| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Cei
care afirma ca viata spirituala e o viata sterila sau ca nu sunt multumiti de
modul in care Dumnezeu sta izolat in cer si pe noi ne lasa singuri, nu Îl cunosc
pe Dumnezeu. Nimeni dintre cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu nu poate spune ca
Dumnezeu e prea urat, prea distant, sau ca nu e destul de aproape de oameni.
Acum
cativa ani era o melodie, nu mai stiu cine o canta, cu titlul "But if God
was one of us...": "Daca Dumnezeu ar fi fost unul dintre noi...".
Am auzit-o prima oara intr-un autobuz, in drum spre biserica. Era in mare voga
atunci.
Mi s-a parut o melodie extrem de trista: e ca si cum, in timpul
unei ninsori bogate, un om sta inchis in casa, cu perdelele trase, si se intristeaza
ca afara nu ninge. Omul se lasa coplesit de o melancolie trista, scrie chiar versuri
despre zapada care se lasa asteptata, dar totusi nu se gandeste sa se uite pe
geam.
"But if God was one of us"... Nu am reusit sa inteleg
si alte versuri, dar melodia ma ducea cu gandul la ideea ca daca Dumnezeu ar fi
fost om ca noi, ar fi inteles necazurile noastre, ar fi inteles problemele noastre,
ar fi inteles bucuriile noastre, si atunci ne-ar fi fost mult mai bine. Daca Dumnezeu
ar fi inteles in ce conditii traim, poate ca nu ne-ar mai fi cerut sa ducem o
viata atat de plina de renuntari, o viata de nevointe. Poate ca ar fi inteles
cat de searbada e viata de zi cu zi, si atunci poate ca nu ar fi fost atat de
exigent, poate ca ar mai fi largit putin calea cea ingusta.
Asta e principala
problema religioasa a tinerilor: de ce Dumnezeu cere lucruri care par atat de
greu de realizat? De ce nu se poate si sa fii crestin si sa te distrezi cat mai
mult?
Acum vreo patru ani a aparut o melodie a celor de la La Familia "Dumnezeu
e baiat de cartier". Am aflat despre ea de la doi pusti teribilisti care
vorbeau tare despre cat de "meseriasa" e muzica celor dintre blocuri.
Fara sa o ascult, cum am ajuns la scoala (pe atunci predam religia la
scoala sanitara postliceala), le-am propus elevilor sa facem un fel de dezbatere
cu tema: "E sau nu Dumnezeu baiat de cartier?"
Prima lor replica
a fost previzibila: "Vai, dom' profesor, si dumneavoastra ascultati La Familia?".
Dupa ce le-am spus ca nu stiam decat titlul melodiei (si putinii baieti din clasa
s-au dezumflat, pentru ca abia asteptau sa zica ca daca pana si profesorul de
religie asculta, inseamna ca muzica respectiva e "buna"), am asteptat
raspunsul la intrebarea: "Dumnezeu e baiat de cartier? Da sau nu?"
Raspunsul
lor a fost la fel de previzibil: "Nuuu...", au raspuns cateva fete mai
cuminti, iar restul asteptau sa auda comentariile mele.
"Ba este."
O
secunda am vazut in ochii fetelor care merg la biserica o privire incordata. Nu
se asteptau sa auda de la mine o asemenea afirmatie bulversanta.
Sa vedem
ce se poate intelege prin cuvintele: "baieti de cartier": "Ei sunt
baietii care injura, care se mai si drogheaza, care sunt smecheri, dupa care tarfele
se dau in vant, care au dorinta de a face rost de bani si de a conduce un Mertan."
Asta in opinia majoritatii oamenilor civilizati.
Pentru mine, baietii
de cartier sunt cei care ori nu au avut parte de educatie in familie, ori au avut
parte de o educatie tiranica, ori au copilarit intr-un mediu pentru care distractia
principala erau fetele, bautura si teribilismele. Mie imi sunt oarecum simpatici
baietii de cartier. Pentru ca in timp ce toata lumea "civilizata" ii
arata cu degetul, nimeni nu face nimic pentru ei. "Ei sunt dintre segmentele
de pacatosi de care Hristos ar fi facut abstractie. S-ar fi scarbit de ei",
cam asa cred unii. Au o pozitie asemanatoare celei pe care a avut-o un intelectual
de renume alaturi de care fusesem invitat la o emisiune radiofonica despre pacatul
homosexualitatii.
"Pacatul lor, fiind impotriva firii, nu ii mai
permite lui Dumnezeu sa Se mai apropie de ei. O desfranata, cum a fost Maria Egipteanca,
pacatuieste in limita firescului, dar homosexualii depasesc aceasta limita,"
a afirmat el. Adica in timp ce pentru desfranate drumul de pocainta e deschis,
pentru homosexuali nu e. Eu nu puteam fi de acord cu aceasta afirmatie (mai ales
ca prea putine desfranate curvesc "in limita firescului": din moment
ce sunt platite, sunt la dispozitia clientului si presteaza si ,,servicii"
impotriva firii).
