Tinerii şi sexualitatea

ÎNTREBÃRI ŞI RÃSPUNSURI

Danion Vasile

 

 

Carte tipãritã cu binecuvântarea

Înalt Prea Sfinţitului Serafim,

Mitropolitul Germaniei şi al Europei Centrale

 

CUPRINS:

Elefteria. 5
Miss Parohia. 15
Nu pot sã nu judec…... 21
Aproape de sinucidere. 28
Fecioarele neînţelepte de astãzi…... 33
În labirintul internetului 37
Vecinii şi patul care scârţâie. 41
Demonul cãlãtor…... 47
Ioan Valahul –. 54 sfânt sau criminal?. 54
Despre viol 58
Culmea rãzbunãrii - iertarea. 65
“Pãcatul” menstruaţiei 70
“Viaţa unei lesbiene”. 76
Un duhovnic. 82 dupã calapodul lumii acesteia…... 82
Frica de viitor…... 85
Lacrimile preotului cãzut…... 98
Despre vrãji şi diavoli…... 102
Legenda fecioriei 107
Katrina şi uraganul pãcatelor 113
Literatura “dospitã”. 117 în mileniul trei…... 117
Un parastas. 122 pentru filmele clasice…... 122
Tantra, sectele şi erosul 125
Telepatie şi amor 136
Ocultismul şi 143 lucrarea diavolului…... 143
Chemarea Apocalipsei 148
Mãrturisirile unei actriţe…... 153
Cãderi şi ridicãri 160
Leii şi pedofilii…... 172
În faţa Pamelei Anderson. 175

Postfaţã:Un suflet „pus pe tavã”……………………….182

CUPRINS: 187

 

 

 

În loc de introducere:

Elefteria

 

 

Suntem dornici de libertate. Suntem învãţaţi sã iubim libertatea încã din primii ani ai vieţii. Chiar şi din unele desene animate copiii învaţã deviza „Trãieşte clipa”… Adolescenţii sunt vrãjiţi prin tot felul de reclame de ispita libertãţii. Deasupra fiecãrui tânãr se vede, mare, umbra unei statui a Libertãţii.

“La ce mi-ar trebui Biserica? Sã îmi fie sufocate aspiraţiile, dorinţele, planurile?” – m-ai putea întreba. Şi eu ţi-aş rãspunde: Biserica îţi oferã o şansã, te ajutã sã ai acele dorinţe şi aspiraţii pe care nu le vei regreta niciodatã[1]. “Şi cu Trãieşte clipa cum rãmâne?”

Într-un moment de tristeţe mã plimbam într-un parc, Herãstrãu, trist şi îngândurat cã nimeni nu îmi era aproape. Am vãzut la o terasã cum a început o melodie greceascã, Elefteria[2], şi toţi de la mese au început sã batã din palme, chiar şi chelnerii mergeau în ritm de dans. Am vãzut cum muzica i-a unit pe oameni, cum i-a fãcut parcã o singurã inimã.

E una dintre cele mai puternice amintiri din viaţa mea. Atunci m-am îndrãgostit pur şi simplu de muzica greceascã. Şi nu doar de muzica sirtaki, ci chiar şi unele prelucrãri mai moderne. Ştiu cã, deşi aceastã muzicã îmi place, poate vãtãma mintea prin lecţia de viaţã pe care o predã la nivel subconştient: cã viaţa e numai plãcere, numai distracţie. Nu are rost sã intru în detalii. Totuşi, voi mai pomeni încã o situaţie în care acest gen de muzicã m-a vrãjit: mã aflam în capitala Macedoniei – Skopje – şi mi se fãcuse foarte dor de soţie şi de copil (pe atunci aveam doar un copil). Ceilalţi din grup mergeau sã vadã locurile frumoase ale oraşului, iar eu mã plimbam singur şi îngândurat pe strãzi. Simţeam cã îmi plânge sufletul, chiar dacã ochii mei erau uscaţi. Şi cum mergeam fãrã sã vãd pe unde merg, la un moment dat m-am simţit Ulysse trecând printre sirene: de la o terasã se auzea o muzicã plãcutã, care mi-a vrãjit inima. Mi-a alungat amãrãciunea, m-a fãcut sã îmi dau seama cã trebuie sã fiu fericit cã ţin atât de mult la soţie şi la copil, mi-a dat aripi sã mã ridic din singurãtatea care încerca sã îmi nãruiascã sufletul.

Ce legãturã existã între libertatea pe care o propun diferite genuri de muzicã sau mişcãri ale tinerilor şi libertatea pe care o propovãduieşte Hristos? Nici una. Şi totuşi de ce îmi place melodia Elefteria? Auzind-o, mã gândesc aproape de fiecare datã cã viaţa mea în Hristos nu trebuie sã fie o viaţã crispatã, o viaţã fãţarnicã, o viaţã forţatã. Hristos ne cheamã sã fim noi înşine. Ne cheamã sã ne luptãm cu pãcatele, cu minciuna, cu rãutatea. Ne cheamã sã ne luptãm chiar şi cu modul de viaţã propovãduit de Elefteria. Numai cã, din pricina creştinilor crispaţi, a celor care nu poartã crucea cu fruntea sus, ci cu o falsã pocãinţã, aceastã muzicã îmi aduce mereu aminte cã legãtura mea cu fraţii în Hristos trebuie sã fie mai puternicã decât a oamenilor pe care i-am vãzut aplaudând la terasa din parc. Cã trebuie sã fie mai puternicã decât a arabilor cãrora când ascultã Salam Aleicum le zvâcneşte sângele în vine. Decât a tinerilor care se agitã la fiecare concert rock sau house.

Nu recomand altora sã asculte nici un fel de muzicã care le-ar putea transmite mesaje sau ritmuri pãtimaşe. Dar nici nu cred cã viaţa duhovniceascã presupune numai ascultarea muzicii psaltice sau a celei clasice. E adevãrat şi faptul cã, pe mãsurã ce oamenii sporesc în viaţa duhovniceascã, muzica pe care o ascultã se schimbã. Însã procesul e uneori de duratã. Totuşi, stau şi mã întreb uneori dacã la bãtrâneţe un şlagãr vechi precum Woman in Love o sã îmi placã mai puţin. Mi-am dorit sã mã cãsãtoresc cu o fatã care sã mã iubeascã din toate puterile, care sã fie woman in love şi la adânci bãtrâneţi. Chiar dacã melodia i-a încurajat pe mulţi sã descopere farmecul poveştilor de dragoste tip „cãsãtorie de probã”, pentru mine aceastã melodie a însemnat şi înseamnã altceva.

Dar nu despre muzicã vreau sã îţi vorbesc acum, ci despre libertate. Despre cele douã feluri de libertate.

În Hristos simt cea mai deplinã libertate: în Hristos simt cã libertatea nu înseamnã singurãtate, nu înseamnã cã numai eu vreau, cã numai eu fac, ci înseamnã şi cã accept sã fiu iubit, cã accept sã mã scald în dragostea lui Dumnezeu, cã accept sã fiu înfrumuseţat lãuntric de Dumnezeu, cã accept sã deschid ochii şi sã vãd viaţa aşa cum este de fapt: ca un dar de la Dumnezeu.

Mã simt oare mai sãrac cu Hristos? Şi nu îmi e teamã sã mã întreb: sunt oare mai sãrac avându-L pe Hristos? Nu, mã simt mai bogat, mai fericit, mai împlinit, mai liber…

Nu mi-ar ajunge o carte sã scriu cât am cunoscut pãcatul, în câte forme şi în câte situaţii. Pe moment, pãcatul mi-a dat o oarecare împlinire. O oarecare satisfacţie şi chiar o anumitã linişte: gustarea din fructul oprit.

