[ drumul sufletului dupa moarte ]

[ dreapta credintă ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ ghicirea viitorului ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 
www.SfaturiOrtodoxe.ro

CartiOrtodoxe.ro - magazin online - 600 de titluri la un clic


În loc de introducere 2 :

„Mea culpa…” sau de ce nu vin tinerii la Biserică?

– cuvânt către tinerii „puțin credincioși” –

Un seminarist ar putea afirma cu convingere că una dintre diferențele fundamentale dintre Biserica Ortodoxă și cea catolică este că, de-a lungul istoriei, Ortodoxia nu a cunoscut greșelile grave care au desacralizat spațiul catolic. De la vânzarea de indulgențe și până la inchiziție, tot soiul de inovații au ridicat semne de întrebare celor care constatau o diferență între duhul Evangheliei și duhul Bisericii apusene instituționalizate, care căuta mai mult puterea lumească decât călăuzirea sufletelor spre rai. Papa Ioan Paul al II-lea (ca și alți ierarhi renumiți ai Bisericii catolice) și-a cerut public iertare pentru unele greșeli, mai mici sau mai mari, ale Bisericii Catolice. Unii oameni au constatat că există și ierarhi catolici care înțeleg unele greșeli ale Bisericii, dar prin această constatare încrederea catolicilor în Biserica din care fac parte nu le-a crescut, ci le-a scăzut. „Mea culpa” venită din partea Bisericii Catolice era o dovadă foarte clară a faptului că această Biserică, deși se consideră trup al lui Hristos, sau parte a trupului lui Hristos, greșește. Adică nu respiră mireasma sfințeniei și adevărului. Grav, foarte grav.

„Ce bine este la noi, că nu trebuie să își ceară iertare Patriarhul sau Sinodul nici pentru indulgențe, nici pentru inchiziție. Ne-a ferit Dumnezeu de așa ceva. Situația de la catolici e mult mai tristㅔ

Până la un punct, sunt de acord cu această afirmație (de altfel, implicațiile ei se observă într-o multitudine de forme în modul în care omul contemporan, din Apus sau Răsărit, se raportează la Dumnezeul mărturisit de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție). Mai mult încă, nu știu dacă indulgențele și inchiziția ar fi de fapt cele mai negre pete de pe fața Bisericii catolice. Nu voi scrie aici însă despre problemele vecinului, pentru că dacă vecinul e pe patul morții nu e un semn că eu sunt sănătos tun.

Eu cred că și credincioșii Bisericii Ortodoxe – printre care mă număr și eu – ar trebui să își facă mea culpa, de la vlădică până la opincă. Pentru mai multe greșeli ale lor (vă voi scrie mai încolo la ce fel de mea culpa mă refer). Și una dintre ele este modul în care sufocăm fără să ne dăm seama glasul Evangheliei lui Hristos. Acum mă adresez tinerilor, deci nu voi ramifica mai mult discuția: ce face Biserica Ortodoxă pentru tineri în secolul XXI?

Ne pare bine că suntem singurii care am păstrat neschimbat adevărul mărturisit de Hristos Dumnezeu, de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți. Dar ne-a făcut vii acest adevăr? Și cum am reușit să îl împărtășim altora?

„Tinerii sunt destrăbălați”, „tinerii sunt iubitori de patimi”, „tinerii sunt neascultători”, „tinerii sunt fără frică de Dumnezeu…” Am auzit de multe ori aceste constatări moraliste. Întrebarea mea este: au avut tinerii condițiile necesare pentru a înțelege viața creștină sau nu?

„Dar ce, sunt predestinați la pierzanie? Bineînțeles că au avut-o…”

Nu, nu am zis că sunt predestinați la pierzanie, nimeni nu e predestinat nici la bine, nici la rău. Problema este că tinerii resping nu credința în Hristos, așa cum o mărturisește Biserica prin glasul sfinților săi, ci resping un surogat de credință care nu îi convinge. De ce un tânăr care a fost crescut într-o familie cu adevărat creștină - și nu într-una creștină numai în fotografii - se poartă cu totul altfel decât un tânăr care a crescut într-o familie păgână, cu părinți necredincioși, sau într-una cu părinți care, deși credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserică?

