[ drumul sufletului dupa moarte ]

[ dreapta credintă ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ ghicirea viitorului ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 
www.SfaturiOrtodoxe.ro

CartiOrtodoxe.ro - magazin online - 600 de titluri la un clic


În loc de introducere

"Mea culpa…" sau de ce nu vin tinerii la Biserica?

Un seminarist ar putea afirma cu convingere ca una dintre diferentele fundamentale dintre Biserica Ortodoxa si cea catolica este ca, de-a lungul istoriei, Ortodoxia nu a cunoscut greselile grave care au desacralizat spatiul catolic. De la vânzarea de indulgente si pâna la inchizitie, tot soiul de inovatii au ridicat semne de întrebare celor care constatau o diferenta între duhul Evangheliei si duhul Bisericii institutionalizate, care cauta mai mult puterea lumeasca decât calauzirea sufletelor spre rai. Papa Ioan Paul al II-lea (ca si alti ierarhi de vaza ai Bisericii catolice) si-a cerut public iertare pentru unele greseli, mai mici sau mai mari, ale Bisericii Catolice. Aceasta fapta cred ca a avut implicatii negative: oamenii au constatat ca exista si ierarhi catolici care înteleg unele greseli ale Bisericii, dar prin aceasta constatare încrederea lor în Biserica nu le-a crescut, ci le-a scazut. "Mea culpa" venita din partea Bisericii Catolice era o dovada foarte clara a faptului ca aceasta Biserica, desi se considera trup al lui Hristos, sau parte a trupului lui Hristos, greseste. Adica nu respira întotdeauna mireasma sfinteniei si adevarului. Grav, foarte grav.

"Ce bine este la noi, ca nu trebuie sa îsi ceara iertare Patriarhul sau Sinodul nici pentru indulgente, nici pentru inchizitie. Ne-a ferit Dumnezeu de asa ceva. Situatia de la catolici e mult mai trista…"

Pâna la un punct, sunt de acord cu aceasta afirmatie (de altfel, implicatiile ei se observa într-o multitudine de forme în modul în care omul contemporan, din Apus sau Rasarit, se raporteaza la Dumnezeul marturisit de Sfânta Scriptura si de Sfânta Traditie). Mai mult înca, nu stiu daca indulgentele si Inchizitia ar fi de fapt cele mai negre pete de pe fata Bisericii catolice.

Nu voi scrie aici despre bubele vecinului, pentru ca daca vecinul e pe patul mortii nu e un semn ca eu sunt sanatos tun.

Eu cred ca si credinciosii Bisericii Ortodoxe - printre care ma numar si eu - ar trebui sa îsi faca mea culpa, de la vladica pâna la opinca. Pentru mai multe greseli ale lor (îti voi scrie mai încolo la ce fel de mea culpa ma refer). Si una dintre ele este modul în care sufocam fara sa ne dam seama glasul Evangheliei lui Hristos. Acum ma adresez tinerilor, deci nu voi ramifica mai mult discutia: ce face Biserica Ortodoxa pentru tineri în secolul XXI?

Ne pare bine ca suntem singurii care am pastrat neschimbat adevarul marturisit de Hristos Dumnezeu, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Dar ne-a facut vii acest adevar? Si cum am reusit sa îl împartasim altora?

"Tinerii sunt destrabalati", "tinerii sunt iubitori de patimi", "tinerii sunt neascultatori", "tinerii sunt fara frica de Dumnezeu…" Am auzit de multe ori aceste constatari moraliste. Întrebarea mea este: au avut tinerii conditiile de a creste în viata crestina sau nu?

"Dar ce, sunt predestinati la pierzanie? Bineînteles ca au avut-o…"

Nu, nu am zis ca sunt predestinati la pierzanie, nimeni nu e predestinat nici la bine, nici la rau. Problema este ca tinerii resping nu credinta în Hristos, asa cum o marturiseste Biserica prin glasul sfintilor sai, ci resping un surogat de credinta care nu îi convinge. De ce un tânar care a fost crescut într-o familie cu adevarat crestina - si nu într-una crestina numai în fotografii - se poarta cu totul altfel decât un tânar care a crescut într-o familie pagâna, cu parinti necredinciosi, sau într-una cu parinti care, desi credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserica?