Dar Hristos a venit în inima mea şi lucrurile s-au schimbat. A venit de multe ori, şi L-am gonit (conştient sau nu) de multe ori. Dar El, ca un adevãrat îndrãgostit, nu a contenit sã batã la uşa inimii mele încã şi încã o datã.

Acum, când îţi scriu, mã simt ca o mireasã înaintea nunţii, care vorbeşte despre frumuseţea şi dragostea pe care i-o poartã mirele ei. Ştiu, aceastã figurã de stil s-a învechit. Numai cã, atunci când trãieşti o figurã de stil, nu îţi e teamã sã o mãrturiseşti. Ştiu cã Hristos, pe Care Îl iubesc şi Care mã iubeşte, aşa cum îi iubeşte pe toţi oamenii, nu mã va pãrãsi.

Dacã aş avea un shaker special, sã pot pune în el puţinã libertate adevãratã, ţi-aş da sã guşti un pahar. Cred cã e cel mai puternic drog, deşi puţini se bat pentru el şi mai mulţi se luptã pentru un pliculeţ de marijuana.

E destul de greu sã gustãm din aceastã libertate. Pentru cã lumea aceasta ne-a învãţat sã fim iubitori de sine, ne-a învãţat sã cãutãm libertatea numai în gustarea fructului oprit. Dar libertatea poate fi cãutatã şi în altã parte.

Cred cã este foarte greu sã descoperi aceastã libertate în Hristos în momentul în care te-ai îndrãgostit de cineva[3] şi când dragostea nu stã sub acoperãmântul dumnezeiesc. Ce simplu este sã cauţi libertatea pãtimaşã şi când de la o îmbrãţişare se ajunge la un sãrut, de la un sãrut la o mânã pe piept, iar apoi tricoul cade, cade şi fusta. „Sunã periculos, lasã fusta mai jos” se transformã în „«Sunã periculos», dar trage-mi şi fusta jos!” etc. E cel mai simplu mod de arãtare a unui sentiment. Şi, în acelaşi timp, e cel mai simplu mod de pervertire a unui sentiment[4].

“Bun, dar aceastã libertate în Hristos nu implicã monotonie, plictisealã, nu implicã distrugerea iubirii?”

Dimpotrivã. Aceastã libertate în Hristos este cea care înfrumuseţeazã relaţia dintre cei doi, o face proaspãtã, seninã şi nu mai puţin palpitantã. Oricum, despre monotonie spun – din experienţã – cã apare chiar şi în cazul în care doi tineri trãiesc în pãcat. Înainte sã devin creştin, când practicam Tantra yoga, am trãit cu o fostã prietenã momente superbe. La mare, la munte, într-o mulţime de locuri frumoase. Dar, în ceea ce priveşte viaţa sexualã, monotonia îşi spune cuvântul ei. Dupã epuizarea poziţiilor “Kamikaze Kama Sutra”, pe care tinerii dornici de experienţe noi le cautã prin toate revistele de specialitate, apare inevitabil monotonia. Tocmai de asta iubirile la aceastã vârstã, sau chiar cãsãtoriile de probã – formele moderne de concubinaj –, nu ţin mult. (Şi ce, în familie nu apare rutina în viaţa sexualã? Ba da, uneori este. Numai cã monotonia aceasta nu se goneşte prin practicarea perversiunilor, ci prin dragostea pe care Dumnezeu o picurã în inimile celor doi. Cei care trãiesc fãrã binecuvântarea nunţii nu pot simţi asta.)

Atunci când între doi tineri apare plictiseala, ei cautã sã rupã relaţia care îi lega, pentru a fi liberi pentru o nouã aventurã. Când între soţi apare plictiseala, ei se roagã la Dumnezeu sã depãşeascã aceastã ispitã. Şi, chiar dacã lupta e grea, fiecare biruinţã înseamnã un plus de dragoste, de profunzime a sentimentelor.

În momentul în care vezi viaţa prin prisma credinţei, începi sã îţi dai seama cã de fapt nu Dumnezeu este Cel care îl împiedicã pe om sã fie liber, cã El nu este duşmanul libertãţii noastre. Înţelegi cã de fapt noi suntem duşmanii propriei noastre libertãţi. Cã El ne-a chemat la libertate, cã El ne-a fãcut fiinţe capabile sã îmbrãţişeze sau sã respingã libertatea. În acel moment, marile staruri, marii cântãreţi care trâmbiţeazã libertatea sunt vãzuţi ca nişte oameni înlãnţuiţi care fac apologia lanţurilor lor. Fanii lor sunt nişte admiratori fanatici ai lanţurilor şi nu ştiu cã de fapt lanţurile nu îi apãrã, ci le limiteazã libertatea de mişcare.

“Totuşi, nu se poate spune cã tinerii creştini duc o viaţã frumoasã…”

Asta o afirmã numai cei care nu duc o viaţã creştinã. Trebuie sã recunosc totuşi cã unii tineri creştini cad în extrema unei râvne exagerate şi neagã orice manifestare specificã vârstei la care se aflã: sportul este rãu, toatã muzica este rea şi toate filmele sunt rele. Mie o astfel de poziţie mi se pare ciudatã (asta nu înseamnã cã aşa trebuie sã li se parã şi altora…).

Despre sport, spun cã este chiar necesar tinerilor, pentru a-şi consuma energia altfel decât în discoteci. Viaţa la oraş este foarte diferitã de viaţa la ţarã şi organismul are nevoie de mişcare. Eu am practicat multe sporturi (înot, polo, patinaj artistic, tenis de câmp, baschet) şi am cunoscut cât de binefãcãtor e sportul pentru organism. Dupã o lungã pauzã, patinez iarãşi role şi mã simt foarte bine mergând pe role în parc împreunã cu soţia şi copiii.

“Şi totuşi, cum se împacã rolele cu viaţa în Hristos?”

Te-aş întreba şi eu ce au scris Sfinţii Pãrinţi despre role, bicicletã, baschet şi alte asemenea. Dar aş îndrepta discuţia pe un fãgaş greşit. Important este ceea ce au scris Sfinţii Pãrinţi despre faptul cã trupul nu trebuie neglijat. Era ridicol sã scrii despre avantajele sportului într-o vreme în care tinerii îşi ajutau pãrinţii la toate muncile câmpului şi picau de pe picioare din cauza efortului depus. Dar, în zilele noastre, când o mulţime de tineri îşi tocesc fundul pe bãncile facultãţilor sau la birouri, sportul trebuie privit cu mai puţinã crispare[5]. (Nu vorbesc despre sporturile extreme, care pun în pericol vieţile celor care le practicã; aceştia Îl şantajeazã permanent pe Dumnezeu, despre Care considerã cã trebuie sã le poarte de grijã oricât de inconştienţi ar fi.)

Dacã nu aş fi avut copii, nu aş mai fi mers acum pe role. Dar bãiatul meu a mers o vreme la o grãdiniţã la care, din când în când, copiii erau scoşi în parc cu rolele. Şi mi s-a pãrut normal sã ieşim şi noi cu el în parc pe role.

Cât priveşte filmele, tot azi am primit şi un film frumos de desene animate pe care abia aştept sã îl revãd. Nu cu bãiatul meu, o sã îl vãd şi cu el, mai întâi vreau sã îl vãd cu soţia. Nu sunt la mãsura la care sã nu mai vãd filme[6].

