Cartea de fata se adreseaza in primul rand tinerilor care vor sa isi intemeieze o familie. Dar in zilele noastre sunt multi tineri care nu numai ca au apucat deja sa se casatoreasca, ci au si divortat. Nu cred ca gresesc adresandu-ma in cateva pagini si femeilor care au trecut printr-un divort si vor sa se marite din nou. (Ca in toate capitolele acestei carti, lucrurile sunt in egala masura valabile si pentru barbati.) Revin la stilul epistolar:

Nu am trecut prin experienta divortului, asa ca nu pot intelege in intregime ce e in sufletul tau. Nu stiu nici de ce ai divortat, si nici daca vina a fost a ta sau a lui. Voi incerca sa imi spun totusi punctul de vedere si sper sa nu gresesc prea mult. Din cate divorturi am apucat sa vad pana acum, in nici o situatie nu am descoperit pe cineva plangand. Cu ani in urma divortul era o drama. Aproape intotdeauna cineva suferea pentru ca a fost inselat de celalalt, aproape intotdeauna o inima ramanea sfaramata. Azi nu mai e asa. Nu cred ca e doar o coincidenta ca cei pe care i-am vazut divortand nu pareau sa sufere. Majoritatea se desparteau de comun acord. Culmea, unii foloseau acelasi avocat. Nu voiau decat sa se desparta. Pentru mine a fost un soc sa vad cu cata usurinta divorteaza unii. Ca si cum ar face piata. Ca si cum divortul ar fi cel mai normal lucru din lume.

Tocmai femeilor care au trecut prin astfel de divorturi vreau sa le spun cate ceva. Pentru ca m-am gandit de mai multe ori la ce le va rezerva viata. Celorlalte, care au fost parasite de sotii lor, si care, cu inima inlacrimata, ii mai asteapta inca sa se intoarca, nu prea as sti ce sa le spun.

Divortul e un esec. Oricat de firesc pare divortul pentru omul contemporan, oricate justificari i se gasesc, ideea ca despartirea unor oameni care s-au unit in fata lui Dumnezeu e un lucru bun isi are partea ei de ridicol. Sunt unii care nici macar nu fac cununie religioasa. Nu e de mirare ca se despart. Daca nu au crezut in Dumnezeu, au avut parte de o experienta pe care numai in mod formal o numesc familie. Ar trebui sa se gaseasca un alt termen pentru ca cei care s-au casatorit doar civil sa nu fie considerati soti. Ei traiesc un concubinaj legalizat, si nu e de mirare ca se despart.

De ce divorteaza oamenii? Mai ales pentru ca nu i-a unit dragostea binecuvantata de Dumnezeu. Nu vreau sa rascolesc trecutul tau scriindu-ti despre divort, dar daca vrei sa te mariti iarasi e bine sa intelegi foarte clar unde ai gresit mai inainte. Ca sa nu repeti aceeasi greseala. Daca nu vrei sa intelegi unde a fost eroarea, nu vei avea decat de suferit: vei trece de la un sot la altul, tot asteptand sa gasesti relatia perfecta. Dar casnicia nu e o loterie ("O fi lozul castigator, nu o fi?!..."). Casnicia e ceva extrem de serios.

Stiu ca directia in care se merge astazi e aceea de a minimaliza esecul divortului: "e normal sa divortam, poate ca vom da de cineva mai potrivit." Oamenii care ies cu bine dintr-un divort (fara sa sufere) sunt niste fiinte pe care mentalitatea modernista i-a modelat cu succes. Numai ca sufletele lor au fost foarte afectate de aceasta tentativa de a refuza socul divortului. Ei se simt victoriosi, dar nu isi dau seama cat de falsa e presupusa lor victorie.

Sa fie oare un castig faptul ca un popor a reusit sa uite ca a pierdut ultimul razboi? Castigul ar fi fost sa iasa biruitor din respectiva infruntare.

Īmi poti pune urmatoarea intrebare: "De ce sa fie divortul un razboi pierdut, cata vreme nu am vrut sa intram in razboi?" Adica: "Daca as fi considerat ca nunta e un lucru extrem de important, daca as fi considerat ca trebuie sa imi aleg un barbat caruia sa ii fiu fidela pana la sfarsitul vietii, cu siguranta nu m-as fi maritat cu fostul meu sot. Dar am considerat casatoria un fel de joaca, asa ca nu regret deloc ca am divortat."