Pentru ca nu aveam stare sa polemizez cu el in fata
radio-ascultatorilor (mai ales ca e o personalitate apreciata), m-am limitat la
a-i pune o intrebare de baraj:
"Sa intelegem deci ca mesajul lui Hristos
se poate rezuma in cuvintele: Am venit sa ii chem la pocainta nu pe cei drepti,
ci pe pacatosi. Însa nu pe toti pacatosii, ci pe toti in afara de homosexuali?"
Celalalt si-a dat seama imediat ca facuse o afirmatie gresita, si imediat
a recunoscut acest lucru. Dupa care a spus numai lucruri cat se poate de folositoare
si adevarate.
Totusi, de ce facuse respectiva afirmatie, din moment ce
stia ca lucrurile stau altfel? Pentru ca s-a grabit putin. A dat glas unei retineri
pe care o avea in a-i intelege pe homosexuali.
Eu sunt convins ca pacatul
acesta e groaznic, ca duce in iad. Dar sunt la fel de convins ca preotii trebuie
sa aiba iscusinta de a-i ajuta sa se ridice pe cei cazuti in pacatul homosexualitatii.
Daca ne multumim sa ii judecam nu rezolvam nimic. Trebuie sa existe o sansa si
pentru ei (evident, nu aceea care a fost "valorificata" in unele medii
neoprotestante, care considera ca e vremea sa privim pacatele impotriva firii
ca fiind practici firesti).
Or, daca unii au o alergie fata de homosexuali,
altii au alergie fata de baietii de cartier. Cand am pus intrebarea daca Dumnezeu
e sau nu baiat de cartier, intelegeam prin "baieti de cartier" ceea
ce inteleg ei insisi. Adica prieteni gata sa te ajute, chiar daca societatea ii
dispretuieste pentru scaderile lor, prieteni cu care poti sa impartasesti bucuriile
si necazurile pe care le ai. Deci nu niste paria, asa cum ii catalogheaza oamenii
de bine.
La parintele Porfirie Bairaktaris, facatorul de minuni, a venit
odata un grup de hippioti. Parintele a spus despre ei ca au fost cele mai curate
suflete care calcasera pragul manastirii. Adica acei tineri (pe care ceilalti
se grabeau sa ii judece) aveau mai multa frumusete interioara decat cei care traiau
o viata crestina numai pentru a parea buni in ochii oamenilor (nu inseamna ca
drumul pe care mergeau acei hippioti era bun; ci doar ca, desi drumul lor era
gresit, ei reusisera sa isi mentina o anumita frumusete sufleteasca).
Nu
stiu daca gresesc afirmand ca acei tineri puteau fi la fel de bine "baieti
de cartier". Diferenta e ca hippiotii, chiar daca au o spiritualitate new-age-ista,
au cautari religioase. Pe cand baietii de cartier au strict preocupari lumesti.
Asta nu inseamna ca nu exista si exceptii.
Eu cred ca pentru baiatul de
cartier faptul de a intelege ca "Dumnezeu e baiat de cartier" e extraordinar.
E de o mie de ori mai bine sa stii ca Dumnezeu e viu, ca te iubeste, ca te intelege,
ca e alaturi de tine in fiecare clipa a vietii, decat sa ai o credinta cuminte,
asezata, dar sa iti imaginezi ca Dumnezeu sta departe de lume, asa cum credeau
deistii. Dumnezeu e baiat de cartier, adica e aproape de baietii de cartier, asa
cum e aproape de toti pacatosii, de toate desfranatele, de toti hotii, de toti
betivii. Dumnezeu sta si bate la usa inimii fiecaruia. Doar-doar i-o deschide
cineva. Pentru Dumnezeu nu exista nimeni prea urat, prea murdar, prea intinat.
Dumnezeu ne asteapta la El oricat de cazuti am fi.
Hristos este Dumnezeu
si om. A venit printre noi, a trait impreuna cu noi. Asta ca sa ne mantuiasca.
Nu exista lucru omenesc pe care Hristos sa nu il inteleaga. Si daca unii spun
ca El nu intelege framantarile lor sentimentale, ca doar nu a fost casatorit,
nu isi dau seama ca Dumnezeu e Dumnezeu. Adica stie totul. Dumnezeu ne cunoaste
mai bine decat ne cunoastem noi insine.
Hristos ne-a aratat calea mantuirii
nu dandu-ne niste legi imposibil de urmat. Hristos nu a fost un dictator divin.
El a fost, este si va ramane Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a primit rastignirea din
dragoste pentru noi.