Se pot reprosa multe tinerilor. Dar si ei sunt în masura sa faca reprosuri… Îndraznesc, cu inima strânsa, sa dau cuvântul tinerei generatii, mai precis al acelei parti din ea care sta departe de Biserica nu pentru ca ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru ca nimeni nu a încercat sa îi vorbeasca despre El. Voi încerca sa reproduc cuvintele pe care mi le-a spus un tânar cu care am stat de vorba:

"Da, generatia noastra este rebela… Dar cum am fi putut fi altfel? Cine ne-a învatat altceva? E atâta minciuna în jurul nostru, e atâta rautate si mizerie în lumea oamenilor mari, ca noi nu ne dorim asa ceva. Suntem protestatari. Dar este singurul mod în care ne putem exprima dispretul fata de o societate care începe sa semene cu un cadavru. Toti vorbesc ca e bine sa fii cinstit, dar toti fura. Toti lauda adevarul, dar mint. Cum sa ne gândim la întemeierea unei familii, când vedem ca familia e atât de subreda? Vrem dragoste, si ne dam seama ca familia e un loc în care dragostea este ucisa. Sunt speriati preotii ca sunt atâtea divorturi. Si ce, e mai bine sa stea oamenii împreuna fara sa se iubeasca? Oare asta Îi place lui Dumnezeu? O relatie formala, în care nici unul nu e împlinit? Nu ne trebuie asa ceva. Mai bine lipsa. Ramânem cu povestile noastre de iubire care, cu toate minusurile lor, nu ajung la cosmarul unei casatorii.

Ce am vazut în familiile noastre? Certuri între parinti, neîntelegeri… Si ce educatie am primit? Numai sfaturi sa fim cuminti, sau amenintari cu bataia daca nu ascultam. Dar ce modele am avut în parintii nostri?

Si de ce suntem departe de Dumnezeu? Dar cine ne-a ajutat sa fim aproape? Parintii nostri nu calca la biserica nici macar de Craciun, poate doar de Pasti, la botezuri, nunti sau înmormântari.

Iar profesorii de religie, majoritatea nu sunt nici ei mai buni. Ne zic ca fumatul e pacat, dar în cancelarii fumeaza cot la cot cu ceilalti. Îsi tin orele cu plictiseala, si nu ne spun nimic convingator.

Iar în biserica… Ce putem vedea? Crestini care sunt buni sa faca morala daca ne vad ca intram acolo îmbracati ciudat, si au atâta rautate când ne dau afara încât nu ne mai trebuie sa calcam alta data.

E atâta teatru, atâta fatarnicie la crestini. Si nu e o parere pripita. Avem doar atâtea rude care semneaza condica de prezenta la biserica, nelipsind la nici o liturghie. Dar, când e vorba de împartit mosteniri, sar toti cu gura mare, uitând de credinta si de întelegere. Iar când e vorba de îngrijirea unui bunic, fug toti în toate partile, ca sunt ocupati cu problemele lor. Asta e credinta?

Ce sa mai zicem de preoti? Preoti care vorbesc despre saracie, dar au masini si case scumpe, luate din banutul enoriasilor. Vorbesc despre post, si saracii mor de foame, iar ei se îngrasa de la un an la altul. Preoti pacatosi? Vuiesc ziarele de stiri senzationale despre ultimul chiolhan facut de popi sau de ultimul divort cerut de o preoteasa înselata. Sunt atâtea biserici goale din cauza preotilor... Si daca adultii nu calca prin ele, noi de ce ne-am duce?

