[ drumul sufletului dupa moarte ] [ dreapta credintă ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ ghicirea viitorului ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
		www.SfaturiOrtodoxe.ro

Uzând de anumite fragmente din Vechiul Testament si denaturându-le sensul, Diavolul îl îndeamnă pe Hristos la păcat. Mântuitorul astupă gura Diavolului folosind Legea dată de către Dumnezeu oamenilor, pentru a-i păzi de păcat: Să nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău.

In Vechiul Testament, prin gura sfintilor Săi proroci, Dumnezeu interzice omului să-L pună la încercare pe Făcătorul său. O asemenea ispitire i-ar fi pricinuit omului însusi multe rele, de care Dumnezeu Se străduieste să-1 păzească prin poruncă.

I n Noul Testament, Diavolul se străduieste prin viclenie, mistificând Scripturile, să-L îndemne pe Hristos la călcarea poruncii lui Dumnezeu, la păcat. Este motivul pentru care Hristos însusi, cu propria Sa gură dumnezeiască, reactualizează această poruncă.

Din nefericire, este tocmai porunca pe care am omis-o din vedere, si astfel ignoranta mea, adăugându-se marii mele nerusinări, mi-a determinat căderea într-o nouă ispită la foarte scurt timp după marea binecuvântare a „operatiei“.

După întâlnirea cu Mos Ilie, am pornit asadar într-o plimbare pe munte. întreaga mea raportare la realitatea înconjurătoare suferise modificări substantiale ca urmare a darului primit de la bătrânul Paisie. Brusc, lumea mi-a părut mai vie. Relatia mea cu făpturile lui Dumnezeu devenise mai profundă, mai sinceră, mai sensibilă. Mă bucura tovărăsia lor! întelegeam modul lor de viată; copacii, animalele, păsările, chiar si cea mai neînsemnată plantă, toate mi se dezvăluiau cu adevărat ca fiind vii. Era o experientă nemijlocită, iar nu o simplă asumptie mentală.

Le vorbeam, le mângâiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste tovarăsi de viată. Eram întru totul fericit. Mintea îmi era extrem de limpede si linistită. Devenisem capabil să deslusesc toate intentiile si imboldurile lăuntrice ale animalelor. Trăiam o negrăită pace, frumusete, iubire. Aceasta era viata cea adevărată, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost în Rai! Am realizat atunci în ce orbire îmi petrecusem viata până în clipa aceea. „Astfel trebuie că este bătrânul în fiecare zi“, m-am gândit. Mi-am amintit de întâmplările pe care mi le istorisise. „Pe când eram la Stomiu, la mănăstirea de lângă Konita, au venit doi ursi în locul unde aruncam gunoaiele. Erau flămânde sărmanele animale. Am coborât si le-am dat pâine. Vezi, animalele înteleg felul în care se apropie cineva de ele: dacă vrea să le facă rău sau dacă se apropie din iubire. Si cel mai sălbatic animal, dacă te apropii de el cu iubire adevărată, n-o să te necăjească.“ Si-a întins mâna si a chemat o păsărică cu gâtul rosu care se afla în vecinătatea noastră, pe crengile unui copac. Păsărică a venit si s-a asezat bucuroasă pe degetul lui. „Vezi, animalele se bucură de om; ele recunosc superioritatea omului si se bucură de prezenta lui. Asa trăia Adam în Rai. După căderea omului, s-a distrus această legătură si a venit sălbăticia: omul caută să le omoare, iar ele s-au sălbăticit. Totusi, animalele sălbatice sunt astăzi mai aproape de adevăr decât cele domestice. Dacă se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia aceea de la începuturi. In schimb câinele, care trăieste permanent în preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobândit un spirit politienesc, o anumită suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicută pe care o hrăneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era foarte cuminte. într-o zi i-am aruncat o bucată de pâine si animalul s-a tras înapoi speriat. Ce se întâmplase? Cineva o lovise cu pietre si îi stricase «gândul» bun. Vezi? Omul a pus început răului“.