Hristos nu le cere tinerilor sã renunţe dintr-o datã la toate manifestãrile sufletului lor. Le cere sã renunţe doar la pãcat. Îi pune sã renunţe la desfrâu, la bãuturã, la sex, la minciunã, la muzica care îi îndobitoceşte, la filmele care îi vatãmã. Îi pune sã renunţe la tot ce le murdãreşte sufletul. Dar, cerându-le sã trãiascã în lume ca şi cum nu ar fi din lume, nu le cere sã se transforme în nişte roboţi în care sã nu încapã decât programele de rugãciune, mãtãnii, pocãinţã, slujbe. Hristos îi cãlãuzeşte pe tineri spre cunoaşterea adevãratei iubiri şi a adevãratei libertãţi. Cei care, din râvnã exageratã, renunţã de exemplu la sport – deşi organismul lor are nevoie de mişcare – riscã sã devinã formalişti. (Nu zic cã nu fac bine cei care reuşesc sã îşi consume energia fizicã pe care o au prin mãtãnii şi închinãciuni. Eu însã, deşi fãceam şi peste cinci sute de mãtãnii pe zi în facultate – în perioadele când aveam canonul respectiv –, simţeam nevoia şi de sport; aşa cã mai jucam câte un baschet. Am cunoscut însã şi pe unii care negau sportul, dar nici mãtãnii nu aveau stare sã facã. Oricum, cei care fac mãtãniile sau închinãciunile ca pe un sport riscã sã transforme rugãciunea într-o formã de culturism.)

“Tu eşti un om liber?”, m-ai putea întreba.

Sunt un om care merge pe calea dobândirii libertãţii. Calea e grea, cu popasuri, dar sigurã. Sper sã nu mã consideri prea bãtrân pentru a avea dreptul de a-ţi vorbi despre libertate. De ce sã nu recunosc, faptul cã am 30 de ani mã face sã îmi impun o anumitã maturizare. Dar, şi asta vei vedea şi tu peste ani de zile, dacã inima îţi e plinã de iubire, nu ai cum sã te simţi decât tânãr. Parcã aş scrie cu melancolia unui pensionar care şi-a vãzut nepoţeii, dar nu e aşa. Sunt convins cã nu sunt singurul om care se trezeşte dimineaţa şi se simte pregãtit sã meargã la facultate pentru un curs sau pentru un examen. Acesta e de fapt unul dintre motivele pentru care îi mulţumesc deseori soţiei mele: cã nu mã lasã sã ruginesc, cã pot sã mã simt aproape student. Nu mã simt aşa când se nãpusteşte asupra mea vreo ispitã sau când trec prin cine ştie ce necaz, ci în restul timpului, când apele sunt liniştite.

Ar mai fi de spus cã, de cele mai multe ori, viaţa creştinã li se propune ca alternativã doar tinerilor care se complac într-o viaţã de desfrâu - cu droguri sau cu muzicã satanicã. Nu toţi tinerii se drogheazã, nu toţi ascultã muzicã satanicã. Cred cã viaţa creştinã ar trebui prezentatã drept alternativã şi celorlalţi tineri care – deşi nu se drogheazã şi nu sunt nici satanişti – cred cã viaţa nu are alt rost decât trãirea unor experienţe – intelectuale, psihice, sau fizice – cât mai intense.

Libertatea în Hristos este o comoarã care strãluceşte în lãuntrul privitorului. Strãluceşte ca o fãclie în suflet şi îl umple de mângâiere. Mi-aş dori sã vinã vremea sã îţi pot vorbi mai mult despre aceastã comoarã lãuntricã. Deocamdatã doar ţi-am spus cã existã, cã poate fi gãsitã.

Şi poate cã tu, asemeni oricãrui cãutãtor de comori, te vei duce sã scormoneşti pãmântul pentru a o gãsi. Nu ştii cum e, nu ştii cât de valoroasã e, dar ştii cã existã. Şi mai ştii cã sufletul tãu, apãsat din atâtea pãrţi, are nevoie de o asemenea comoarã…

 

 

 

Miss Parohia

 

 

Am primit o scrisoare foarte scurtã: “De ce aţi spus în conferinţa de sãptãmâna trecutã cã pãcatul ne urâţeşte? Dumneavoastrã credeţi cã putem şti cât de sfânt este cineva numai dupã faţa lui? Sunt atâţia oameni care trãiesc în pãcate – şi mai ales sexuale – care sunt mult mai frumoşi, nu observaţi asta? Hai sã punem la un concurs de miss fetele din bisericã şi fetele din discotecã. Cine ar fi mai frumoase?”

 

Rãspuns: Am spus cã pãcatul ne urâţeşte pentru cã aşa este. Ar fi trebuit poate sã aduc atunci mai multe argumente. La fiecare conferinţã mã apasã faptul cã trebuie, pe de o parte, sã rãspund la cât mai multe dintre întrebãri, dacã se poate chiar la toate, deci trebuie sã fiu cât mai concis, iar pe de altã parte, pentru cã multe din întrebãrile care mi se pun sunt atât de interesante încât cred cã s-ar putea face conferinţe care sã porneascã de la fiecare dintre acestea. Îmi cer scuze deci pentru faptul cã nu sunt mai amplu în explicaţii[7].

Nu putem nega legãtura dintre suflet şi trup. Ortodoxia nu neglijeazã trupul, ca ereticii gnostici, care considerau trupul o închisoare, dupã învãţãtura lui Platon. Este normal ca starea de boalã sã se reflecte pe chipurile noastre, sau starea de mânie sau de supãrare, pe trupurile noastre. Existã o sumedenie de îmbolnãviri a cãror cauzã principalã este deprimarea psihicã.

Ca sã nu aduc foarte multe argumente, îţi pun înainte o întâmplare zguduitoare:

“În pãrţile Teftoniei era un ostaş care, sculându-se într-o noapte din pat, de lângã femeia sa, s-a dus de a preacurvit cu alta. Dupã aceea, întorcându-se la casa lui, dacã l-a vãzut femeia sa, striga de fricã şi tremura. Strângându-se slugile la glasul stãpânei lor, cum l-au vãzut s-au îngãlbenit de fricã şi au fugit toţi din casa aceea, strigând tare, fiindcã li se arãta faţa preacurvarului ca a unui drac. Acestea vãzând acela, a priceput cã pentru fãrãdelegea lui i s-a schimbat faţa în urâtã şi înfricoşatã. Deci a stins lumânãrile şi s-a ascuns pânã ce s-a fãcut ziuã. Şi dimineaţa a ieşit, mergând sã afle vreun duhovnic ca sã se mãrturiseascã. Iar pe drum boii şi alte dobitoace întâlnite fugeau de el ca de un fulger; şi se cutremurau nu numai dobitoacele, ci şi oamenii. Când a ajuns la o bisericã şi l-a vãzut un duhovnic, acela a închis uşa, blestemându-l, socotind cã este o arãtare drãceascã. Iar ostaşul se ruga de afarã, cu lacrimi, zicând cã nu este diavol, ci pentru pãcatul sãu s-a fãcut atât de înfricoşat şi urât. Atunci, mãrturisindu-se şi luând de la duhovnic canon dupã cum se cãdea, s-a întors faţa lui la starea de mai înainte. În urmã şi-a îndreptat sufletul sãu prin pocãinţã”[8].

“Bine, m-ai putea întreba, acestui bãrbat faţa i s-a urâţit, dar sunt milioane de bãrbaţi adulteri pe care desfrâul nu îi urâţeşte deloc…”

Dumnezeu vrea în orice chip întoarcerea noastrã… Bãrbatul acela s-a pocãit pentru pãcatul sãu. Dacã un altul ar fi trecut prin aceeaşi încercare, poate s-ar fi sinucis vãzând cã şi preotul se speriase vãzându-l… Dacã toţi oamenii ar deveni hidoşi imediat dupã ce ar pãcãtui, atunci s-ar feri sã pãcãtuiascã de groaza cã imediat înfãţişarea lor i-ar da în vileag. Dumnezeu le-ar sufoca deci libertatea, i-ar obliga oarecum sã facã binele. Dar Dumnezeu vrea sã fim virtuoşi pentru a dobândi Împãrãţia, nu pentru alte motive îndoielnice… (El ar putea face ca faţa fiecãrui desfrânat sã devinã neagrã, sau vânãtã…, şi totuşi nu o face.)