Se pot reproșa multe tinerilor. Dar și ei sunt în măsură să facă reproșuri… Îndrăznesc, cu inima strânsă, să dau cuvântul tinerei generații, mai precis al acelei părți din ea care stă departe de Biserică nu pentru că ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru că nimeni nu a încercat să îi vorbească despre El. Voi încerca să reproduc cuvintele pe care mi le-a spus un tânăr cu care am stat de vorbă:

„Da, generația noastră este rebelă… Dar cum am fi putut fi altfel? Cine ne-a învățat altceva? E atâta minciună în jurul nostru, e atâta răutate și mizerie în lumea oamenilor mari, că noi nu ne dorim așa ceva. Suntem protestatari. Dar este singurul mod în care ne putem exprima disprețul față de o societate care începe să semene cu un cadavru. Toți vorbesc că e bine să fii cinstit, dar toți fură. Toți laudă adevărul, dar mint.

Cum să ne gândim la întemeierea unei familii, când vedem că familia e atât de șubredă? Vrem dragoste, și ne dăm seama că familia e un loc în care dragostea este ucisă. Sunt speriați preoții că sunt atâtea divorțuri. Și ce, e mai bine să stea oamenii împreună fără să se iubească?

Oare asta Îi place lui Dumnezeu? O relație formală, în care nici unul nu e împlinit? Nu ne trebuie așa ceva. Mai bine lipsă. Rămânem cu poveștile noastre de iubire care, cu toate minusurile lor, nu ajung la coșmarul unei căsătorii.

Ce am văzut în familiile noastre? Certuri între părinți, neînțelegeri… Și ce educație am primit? Numai sfaturi să fim cuminți, sau amenințări cu bătaia dacă nu ascultăm. Dar ce modele am avut în părinții noștri?

Și de ce suntem departe de Dumnezeu? Dar cine ne-a ajutat să fim aproape? Părinții noștri nu calcă la biserică nici măcar de Crăciun, poate doar de Paști, la botezuri, nunți sau înmormântări.

Iar profesorii de religie, majoritatea, nu sunt nici ei mai buni. Ne zic că fumatul e păcat, dar în cancelarii fumează cot la cot cu ceilalți. Își țin orele cu plictiseală, și nu ne spun nimic convingător.

Iar în biserică… Ce putem vedea? Creștini care sunt buni să facă morală dacă ne văd că intrăm acolo îmbrăcați ciudat, și au atâta răutate când ne dau afară, încât nu ne mai trebuie să călcăm altă dată.

E atâta teatru, atâta fățărnicie la creștini... Și nu e o constatare pripită. Avem doar atâtea rude care semnează condica de prezență la biserică, nelipsind la nici o liturghie. Dar, când e vorba de împărțit moșteniri, sar toți cu gura mare, uitând de credință și de înțelegere. Iar când e vorba de îngrijirea unui bunic, fug toți în toate părțile, că sunt ocupați cu problemele lor. Asta e credința?

Ce să mai vorbim despre preoți? Preoți care vorbesc despre sărăcie, dar au mașini și case scumpe, luate din bănuțul enoriașilor. Vorbesc despre post, în timp ce săracii mor de foame, iar ei se îngrașă de la un an la altul. Preoți păcătoși? Vuiesc ziarele de știri senzaționale despre ultimul chiolhan făcut de popi sau de ultimul divorț cerut de o preoteasă înșelată. Sunt atâtea biserici goale din cauza preoților... Și dacă adulții nu calcă prin ele, noi de ce ne-am duce?