- Părinte, chiar e adevărat că nici cel mai sălbatic animal nu-ti face nimic dacă te apropii de el cu dragoste?

- Adevărat, bre, adevărat.

Părintele mi-a povestit în continuare multe alte lucruri asemănătoare, pe care acum începeam le înteleg mai bine, de vreme ce chiar le trăiam.

Si, în timp ce mă aflam în această stare binecuvântată, mi-a trecut prin minte gândul: „Ce-ar fi dacă as intona vreun kirtan hindus sau as spune vreo mantrăl Oare voi intra într-o altă stare, sau n-o să se întâmple nimic?“. M-a cuprins această curiozitate stupidă, dorinta de a observa influenta pe care o va avea asupra mea această „practică“ hindusă. Omul cedează mai întâi la nivelul gândului, iar apoi în faptă.

Am început asadar să cânt un kirtan si să rostesc mantra pe care mi-o predase Babaji în somn: „Hare Om Namah Shivayam“. Nici până astăzi n-am aflat sensul ei exact. „Om“ este sunetul sfânt al hindusilor, iar „Hare Om“ este salutarea religioasă cu care încep textele lor „sfinte“. Cuvântul „Shivayam“ trebuie că are legătură cu zeul Shiva al distrugerii, unul dintre „marii zei“ ai panteonului hindus.

N-am apucat bine să rostesc mantra, si îndată lucrurile s-au schimbat. Am simtit o transformare atât în interior, cât si în exterior.

O adiere glacială a miscat crengile si mi-a umplut sufletul de fiori. Am încetat totodată să mai simt în vreun fel harul lui Hristos, care îmi linistise sufletul si făcuse ca legătura mea cu lumea să fie atât de armonioasă, de dulce si de pasnică. Trăiam deja o altă atmosferă spirituală. Percepeam o nouă putere manifestându-se în jurul meu, însă ea îmi aducea tensiune, încordare. Simteam că trebuie să fiu atent. Tot ceea ce se întâmpla era ciudat si nefiresc. Nu exista nici o explicatie naturală pentru un vânt atât de înghetat, nici pentru timpul foarte scurt cât a durat. Sunt convins că nu a fost vorba de un fenomen natural, chiar dacă a miscat crengile copacilor.

Eram deja speriat si crispat. îmi pierdusem degajarea, relaxarea, sentimentul de încredere, de sigurantă, de iubire - pe care le încercasem mai devreme simtind prezenta lui Hristos.

Am făcut eforturi să mă sustrag acestei influente, să redevin precum fusesem înainte. Zadarnic! Binecuvântarea de care mă împărtăsisem s-a îndepărtat în chip simtit de la mine. Intrigat, mă întrebam cum de se putuse produce atât de rapid această radicală schimbare.

Am reluat apoi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, cu multă râvnă si înflăcărare. Nu mă mai interesa să studiez diferentele, să discern diversele stări spirituale. Tânjeam să fiu iarăsi ca un copilas în bratele lui Hristos. Doream să trăiesc dulcea Sa prezentă, chiar dacă ar fi urmat să nu mai cunosc nimic altceva în viata mea.

Insă nu se întâmpla nimic. Ca efect al rugăciunii, acea malefică putere care se apropiase de mine a fost anihilată, astfel încât nu mă mai temeam. însă sufletul meu a rămas în continuare gol de prezenta lui Hristos. Mă simteam pe jumătate mort, lipsit de mângâiere, însingurat, distrus, vinovat fată de Cineva care mă iubea mult, în timp ce eu îl vândusem, îl rănisem, îi întorsesem spatele.

Din nefericire, nu suntem în stare să pretuim si să păzim cum se cuvine lucrurile pe care nu le-am dobândit prin osteneala noastră personală. Tocmai ce risipisem, nesocotindu-1 prosteste, marele dar al părintelui meu. Aveam să trag multe învătăminte din această greseală. Fericiti cei smeriti, care stiu să învete din experienta altora fără să pătimească...