[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 






1.CREDINTA CRESTINĂ ORTODOXĂ

Cînd vorbim despre credinta crestină, întelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învată Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mintuirea noastră. Prin credintă cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1).

Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si desarte. El este chemat să-si însusească această învătătură cu mintea, nu insă mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru că de Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viată în curatie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, ...care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc să se curete».

Invătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invătătura dumnezeiască, despre care însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli si urmasii lor au răspîndit această învătătură «pînă la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătisat-o cu adîncă si curată evlavie.

In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învătătura descoperită si împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai amănuntit, în alt loc din această carte.

Tot între timp s-au ivit si invatături gresite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covîrseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit invătătura Mintuitorului, propovăduită de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt.

Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a Crezului, care este următorul:

1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atottiitorul, Făcătorul cerului si al pămîntului, al tuturor celor văzute si nevăzute.

2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiintă cu Tatăl, priin Care toate s-au făcut ;

3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si din Fecioara Maria si S-a făcut om ;

4. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat ;

5. Si a înviat a treia zi — după Scripturi ;

6. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui ;

7. Si iarăsi va să vină, cu slavă, să judece viii si mortii ; a Cărui împărătie nu va avea sfîrsit.

8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viată făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.

9. într-una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ;

10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor ;

11. Astept învierea mortilor ;

12. Si viata veacului ce va să fie. Amin.

ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învătătura crestină despre Dumnezeu în general, Unul în fiintă, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.

Dumnezeu este duh, adică este netrupesc ; este nevăzut, necuprins de făptura si de mintea omenească ; la El nu este mutare sau schimbare, căci este desăvîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.

Dumnezeu este Unul după fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească si împărtăsită noua prin Descoperire dumnezeiască sau Revelatie. Spunînd că Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamnă că ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiască cea una si aceeasi nu este împărtită în trei, ci ea se află întreagă în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.

Cele trei Persoane divine sînt de o fiintă, egale si vesnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeasi fîintă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatăl se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatăl. In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatăl este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl si în Sfîntul Duh, si Sfîntul Duh în Tatăl si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.

Invătătura că Dumnezeu este Unul după fiintă si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a mintii noastre. Multi cugetători si scriitori crestini au folosit asemanăn din lumea înconjurătoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină. Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pină a afla că în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.

Asadar, învătătura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omenească si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai prin credintă.

Cel ce ne-a făcut cunoscută această taină este Mantuitorul Hristos.

In Vechiul Testament găsim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfătisarea a trei bărbati (Facere XVIII, 1—2). In Vechiul Testament nu se grăieste limpede despre Sfînta Treime, pentru că oamenii acelor vremuri nefiind pregătiti, ar fi putut întelege gresit o taină atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, învătătura ni se descoperă lămurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd Tatal da mărturie despre Fiul grăind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfînt coboară ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 15—17). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le găsim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovăduire: «Mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care mărturisesc în cer : Tatăl, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).

RUGĂCIUNE

Preasfîntă Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curăteste păcatele noastre ; Stăpîne, iartă fărădelegile noastre ; Sfinte, cercetează si vindecă neputintele noastre, pentru numele Tau.

Articolul 1 din Simbolul Credintei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul si proniatorul lumii.

Lumea înseamnă cerul si pămîntul si tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută si nevăzută. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazută sînt îngerii, buni si răi (Col. I, 16).

Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt făcuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost făcute toate cele ce sunt. La început, când i-a făcut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea de a spori tot mai mult în virtute, să se bucure de fericire deplina si vesnică. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Părintele Ceresc le-a întărit acest dar de a nu mai putea gresi niciodată. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptură : «Si pe ingerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au făcut îngeri rai, demoni. Si odată cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de sălăsluire. Ingerii cei buni au ramas în fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intăriti prin harul dumnezeiesc, ca să fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutători ai oamenilor.

Dumnezeu a făcut «din nimic» atât lumea nevăzută, cât si lumea văzută, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Să fie!». Biserica învată pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în sase zile, adică treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1—31), în perechea părintilor neamului omenesc : Adam si Eva.

Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poartă de grijă pururea; toate câte; sunt, toate făpturile sunt tinute si crescute după planul Său, după voia si puterea Sa purtindu-le de grijă după întelepciunea Sa cea preamarită ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desăvârsirea lor. El este Tatăl atottiitoruL Această neintreruptă grijă părintească a lui Dumnezeu fată de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea ; dar după ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute si nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».

Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Să facem pe om după chipul si asemănarea Noastră, ca să stăpânească... tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... bărbat si femeie l-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si vă înmultiti, si umpleti pămîntul si-l stăpîniti...» (Fac. I, 26—28). Fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente : trup si suflet.

Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pămînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptură spune : «Si a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul Dumnezeu tărană din pămant, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie» (Facere II, 7).

Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pămînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pămînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pămînt si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul stă în legatură cu Dumnezeu si cu lumea spirituală.

Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu inseamnă întârirea si desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.

Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu în raiul pămîntesc, ca să ducă o viată fericită si în iubire fată de Părintele Ceresc. Mintea lor era luminată, inima sau simtirea era curată si fără pofte rele, vointa era dreaptă si înclinată numai spre bine, trupul era sănătos si fără nici o suferintă.

Astfel, omul creat «după chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curatie si nerautate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însusi si cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrsit, dar prin continuă strădanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Făcătorul său.

Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin strădania sa si ajutat de Cel ce l-a făcut si Care îi purta mereu de grijă.

Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca să le încerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a arătat vointa Sa către ei, dîndu-le poruncă să nu mănînce din pomul cunostintei binelui si răului. Căci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 16—17).

Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi si coborî pe om din cinstea în care se găsea ; ci, dimpotrivă, pentru a-l întări si înălta, i-a dat acest prilej ca să-si poată arăta prin faptă dragostea fată de Făcătorul său si pentru a se statornici în bine.

Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au păstrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste deplină fată de Dumnezeu si păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru fericirea lor si voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie si înselăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor mînca din pomul cel oprit, adică al cunostintei binelui si răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsîndu-se amagiti, ei au călcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat răul în lume.

Pedeapsa ,cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecleziast XII, 7).

Protopărintii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcînd voia Lui, au căzut în păcat (Fac. III, 1—6), pierzînd fericita stare primordială, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reală păcătosenie a naturii umane căzute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste păcatul strămosesc.

Si urmările păcatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat si s-au înstrăinat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-o arătat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slăbirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curătia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despărtiti de cele vesnice si alunecînd spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind însotită de trudă, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fată de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea fată de făpturi.Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după sfîntul apostol Pavel este «plata păcatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).

Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a parăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului si va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la căderea omului în păcatul neascultării si pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat să treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecintelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut păstra si nădejdea că se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregătit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaste si să poată urma Lui, întru curătirea vietii si nădejdea mîntuirii.

Invâtătura despre Dumnezeu Fiul, adică despre a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră din robia păcatului si pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este cuprinsă în articolele 2—7 din Simbolul Credintei.

Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevarat si om adevărat. El a venit în lume ca să ne mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I milă de neamul nostru si înduiosindu-Se de slăbiciunea noastră si miscat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea mortii asupra noastră, ca să nu piară ce a făcut», Dumnezeu a hotărît mantuirea noastră potrivit întelepciunii si dragostei Sale nesfîrsite: El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afară de păcatul stramosesc si de orice alt pacat.

Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca să ne mantuiască pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind firea noastră cea stricată de păcatul strămosesc. El a luat firea omenească si, fiind în acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevărat, a purtat toate consecintele păcatului originar însă fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere pe toti din robia păcatului lui Adam.

Că Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevărat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuiă: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioară Maria ; S-a născut, a fost înfăsat în scutece, a flămanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit bătăi, loviri, schingiuiri, încununare cu spini, răstignire si moarte.

Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit răscumpărarea sau mîntuirea noastră prin cele trei chemări sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si învătător. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru că în El s-au împlinit toate proorocirile si pentru că El este supremul învătător care ne descoperă propria Sa învătătură dumnezeiască cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevărat Care nu aduce jertfă pentru Sine, fiind fără de păcat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfă Tatălui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea păcatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împărat care, răscumpărînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a păcatului, si înnoindu-l prin învierea Sa, a întemeiat împarătia Sa spirituala-duhovnicească, Biserica Sa, ai cărei membri sînt credinciosii si al cărei cap este El însusi, «avînd toată puterea în cer si pe pămînt» (Matei XXVIII, 18).

Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în măsura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducătorului duhovnicesc.

Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl ; El nu este făptură, ci are însăsi fiinta Tatălui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adică din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul să nu fie Fiu si Tatăl să nu fie Tată. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.

El este Unul-Născut, adică este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu după fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiintă» cu Dumnezeu, cum lămurit citim în Sfînta Scriptură : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).

Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca si Tatăl, are aceeasi fiintă, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi însusiri dumnezeiesti ca si Tatăl din Care S-a născut, asa cum o lumină este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumină din lumină» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omenească privind taina nasterii Fiului din Tatăl, care nu poate fi pătrunsă de mintea omenească.

Sfînta Scriptură si Sfanta Traditie mărturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevăratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevărat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a arătat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înăltat întru slavă» (1 Timotei III, 16).

Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatăl s-ar fi slujit de Fiul ca de unealtă, ci că Fiul lucrează împreună cu Tatăl, fiind de o fiintă cu Tatăl si avînd aceeasi putere creatoare ca si Tatăl.

Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca să mantuiască pe oameni, sâ-i izbăvească din robia păcatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca să ridice si să înnoiască pe omul căzut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastră mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.

Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a făcut în chip minunat, nu după rînduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat să fie Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, cu trup si suflet omenesc adevărat, intru totul asemenea nouă, afară de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.

După cum s-a mai arătat, sfanta Fecioară Maria a fost învrednicită de Dumnezeu să nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fară să cunoască barbat, fiind astfel fecioară si înainte de nastere si în timpul nasterii si după nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstită decît heruvimii si mai mărită fără de asemănare decît serafimii.

Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc că ea ar fi fost căsătorită si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 55—56).

In unele locuri din Sfînta Scriptură (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31—32; Luca Vm, 11—21; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se găseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie să întelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, după Iosif si după Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte locuri din Sfînta Scriptură. Textul: «Si fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Căruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arată clar că ea nu a avut alti copii si că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioară Maria cu puterea Duhului Sfant.

RUGACIUNI

Fecioară ai născut, ceea ce esti neispitită de nuntă, si fecioară ai rămas, maică nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru ,să ne mîntuiască pe noi.

Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinta, ci singură mă apără si mă miluieste.

Mîntuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, a pătimit si a murit de bună voie, ca să ne mîntuiască. Dumnezeu fiind, putea să nu patimească si să nu moară, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iată de oameni. «Eu — zice Domnul —îmi pun viata Mea, ca iarăsi să o iau... Putere am Eu ca să o pun si putere am iarăsi să o iau» (Ioan X, 17—18). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fără de păcat; dar S-a jertfit pentru noi păcătosii.

Domnul a pătimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care pătimeste si moare în trup, nu altul. Firea dunmezeiască nu se desparte de cea omemească nici în timpul patimilor si al mortii. Cele două firi : dumnezeiască si omenească raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.

Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a răscumpărat pe toti din păcat, a cîstigat mîntuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a împăcat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa păcatul si osînda oamenilor, fără ca prin aceasta să se facă păcătos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat... El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 4—5). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup să zdrobească, în locul nostru, păcatul si moartea prin patimă, moarte si înviere, dîndu-ne nouă viată. In Hristos am primit deci «răscumpărarea, prin sîngele Lui, si iertarea păcatelor, după bogătia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan I, 29).

In nesfârsita Sa bunătate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Său întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos.

Mai este de spus că asa cum prin păcatul lui Adam suntem în păcat si osândă, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de păcat, de osândă si de moarte, căci ne facem părtasi ai jertiei de pe cruce, dacă ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei împărtăsanii, în Sfânta Biserică, care este trupul Său tainic. De aceea, noi trebuie să fim mădulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Dacă primim cu vrednicie Sfintele Taine, păstrăm credinta vie si dacă urmăm intru totul invătătura Mintuitorului propovăduită de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.

Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.

Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi că va fi răstigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.

Sunt numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Mântuitorul după înviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipăit rănile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învătând pe oameni după îmviere si până la înăltare. Nenumărati sunt si credinciosii care L-au văzut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat după însăsi mărturisirea Lui, «că asa este scris si că asa trebuia să pătimească Hristos si să învieze din morti a treia zi, si să se propovăduiască în numele Său pocăinta spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 46—47).

Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste nouă tuturor că este Dumnezeu adevărat, este Stăpân al vietii si al mortii; El ne încredintează că si noi vom învia în ziua cea de apoi, după cuvântul Sfintei Scripturi, «că Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).

După 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înăltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava dumnezeiască vesnică si având să mijlocească neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatăl, să le deschidă acestora împărătia cerurilor.

Sederea Fiului de-a dreapta Tatălui înseamnă slăvirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamnă si că El are aceeasi putere si slavă ca si Tatăl si Sfântul Duh.

Prin înăltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zămislit si născut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pământ, cu care a pătimit, cu care a murit si a înviat; dar după învierea Sa din morti, trupul fiind preamărit si nestricăcios.

*

La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ, întru slavă si putere dumnezeiască, pentru a face înfricosătoarea judecată din urmă, cea obstească. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecător (Matei XXV, 31—46). La acea judecată se vor înfătisa deodată toti oamenii, toate semintiile pământului, ca să-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a dreapta, iar pe cei răi, de-a stânga Lui. Aici, toată lumea va cunoaste viata dusă de fiecare pe pământ. Dreptul Judecător îi va judeca după faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotărâre dumnezeiască, în urma căreia cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplină si vesnică, iar cei răi vor fi aruncati, tot pentru totdeauna în iad sau în starea de vesnică nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).

