca e randul tau sa o continui.
Nu pe o foaie de hartie. Ci prin faptele tale.
Nu iti zic precum Murphy:
"Zambeste, maine iti va fi mai rau..." Ci iti zic: "Zambeste! Poate
ca daca nu ai fi citit aceasta carte, maine ti-ar fi fost mai rau..."
CARTEA NUNTII
de Danion Vasile
Povestea
vulturilor aurii
Sa
stam de vorba
Despre
mirajul sexualitatii
De
ce sa ma casatoresc?
Despre
Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De
ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre
fotomodele si Don Juani
Geniul
si femeia de serviciu
Banii
vorbesc!
Despre
influenta prietenilor
Parintii:
prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea
preotului
Despre
vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre
dragostea trupeasca
Scrisoare
catre tinerii secolului XXI
"Daca
stiam ca o sa ne certam atat..."
Un
examen cu multi restantieri
Cuvinte
catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar
barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum
sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu
e baiat de cartier..."
Povestea
unei casatorii...
Postfata
la editia a doua
Rugaciuni
Prefata