Altfel spus: e stupid sa ii acuzi pe unii dintre cei care au divortat ca si-au batut joc de faptul ca s-au unit in fata lui Dumnezeu, cata vreme ei nu considera ca au facut aceasta. Adica au perceput cununia religioasa doar ca pe un spectacol interesant, fara sa isi puna problema primirii binecuvantarii lui Dumnezeu.

Doua ganduri legate de aceasta pozitie. Unii au inteles foarte bine maretia cununiei religioase. Dar, ajunsi la divort, au cautat sa stearga din inimile si din mintile lor tot ce insemna amintire a celuilalt. Au cautat sa se minta singuri, si au reusit. Putini se afla insa in aceasta situatie - pentru ca dupa ce ai inteles maretia nuntii nu mai poti divorta cu usurinta.

Cei mai multi dintre cei care ajung la divort au trecut prin Taina Cununiei numai accidental ("daca toti fac Cununie si la biserica, noi de ce sa nu facem?").

Acestora nu li se poate reprosa numai faptul ca au divortat. Problema lor principala a fost lipsa credintei, sau mai degraba prezenta unei credinte superficiale. (O, cat de trista este situatia celor care nu sunt nici reci, nici fierbinti, ci caldicei. Se simt ofensati daca cineva le spune ca nu au credinta; dar totusi credinta lor nu se exprima deloc prin fapte). Daca ar fi avut credinta atunci cand s-au casatorit, ar fi avut grija sa isi aleaga o pereche de care sa ramana legati toata viata.

Repet: mi se pare o greseala ca unor astfel de oameni sa li se prezinte divortul ca fiind un esec (asta in cazul in care nu au facut copii; daca in urma unui divort raman copii care sufera - indiferent cat de des li se permite sa isi vada celalalt parinte - nu e nevoie de argumente religioase ca sa dovedesti ca esecul nu poate fi considerat o victorie). Divortul e esec atunci cand e privit din perspectiva spirituala. Cand oamenii refuza sa priveasca viata prin prisma crestina atunci divortul pare cat se poate de normal.

Ai divortat si vrei sa te mariti din nou.

Daca nu ai credinta in Dumnezeu, atunci nu prea am ce sa iti spun. Nu cred ca exista familii fericite atunci cand sotii nu cred in Dumnezeu (exceptiile sunt rare: uneori diavolul contribuie la linistea casei, astfel incat sotii sa fie intr-o stare de permanenta automultumire, si sa nu-si faca timp pentru a se gandi la Dumnezeu si la viata vesnica). Eu ma indoiesc sincer ca vei putea gasi un barbat care sa te faca fericita. (Si oare ce fericire ar fi aceea cand veti trai cu disperarea ca dupa moarte nu mai urmeaza nimic?) Nu iti spun asta ca sa te amenint. Pur si simplu asa vad lucrurile. Si nu cred ca solutia ar fi sa te minti singura ca ai credinta, numai ca sa ai parte de un camin fericit. Credinta mimata nu numai ca nu aduce fericire, ci, dimpotriva, e un izvor nesecat de tristete coplesitoare.

O, dar mai exista oare oameni care sa nu creada in Dumnezeu? Putini, foarte putini. Statisticile arata ca un numar incredibil de mic de romani s-au declarat atei. Majoritatea covarsitoare s-au declarat crestin-ortodocsi. Deci sunt destule sanse ca si tu sa te afli printre ei.

Am mai spus ca din aceasta majoritate numai foarte putini duc o viata crestina reala, cu slujbe, spovedanie, impartasanie, sub indrumarea unui duhovnic iscusit. Dar chiar daca nu te afli in aceasta "minoritate", totusi e extrem de important faptul ca ai credinta. Ca tu crezi ca exista Dumnezeu, ca exista viata dupa moarte, si ca va veni vremea in care vom da socoteala pentru toate faptele noastre.

Daca plecam de la acest punct putem ajunge departe, foarte departe. Adica daca ai credinta, sansele tale de a avea parte de o familie implinita sunt foarte mari. De ce? Chiar si numai pentru ca stii ca exista cineva care te poate ajuta, indiferent ce probleme ai avea.

Daca ai credinta si totusi ai divortat, s-ar putea ca peste cativa ani sa iti dai seama ca ai gresit despartindu-te de barbatul tau. Si e cat se poate de firesc sa incerci sa te impaci cu el. Pentru ca, desi din punct de vedere juridic sunteti divortati, din punct de vedere religios inca sunteti casatoriti (majoritatea oamenilor care divorteaza nici nu se gandesc ca in fata lui Dumnezeu raman sot si sotie; pentru incuviintarea divortului, in cazuri foarte rare se aplica un anumit pogoramant bisericesc. Dar cei care se despart civil fara sa li se aplice acest pogoramant, neavand motive serioase pentru despartire, raman legati prin legatura spirituala.).