Elevilor li s-a parut interesanta explicatia pe care
le-am dat-o faptului ca sunt de acord cu afirmatia ca Dumnezeu e baiat de cartier.
Le-am precizat ca nestiind textul melodiei, nu am prins exact sensul titlului.
Asta m-a ajutat sa nu mai continui cu alte explicatii si sa ma gandesc
si la o alta intrebare: "De ce in acelasi timp Dumnezeu nu e baiat de cartier?"
Pentru
ca Dumnezeu, oricat de mari ar fi necazurile noastre, oricat de mare ar fi mizeria
in care traim, nu va fi niciodata ingaduitor cu pacatele noastre.
Daca
Dumnezeu ar fi baiat de cartier ne-ar da voie sa ne distram in fel si chip, i-ar
lasa pe baietii de cartier sa se "joace" cu fetitele, sa sparga masini,
sa se drogheze. Dar din acest punct de vedere putem spune fara sa gresim ca Dumnezeu
e cel mai mare dusman al hobby-urilor baietilor de cartier. Pentru ca e dusmanul
pacatului. Pentru ca lumina e dusmanul intunericului.
Hristos ne cunoaste.
El stie exact ce e in sufletele noastre. Dar, oricat de siguri am fi noi ca El
nu are ce cauta in viata noastra, ca suntem prea ocupati pentru a avea timp sa
ne lasam stingheriti de El, totusi nu ne lasa. Ciocane in continuare la usa inimilor
noastre.
Ce am vrut sa iti spun prin randurile de mai sus? Nimic altceva
decat ca Hristos a venit si pentru tine. Ca Hristos S-a rastignit si pentru tine.
Ca Hristos te asteapta la El. Ca nu exista nimic care L-ar putea determina sa
Se plictiseasca asteptand.
Dumnezeu nu e multumit de numarul crestinilor
care duc viata curata. Nu Îi este de ajuns ca ei Îl iubesc, ca ei duc lupta cea
buna. O vreme, dupa ce m-am apropiat de Biserica, ma gandeam ca Dumnezeu are atatea
vase alese, atatia crestini adevarati, incat de mine nu are nevoie. Ma simteam
ca unul care cerseste dragostea lui Dumnezeu. Dar aceasta ispita nu a tinut mult.
Mi-am dat seama ca, in timp ce mie mi se parea ca Îi cersesc dragoste, fara sa
arat asta prin fapte, Hristos nu S-a multumit sa ne spuna ca ne iubeste. El ne-a
iubit mai intai. Nu am apucat eu sa Îi cer sa ma iubeasca. El mi-a aratat dragostea
Sa, asa cum o arata fiecarui om.
Vorbindu-ti despre frumusetea credintei
sunt constient ca exista o sumedenie de motive pe care le poti invoca pentru a
argumenta faptul ca nu duci o viata crestina. Si sunt de acord ca, in unele privinte,
ai dreptate. Stiu ca sunt lucruri de care te-ai smintit, ca sunt lucruri de care
te-ai poticnit. Nu intru in amanunte.
Dar spun ca, desi exista astfel
de amanunte, ele nu sunt importante. Adica sunt importante numai in masura in
care nu iti dai seama ce pierzi daca tii cont de ele.
E ca si cum cineva
ti-ar propune sa mergi la munte, dar ti-ar spune ca vila in care vei dormi va
fi vopsita in galben aprins, ca va trebui sa porti ghete din piele rosie si ca
va trebui sa bei in fiecare zi cinci cani de apa. Chiar daca cererile par ciudate
(si asa sunt), nu cred ca ai renunta la excursia la munte din pricina lor.
Stii
ca unii oameni au tendinta de a vedea jumatatea goala a paharului, in timp ce
altii, mai practici, nu numai ca nu se multumesc sa observe jumatatea plina, ci
o si beau. Încearca sa vezi si tu jumatatea plina a paharului. Si, daca o vei
privi cu atentie, vei vedea ca de fapt jumatatile paharului nu sunt egale, si
ca ,,jumatatea" care e goala e mult mai mica decat cealalta.
Trebuie
sa apreciezi corect ce pierzi daca te multumesti sa judeci superficial motivele
care te tin departe de Biserica. O parte dintre ele nu stau in picioare, si stii
asta.
Am intrebat mai multi prieteni de la alte facultati de ce nu vin
la biserica. Mi-au spus ca prefera sa se roage acasa, ca nu inteleg complicatele
ceremonii bisericesti, care li se par pline de formalism. Unii fac alergie la
preoti, ca au citit prea multe despre caderile lor si nu au deloc incredere in
acesti indoielnici slujitori ai Domnului. Altii nu inteleg fundamentalismul crestin,
in probleme ca homosexualitatea sau legalizarea prostitutiei.
Altii, cei
mai multi, sunt scarbiti de pacatele crestinilor, si mai ales de fariseismul care
parca a devenit moda.