Da, nu mergem la biserică. Și asta nu pentru că nu credem în Dumnezeu. Nu pentru că nu avem nevoie de dragostea Lui. Nu, avem atâta nevoie de Cineva care să ne iubească cu adevărat, într-o lume atât de murdară.

Dar ne poate ajuta Biserica să cunoaștem dragostea lui Dumnezeu? Nu credem asta. Nu avem motive să credem asta. Așa că rămânem cu viața noastră, cu problemele noastre, cu singurătatea noastră. Dacă Dumnezeu nu ne caută, noi nu știm să ieșim în căutarea Lui. Lăsați-ne în pace…”

Scurt și la obiect. Nu am reușit să îmi aduc aminte toate reproșurile, dar înghițeam în sec auzindu-le. Nu puteam contesta faptul că unele dintre ele erau foarte realiste. Nu voi reproduce aici răspunsul pe care i l-am dat tânărului. Ci doar voi încerca să analizez puțin justețea reproșurilor sale.

O primă observație este că ar fi foarte bine să fie mulți tineri în așteptarea lui Dumnezeu, așa cum era tânărul acesta. Din păcate, mulți tineri sunt atât de prinși de problemele lor zilnice, încât pur și simplu au uitat cu totul de Dumnezeu, despre a Cărui existență consideră că nu ar putea decât să îi stânjenească.

„Și deci, e mai bine să faci reproșuri Bisericii decât să îți vezi de viața ta?”

Nu, nu așa se pune problema. Nu e bine să faci reproșuri numai pentru a-ți justifica îndepărtarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, mulți trec printr-o etapă de rețineri, de întrebări, de contestări. Dar dacă la baza tuturor contestărilor stă foamea de Dumnezeu, încă nu e rău. Neîncercând să își justifice păcatele, părintele Serafim Rose spunea că atunci când - înainte de convertire - bea până se îmbăta, o făcea pentru că simțea lipsa lui Dumnezeu. Căuta să își aline prin băutură starea aceea tensionată de lipsă a lui Dumnezeu (pe mulți însă, alinarea setei de Dumnezeu prin satisfacerea patimilor i-a dus spre iad; nu putem generaliza excepțiile).

Sunt tineri, asemenea lui Eugen Rose, care simt lipsa lui Dumnezeu. Ar vrea să creadă, dar se poticnesc de o mulțime de obstacole. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, dacă drept-credincioșii ar fi trăit cum trebuie, păgânii s-ar fi convertit la credința creștină. Încerc să adaptez puțin cuvintele sale: dacă oamenii maturi ar fi trăit credința creștină cum trebuie, atunci tinerii nu ar mai fi trăit ca păgânii… Și acum, eu ce fac? Le iau apărarea tinerilor destrăbălați? Deci automat îmi exprim acordul față de destrăbălarea lor? Nu, în nici un caz. Dar îi iubesc pe tineri, și cred că orice creștin ar trebui să îi iubească și să își dorească convertirea lor (folosesc termenul de convertire pentru că, deși acești tineri au primit Botezul în copilărie, nu au trăit ca niște mădulare ale Bisericii).

Să vorbim puțin despre reproșurile de mai sus. Cred că pot fi reduse la următoarele lucruri: că tinerii nu au parte de o catehizare specială, că nu au găsit în familiile lor modele de credință, că se smintesc de ceea ce văd la unii creștini, la unii profesori de religie și chiar la unii preoți.

Nu cred că vreunui om i-ar fi ușor să respingă dragostea lui Dumnezeu după ce a cunoscut-o. Tinerii o resping fără să știe ce resping. Ei văd în Dumnezeu doar idolul pe care îl adoră inconștient creștinii fățarnici, creștinii formaliști sau chiar creștinii care iubesc păcatul mai mult decât mântuirea. Pe tineri nu i-a ajutat și nici nu îi ajută aproape nimeni să înțeleagă dragostea lui Dumnezeu. Până și răstignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plată pentru păcatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Părintele Ceresc și omenirea reprezentată de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înțeleg ca pe cea mai mare dovadă de dragoste.