Pãcatul ne urâţeşte, ne murdãreşte sufletul. Şi de fiecare datã ne urâţeşte şi trupul, chiar dacã nu ne dãm seama.

“Cum vine asta?”

Simplu: poate ai vãzut şi tu filme în care se comit crime (dacã nu ai vãzut, nu ai pierdut nimic, dimpotrivã). Cum aratã faţa criminalului atunci când se luptã cu victima sa? Durã, rece, chiar înspãimântãtoare…

“Da, dar cel care desfrâneazã nu aratã hidos, ca un criminal sau ca un violator…”

Orice pãcãtos, dacã nu ar pãcãtui, ar fi şi mai frumos. Pentru cã frumuseţea sufleteascã i s-ar rãsfrânge pe chip. Asta o vezi cel mai bine privind oamenii care intrã la spovedanie. E adevãrat cã pentru unii spovedania e o formalitate, care nu îi schimbã. Asta pentru cã vin sã se spovedeascã fãrã sã vrea sã renunţe la pãcat, sau fãrã sã fie conştienţi de pãcatele lor. Dar pe toţi cei care se spovedesc cu zdrobire de inimã spovedania îi face mai frumoşi.

Cei mai frumoşi bãtrâni pe care i-am cunoscut au fost ori monahi, ori creştini cu viaţã sfântã. Pentru cã frumuseţea nu i-a pãrãsit, frumuseţea lor nu se ofileşte. Cine merge la pãrintele Justin Pârvu, la pãrintele Arsenie Papacioc sau la pãrintele Iulian Prodromitul poate vedea cum te înfrumuseţeazã credinţa.

Iar modul în care te urâţeşte pãcatul îl poţi vedea cel mai simplu privind fotografiile unui om care de la o anumitã vârstã a început sã bea fãrã mãsurã. Încet-încet, înfãţişarea lui se deformeazã. Acelaşi lucru se întâmplã şi cu desfrânaţii, chiar dacã ritmul schimbãrilor este de cele mai multe ori mai lent.

“Dar pe unii tineri începerea vieţii sexuale îi face mai frumoşi, îi scapã de obsesii etc…”

Da, aşa e. Îi face sã simtã cã au intrat într-un univers minunat, cel al dragostei trupeşti. Nu vor trece însã multe luni sau mulţi ani şi pãcatul îi va murdãri la loc. Pe când, dacã ar fi mers pe calea înfrânãrii, ar fi învãţat sã scape de obsesii, şi Dumnezeu, Care ar fi venit în inimile lor, i-ar fi fãcut mult mai frumoşi, dãruindu-le frumuseţea care nu se scurge o datã cu viaţa…

Deci, ca sã nu spun prea multe, orice pãcat te urâţeşte sufleteşte. Iar trupeşte, cel puţin în mãsura în care îţi rãpeşte seninãtatea şi frumuseţea pe care ai fi avut-o dacã nu pãcãtuiai.

Asta nu înseamnã cã putem judeca un om doar dupã înfãţişarea lui. (Am vãzut la televizor o lesbianã frumoasã. Imaginea ei m-a şocat. Cred însã cã dacã ar fi dus o viaţã creştinã ar fi fost şi mai frumoasã…) Dacã am pune însã la un concurs de Miss fetele din bisericã şi cele din discotecã, ar câştiga poate cele din discotecã. Dar nu pentru cã discoteca le-a fãcut mai frumoase, ci pentru cã frumuseţea pe care le-a dãruit-o Dumnezeu nu a fost încã acoperitã de zgura pãcatului. Vor avea însã parte de osândã cã nu s-au folosit cum trebuie de frumuseţea lor. Oricum, au existat sfinte mai frumoase decât toate femeile din vremea lor – şi Sfânta Ecaterina e un bun exemplu în acest sens. Existã însã Ecaterine şi în zilele noastre, pe care dacã le-ar descoperi revistele mondene le-ar pune pe prima paginã. Numai cã aceste Ecaterine nu ies la suprafaţã, din smerenie…

Sã te ajute bunul Dumnezeu sã ai parte de frumuseţea cea adevãratã şi chipul tãu sã poarte pecetea frumuseţii adevãrate.

Îţi doresc toate cele bune,

Danion

*

O completare despre concursurile de Miss, adevãrate fabrici producãtoare de etaloane de frumuseţe. Adresându-se unei mame, Sfântul Nicolae Velimirovici scria nişte cuvinte extrem de actuale. „Îmi aduceţi la cunoştinţã, cu prosteascã bucurie, cã fiica dumneavoastrã a fost aleasã Miss. Ca şi cum aţi aştepta sã vã şi felicit. Mie îmi e ruşine şi sã scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitãri vã fac cunoscutã profunda mea compãtimire.

Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: «Pentru fiica mea, ca fatã educatã, lucrul acesta este foarte mãgulitor». Cãci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre? Între numeroasele crize contemporane, criza educaţiei este una dintre cele mai importante. Cine ştie care poate fi numitã cu mai mult temei educatã: o damã de la oraş sau o ciobãniţã sfioasã de la munte! În aceastã privinţã nu se va ajunge la o înţelegere pânã ce nu ne vom întoarce la concepţia despre educaţie a poporului: educat (în sârbã obrazovan – n.t.) este cine are obraz. Iar cine nu are obraz nu este educat, oriunde ar locui, orice poziţie ar ocupa şi orice grãmadã de cunoştinţe ar avea în cap. (…)

Concursurile moderne de Miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmãrit soarta multelor Miss din Europa? Ce trist! Cãsnicii stranii, copii din flori – sãrmanii copii! –, procese senzaţionale între soţi, sinucideri”[9].

Da, acestea sunt roadele batjocoririi frumuseţii lãsate de Dumnezeu. Acestor femei care s-au bucurat pentru o clipã, o zi sau un an cã au fost Miss, dupã trecerea anilor au regretat enorm cã nu au avut vieţi mai frumoase. Dar pentru asta nu e de vinã Dumnezeu…

 

 

 

Nu pot sã nu judec…

 

 

Întrebare de la un cititor: M-am lãsat de pãcatele sexuale de când am terminat facultatea, de 3 ani, însã de atunci m-a apucat judecata. Când îi aud pe prietenii mei cum comenteazã articolele din reviste trendy, despre cum sã fii amantul perfect sau despre orgasmul total, îmi vine sã fac scandal. Dar mã stãpânesc, ca sã nu fiu penibil. Dar nu pot sã nu judec, mai ales când se laudã cu perversiunile pe care le fac. Oare nu era mai bine sã pãcãtuiesc, decât sã fiu atât de fãţarnic?

 

Nu, nu e mai bine sã pãcãtuieşti, e mai bine însã sã nu judeci. Hristos a spus doar Nu judecaţi, ca sã nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1) nu a zis „dar mai bine sã pãcãtuiţi decât sã judecaţi…”

Pãrintele Paisie Aghioritul[10], un sfânt al vremurilor noastre, povestea o întâmplare din care orice creştin are de învãţat:

“Am întrebat odatã despre o fostã colegã de şcoalã a mea şi am aflat cã apucase pe un drum greşit. Atunci am început sã mã rog ca sã o lumineze Dumnezeu sã vinã sã-i vorbesc. Adunasem multe citate despre pocãinţã. Odatã aceea a venit împreunã cu alte douã-trei femei. Apoi venea adesea cu fiul ei, aducând lumânãri şi untdelemn. Într-o zi cineva mi-a spus: «Pãrinte, aceasta se fãţãrniceşte. Într-un fel se aratã aici şi altfel jos, unde desfrâneazã cu poliţiştii».