Cred ca inainte de a-ti spune ce inseamna pentru
mine credinta crestina ar trebui sa iti spun obiectiile mele fata de pozitiile
enumerate mai sus.
Sa incep cu cei care cred ca e de-ajuns sa se roage
acasa. Daca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om pentru noi, si a primit moarte pe cruce
pentru mantuirea noastra, atunci trebuie sa mergem spre El pe drumul pe care ni
L-a aratat. Si daca Hristos ne-a lasat Biserica pe post de "scoala a mantuirii",
de ce sa cautam noi alte metode si tehnici de mantuire?
Biserica e Trupul
lui Hristos. Or, daca vrem sa ne unim cu Capul, nu o putem face separat de Trup.
Calea mantuirii pe care ne-a aratat-o Hristos este Biserica. Desi unii lupi care
se dau drept oi ne propun o sumedenie de scurtaturi, ele duc in prapastie.
Stiu
ca poate unele invataturi ti se par gresite. Asta pentru ca nu intelegi ca Biserica,
fiind Trupul lui Hristos, nu are partasie cu minciuna. Lumina nu are partasie
cu intunericul. Si, chiar daca unele invataturi ti se par false (cum ar fi cea
despre viata de dupa moarte, potrivnica raspanditei teorii a reincarnarii), daca
vei cerceta mai mult, vei intelege rostul si adevarul lor.
Stiu ca dusmanii
Bisericii gasesc o sumedenie de argumente stiintifice care par sa contrazica invatatura
Bisericii, si propun "adevaruri" fundamentate stiintific. De-a lungul
timpului aceste adevaruri au expirat unul cate unul, vechile teorii stiintifice
au fost inlocuite cu altele, dar marturia Bisericii a ramas aceeasi.
Nu
au fost daramate decat superstitiile. Dar daramarea lor nu a lovit Biserica, ci
i-a facut bine: pentru ca superstitiile sunt ciuperci otravitoare care au incercat
sa creasca pe ogorul lui Dumnezeu.
"Nu poti sa crezi in Hristos ca
Fiu al lui Dumnezeu si sa stai sa te rogi acasa. Daca intelegi ca Hristos e Fiul
lui Dumnezeu, atunci ar trebui sa vrei sa mergi pe calea Bisericii, pe care te
indruma El." Asta e teoria. Practica dovedeste contrariul. Dar cei care ajung
la Biserica dupa indelungi tatonari inteleg cat de subreda era pozitia lor anterioara.
De multe ori era determinata de hotararea de a nu asculta poruncile Bisericii.
Decat sa fie considerati pacatosi, mai bine sa aiba propriul sistem de valori.
Sfintii iti spun: "Mai bine sa fii cel mai mare pacatos in Biserica,
decat sa fii un "pur" in afara ei." Acesta nu e un indemn la pacat.
Ci e un sfat: "Lasa pacatul iubirii de sine, lasa pacatul cel mare al mandriei
si vino la Doctor, vino la Hristos! Vino la Biserica!" "Purii"
care stau departe de Biserica sunt murdariti cu noroiul mandriei.
Ce sa
mai vorbim despre pacatosii care stau departe de Biserica numai pentru ca nu vor
sa inteleaga ca desfraul tot desfrau ramane, indiferent ce justificare psihologica
sau medicala i s-ar gasi? Sau pentru ca lacomia li se pare fireasca, ba chiar
virtute?
Nu am ajuns la masura la care sa dau altora sfaturi duhovnicesti.
Dar nu pot sa nu iti zic: oricat de bolnav ar fi sufletul tau, Hristos te poate
vindeca. Oricat de putin te-ar intelege ceilalti, Hristos te intelege si iti vrea
binele.
Sa vorbim putin despre neparticiparea la slujbe. Unul din motive
e faptul ca slujbele par plicticoase. Înainte de a ma apropia de Biserica nu puteam
sa inteleg de ce se canta atat de mult si atat de prost si atat de fals, de ce
cantarea nu este inlocuita de o rostire clara, care nu ar deranja pe nimeni. De
vina era faptul ca intrasem in putine biserici, si nu stiam ce inseamna muzica
ortodoxa de calitate.
Cel mai mult m-a ajutat sa devin sensibil fata de
muzica religioasa psaltica atonita. Doua casete m-au facut sa ma indragostesc
definitiv si irevocabil de muzica religioasa Nu imi imaginam ca muzica religioasa
ma va fascina vreodata mai mult decat Michael Jackson, Bon Jovi sau Metallica.
Cand m-am apropiat de Biserica nu-mi trecea prin cap ca muzica religioasa
are fani mai infocati decat ai celor mai tari trupe de rock. Credeam ca a fi crestin
inseamna a fi lipsit de personalitate, a primi toate fara discernamant, si astfel
vei deveni vrednic de mantuire.