În ce ar trebui să constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt și unii și alții chemați la aceeași mântuire? Ba da. Numai că tinerii au nevoie să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu cât mai puține arhaisme, cu cât mai puține refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Și asta nu e rău. Alergia lor este motivată de faptul că limbajul de lemn ascunde lipsa unei relații vii cu Hristos, este semn al uscăciunii, al micimii sufletești, al discrepanței dintre mesaj și propovăduitorul acestuia (un preot sporit în viața duhovnicească, oricât de simplu ar fi, nu folosește limbajul de lemn).

Mesajul creștin nu se adresează roboților, nici altor produse fabricate în serie. Și așa cum un profesor universitar se adresează într-un fel în fața unor politicieni și în alt fel unor muncitori, tot așa și slujitorii Bisericii ar trebui să se adreseze într-un fel aparte fiecărei categorii de ascultători. Dacă încerci să îi iei pe intelectuali doar cu minuni din Viețile Sfinților, îți vor râde în față. Dacă încerci să îi iei pe muncitori doar cu învățături dogmatice, nu vor înțelege nimic. Tot așa, dacă încerci să le vorbești tinerilor într-un limbaj pe care nu îl înțeleg, rezultatul va fi îndoielnic.

Totuși, de ce sute de ani nu s-au scris decât foarte puține texte adresate tinerilor? Un posibil răspuns ar fi că vreme de veacuri tinerii au avut parte de educație creștină în familie. Și această educație dădea cele mai bune roade. Nu era nevoie ca tinerii să alerge foarte mult ca să primească răspunsuri la întrebările lor privitoare la rostul omului, al lumii, la păcat, la mântuire. Cele mai multe răspunsuri le primeau chiar de la părinții lor care trăiau pentru Dumnezeu. Și, când părinții nu știau să răspundă, atunci tinerii se sfătuiau cu preotul din sat, care le alunga nedumeririle. Dacă nu totdeauna, de cele mai multe ori.

Dacă ne gândim că până la apariția tiparului era foarte greu să faci rost de o carte (valoarea unei cărți fiind foarte mare), este lesne de înțeles de ce se scriau mai ales cărți care erau cu adevărat de folos și necesare (Gutenberg a inventat tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea; marea majoritate a sfinților teologi cinstiți de Biserică au trăit înainte de această perioadă). Pe de altă parte, sfinții nu făceau nimic inutil: câtă vreme îi învățau pe creștini cum să își crească copiii în frica lui Dumnezeu, și copiii creșteau pe calea credinței, nu este de mirare că nu sunt prea multe scrieri care să îi călăuzească pe tineri spre Biserică. Sunt în schimb multe, foarte multe pentru oamenii credincioși.

Nevoia reală de cărți duhovnicești pentru tineri s-a acutizat de la Revoluția Franceză încoace. Necredința s-a luptat să dărâme orice bastion al credinței, modernismul să spulbere tradiționalismul. Comunismul a dat una dintre cele mai puternice lovituri Bisericii. Este deci de înțeles de ce, după căderea comunismului, mulți tineri au simțit nevoia să găsească în cărțile religioase răspunsuri la întrebările esențiale. De ce lipsesc astfel de cărți? Sau mai bine zis de ce sunt atât de puține cărți pentru această categorie de cititori? Vlădica Varnava Beliaev, un episcop rus nebun pentru Hristos care a fost prigonit de călăii fiarei comuniste, a scris și literatură pentru tineri. El, care scrisese cărți teologice de o adâncime duhovnicească extraordinară, și-a găsit timp și pentru așa ceva. Considera că tinerii nu pot fi lesne receptivi la scrierile Sfinților Părinți, care sunt prea greoaie pentru ei. Și eu împărtășesc același punct de vedere. Și constat că există puține care se adresează tinerilor ce se află la primii pași în viața creștină, și cu atât mai puține cărți care îi pun pe gânduri pe tinerii care stau departe de Biserică…