Urmãtoarea datã când aceea a venit la mãnãstire, am certat-o cu asprime, iar ea a plecat plângând. Peste puţin timp mi-am simţit tot trupul arzând de o puternicã poftã trupeascã. Am mers şi m-am rugat, dar nimic. Eram nedumerit de ce mi se întâmpla aceastã ispitã. M-am rugat din nou, dar fãrã nici un rezultat. Atunci am luat securea, mi-am pus piciorul stâng pe un lemn, am sprijinit tãişul securii de gambã şi cu un ciocan am început sã lovesc în secure. Am tãiat astfel şapte bucãţele de carne. Nãdãjduiam ca prin aceastã durere sã se împuţineze înfierbântarea trupeascã, dar nimic. Mi s-a umplut gheata de sânge, dar rãzboiul nu a cedat. Atunci m-am ridicat şi, lãsând mãnãstirea deschisã, m-am îndreptat spre pãdure. «Mai bine sã mã mãnânce urşii», mi-am spus.

Mergând spre pãdure, am cãzut istovit pe marginea cãrãrii. Mã tot gândeam de ce mi-a venit aceastã ispitã şi încercam sã gãsesc o explicaţie, sã-i aflu pricina. Atunci mi-a venit deodatã în minte femeia pe care o certasem… M-am pocãit pentru cã am mustrat-o aşa de aspru, am cerut iertare de la Dumnezeu şi îndatã m-am simţit ca şi cum aş fi ieşit dintr-o baie rãcoroasã. Înfierbântarea trupeascã îmi dispãruse cu totul».

Apoi Stareţul a adãugat: «Atunci când simţim poftã trupeascã, nu este de vinã totdeauna trupul. Ci se poate ca rãzboiul trupesc sã provinã şi din gândurile de judecatã şi mândrie. Mai întâi trebuie sã gãsim pricina ispitei şi apoi sã acţionãm în modul potrivit. Nu sã începem îndatã posturile, privegherile etc.»”[11].

Înainte de a vorbi despre judecarea aproapelui, o sã fac câteva paranteze: când a aflat cã fosta sa colegã a luat-o pe calea pierzãrii, pãrintele a început sã se roage pentru ea. Aşa trebuie sã facem şi noi atunci când aflãm cã prietenii, colegii, rudele sau alţi cunoscuţi de-ai noştri au luat-o pe cãi greşite. Ba chiar, auzind cã alţi oameni au fost biruiţi de pãcat, putem sã ne rugãm şi pentru aceia. (Când preşedintele Clinton a avut celebra aventurã cu Monica în Biroul Oval, şi unii creştini s-au apucat sã îl cleveteascã. Nu ştiu însã câţi s-au rugat pentru ca el sã pãrãseascã pãcatul şi sã vinã la lumina lui Hristos, cunoscându-L în Biserica Sa, Biserica Ortodoxã[12]. Nu trebuie sã stãm acum toatã seara sã ne rugãm pentru actori, oameni politici, sportivi, fotomodele, dar atunci când am judecat pe cineva putem sã alungãm gândul de judecatã prin rugãciune pentru cel cãzut.)

Cât priveşte faptul cã pãrintele a mustrat-o pe pãcãtoasã pânã ce femeia a plecat plângând, nu trebuie sã însemne pentru tine cã preoţii ar trebui sã treacã cu vederea pãcatele creştinilor. Nu, ei trebuie sã îi mustre pentru pãcatele lor, dar nu pentru a-i face sã se îndepãrteze de Bisericã, ci pentru a-i chema la pocãinţã. Şi nu trebuie sã se scârbeascã de cãderile lor, ci, ca nişte doctori iscusiţi, trebuie sã le dea cu dragoste leacul cuvenit. Da, sfinţii i-au mustrat pe pãcãtoşi pentru pãcatele lor, tot aşa cum proorocii Vechiului Testament mustrau poporul ales. Dar sfinţii nu i-au mustrat scârbindu-se de pãcãtoşi, ci i-au mustrat dorindu-şi întoarcerea acestora.

Cât priveşte faptul cã pãrintele şi-a tãiat bucãţele de carne din picior, putem oare considera cã aceasta e o soluţie pentru scãparea de ispitã? Scrie oare în Sfânta Scripturã sau la Sfinţii Pãrinţi: “când omul e ispitit de curvie, sã îşi taie trupul”? Nu, nu scrie aşa. A existat o grupare, a flagelanţilor, care se tot bãteau crezând cã aşa vor scãpa de ispitele trupeşti. Dar calea ortodoxã nu e calea uciderii trupului, ci a uciderii patimilor. De altfel, vedem cã tratamentul pe care şi l-a aplicat pãrintele nu i-a uşurat ispita. (E însã de apreciat râvna sa pentru a rezista ispitei - prefera sã moarã mâncat de urşi decât sã îşi satisfacã pofta desfrâului…).

Trebuie sã ţinem minte sfatul pãrintelui Paisie: “Atunci când simţim poftã trupeascã, nu este de vinã totdeauna trupul. Ci se poate ca rãzboiul trupesc sã provinã şi din gândurile de judecatã şi mândrie. Mai întâi trebuie sã gãsim pricina ispitei şi apoi sã acţionãm în modul potrivit. Nu sã începem îndatã posturile, privegherile etc…”.

Oricum, de cele mai multe ori, din pricina nepriceperii noastre duhovniceşti nu suntem în stare sã ne dãm seama care este pricina ispitei şi ne dãm explicaţii greşite. Dar duhovnicii noştri (şi uneori chiar şi unii fraţi mai sporiţi în credinţã) ne pot pune degetul pe ranã…

Vroiam sã îţi scriu despre judecarea aproapelui, dar pânã la urmã cred cã ar fi de ajuns sã stai şi sã cugeţi singur. Vrei sã ai parte de ispite mari, cum a avut pãrintele Paisie? Atunci stai şi judecã-ţi aproapele. Dar şansele de a birui ispitele care vor veni asupra ta vor fi foarte mici… Eu însã îndrãznesc sã te sfãtuiesc sã laşi judecata. Cãci am cules şi eu fructele amare ale judecãrii aproapelui. Şi încã le mai culeg. Şi nu sunt deloc bune la gust…

 

 

 

Dragoste la… primul e-mail

 

 

“Am o relaţie de un an şi jumãtate cu un bãrbat, dar doar pe Internet, şi am mai vorbit de câteva ori la telefon. Ţinem foarte mult unul la altul, iar acum câteva luni chiar ne-am spus «te iubesc» şi am fãcut sex la telefon. Nu ne-am vãzut însã niciodatã şi el mã tot invitã la el, în Germania. Tocmai am divorţat de soţul meu care bea foarte mult şi am hotãrât sã plec la prietenul meu la Berlin. În relaţia pe care o avem acum suntem foarte intimi, dar acolo mi-e teamã cã nu voi şti cum sã mã port. Când credeţi cã ar fi bine sã facem dragoste cu adevãrat? (Daniela M., 31 de ani, Bucureşti)

R: Sincer, instinctul îmi spune sã te sfãtuiesc sã fii mai precautã. Nu ar fi rãu sã aduci relaţia în spaţiul şi timpul real şi mai ales în spaţiul şi timpul tãu. De ce nu îl inviţi mai întâi într-o vacanţã în România, şi astfel îl vei cunoaşte şi personal, vei putea vedea exact dacã este chiar cum te-ai aşteptat sau ai fost o victimã a relaţiilor din cyberspaţiu. O relaţie virtualã poate fi chiar perfectã, dar nu este realã decât atunci când simţi, auzi, miroşi, atingi etc. Pe de altã parte, trebuie sã fii sigurã cã nu eşti influenţatã de cãsnicia dezastruoasã cu soţul tãu. Poate cã aceastã relaţie pe Net ţi se pare comodã, misterioasã, chiar o metodã de apãrare (teama de a nu fi dezamãgitã de un bãrbat real). În sfârşit, te las pe tine sã te gândeşti la toate astea şi sper sã iei cea mai bunã decizie. (Bianca)”[13]

 

Am reprodus scrisoarea de mai sus şi rãspunsul primit la rubrica Curier sentimental tocmai pentru cã dacã aş fi început cu nişte rânduri în care mi-aş fi manifestat reţinerea faţã de relaţiile fãcute prin internet aş fi fost poate considerat depãşit de realizãrile tehnicii. Iatã însã cã şi Bianca – o persoanã care dupã cum rãspunde la scrisori nu pare sã aibã treabã cu Biserica – recomandã prudenţã în astfel de relaţii.