Da, nu mergem la biserica. Si asta nu pentru ca nu credem în Dumnezeu. Nu pentru ca nu avem nevoie de dragostea Lui. Nu, avem atâta nevoie de Cineva care sa ne iubeasca cu adevarat, într-o lume atât de murdara.

Dar ne poate ajuta Biserica sa cunoastem dragostea lui Dumnezeu? Nu credem asta. Nu avem motive sa credem asta. Asa ca ramânem cu viata noastra, cu problemele noastre, cu singuratatea noastra. Daca Dumnezeu nu ne cauta, noi nu stim sa iesim în cautarea Lui. Lasati-ne în pace…"

Scurt si la obiect. Nu am reusit sa îmi aduc aminte toate reprosurile, dar înghiteam în sec auzindu-le. Nu puteam contesta faptul ca unele din ele erau foarte realiste. Nu voi reproduce aici raspunsul pe care i l-am dat tânarului. Ci doar voi încerca sa analizez putin justetea reprosurilor sale.

O prima observatie este ca ar fi foarte bine sa fie multi tineri în asteptarea lui Dumnezeu, asa cum era tânarul acesta. Din pacate, multi tineri sunt atât de prinsi de problemele lor zilnice încât pur si simplu au uitat cu totul de un Dumnezeu care nu ar putea decât sa îi stânjeneasca.

"Si deci, e mai bine sa faci reprosuri Bisericii decât sa îti vezi de viata ta?"

Nu, nu asa se pune problema. Nu e bine sa faci reprosuri numai pentru a-ti justifica îndepartarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, multi trec printr-o etapa de retineri, de întrebari, de contestari. Dar daca la baza tuturor contestarilor sta foamea de Dumnezeu, înca nu e rau. Neîncercând sa îsi justifice pacatele, parintele Serafim Rose spunea ca atunci când - înainte de convertire - bea pâna se îmbata, o facea pentru ca simtea lipsa lui Dumnezeu. Cauta sa îsi aline prin bautura starea aceea tensionata de lipsa a lui Dumnezeu (pe multi însa, alinarea setei de Dumnezeu prin satisfacerea patimilor i-a dus spre iad; nu putem generaliza exceptiile).

Sunt tineri, asemenea lui Eugen Rose, care simt lipsa lui Dumnezeu. Ar vrea sa creada, dar se poticnesc de o multime de obstacole. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca, daca drept-credinciosii ar fi trait cum trebuie, pagânii s-ar fi convertit la credinta crestina. Încerc sa adaptez putin cuvintele sale: daca oamenii maturi ar fi trait credinta crestina cum trebuie, atunci tinerii nu ar mai fi trait ca pagânii… Si acum, eu ce fac? Le iau apararea tinerilor destrabalati? Deci automat îmi exprim acordul fata de destrabalarea lor? Nu, în nici un caz. Dar îi iubesc pe tineri, si cred ca orice crestin ar trebui sa îi iubeasca si sa îsi doreasca convertirea lor (folosesc termenul de convertire pentru ca, desi acesti tineri au primit Botezul în copilarie, nu au trait ca niste madulare ale Bisericii).

Sa vorbim putin despre reprosurile de mai sus. Cred ca pot fi reduse la urmatoarele lucruri: ca tinerii nu au parte de o catehizare speciala, ca nu au gasit în familiile lor modele de credinta, ca se smintesc de ceea ce vad la crestini, la profesorii de religie si la preoti.

Nu cred ca vreunui om i-ar fi usor sa respinga dragostea lui Dumnezeu dupa ce a cunoscut-o. Tinerii o resping fara sa stie ce resping. Ei vad în Dumnezeu doar idolul pe care îl adora inconstient crestinii fatarnici, crestinii formalisti sau chiar crestinii care iubesc pacatul mai mult decât mântuirea. Nu i-a ajutat nimeni sa înteleaga dragostea lui Dumnezeu. Pâna si rastignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plata pentru pacatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Parintele Ceresc si omenirea reprezentata de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înteleg ca pe cea mai mare dovada de dragoste.