Nici în ce privește catehizarea directă situația nu este mai bună. Preoții ortodocși abia acum iau în vizor un teritoriu pe care sectele l-au asaltat de mult: maidanul, teritoriul de după blocuri. Experiența acumulată în Occident - cu găștile de drogați, de rockeri, de rebeli - îi ajută pe sectanți să sporească într-o lucrare misionară în care ortodocșii fac abia primii pași. Trist, nu? Sectele s-au specializat atât de bine în ademenirea tinerilor obișnuiți, încât își permit să facă misiune și între golanii cartierului. Pe când noi abia avem grijă de puținii tineri care calcă pragul Bisericii…

Nu încerc să laud sectele. Ci încerc să arăt că se poate face misiune și acolo unde Biserica șovăie să o facă.

Ce s-a întâmplat? Biserica a primit în secolul XX o lovitură decisivă: prigoana comunistă, deși a născut mulți mucenici, a reușit să îi îndepărteze pe mulți de credință. Diavolul, înțelegând că prin prigoane întărește Biserica, și-a dat seama că trebuie să îi rupă pe mucenici de restul credincioșilor, să îi convingă pe oameni că mucenicii sunt dușmani ai statului, ai progresului, ai păcii. Poporul, în loc să se lase binecuvântat de sângele mucenicesc, s-a lăsat păcălit de diavol și s-a îndepărtat de Biserică. Prima etapă a constat în trecerea de la credința mărturisită de Biserică și trăită în comuniune cu preotul și cu ceilalți creștini la credința lipsită de manifestări exterioare („cred în sufletul meu, nu am nevoie de altceva…”). A doua a fost înlocuirea acestei credințe superficiale cu indiferența religioasă. Următoarea etapă a fost ateismul, negarea existenței lui Dumnezeu. Ultima etapă a ateismului a fost prigonirea credinței în Dumnezeu.

Prigoana comunistă a schimbat radical istoria Bisericii și, implicit, istoria lumii. Mulți sfinți care au trăit în acea vreme au profețit că după căderea comunismului va veni o perioadă de scurtă înflorire a Bisericii, după care va veni sfârșitul lumii. „Înflorirea” Bisericii – la care de altfel asistăm – este un proces firesc: după ce omului i s-a impus să ducă o viață fără Dumnezeu, după căderea lanțurilor ateismului unii au pornit pe calea Bisericii. Dar răul care a prins rădăcini în conștiințele maselor nu se va lăsa exorcizat: își va spune cuvântul și, în cele din urmă - în vremurile apocaliptice -, va triumfa. Dar biruința sa va fi de scurtă durată.

Nu e deci de mirare că în secolul XX a cam lipsit misionarismul îndreptat spre tineret. S-a încercat sugrumarea oricărei tentative de misionarism ortodox, indiferent de categoria țintă. Călăii comuniști s-au arătat mai crânceni decât prigonitorii din primele veacuri ale Bisericii.

Dar ce s-a întâmplat cu spațiile ortodoxe în care credința nu a fost prigonită? Același lucru care s-a întâmplat cu întreaga lume: secolul XX a fost perioada unei puternice învieri a păgânismului, a fost perioada în care omul s-a luptat din toate puterile să dărâme orice urmă de tradiționalism și să trăiască după propriile pofte și patimi. Ce a făcut comunismul în unele țări a făcut iubirea de patimi în altele. Prigoana pe care credința creștină a suferit-o de la călăii comuniști nu a avut roade mai rele decât cea suferită de la idolii desfrâului, pe care lumea i-a îmbrățișat și îi mai îmbrățișează și astăzi.