E la modã îndrãgosteala dupã câteva schimburi de e-mail-uri. Trimiţi câteva poze şi, gata, l-ai convins cã eşti frumoasa pe care o aştepta. Îţi trimite câteva poze şi, gata, crezi cã e chiar Fãt Frumos.

Nu cred cã vei avea norocul ca de fapt Fãt Frumos sã fie mai frumos decât în poza pe care ţi-a trimis-o. Asta se întâmplã numai în filme. Şi nu cred nici cã e de ajuns sã vezi o pozã şi sã citeşti câteva rânduri pentru a-ţi dãrui inima… Terminând de scris ultima frazã, mi-am dat seama cã nu e obiectivã. Ştiu şi eu cã dacã cineva scrie o scrisoare sensibilã te poate cuceri imediat… Numai cã multe dintre persoanele care se îndrãgostesc prin internet se lasã seduse de scrisori banale, de declaraţii de dragoste copiate din telenovele stupide.

Dar faţã de aceastã cunoaştere superficialã a celuilalt ţin sã îmi manifest rezervele. Da, dacã ar scrie într-un mod aparte, dacã într-adevãr ar gândi altfel decât tipii pe care îi ai lângã tine şi dupã care nu te dai în vânt, nimic de zis.

Ai însã grijã cã e uşor sã iubeşti de la distanţã… Dupã ce îl vei cunoaşte mai bine, s-ar putea sã te dezamãgeascã. Şi totuşi, datoritã sãptãmânilor petrecute “lângã” el, mai exact în faţa calculatorului (sau a hârtiei de scris), vei fi mai dispusã sã renunţi la exigenţele tale.

Întâlnindu-l, îţi vei imagina poate cã anumite faze romantice – ca sã nu zic erotice – vã vor ajuta sã vã depãşiţi timiditatea. Veţi fi tentaţi sã depãşiţi bariera provocatã de faptul cã celãlalt este altfel decât v-aţi aşteptat. Numai cã aşa nu veţi rezolva nimic…

Am vorbit cu mai mulţi tineri care au apelat la internet pentru a-şi cunoaşte jumãtãţile. Cei mai mulţi au fãcut-o din plictisealã, sau din tristeţea cã nu sunt bãgaţi în seamã. Şi (cu o singurã excepţie) au avut parte numai de dezamãgiri.

“Şi totuşi, cum sã îmi gãsesc perechea?”

Despre asta am scris mult, am scris o carte întreagã, Cartea nunţii[14]. Nu pot sã îţi rezum totul într-o frazã. Sunt convins însã cã gãsirea perechii depinde foarte mult de modul în care o cauţi. Un singur sfat îţi dau, un sfat pe care l-am urmat la rândul meu: cu cât te rogi mai mult pentru asta – dorindu-ţi o familie care sã creascã sub acoperãmântul lui Dumnezeu –, cu atât mai mari vor fi şansele de a o avea. Oricum, nu cred cã e de ajuns numai rugãciunea, cred cã trebuie o pregãtire serioasã: suntem poate mândri, şi în familie e nevoie de multã rãbdare; suntem poate leneşi, şi în familie e nevoie de putere de muncã; suntem… Of, dar lista e lungã. Esenţial e cã dragostea îţi va da puterea sã faci şi lucrurile de care nu aveai stare mai înainte…

Ţine minte: cu cât îţi pierzi mai multe ore pe internet, dând anunţuri cã eşti disponibilã, cu atât şansele de a avea o familie fericitã se micşoreazã. Cresc în schimb şansele de a avea parte de dezamãgiri…

 

 

 

Aproape de sinucidere

 

 

Întrebare: “Prietenul meu m-a pãrãsit pentru o altã iubitã, deşi i-am fãcut toate poftele. Şi eram fecioarã când m-a cunoscut. Am încercat sã mã sinucid de douã ori, dar nu am reuşit. Simţeam cã aşa mã voi rãzbuna pe el. Mã gândesc iar la sinucidere, cã viaţa mea nu are sens fãrã el, dar am auzit cã toţi sinucigaşii merg în iad. Aşa e?”

 

Înainte de a-ţi rãspunde fac o parantezã: cu vreme în urmã am primit un telefon de la un tânãr pe care nu îl cunoşteam şi care dupã lungi eforturi a reuşit sã facã rost de numãrul meu. M-a sunat într-o searã, şi am avut cu el cea mai tristã discuţie din viaţa mea. Mi-a spus.

“Am o boalã foarte gravã, pe care am suportat-o ani de zile. Acum nu mai suport. Vã rog spuneţi-mi ce rugãciune sã zic ca sã mã ia Dumnezeu, cã dacã nu mã ia El mã sinucid. Sunt hotãrât sã mã sinucid. Nu vreau sã vã fie milã de mine, dar nu ştiţi cât am rãbdat anii ãştia. Gata, sacul rãbdãrii mele a ajuns la fund. Îmi spuneţi ce rugãciune sã fac sau mã sinucid?”

Deşi am stat mai mult de vorbã cu el, nu am reuşit sã îl fac sã înţeleagã cã nu el este stãpânul vieţii sale, ci Dumnezeu. Credea în Dumnezeu, dar era decis sã se sinucidã, şi poate între timp a şi fãcut-o[15]. Pentru cã rugãciunea nu este un act de vrãjitorie, sã te rogi şi sã mori imediat. Rugãciunea înseamnã în primul rând primirea voii lui Dumnezeu, e cererea de a primi tãrie sã faci voia dumnezeiascã, oricâte ispite ar apãrea în faţa ta. Discuţia cu acel tânãr m-a şocat foarte tare. Şi îmi doream sã reuşesc cât de puţin sã îl conving pe tânãr sã renunţe la hotãrârea sa. Sunt momente în care viaţa unor oameni depinde de un singur cuvânt bun... Totuşi, mi-am dat seama cã şansele ca acest cuvânt bun sã fie primit sunt foarte mici – şi asta pentru cã mintea celui care vrea sã se sinucidã nu mai e limpede, ci e întunecatã de diavol. E bine deci ca oamenii sã înţeleagã din timp gravitatea sinuciderii, şi sã nu mai aibã iniţiative sinucigaşe. Sinucigaşii merg în iad nu pentru cã Dumnezeu e rãu şi vrea sã îi trimitã acolo, ci pentru cã ei înşişi au preferat voia lor şi nu voia lui Dumnezeu. Şi, pentru cã minţile lor s-au supus înşelãrii diavoleşti – pentru cã altfel nu s-ar fi sinucis –, se duc în iad…

Ar fi fost bine ca rândurile care urmeazã sã le fi citit cu vreme în urmã, în linişte. Poate cã dacã ai fi înţeles din timp ce este sinuciderea nu ai mai fi avut astfel de tentative. Oricum, mila lui Dumnezeu te-a ţinut, nu întâmplarea. De obicei, cei care rateazã o tentativã de sinucidere sunt şi mai disperaţi, şi mai nervoşi, şi mai închişi în sine. Dar sunt câţiva care îşi dau seama cã Dumnezeu a fost cel care le-a purtat de grijã, chiar dacã ei vroiau sã îşi ia viaţa. (Bine, unii s-au gândit cã, dacã Dumnezeu vrea ca ei sã rãmânã în viaţã, încercarea lor va eşua. Dar încercarea a reuşit, tocmai pentru cã prin pariul pe care l-au fãcut au cerut ajutorul diavolului, şi nu al lui Dumnezeu).