În ce ar trebui sa constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt si unii si altii chemati la aceeasi mântuire? Ba da. Numai ca tinerii au nevoie sa li se vorbeasca într-un limbaj accesibil, cu cât mai putine arhaisme, cu cât mai putine refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Si asta nu e rau. Alergia lor este motivata de faptul ca limbajul de lemn ascunde lipsa unei relatii vii cu Hristos, este semn al uscaciunii, al micimii sufletesti, al discrepantei dintre mesaj si propovaduitorul sau (un preot sporit în viata duhovniceasca, oricât de simplu ar fi, nu foloseste limbajul de lemn).

Mesajul crestin nu se adreseaza robotilor, nici altor produse fabricate în serie. Si asa cum un profesor vorbeste într-un fel în fata unor politicieni si într-altfel în fata unor muncitori, tot asa si slujitorii Bisericii ar trebui sa se adreseze într-un fel aparte fiecarei categorii de ascultatori. Daca încerci sa îi iei pe intelectuali doar cu minuni din Vietile Sfintilor, îti vor râde în fata. Daca încerci sa îi iei pe muncitori doar cu învataturi dogmatice, nu vor întelege nimic. Tot asa, daca încerci sa le vorbesti tinerilor într-un limbaj pe care nu îl înteleg, rezultatul va fi îndoielnic.

Totusi, de ce sute de ani nu au fost întocmite decât foarte putine scrieri care sa se adreseze tinerilor? Un posibil raspuns ar fi ca veacuri tinerii au avut parte de educatie crestina în familie. Si aceasta educatie dadea cele mai bune roade. Nu era nevoie ca tinerii sa alerge foarte mult ca sa primeasca raspunsuri la întrebarile lor privitoare la rostul omului, al lumii, la pacat, la mântuire. Cele mai multe raspunsuri le primeau chiar de la parintii lor care traiau pentru Dumnezeu. Si, când parintii nu stiau sa raspunda, atunci tinerii se sfatuiau cu preotul din sat, care le alunga nedumeririle. Daca nu totdeauna, de cele mai multe ori.

Daca ne gândim ca pâna la aparitia tiparului era foarte greu sa faci rost de o carte (valoarea unei carti fiind foarte mare), este lesne de înteles de ce se scriau mai ales carti care erau cu adevarat de folos si necesare (Gutenberg a inventat tiparul pe la jumatatea secolului al XV-lea; marea majoritate a sfintilor teologi cinstiti de Biserica au trait înainte de aceasta perioada). Pe de alta parte, sfintii nu faceau nimic inutil: câta vreme îi învatau pe crestini cum sa îsi creasca copiii în frica lui Dumnezeu, si copiii cresteau pe calea credintei, nu este de mirare ca nu sunt prea multe scrieri care sa îi calauzeasca pe tineri spre Biserica. Sunt în schimb multe, foarte multe pentru oamenii credinciosi.

Lipsa reala a cartilor duhovnicesti pentru tineri s-a acutizat de la Revolutia Franceza încoace. Necredinta s-a luptat sa darâme orice bastion al credintei, modernismul sa spulbere traditionalismul. Comunismul a dat una dintre cele mai puternice lovituri Bisericii. Este deci de înteles de ce dupa caderea comunismului tinerii au simtit nevoia sa gaseasca în carti raspunsuri la întrebarile esentiale. De ce lipsesc astfel de carti? Sau mai bine zis de ce sunt atât de putine carti pentru aceasta categorie de cititori? Vladica Varnava Beliaev, un episcop rus nebun pentru Hristos, care a fost prigonit de calaii fiarei comuniste, a scris carti de literatura pentru tineri. El, care scrisese carti teologice de o adâncime duhovniceasca extraordinara, si-a gasit timp si pentru asa ceva. Considera ca tinerii nu pot fi lesne receptivi la scrierile Sfintilor Parinti, care sunt prea greoaie pentru ei. Împartasesc acelasi punct de vedere. Si constat ca sunt extrem de putine carti care îi pun pe gânduri pe tinerii care stau departe de Biserica.