De ce nu sunt mai mulți tineri în biserică? Și pentru că părinții lor nu au fost în biserică atunci când erau tineri. Securitatea comunistă interzisese în mod special catehizarea tinerilor. Mulți preoți au fost aruncați în închisoare pentru că au îndrăznit să calce această interdicție și să le vorbească tinerilor despre Dumnezeu.

De ce sunt atât de vlăguiți mulți dintre creștinii din zilele noastre? Pentru că prigonitorii comuniști au avut grijă să îi închidă sau să îi ucidă pe creștinii râvnitori. Împreună cu ei i-au persecutat și pe preoții, diaconii, arhiereii și monahii iubitori de Hristos. (Sinodul Bisericii Ruse a canonizat o mare parte dintre aceștia.)

Cât despre preoții sau profesorii de religie care nu își împlinesc datoria cum trebuie, îi va judeca Însuși Hristos, nu trebuie să îi mai judecăm și noi. Numai că ei sunt exponenții bolnavi ai unui organism bolnav. Cum ar fi putut răsări niște preoți păcătoși dintr-o obște cu adevărat creștină? Cum ar fi avut loc profesorii de religie păcătoși într-un mediu sănătos?

Oricum, prea mult se face vâlvă cu preoții păcătoși, și prea puțin se vorbește despre preoții cu viață sfântă. Da, există preoți și monahi care sunt urmași vrednici ai sfinților din vechime. Numai că mass-media nu vrea să audă de ei. Și nici lumea iubitoare de păcat, pentru că îi consideră un fel de extremiști. Ceea ce într-un fel și sunt: pentru că sunt ucenicii lui Hristos, ai Celui care a întors lumea pe dos. Sau, mai bine zis, ai Celui care a încercat să aducă la starea normală lumea întoarsă pe dos.

Date fiind condițiile acestea, adică cu atâta apostazie în jur, mai au oare vreo șansă tinerii să ducă o viață curată? Când desfrâul face victime prin atâtea mijloace, mai poate rezista cineva curselor diavolului?

Paradoxal, da. Pentru că cel care ține partea celor slabi este tocmai Dumnezeu. Oricât de variate ar fi modurile prin care diavolul propovăduiește desfrâul, oricât de slabi ar fi creștinii, oricât de fățarnici ar fi cei care se grăbesc să îi gonească pe tineri din biseric㠖 dacă au venit cu blugii rupți sau cu alte „drăcovenii” –, totuși Dumnezeu găsește un mijloc să ajungă la sufletele tinerilor. Cu greu, e adevărat. Dar reușește. Când lumea va fi atât de pervertită încât Îl va respinge cu totul pe Dumnezeu, va veni sfârșitul. Dar mai e până atunci.

Oricum, niciodată viața creștină nu a fost ușoară. Nu mă refer neapărat la perioada primelor prigoane, când un botez era o invitație în alb la chinuri și mucenicie. Mă refer mai ales la perioadele mai liniștite ale Bisericii. Da, nici în acele perioade diavolul nu a intrat în concediu. Întotdeauna, indiferent de vreme, el s-a luptat să îi câștige pe oameni în ghearele sale. Cu toate eforturile sale, mai există totuși preoți cu viață sfântă, și monahi iubitori de nevoință, și familii creștine care strălucesc în întunericul lumii.

Tinerii nu sunt predestinați la iad, chiar dacă parcă Biserica nu reușește să bată la poarta inimilor lor destul de tare pentru a se face auzită. Chiar dacă misiunea Bisericii în rândul tinerilor este destul de timidă, totuși misiunea pe care o face Hristos, capul Bisericii, în rândul lor este din ce în ce mai puternică. Aflăm din Sfânta Scriptură că, unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). E firesc să fie așa: altfel, oamenii nu ar fi reușit să reziste unor ispite atât de mari. Numai că, oricât de mari sunt ispitele, întotdeauna oamenii le pot face față. Dumnezeu le dă întotdeauna puterea de a rezista. Așa cum i-a întărit pe mucenicii care erau arși pe rug.