Când te gândeşti la sinucidere, gândeşte-te cã durerile şi suferinţele din lumea asta sunt de mii de ori mai mici decât cele de dincolo. Şi sinucigaşii merg în iad; nu li se face slujbã de înmormântare, pentru cã ei s-au lepãdat de Dumnezeu prin fapta lor, şi au murit ca nişte necredincioşi.

Sinuciderea înseamnã durere, durere, durere. O durere mult mai groaznicã decât îţi poţi închipui. Nu poţi sã te sinucizi ca sã scapi de durere… Dacã ai şti ce chinuri îi aşteaptã în iad pe sinucigaşi, nu ai mai vrea sã te sinucizi.

Sã ştii cã nu sunt moralist. Nu vreau sã fac pe deşteptul cu tine, mai ales cã dupã ce m-am apropiat de Bisericã am avut şi eu gânduri de sinucidere. Aşa cã ştiu cum e presiunea care nu te lasã sã dormi… S-ar putea sã râzi, pe mine cel mai tare mã apãsa rãutatea celor din jurul meu, lipsa de dragoste. Simţeam, la propriu, cã mã sufoc într-o lume în care fiecare îşi vede numai de problemele lui, de viaţa lui, şi cã nimeni nu are chef sã se uite în jur, în afara pãcãtoşilor care îşi cautã parteneri de destrãbãlare.

Da, mã durea foarte tare chiar şi lipsa de dragoste a unora dintre creştinii care mergeau deseori la bisericã, îşi fãceau canonul de rugãciune în fiecare zi, se spovedeau şi se împãrtãşeau des, dar totul era formal. Îmi era groazã, pur şi simplu groazã, cã pot deveni şi eu un astfel de om cu inima rece…

Când gândurile rele nu îmi dãdeau pace, mã rugam cu disperare: “Doamne, izbãveşte-mã de gândul sinuciderii, cã nu mai rezist…” Şi gândurile se înteţeau, şi iar mã rugam, şi iar se înteţeau, şi iar mã rugam, şi tot aşa pânã mã lãsau în pace, şi mintea mea se liniştea. Cel mai mare sprijin l-am primit, şi în aceastã privinţã, de la preotul duhovnic. Îmi era ruşine sã îi spovedesc astfel de gânduri, mai ruşine chiar decât de gândurile de desfrâu. Dar ştiam cã, dacã nu le spovedesc, se pot transforma în fapte…

Tu vrei sã te sinucizi cã te-a pãrãsit prietenul… Şi ce rezolvi dacã te sinucizi? Vrei sã te rãzbuni… Dar aşa te rãzbuni tot pe tine, nu pe el. El se va bucura cã a scãpat de o prietenã nebunã, şi se va distra în continuare cu noua iubitã[16]. Rãzbunarea, oricare ar fi ea, nu ajutã la nimic…

Mai bine gândeşte-te cum poţi depãşi acest impas…

Poate nu vezi nici o soluţie, poate ţi se pare cã totul în faţa ta e negru… Nu deznãdãjdui. Roagã-te ca Dumnezeu sã te ajute sã te ridici din groapa întristãrii. Existã o şansã şi pentru tine, chiar dacã acum nu o vezi. Dar rabdã, şi, pentru rugãciunile tale, Dumnezeu te va ajuta sã o vezi.

Oricum, sã ştii şi cã mulţi oameni disperaţi, deznãdãjduiţi, într-un moment de luciditate şi-au dat seama cã soluţia cea bunã era foarte aproape de ei, numai cã nu o vãzuserã pânã atunci, fiind prea frãmântaţi sau nervoşi…

Da, ai fost fecioarã şi nu mai eşti, ai avut un iubit şi nu îl mai ai. S-a terminat viaţa? Nu. Ai îmbãtrânit, ai fãcut reumatism, ţi-au cãzut toţi dinţii, ţi-a albit pãrul şi nu o sã îţi poţi gãsi alt prieten? Bineînţeles cã poţi. Viaţa merge înainte. Nu dispera. Cere ajutorul lui Dumnezeu, spovedeşte-te şi începe o viaţã nouã.

Trebuie sã înţelegi cã viaţa fãrã Dumnezeu e o viaţã tristã, un fel de sinucidere lentã a tot ce e frumos în tine. Cu fostul tãu prieten ai avut parte de o viaţã de plãcere, o viaţã de pãcat, care s-a terminat urât. Sfârşitul pãcatului e durerea, nu uita asta. Sfârşitul a fost pur şi simplu efectul firesc pentru care cauza era pãcatul vostru. Nu te uita cã alte prietene ale tale trãiesc ani de zile în pãcat, şi nu li se întâmplã nimic. Dacã nu se pocãiesc, mai devreme sau mai târziu, pãcatul lor va naşte suferinţã. O suferinţã pe mãsurã…

Deci, ai curajul şi mergi înainte. Dumnezeu te va ajuta. Viaţa e frumoasã. „La vita e bella”, cum zice şi titlul unuia din filmele mele preferate (cel fãcut de Roberto Benigni, poate l-ai vãzut şi tu).

Da, viaţa e frumoasã…

“Şi dacã totuşi nu e frumoasã, ci e crudã, rea, nemiloasã?...”

Atunci e important sã înţelegi cã viaţa poate fi frumoasã. Da, rãnile se pot vindeca, durerea poate trece. Totul e sã ştii pe ce drum sã o alegi…

      

 

 

Fecioarele neînţelepte de astãzi…

 

 

Întrebare: Cum sã înţeleg pilda fecioarelor neînţelepte? De unde sã ştiu dacã eu sunt fecioarã înţeleaptã sau nu?

 

Rãspuns: În primul rând, e bine cã îţi pui o astfel de întrebare. Feciorii şi fecioarele care se considerã ca fãcând parte în mod automat din ceata “înţelepţilor” au mari şanse sã fie în tabãra cealaltã… Hai sã citim cu atenţie pilda pe care a rostit-o Mântuitorul:

Împãrãţia cerurilor se va asemãna cu zece fecioare care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însã dintre ele erau fãrã minte, iar cinci înţelepte. Cãci cele fãrã de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, o datã cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a fãcut strigare: Iatã, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fãrã de minte au zis cãtre cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au rãspuns, zicând: Nu, ca nu cumva sã nu ne ajungã nici nouã şi nici vouã. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpãraţi pentru voi. Deci plecând ele ca sã cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntã şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmã, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouã. Iar el, rãspunzând, a zis: Adevãrat zic vouã: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, cã nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25, 1-13).