Nu e deloc asa. Asa cum fanul unei formatii
delireaza cand isi asculta idolii, asa un crestin e topit dupa muzica psaltica
ortodoxa (repet, nu de toata, ci de cea de calitate; pentru ca exista si hibrizi).
Sunt intru totul de acord cu cei carora nu le plac slujbele facute mecanic,
in care strana rade atunci cand nu canta jalnic. La o astfel de slujba e greu
sa intelegi Ortodoxia. Dar cred ca, daca ai vedea o slujba frumoasa, inima ta
nu ar ramane de piatra. În Occident multi s-au convertit la Ortodoxie numai pentru
ca s-au indragostit de slujbele ei.
Sunt convins ca daca vei avea putina
curiozitate si rabdare vei gasi si biserici in care sa iti placa slujba. Cat despre
preotii care slujesc mecanic, chiar daca ei se multumesc cu faptul ca slujba e
"valabila", eu cred ca mai bine s-ar reprofila. Ar putea sa isi gaseasca
o meserie prin care sa nu sminteasca pe nimeni. Oricat mi-ar fi de draga pozitia
"traditionalistilor", indraznesc sa am o opinie personala legata de
aceste slujbe facute fara pic de traire.
Sfanta Liturghie, oricat ar fi
de pacatos preotul slujitor, cata vreme nu cade si in pacatul ereziei, ramane
o Sfanta Taina: painea si vinul se transforma in Sfantul Trup si Sfantul Sange
al Domnului. Pana aici cred si eu la fel.
Concluzie: Slujba e "valabila",
deci nu conteaza pacatosenia slujitorilor!"
Întrebare: "Scopul
Sfintei Liturghii e ca painea si vinul sa se transforme in Sfanta Împartasanie?"
Destui
seminaristi si studenti teologi ar raspunde victorios: "Da, asa scrie la
carte..."
Consider insa ca aceasta opinie e prea juridica: eu cred
ca slujba se face tocmai pentru folosul crestinilor, tocmai pentru ca drept-credinciosii
sa se uneasca cu Hristos. Or, in zilele noastre crestinii se impartasesc foarte
rar. Si atunci, care mai e folosul participarii la Slujba Liturghiei?
Cred
ca slujba trebuie tinuta in asa fel incat crestinii sa se poata ruga cat mai bine,
sa fie intr-adevar o rugaciune in comun. Asta presupune ca preotul trebuie sa
slujeasca cu multa ravna, cum il indeamna Sfintii Parinti. Cei de la strana trebuie
sa fie constienti de responsabilitatea lor. Ca daca transforma dulcea cantare
ortodoxa intr-un surogat, osanda lor va fi mare. Cred ca trebuie ca ortodocsii
sa nu se multumeasca a lua apararea celor care slujesc cu nepasare, si sa spuna
ca important e ca slujba e "valida".
Da, slujba e "valida",
dar unii oamenii din biserica nu pot gusta din frumusetea slujbei si sunt stanjeniti
de modul uneori papagalicesc in care se slujeste. Din aceasta cauza ei nu se pot
ruga asa cum trebuie. Stiu si eu ca ideal e sa nu judecam pe nimeni, ca indiferent
de modul in care se slujeste trebuie sa ne rugam cu luare-aminte. Dar mai stiu
si ca acest ideal nu poate fi atins decat cu greu de catre oamenii care incearca
sa faca primul pas spre Biserica. Si, desi vin la biserica de vreo zece ani, am
cunoscut foarte putini crestini care sa nu se sminteasca atunci cand iau parte
la unele slujbe savarsite mecanic.
Bine ca exista si preoti care slujesc
cu luare-aminte. Bine ca exista preoti pe care, privindu-i cum slujesc, te duci
cu gandul la Sfintii Îngeri care Îl lauda pe Dumnezeu. Daca deci motivul pentru
care ai stat departe de Biserica a fost ca nu iti placeau slujbele, atunci cauta
pana vei gasi o biserica ale carei slujbe sa iti raneasca inima. O vei gasi.
Despre
fundamentalismul crestin, ce sa iti spun... Exista doua feluri de fundamentalism.
Cel al oamenilor care, plini de patima iubirii de sine, se considera mari propovaduitori
ai credintei. Tuna si fulgera impotriva fumatului si a betiei, dar mesajul lor
nu convinge pe nimeni. Ei nu Îl predica pe Hristos, ci se predica pe sine: "iata,
noi suntem exemple de pocainta, noi am reusit sa biruim patimile..."
Dar
daca ii intreaba cineva daca au biruit si patima iubirii de sine, ei ori se inrosesc
la fata si incep sa vorbeasca despre osanda celor care ii judeca pe slujitorii
Domnului, sau raspund cu nonsalanta: "Da, am biruit-o. E tare greu sa fii
smerit..."