Nici în ce priveste catehizarea directa situatia nu este mai buna. Preotii ortodocsi abia acum iau în vizor un teritoriu pe care sectele l-au asaltat de mult: maidanul, teritoriul de dupa blocuri. Experienta acumulata în Occident - cu gastile de drogati, de rockeri, de rebeli - îi ajuta pe sectanti sa sporeasca într-o lucrare misionara în care ortodocsii fac abia primii pasi. Trist, nu? Sectele s-au specializat atât de bine în ademenirea tinerilor obisnuiti, încât îsi permit sa faca misiune si între golanii cartierului. Pe când noi abia avem grija de putinii tineri care calca pragul Bisericii…

Nu încerc sa laud sectele. Ci încerc sa arat ca se poate face misiune si acolo unde Biserica sovaie sa o faca.

Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX cea mai puternica lovitura: prigoana comunista, desi a nascut multi mucenici, a reusit sa îi îndeparteze pe multi de credinta. Diavolul, întelegând ca prin prigoane întareste Biserica, si-a dat seama ca trebuie sa îi rupa pe mucenici de restul credinciosilor, sa îi convinga pe oameni ca mucenicii sunt dusmani ai statului, ai progresului, ai pacii. Poporul, în loc sa se lase binecuvântat de sângele mucenicesc, s-a lasat pacalit de diavol si s-a îndepartat de Biserica. Prima etapa a constat în trecerea de la credinta marturisita de Biserica si traita în comuniune cu preotul si cu ceilalti crestini la credinta lipsita de manifestari exterioare ("cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva…"). A doua a fost înlocuirea acestei credinte superficiale cu indiferenta religioasa. Urmatoarea etapa a fost ateismul, negarea existentei lui Dumnezeu. Ultima etapa a ateismului a fost prigonirea credintei în Dumnezeu.

Prigoana comunista a schimbat radical istoria Bisericii si, implicit, istoria lumii. Multi sfinti care au trait în acea vreme au profetit ca dupa caderea comunismului va veni o perioada de scurta înflorire a Bisericii, dupa care va veni sfârsitul lumii. "Înflorirea" Bisericii - la care de altfel asistam - este un proces firesc: dupa ce omului i s-a impus sa duca o viata fara Dumnezeu, dupa caderea lanturilor ateismului, un numar de oameni au pornit pe calea Bisericii. Dar raul care a prins radacini în constiintele maselor nu se va lasa exorcizat: îsi va spune cuvântul si, în cele din urma - în vremurile apocaliptice - va triumfa. Dar biruinta sa va fi de scurta durata.

Nu e deci de mirare ca a lipsit în secolul XX misionarismul îndreptat spre tineret. S-a încercat sugrumarea oricarei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria tinta. Calaii comunisti s-au aratat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale Bisericii.

Dar ce s-a întâmplat cu spatiile ortodoxe în care credinta nu a fost prigonita? Acelasi lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri a pagânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile sa darâme orice urma de traditionalism si sa traiasca dupa propriile pofte si patimi. Ce a facut comunismul în unele tari a facut iubirea de patimi în altele. Prigoana pe care credinta crestina a suferit-o de la calaii comunisti nu a avut roade mai rele decât cea suferita de la idolii desfrâului pe care lumea i-a îmbratisat si îi mai îmbratiseaza si astazi.

De ce nu sunt mai multi tineri în biserica? Si pentru ca parintii lor nu au fost în biserica atunci când erau tineri. Securitatea comunista interzisese în mod special catehizarea tinerilor. Multi preoti au fost aruncati în închisoare pentru ca au îndraznit sa calce aceasta interdictie si sa le vorbeasca tinerilor despre Dumnezeu.