Daca totusi e exclus sa va impacati (el s-a recasatorit, nu mai vrea sa fiti impreuna etc...), atunci tu ai doua variante: ori sa ramai singura, ori sa te mariti din nou. Ideea de a ramane singura e aproape exclusa de majoritatea femeilor care divorteaza astazi. Iar cele care raman singure o fac nu pentru a se ocupa cat mai mult de viata spirituala, ci pentru ca sunt firi lase, sau pentru ca au ajuns sa dispretuiasca familia.

Vrei sa te mariti... Ai grija ca de aceasta data sa fie bine. Daca prima oara puteai spune ca nu erai destul de matura, de aceasta data nu trebuie sa mai gresesti.

Cel mai mult te poate ajuta Spovedania. Poate ca ti se pare ciudat ca in aceasta carte a aparut atat de des cuvantul spovedanie. Dar avand in vedere subiectul abordat, e cat se poate de normal sa ne raportam la el. Exista unele lucruri pe care voiam neaparat sa le pun pe hartie, si altele pe care le-am trecut intamplator (de exemplu: facusem niste comentarii legate de faptul ca intr-un ziar a aparut un articol cu tema: ,,Adrian Copilu' Minune s-a culcat cu sase sute de femei in cincisprezece ani." Īti scriam ca un astfel de barbat nu stie aproape nimic despre femei, ca daca nu cumva e casatorit deja va fi vai de femeia care ii va fi sotie... Dar dintr-o neatentie am pierdut fragmentele respective... Nu le-am rescris, nefiind foarte importante.) Despre spovedanie insa mi-ar fi fost foarte greu sa scriu mai putin. Spovedania este strans legata de Nunta. Si asta mai cu seama in cazul tau. Ai trecut prin esecul divortului. Sufletul tau e atins nu numai de divortul propriu-zis, ci si de etapele pregatitoare. Cine spune ca a ajuns la divort pastrandu-si sufletul curat aproape sigur minte.

Stii cum sunt sufletele celor care au divortat? Ca niste mingi vechi. Copiii se pot juca cu ele, dar nu sunt prea bune. Spovedania transforma sufletul intr-o minge noua. Nu intr-o clipita, ci incetul cu incetul. Important este sa ai curajul de a face primul pas. Dumnezeu te poate face nu numai la fel de tanara sufleteste cum erai la prima casatorie, ci chiar si mai tanara. Vei intelege de ce Duhul Sfant este numit "Datator de Viata", vei simti cum sufletul tau prinde puteri.

Oricat de multe ti-as spune despre Spovedanie, pana nu vei ajunge tu insati sa te spovedesti nu ai cum sa intelegi cat de mare dar ne-a facut Dumnezeu randuind pentru noi Taina Spovedaniei.

Stiu ca sunt unii care se spovedesc ca niste roboti, in fiecare post, si cu toate astea nu se vede in ei nici o schimbare in bine. Sunt la fel de iubitori de sine. Unde a fost atunci roada Spovedaniei?

Spovedania nu are roade decat atunci cand este facuta cu sinceritate, cu zdrobire de inima, cu dorinta de a te indrepta. Daca oamenii se spovedesc intr-un mod mecanicist, daca doar isi insira pacatele si nu au luat hotararea de a-si schimba viata, roadele nu apar. Sau si mai rau, daca oamenii ascund ceva la spovedanie, sufletul lor nu se poate curata. Au fost femei care s-au spovedit ani de zile, dar le-a fost rusine sa spovedeasca pacatul avortului. Preotul zice in rugaciunea de dezlegare: "Pacatele pe care le veti ascunde de mine, indoite le veti avea..." Spovedania e ca o sabie cu doua taisuri. "Si cum sa spun eu ca am facut cutare sau cutare lucru, nu se va sminti preotul? Mai bine il crut..."

Dar el si pentru asta s-a facut preot, ca sa primeasca spovedaniile credinciosilor. Asa ca nu te ingrijora: spovedeste-te sincer si Dumnezeu iti va darui linistea.

Ce ne facem? Ramanem departe de Hristos numai din comoditate? Avem si aceasta posibilitate.