Mai exista insa si altfel de fundamentalisti, al caror
Întai-statator e Hristos. Hristos a revolutionat lumea. Urmasii lui sunt Sfintii.
Sfintii nu au biciuit niciodata pacatul pentru a se pune pe ei insisi in situatia
de campioni ai credintei, ci numai pentru a arata ca pacatul duce la moarte, ca
pacatul este pregustare a mortii. Noua nu ne este usor sa intelegem ca pacatul
este o forma de moarte.
Desi nu fumez (si deci nu se poate spune ca iau
apararea fumatorilor), nu inteleg de ce fumatul e un mare pacat. Înteleg ca distruge
sanatatea, dar am vazut oameni ce fumeaza care pareau mult mai de treaba decat
nefumatorii. Totusi, imi dau seama ca nu e nevoie sa inteleg in amanunt de ce
Biserica spune despre ceva ca e pacat (cei care adopta o astfel de atitudine,
trecand prin prisma propriei minti predaniile Parintilor cad in inselare). Chiar
daca nu inteleg de ce, cred ca fumatul e un pacat (am vazut si cateva exorcizari
in care diavolul urla ca nu mai vrea sa simta miros de tamaie, ci de tigara; stiu
ca ceea ce scriu pare poveste, dar la fata locului amutisera toti).
Oamenii
inteleg cu greu ca pacatul inseamna moarte. Si, de aceea, cand Sfintii au predicat
impotriva pacatelor, pacatosii i-au considerat extremisti. Dar, ce sa facem, la
fel de extremista a fost si propovaduirea lui Hristos: "Vai celor ce merg
pe calea cea larga..."
"Fundamentalismul" lui Hristos, ca
si cel al Sfintilor, nu a avut nimic anormal: e singura pozitie prin care poate
fi aratat la justa dimensiune pericolul pierzaniei.
Sunt unii care vor
sa uite ca Hristos a dat cu biciul cand a rasturnat mesele negutatorilor care
transformasera Casa Domnului in casa de talhari. Ei au o credinta moale. Gresesc
cand cenzureaza Sfanta Scriptura, alegand din ea numai ce le place, numai ceea
ce le desfata inima.
Cam atat despre fundamentalism. Daca stilul apologetic
ti se pare prea dur, ar fi interesant sa citesti si texte din care se revarsa
dragostea de aproapele. Citeste scrierile Sfantului Siluan, si apoi vei privi
altfel Ortodoxia.
Despre pacatele preotilor nu cred ca e cazul sa iti
spun prea multe. Au scris despre aceasta si Sfintii Parinti, si ziarele din vremea
noastra.
Diferenta este ca Sfintii au scris pentru ca preotii cazuti sa
se pocaiasca, si lumea sa inteleaga ca starea acelor preoti este anormala si sa
nu se sminteasca. Pe cand ziarele scriu pentru a arata cu degetul: nu pentru a
zidi, ci pentru a darama. Da, sunt si preoti pacatosi. Dar sunt si preoti sfinti,
despre care presa nu vrea sa pomeneasca nimic. Pomeneste de cate doi, trei, numai
ca sa dea impresia ca Biserica e lipsita de vlaga.
"A murit parintele
Cleopa, ultimul stalp al monahismului romanesc..."
Titluri de senzatie,
care speculeaza evlavia poporului fata de acest Preacuvios batran. Dar Ortodoxia
romaneasca nu se limiteaza la Parintele Cleopa, mai are si alti stalpi. De care
presa nu pomeneste pentru ca stalpii par prea fanatici, prea fundamentalisti:
nu fac compromisuri, nu dau mentalitatii apostate obolul care li se cere. Interesul
presei nu e sa prezinte situatia reala a Bisericii pe care nici portile iadului
nu o vor darama, ci sa prezinte un fictiv apus al Trupului lui Hristos. Da, exista
si preoti pacatosi. Si la ce ne foloseste sa ii judecam noi, de vreme ce ii va
judeca Însusi Dumnezeu? Mai bine am cauta sa ajungem la preotii cu viata sfanta,
si sa ii rugam sa ne povatuiasca pe calea mantuirii. Si sa nu ne miram daca, in
timp, ne vom da seama ca multe dintre stirile care circulau pe seama preotilor
s-au vadit a fi doar barfe si fictiuni. Si nici sa nu ne miram daca vedem cum
un preot, pe care toti il stiau drept un mare pacatos, se schimba si merge pe
calea sfinteniei. Usa pocaintei e deschisa si clericilor, nu numai mirenilor.