De ce sunt atât de vlaguiti multi dintre crestinii din zilele noastre? Pentru ca prigonitorii comunisti au avut grija sa îi închida sau sa îi ucida pe crestinii râvnitori. Împreuna cu ei i-au persecutat si pe preotii, diaconii, arhiereii, monahii iubitori de Hristos. Sinodul Bisericii Ruse a canonizat o mare parte dintre acestia.

Cât despre preotii sau profesorii de religie care nu îsi împlinesc datoria cum trebuie, Îi va judeca Însusi Hristos, nu trebuie sa îi mai judecam si noi. Numai ca ei sunt exponentii bolnavi ai unui organism bolnav. Cum ar fi rasarit niste preoti pacatosi dintr-o societate crestina? Cum ar fi avut loc profesorii de religie pacatosi într-un mediu sanatos?

Oricum, prea mult se face vâlva cu preotii pacatosi, si prea putin se vorbeste despre preotii cu viata sfânta. Da, exista preoti si monahi care sunt urmasi vrednici ai sfintilor din vechime. Numai ca mass-media nu vrea sa auda de ei. Si nici lumea iubitoare de pacat, pentru ca îi considera un fel de extremisti. Ceea ce într-un fel si sunt: pentru ca sunt ucenicii lui Hristos, ai Celui care a întors lumea pe dos. Sau, mai bine zis, ai Celui care a încercat sa aduca la starea normala lumea întoarsa pe dos.

Date fiind conditiile, adica cu atâta apostazie în jur, mai au oare vreo sansa tinerii sa duca o viata curata? Când desfrâul face victime prin atâtea mijloace, mai poate rezista cineva curselor diavolului?

Paradoxal, da. Pentru ca cel care tine partea celor slabi este tocmai Dumnezeu. Oricât de variate ar fi modurile prin care diavolul propovaduieste desfrâul, oricât de slabi ar fi crestinii, oricât de fatarnici ar fi cei care se grabesc sa îi goneasca pe tineri din biserica - daca au venit cu blugii rupti sau pe fete - daca au venit în hainele de discoteca, totusi Dumnezeu gaseste un mijloc sa ajunga la sufletele tinerilor. Cu greu, e adevarat. Dar reuseste. Când lumea va fi atât de pervertita încât Îl va respinge cu totul pe Dumnezeu, va veni sfârsitul. Dar mai e pâna atunci.

Oricum, niciodata viata crestina nu a fost usoara. Nu ma refer neaparat la perioada primelor prigoane, când un botez era o invitatie în alb la chinuri si mucenicie. Ma refer mai ales la perioadele mai linistite ale Bisericii. Dar nici în acele perioade diavolul nu a intrat în concediu. Întotdeauna, indiferent de vreme, el s-a luptat sa îi câstige pe oameni în ghearele sale. Cu toate eforturile sale, mai exista totusi preoti cu viata sfânta, si monahi iubitori de nevointa, si familii crestine care stralucesc în întunericul lumii.

Tinerii nu sunt predestinati la iad, chiar daca parca Biserica nu reuseste sa bata la inimile tinerilor destul de tare pentru a se face auzita. Chiar daca misiunea Bisericii în rândul tinerilor este destul de timida, totusi misiunea pe care o face Hristos, capul Bisericii, în rândul lor este din ce în ce mai puternica. Vedem din Sfânta Scriptura ca unde s-a înmultit pacatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). E firesc sa fie asa: altfel, oamenii nu ar fi reusit sa reziste unor ispite atât de mari. Numai ca, oricât de mari sunt ispitele, întotdeauna oamenii le pot face fata. Dumnezeu le da întotdeauna puterea de a rezista. Asa cum i-a întarit pe mucenicii care erau arsi pe rug.

Da, le este greu tinerilor sa se apropie de Biserica. Dar Hristos Îi cheama la El din ce în ce mai puternic. El vede framântarile lor, vede caderile lor. Si le întinde mâna pentru a-i ridica.

De ce nu vin tinerii la Biserica? Poate si pentru faptul ca nu aud chemarea Bisericii, poate si pentru ca cei care poarta numele de crestini nu îi ajuta sa asculte aceasta chemare.