Mântuitorul Iisus Hristos ne învată că nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela — zice El — nimeni nu stie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luati aminte, privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 32—33).

Intre a doua venire a Domnului si judecata obstească este o strânsă legătură. Ele se vor întâmpla la foarte scurtă vreme una de alta.

Cu toată mărturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abătut de la dreapta învătătură, spunând că între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si că acest timp ar putea fi calculat în mod precis. Spun anume că Mântuitorul Hristos va veni pe pământ cu 1000 de ani înainte de judecata obstească, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împărătie nouă în care va domni împreună cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata obstească.

Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învătătura Mântuitorului Hristos, care spune că dreptii si păcătosii vor învia deodată (Ioan V, 28—29) ; de asemenea, că venirea a doua a Domnului va fi deodată cu judecata obstească (Matei XXV, 31) ; că ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 36—44).

Judecata din urmă sau obstească va fi universala, solemnă, publică, definitivă, supremă si înfricosătoare. Ea va fi universală, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fată fiind îngerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).

Ea va fi solemnă si publică, fiindcă se va face cu toată măretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta cu întreaga lui fiintă, suflet si trup. Criteriul acestei judecăti vor fi faptele de iubire fată de semenul nostru: «Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati făcut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitivă si supremă. După aceasta, toti vor cunoaste întru totul întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamări înaintea întregii lumi si vor fi, «potrivit făgăduintelor Lui, ceruri noi si pământ nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplină si tot deplină va fi si nefericirea celor răi, pentru că si unii si altii vor primi înapoi trupurile din viata pământească. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreună, vor merge unii în viata vesnică, iar altii în osânda vesnică.

Afară de judecata obstească, de la sfârsit, mai este si judecata numită particulară, prin care trece sufletul fiecăruia din noi îndată după moarte. Dar, după judecata particulară si înainte de cea obstească, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor păcătosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece după judecata universală, când stăpânirea si mărirea Domnului nu vor înceta în veci, împărătind împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh.

RUGĂCIUNI

«Unule-Născut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fără de moarte si ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».

«Fără de veste Judecătorul va veni si ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».

Invătătura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, este cuprinsă în articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arată că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, ca si Tatăl si Fiul; că El purcede din veci din Tatăl, că are aceleasi însusiri si lucrări dumnezeiesti ca si Tatăl si Fiul, si I se aduce aceeasi închinare ca si Tatălui si Fiului, fiind de o fiintă si egal cu Tatăl si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, cum ne-a descoperit acest adevăr însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).

Asa învată si intreaga Sfântă Traditie, anume că în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatăl. Această învătătură, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, este păstrată si propovăduită neschimbat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Asadar, cine învată că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevărată.

Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogătie nesfârsită de lumină si putere dumnezeiască ce ni se împărtăseste nouă de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, săvârsite în Biserică, unele de către episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindcă Dumnezeu este unul singur si se dă tuturor în dar, căci Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântmască si la cunostinta Adevărului să vină (1 Tim. II, 4).

Dacă unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertătii vointei omului care poate primi sau refuza să conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iată, Eu stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).

Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numără : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blandetea, înfrânarea, curătia» (Gal. V, 22—23).

Duhul Sfânt este «Domnul de viată făcătorul, pentru că impreună cu Tatăl si cu Fiul creează si stăpâneste toate, pentru că a umplut de viată cele făcute la început si pentru că umple de viată si de tot mai multă viată pe cei mântuiti din stricăciune si din moarte de către Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în Biserică si El ne-o împărtăseste prin Sfintele Taine.

Duhul Sfânt a grăit prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu să le scrie fără greseală, după cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la păstrarea sfintelor învătături, sau la formularea învătăturilor de credintă în sinoadele ecumenice.

RUGĂCIUNE

Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si Te sălăsluieste întru ,noi si ,ne curăteste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre.



CATEHISM ORTODOX - INVATATURA DESPRE CREDINTA CRESTINA ORTODOXA

1. CREDINTA CRESTINA ORTODOXA

2. SFANTA BISERICA

3. SFANTA SCRIPTURA

4. SFANTA TRADITIE SAU PREDANIA

5. SFINTELE TAINE
5.1. TAINA SFANTULUI BOTEZ
5.2. TAINA SFANTULUI MIR
5.3. TAINA SFINTEI IMPARTASANII
5.4. TAINA SPOVEDANIEI
5.5. HIROTONIA (PREOTIA)
5.6. NUNTA
5.7. TAINA SFINTULUI MASLU

6. CREDINTA IN INVIERE SI IN VIATA VESNICA