Tu, daca vrei sa ai parte de o casnicie implinita, si sa nu mai treci prin cateva experiente neplacute, ai face bine daca ai refuza comoditatea aducatoare de durere.

Ai curaj! Viata te-a lovit. Mergi inainte! Dar ai grija sa ajungi la liman.

Am vrut sa iti scriu acest capitol mai ales pentru un singur sfat pe care imi permit sa ti-l dau: nu te multumi cu jumatati de masura. Adica...

Unele femei divortate, ca si unele vaduve care vor sa se marite a doua oara, se simt ca niste produse de second hand: "acum ne vom marita cu cine-om gasi, numai sa scapam de singuratate."

Consider ca aceasta mentalitate este foarte paguboasa si fundamental gresita. Īn momentul in care accepti un fel de compromis, iti faci rau singura. Stiu ca, si de aceasta data, exceptiile exista: au fost vaduve care s-au maritat a doua oara fara sa fie convinse ca oamenii pe care i-au ales sunt de calitate, si au descoperit ca au pus mana pe o comoara. Sufleteasca, evident.

Nu te juca cu viata ta! Da, experienta prin care ai trecut ti-a obosit sufletul. Parca nu mai ai elanul si aripile de dinainte de prima casatorie. Dar nu trebuie sa te multumesti cu aceasta stare. Lupta-te sa iti recapeti vigoarea pe care o aveai mai inainte! Stii doar ca alte femei in situatia ta se tem sa se mai marite. Si prefera singuratatea nu pentru a i-o inchina lui Dumnezeu (ceea este un lucru extraordinar atunci cand e facut cu intelepciune), ci pentru a-si plange de mila. Tu nu fi ca ele! Ai curaj! Dumnezeu te poate ajuta sa infloresti atat de frumos incat al doilea sot sa nu simta niciodata ca in trecutul tau a existat un esec. Sa stie, dar sa nu simta.

Am vorbit nu demult cu o prietena de-a mea care a avut mari necazuri cu sotul ei. Mi-a spus ca, dupa ce a fost parasita de el, nu mai are puterea sa se marite din nou. Se simte ca un rebut. A pierdut increderea in viata. Desi e foarte tanara, sufletul ii este batran. Prietena mea a avut mare rabdare cu sotul ei, rabdare motivata mai ales de faptul ca il iubea mult si ca spera sa il aduca pe drumul Bisericii. Biserica de care ea s-a apropiat abia cand a simtit nevoia de ocrotire, nevoia de intelegere. Abia dupa ce sotul ei a inceput sa devina violent. Pana la urma tot el s-a declarat nemultumit si a cerut divortul. Ea nu vrea sa inteleaga ca poate lua viata de la inceput. Daca in prima casatorie a stat departe de Dumnezeu, acum are ocazia sa schimbe lucrurile. ("Bine ca nu am copii...", mi-a spus ea. Dar si daca ar fi avut copii ar fi putut gasi un sot si un tata potrivit. Nu usor, astfel de oameni nu se gasesc pe toate drumurile. Dar l-ar fi putut gasi, asta e important.)

E trist sa vezi o fata tanara simtindu-se rebut. Tineretea e prin definitie perioada in care inimile sunt pline de elan, in care simti ca poti birui orice obstacol. E perioada in care aripile ti-au crescut si incepi sa zbori. Dar prietena mea crede ca aripile i s-au frant. Nu mai are curajul sa zboare. Tocmai in astfel de cazuri poate interveni Hristos: sa schimbe sufletele care se simt batrane. "Constiinta de a fi rebut" e una dintre cele mai triste roade ale casniciilor nefericite.

Pentru Hristos nimeni nu e rebut. Pentru Hristos nu e nimeni de mana a doua. Oricat ai fi de obosita, oricat ai fi de satula de viata, oricat de paralizat ti-ar fi sufletul, exista Cineva care poate repara lucrurile. Nu fac propaganda religioasa. Sau daca propaganda e sa le arati unor oameni aflati in mijlocul marii un colac de salvare, atunci da, fac "propaganda colacului". Nu vad de ce mi-ar fi rusine.

Daca vei avea curajul de a merge pe calea spovedaniei, tinuta de mana de un duhovnic iscusit, vei simti singura mangaierea si puterea dumnezeiasca ce te va acoperi. Īndraznesc sa le spun femeilor divortate care in prima casatorie au stat departe de Dumnezeu ca, daca vor merge pe calea credintei, vor avea parte de bucurii mult mai mari decat cele pe care le-au cunoscut mai inainte. Si a doua nunta le va umple sufletele de implinire.