Despre pacatele crestinilor nu iti scriu decat ca din ele iti poti da
seama cat de grea e lupta pentru mantuire. Diavolul lupta din rasputeri pentru
a-i atrage pe oameni in prapastie. Mai trist e ca unii cad de buna voie. Nici
macar nu vor sa lupte. Ei sunt crestini numai cu numele. Dar mantuirea nu se dobandeste
automat, nu e o consecinta obligatorie a botezului crestin. Cei care sunt crestini
numai cu numele ii impiedica pe altii sa inteleaga frumusetea credintei crestine.
"Uite cat de pacatosi sunt crestinii, nu e nici o diferenta intre ei si ceilalti!"
Dar daca nu e nici o diferenta inseamna ca in inimile lor nu traieste Hristos.
Traiesc patimile si iubirea de sine.
Încearca sa cunosti si crestini adevarati.
Chiar daca sunt destul de rari. Pana sa cunosc astfel de crestini ma mangaia citirea
vietilor parintilor care au dus viata sfanta nu cu mult timp in urma. Biserica
e plina de sfinti. Citindu-le vietile celor care au trait in secolul trecut, imi
trecea dezamagirea provocata de caderile altor crestini. Oricum, judecandu-i cu
asprime, nu am fost mai bun decat ei. Credeam ca voi evita sa cad la randul meu.
Dar cine isi judeca aproapele ori cade in aceleasi pacate ca el, ori e facut praf
de mandrie. Si nu e deloc bine...
Cat despre fariseism, as vrea sa iti
spun ca iti inteleg retinerea pe care o ai fata de aparatorii sai. Fariseismul
e o patima groaznica, e o ispita enorma. Fariseii leapada legatura cu Hristos
si isi fac idol din trairea exterioara.
Un prieten care a venit din Serbia
mi-a spus ca acolo femeia care umbla tot timpul cu batic, tot timpul cu capul
in jos, dar are inima pustie pentru ca se straduieste sa faca numai cele exterioare
e numita ironic "femeie din Teheran". Sunt multe "femei din Teheran"
si prin bisericile noastre. Si nici "barbatii din Teheran" nu sunt putini.
"Vai, ai trecut prin fata usilor imparatesti..." "Vai,
ai venit la biserica fara batic..." "Ia uite ce fusta scurta are..."
Problema
e ca "sora" vine cu fusta scurta tocmai pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu.
Daca ar apuca sa Îl cunoasca, si-ar pune de buna voie o fusta mai lunga. Si si-ar
pune si batic. Dar "femeile din Teheran" o impiedica sa Îl cunoasca
pe Dumnezeu. O resping, o gonesc cu rautatea lor. În loc sa ii atraga atentia
cu dragoste, se poarta cu duritate. De asta copiii lor nu sunt in Biserica, de
asta sotii lor stau acasa: pentru ca triumfalismul lor nu convinge pe nimeni.
Tinerii nu prea apuca sa inteleaga cat de minunata este Biserica. Fac
mici greseli, si "oamenii din Teheran", ca niste cerberi atenti, ii
sanctioneaza imediat. Foarte greu este sa treci de vama acestor cerberi care daca
vad ca un tanar vine cu un cercel in ureche, sau cu parul in forma de creasta,
renunta sa mai fie atenti la slujba si scaneaza cu lacomie "prada".
Daca nu reusesc sa se abtina pana la sfarsitul slujbei, atunci vor declansa morala
necrutatoare: il vor face cu ou si cu otet, spre deliciul celor mai timizi. Si
tanarul se va simti foarte bine: va fi bucuros ca a fost primit in comunitatea
crestina cu bratele deschise!
Nu cred ca e de-ajuns sa ne multumim sa
constatam ca exista "oameni de Teheran". Trebuie sa incercam sa trecem
de vamile lor.
Hristos a venit si pentru tineri... Hristos ii asteapta
si pe tineri. Hristosul tinerilor nu e diferit de Hristosul Bisericii. Nu e un
Hristos mai dur sau mai bland, ci e Acelasi.
Cred ca nu i-ar lua mult timp
unui tanar sau unei tinere ca sa se indragosteasca definitiv si irevocabil de
acest Hristos. As putea sa iti scriu o carte numai despre ce a insemnat si ce
inseamna Hristos pentru mine. Si uneori ma bate gandul sa scriu. Dar imi e teama
ca nu voi reusi sa pun in cuvinte frumusetea trairii crestine. Nu a celor ajunsi
pe culmile trairii duhovnicesti, ci a trairii mele, a unuia aflat pe primele trepte.
Îmi pare rau ca nu exista mai multe marturii ale celor care s-au indragostit de
Hristos in vremea noastra. Înteleg timiditatea, inteleg retinerea de a-ti face
publice starile launtrice, dar nu ii inteleg pe cei care tin comoara numai pentru
ei.
Hristos te iubeste!... Stiu ca suna protestant, si mi se pare anormal
faptul ca neoprotestantii le spun tinerilor lucruri pe care le-au imprumutat din
Biserica si acum le prezinta ca fiind ale lor.