Da, le este greu tinerilor să se apropie de Biserică. Dar Hristos îi cheamă la El din ce în ce mai puternic. El vede frământările lor, vede căderile lor. Și le întinde mâna pentru a-i ridica.

De ce nu vin tinerii la Biserică? Poate și pentru faptul că nu aud chemarea Bisericii, poate și pentru că cei care poartă numele de creștini nu îi ajută să asculte această chemare.

Am început cuvântul de față exprimându-mi reținerea față de afirmația că numai Biserica Catolică trebuie să facă mea culpa, pentru că numai slujitorii ei au greșit - prin inchiziție, vânzarea de indulgențe și alte inovații asemănătoare. Cineva spunea: „Cred că într-un fel și Biserica Ortodoxă ar trebui să facă mea culpa față de săracii pe care nu îi ajută nimeni, față de homosexualii pe care nu îi catehizează nimeni, față de aurolacii din canale pe care nimeni nu îi bagă în seamă”. Și lista aceasta ar putea continua: față de tinerii care sunt trecuți cu vederea, față de intelectualii care sunt arătați cu degetul ca dușmani ai credinței, deși nimeni nu încearcă să îi catehizeze, …

Dar nu rezolvăm nimic constatând anumite lipsuri.

Totuși, eu nu cred că Biserica ar putea să își facă mea culpa. Biserica este sfântă, este Trupul lui Hristos. Biserica nu poate greși. Pot greși mădularele ei, care sunt oamenii, adică noi.

Da, noi, ortodocșii, ar trebui să ne facem mea culpa pentru lipsa noastră de dragoste față de cei care stau departe de Hristos. Un ierarh ortodox a făcut mea culpa pentru faptul că a colaborat cu Securitatea, și astfel greșeala recunoscută i-a fost „pe jumătate iertat㔠(de opinia publică, la nivel omenesc, că păcatele nu le iartă decât Dumnezeu prin duhovnic). Eu nu la o recunoaștere publică a păcatelor mă refer. Ci la o recunoaștere sinceră a unui astfel de păcat în fața duhovnicului. De altfel, în Pelerinul rus – una dintre cele mai citite cărți duhovnicești – vedem cum un părinte îmbunătățit recomandă ca la fiecare spovedanie creștinii să spovedească și faptul că nu arată destulă dragoste aproapelui lor. Or, faptul că nu facem mai mult efort pentru a-i apropia de Hristos pe cei care stau departe (și nu mă refer aici la impunerea credinței în stil inchizitorial, ci la mărturisirea jertfelnică, așa cum au făcut-o Sfinții Apostoli) este o dovadă că nu îi iubim destul. Și că nu plinim porunca de a ne iubi aproapele. Ce iubire este aceea de a-l vedea pe cel iubit că merge pe drumul spre prăpastie, în timp ce tu te gândești doar la problemele tale?

Da, tinerilor, să știți că pe Hristos Îl doare faptul că prea puțini preoți și credincioși ard de dorul de a vă lua de mână și de a vă aduce în biserică… Dar să știți că Hristos Se bucură de fiecare dată când unul dintre voi pornește pe calea mântuirii. Nu uitați că, și dacă vi se pare că Hristos v-a uitat, El abia așteaptă să găsească portița prin care să intre în inimile voastre.

Iar noi, ceilalți, ar trebui să ne rugăm mai mult pentru voi, să ne doară că nu vă ieșim în întâmpinare. Ar trebui ca la fiecare spovedanie să spunem și pentru asta: „Mea culpa…”. Dacă vom face așa, viețile noastre – și implicit relația noastră cu voi – se vor schimba. Iar vouă vă va fi un pic mai bine, adică un pic mai ușor să veniți spre Biserică. Nu-i așa?






din cartea TINERII SI SEXUALITATEA
de Danion Vasile