Am început cuvântul de fata exprimându-mi retinerea fata de afirmatia ca numai Biserica Catolica trebuie sa faca mea culpa, pentru ca numai slujitorii ei au gresit - prin inchizitie, vânzarea de indulgente si alte inovatii asemanatoare. Cineva spunea: "Cred ca într-un fel si Biserica Ortodoxa ar trebui sa faca mea culpa fata de saracii pe care nu îi ajuta nimeni, fata de homosexualii pe care nu îi catehizeaza nimeni, fata de aurolacii din canale pe care nimeni nu îi baga în seama." Si lista aceasta ar putea continua: fata de tinerii care sunt trecuti cu vederea, fata de intelectualii care sunt aratati cu degetul ca dusmani ai credintei, desi nimeni nu încearca sa îi catehizeze, …

Dar nu rezolvam nimic constatând anumite lipsuri.

Totusi, eu nu cred ca Biserica ar putea sa îsi faca mea culpa. Biserica este sfânta, este Trupul lui Hristos. Biserica nu poate gresi. Pot gresi madularele ei, care sunt oamenii, adica noi.

Da, noi, ortodocsii, ar trebui sa ne facem mea culpa pentru lipsa noastra de dragoste fata de cei care stau departe de Hristos. Un ierarh ortodox a facut mea culpa pentru faptul ca a colaborat cu Securitatea, si astfel greseala recunoscuta i-a fost pe jumatate iertata (de opinia publica, la nivel omenesc, ca pacatele nu le iarta decât Dumnezeu prin duhovnic). Eu nu la o recunoastere publica a pacatelor ma refer. Ci la o recunoastere sincera a unui astfel de pacat în fata duhovnicului. De altfel, în Pelerinul rus - una dintre cele mai citite carti duhovnicesti - vedem cum un parinte îmbunatatit recomanda ca la fiecare spovedanie crestinii sa spovedeasca si faptul ca nu arata destula dragoste aproapelui lor. Or, faptul ca nu facem mai mult efort pentru a-i apropia de Hristos pe cei care stau departe (si nu ma refer aici la impunerea credintei în stil inchizitorial, ci la marturisirea jertfelnica, asa cum au facut-o Sfintii Apostoli) este o dovada ca nu îi iubim destul. Si ca nu plinim porunca de a ne iubi aproapele. Ce iubire este aceea de a-l vedea pe cel iubit ca merge pe drumul spre prapastie, în timp ce tu te gândesti la problemele tale?

Da, tinerilor, sa stiti ca pe Hristos Îl doare faptul ca prea putini preoti si credinciosi ard de dorul de a va lua de mâna si de a va aduce în biserica… Dar sa stiti ca Hristos Se bucura de fiecare data când un tânar porneste pe calea mântuirii. Nu uitati ca, si daca vi se pare ca Hristos v-a uitat, El abia asteapta sa gaseasca portita prin care sa intre în inimile voastre.

Iar noi, ceilalti, ar trebui sa ne rugam mai mult pentru voi, sa ne doara ca nu va iesim în întâmpinare. Ar trebui ca la fiecare spovedanie sa spunem si pentru asta: "Mea culpa…". Daca vom face asa, vietile noastre - si implicit relatia noastra cu voi - se vor schimba. Iar voua va va fi un pic mai bine, adica un pic mai usor sa veniti spre Biserica. Nu-i asa?




TINERII SI SEXUALITATEA
de Danion Vasile

"Mea culpa…" sau de ce nu vin tinerii la Biserica?
Elefteria
De ce plange Maica Domnului?
"Fa-o cu cine vrei, numai cu mine nu…"
Sani mari si creiere mici. Scrisoare pentru fetele cu sani modesti
"Am cu ce, ma…"
Masturbarea si prejudecatile
Calea bordelului
Sexul oral, între avantaje si dezavantaje
Legenda fecioriei