Nu pot face nimic ca sa
te conving acum ca Hristos te iubeste. Nu exista o metoda magica de convertire
a tinerilor. Dumnezeu nu ne rapeste libertatea pe care ne-a daruit-o.
Daca
m-ai intreba ce sa faci pentru a cunoaste credinta ortodoxa, si daca nu as avea
decat un minut pentru a-ti raspunde, ti-as spune:
"Citeste una dintre
Sfintele Evanghelii (nu lua Biblia de la inceput, ca nu vei ajunge sa o termini).
Citeste cateva carti frumoase: Minunile Maicii Domnului, Pelerinul rus,
Patericul, convorbirile cu marii duhovnici contemporani sau vietile sfintilor
care au trait in secolul trecut. Citeste eventual si o carte despre marturia unui
convertit: De la moarte la viata a parintelui Paulin Lecca sau Jurnalul fericirii
al parintelui Nicolae Steinhardt. Aceste marturii prezinta Acelasi Dumnezeu care
vine in intampinarea celor care Îl cauta, si sunt dovezi ale faptului ca Dumnezeu
ii iubeste pe oameni.
Asculta muzica psaltica, priveste icoane frumoase
(din cele bizantine, nu balbaieli renascentiste).
Încearca sa mergi la
slujbe frumoase, incearca sa ajungi prin manastiri.
Dar, inainte de orice
altceva, roaga-te. Roaga-te ca Dumnezeu sa iti lumineze viata. Roaga-L sa te ia
de mana si sa te aseze acolo unde iti e locul."
Asta nu e o reteta.
Poate vei gasi in ea sfatul de care aveai nevoie, sau poate ca vei observa ca
nu te ajuta la nimic. Si poate ca nici alte sfaturi pe care le-ai primit pana
acum de la altii nu te-au ajutat. Încearca sa nu te opresti din drum.
Daca
te-ai gandi la cat de mare e desfraul lumii in care traim, daca te-ai gandi la
piedicile pe care le intalnesti in drumul spre Hristos, te poate birui deznadejdea:
"Totul este pierdut!"
Dar nu e deloc totul pierdut: desi toate
stau impotriva, Hristos a pornit in cautarea ta. Si te-a aflat, oricat de departe
ai fi de lumina, oricat de mult ai fi ratacit in pustiul pacatului: ,,Iata, Eu
stau la usa si bat..."
Oricat de mari ar fi grozaviile la care suntem
martori, oricat de mare ar fi lepadarea si apostazia, Dumnezeu ii cauta pe oameni.
El e Marele Îndragostit. O, daca am ajunge sa simtim dragostea Sa! Cele mai patimase
destrabalari, cele mai crunte orgii sau cele mai rafinate desfatari trupesti nu
pot egala dulceata pe care o simte inima care Îl cunoaste pe Dumnezeu. Acesta
e marele secret, e marea taina pe care diavolul incearca sa o ascunda de oameni.
Si de cele mai multe ori reuseste.
Poate te privesti intr-o oglinda sufleteasca
si iti vezi slabiciunea si neputintele. Oare mai e vreo sansa de mantuire pentru
tine?
Da, iti spun cu toata convingerea ca si pentru tine exista o cale
spre Rai. Oricat ar fi de greu sa o gasesti, oricat ar fi de lung drumul, merita
parcurs.
Mai ales ca iti pui si problema familiei. Nu vei mai fi de capul
tau. Responsabilitatea ta va fi cu atat mai mare dupa nunta. Si va creste dupa
ce o sa apara copiii... Cu cat vei fi mai aproape de Dumnezeu atunci cand te casatoresti,
cu atat iti va fi mai bine dupa aceea. Ti-o repet pentru ultima oara.
Poate
ca te temi de moarte, poate ca ti-e frica de momentul in care vei parasi aceasta
lume. Nu esti singura in aceasta situatie. Multi s-au temut de moarte. Dar unii
au descoperit cum poate fi biruita moartea. Si au trecut de la moarte la viata!
CARTEA NUNTII
de Danion Vasile
Povestea
vulturilor aurii
Sa
stam de vorba
Despre
mirajul sexualitatii
De
ce sa ma casatoresc?
Despre
Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De
ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre
fotomodele si Don Juani
Geniul
si femeia de serviciu
Banii
vorbesc!
Despre
influenta prietenilor
Parintii:
prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea
preotului
Despre
vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre
dragostea trupeasca
Scrisoare
catre tinerii secolului XXI
"Daca
stiam ca o sa ne certam atat..."
Un
examen cu multi restantieri
Cuvinte
catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar
barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum
sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu
e baiat de cartier..."
Povestea
unei casatorii...
Postfata
la editia a doua
Rugaciuni
Prefata