Nu pot evita delicatul subiect al ingrijirii si educarii copiilor. Daca ai ramas cu copii din prima casatorie, cu copii care vor mai creste langa tine ani buni, ai grija ca nu cumva sa le aduci un tata care sa le intunece copilaria. Īntre cele mai triste experiente ale vietii mele, dupa moartea mamei, cand eram in scoala generala, a fost faptul ca tata ne-a adus o mama vitrega cu care nu numai ca nu ne-am impacat, dar am avut si destule conflicte. Numai daca ai trecut prin ceva asemanator ti-ai putea da seama cat de mare este impactul unui tata vitreg sau al unei mame vitrege in viata unui copil. De fapt, pana si termenul in sine, "vitreg", arata cat de "dulce" poate fi prezenta sa atunci cand nu stie sa se apropie de copii.

Citind acest capitol poate te gandesti: "de ce Biserica nu da oamenilor ocazia de a-si reface viata? De ce atunci cand o femeie vrea sa divorteze, parintele duhovnic ii spune sa isi rabde sotul care o inseala, care o injura si o bate? Din moment ce viata acestei femei se poate reface foarte usor, cu ce drept duhovnicul ii recomanda sa sufere?"

Nu cred ca ti-e usor sa intelegi ca duhovnicul nu greseste. El vede lucrurile prin alta prisma: stie ca prin femeia credincioasa se poate mantui si barbatul necredincios (adica poate deveni credincios). Īn momentul in care o femeie renunta la divort pentru ca asa a sfatuit-o duhovnicul ei, daca deci prefera sa poarte greaua cruce a rabdarii, inseamna ca alege bucuriile vesnice in locul celor trecatoare. Ea stie ca fiecare suferinta si fiecare lacrima sunt vazute de Dumnezeu. Unei femei batute de barbatul ei i s-a aratat Maica Domnului, care a acoperit-o cu Sfantul ei Acoperamant. Rabdarea aduce o cununa mare. Si daca barbatul se pocaieste, chiar pe patul de moarte, iti dai seama cat de mare e bucuria unei astfel de sotii?

Īncearca sa intelegi la ce situatie haotica s-ar ajunge daca Biserica ar avea o atitudine laxa in privinta divortului: atunci cand intr-o familie ar fi probleme mari, sotii ar alege imediat despartirea. Familia ar fi inteleasa doar ca un spatiu al relaxarii, al momentelor placute. Si cum ar aparea crucea, sotii ar fugi de ea. Īn traditia crestina, daca doi oameni se unesc in fata lui Dumnezeu, trebuie sa o faca avand credinta ca vor ramane pentru totdeauna impreuna: si la bune, si la rele.

Nu cred ca e cazul sa mai continui cu aceste explicatii: doar esti deja divortata si aceasta problema nu te mai framanta; intr-un text despre intemeierea unei familii nu consider ca e cazul sa ma adresez femeilor a caror casatorie a ajuns intr-un punct critic. Sper sa o fac cu alta ocazie, cand voi scrie o carte despre "Razboaiele din familie".

As mai adauga un gand catre femeile vaduve: daca ramaneti pana la sfarsitul vietii credincioase sotilor vostri, foarte bine faceti. Dar daca ramaneti singure numai de gura lumii si in mod special a soacrelor, rau faceti. Sufletele voastre vor fi covarsite de mahnire. Poate ca este mai buna o a doua casatorie decat o vaduvie care ucide sufletul prin singuratate, sau care se mentine la starea de plutire prin aventuri de care nu stie lumea. Totul este sa intelegi care e rostul vietii si sa mergi in asa fel incat sa nu te abati de la destinatie.

CARTEA NUNTII
de Danion Vasile

Povestea vulturilor aurii
Sa stam de vorba
Despre mirajul sexualitatii
De ce sa ma casatoresc?
Despre Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre fotomodele si Don Juani
Geniul si femeia de serviciu
Banii vorbesc!
Despre influenta prietenilor
Parintii: prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea preotului
Despre vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre dragostea trupeasca
Scrisoare catre tinerii secolului XXI
"Daca stiam ca o sa ne certam atat..."
Un examen cu multi restantieri
Cuvinte catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu e baiat de cartier..."
Povestea unei casatorii...
Postfata la editia a doua
Rugaciuni
Prefata