Ce observãm? Toate cele zece fecioare ieşiserã în întâmpinarea mirelui, dar numai cinci se pregãtiserã cum se cuvine… Când îşi dau seama celelalte de greşeala lor? Tocmai când vine mirele. Dar este prea târziu, şi – plecând în altã parte, în loc sã meargã spre mirele mult-aşteptat – nu mai intrã la nuntã…

Sensul pildei este mult mai larg, pilda se referã la creştinii care nu duc o viaţã duhovniceascã realã, fiind creştini numai cu numele, şi pe care ceasul morţii îi prinde nepregãtiţi sã intre la Ospãţul ceresc… Putem sã ne dãm seama cã viaţa fiecãruia dintre noi ar trebui sã fie o aşteptare a Mirelui, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu care ne vom întâlni dupã ce vom pãrãsi aceastã viaţã. Şi unii vom avea candelele sufletelor pline de virtuţi, iar alţii, goale…

Voi încerca sã tâlcuiesc pilda aceasta fãcând referire însã numai la cei care şi-au pãstrat fecioria trupeascã. Şi spun cã din zece fecioare nu ştiu dacã cinci sunt înţelepte… Cum sunt fecioarele înţelepte? (Şi rãspunsul este valabil şi pentru feciorii înţelepţi…) Sunt fete care încearcã sã trãiascã în toate dupã voia lui Dumnezeu. În centrul vieţii lor stã Dumnezeu. Fie cã vor sã se mãrite, fie cã vor sã se cãlugãreascã, principala lor rugãciune este sã nu facã în viaţã voia lor, ci voia dumnezeiascã. Duc lupta cea bunã cu patimile, dar fãrã ca prin aceasta sã se lase biruite de mândrie şi sã se considere superioare celorlalte fete.

Cum sunt fecioarele neînţelepte? Sunt de mai multe tipuri: fete cu sufletele pline de mândrie, cãrora le place sã îi defãimeze pe cei care nu duc viaţã curatã, altele care se considerã sporite în viaţa creştinã şi trãiesc un fel de yoga creştinã, transformând rugãciunea lui Iisus într-un sport pe care îl practicã pe ascuns, fãrã ştirea duhovnicului pe care îl considerã neiscusit (duhovnic care însã ar putea sã le arate foarte simplu ce rãni au pe suflete…). Altele sunt fecioare doar cu trupul, mintea lor fiind plinã de toate perversiunile, iar altele şi-au pãstrat doar fecioria fizicã, dar în rest nu s-au sfiit sã facã anumite pãcate (… etc).

Fecioarele neînţelepte ar putea cãdea pradã desfrâului foarte uşor, pentru cã mândria şi desfrâul sunt rude apropiate. Uneori, ele fug pentru o vreme în mãnãstire, considerând cã acolo vor fi ferite de patimile trupeşti. Dar nu rezistã la viaţa de ascultare de acolo, şi se întorc în lume, unde au parte de cãderi mari…

Cred cã una din trãsãturile cele mai evidente ale fecioarelor neînţelepte (ca şi ale feciorilor neînţelepţi – am spus doar cã au aceleaşi trãsãturi), este fãţãrnicia. Încearcã sã fie cât mai senine la chip, sã zâmbeascã tot timpul, sã discute numai lucruri duhovniceşti, sã parã cât mai sfinte (chiar şi la spovedanie, în loc sã îi descopere duhovnicului problemele lor, încearcã sã se laude cu recordurile lor duhovniceşti nemaiauzite şi nemaipomenite, de parcã viaţa creştinã s-ar numãra numai în mãtãnii şi în cãrţi duhovniceşti citite…).

Practicã o credinţã ostentativã, şi se aşteaptã ca toţi sã se mire de evlavia lor. Iar când ceilalţi nu par impresionaţi, se consoleazã cã sfinţenia lor nu are clopoţei, şi ceilalţi sunt incapabili sã o înţeleagã…

Am auzit mai multe cazuri în care duhovnicii au încercat sã le ajute pe astfel de fete sã ducã o viaţã fãrã crispãri, o viaţã seninã, dar orice tentativã a duhovnicului de a le micşora rânduiala pe care şi-o stabiliserã de capul lor a fost respinsã cu duritate.

Cam asta e trãsãtura specificã fecioarelor neînţelepte: se chinuie ca pe dinafarã sã parã cât mai credincioase, dar sufletele lor sunt pustii. Nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nici nu simt harul, dragostea şi pacea lui Dumnezeu. Sunt suflete pustii, cadavre vii, roase de plictisealã, de deznãdejde, de mândrie şi de alte patimi…

Fii sincerã cu tine: dacã vrei sã pari mai evlavioasã decât eşti, eşti fecioarã neînţeleaptã. Dacã eşti fecioarã numai la trup, iar sufletul îţi e ros de patimi – şi macinã secvenţele erotice din filmele pe care le vezi pe ascuns, eşti fecioarã neînţeleaptã.

*

Aş face o completare, adresatã celor care şi-au pierdut fecioria trupeascã, dar mai apoi – prin pocãinţã – au recâştigat-o pe cea sufleteascã. Am cunoscut şi tineri şi tinere care, dupã ce vreme de ani de zile (sau uneori doar numai dupã câteva luni) au stat departe de pãcat, şi au regretat cãderile de care au avut parte, mai apoi devin foarte mândri de faptul cã s-au ridicat, şi încep sã îi judece, sã îi bârfeascã pe foştii lor prieteni, pe colegii lor şi pe toţi ceilalţi care trãiesc departe de Dumnezeu. Care este cauza: ei nu au reuşit încã sã lepede modul pãtimaş de a gândi, şi atunci încearcã sã pãstreze şi în viaţa creştinã unele patimi, cum sunt clevetirea şi judecata.

Ei duc o luptã greşitã şi, întrucât nu simt harul lui Dumnezeu cãlãuzindu-le vieţile, considerã cã toatã agoniseala lor creştinã ţine de fapt de manifestãri exterioare. Adicã, întrucât nu au înţeles viaţa creştinã, rezumã totul la haine închise la culoare, privire în pãmânt, o voce bleagã (dar nu smeritã), şi îi judecã pe cei care nu se încadreazã în aceste tipare.

Ţine minte: fecioria adevãratã înseamnã dragoste de Dumnezeu, linişte sufleteascã, iubire de aproapele, ascultare şi smerenie. Pentru cã, fãrã untdelemnul acestora, candela nu poate arde. Şi, când vine Mântuitorul, nu putem ieşi în întâmpinarea Lui…

 

 

 

În labirintul internetului

 

 

Un cititor m-a întrebat: “M-am vãtãmat foarte mult datoritã internetului. Am vãzut o grãmadã de imagini smintitoare. M-am lãsat cu greu, acum un an. Am citit de curând şi cartea lui Cristian Şerban, «Internetul», şi mi-am adus aminte de cum am fost şi eu dependent de internet. Dumneavoastrã de ce nu scrieţi o carte pe aceastã temã, pentru cã internetul face din ce în ce mai multe victime? Credeţi cã oamenii credincioşi ar trebui sã foloseascã netul sau nu?”

 

Deşi multe din sugestiile unor cititori s-au metamorfozat în articole, totuşi – cel puţin deocamdatã – nu am timp sã tratez acest subiect.

Voi rezuma însã perspectiva din care privesc aceastã problemã.

Nu vreau sã fiu considerat un habotnic evadat din realitate. Am fost pasionat de calculatoare, am fãcut Liceul de Informaticã, am site pe net – www.danionvasile.ro, folosesc adresa de e-mail pentru corespondenţã… Deci nu sunt chiar un outsider…

Ştiu cã mulţi se folosesc de materialele ortodoxe de pe net, am auzit chiar de oameni care au devenit ortodocşi dupã ce au citit unele cãrţi de pe net…

Nu pot fi atât de orb încât sã spun cã internetul este rãu în întregime… Dar spun, cu toatã convingerea, cã ar fi absurd sã considerãm – aşa cum totuşi considerã mulţi – cã internetul este un cuţit pe care dacã ştii sã îl foloseşti e bun, iar dacã nu, te poţi tãia…

Nimeni nu îi dã unui copil de trei ani un cuţit ca sã testeze dacã micuţul se va automutila sau dacã nu cumva îl va folosi pentru a-şi tãia în bucãţele mai mici biscuiţii…

Îţi trebuie o anumitã tãrie duhovniceascã sã mergi pe o stradã pe care se aflã o bisericã flancatã de magazine, bordeluri şi sãli cu spectacole de streap-tease şi sã nu te vatãmi. Un creştin ar încerca sã evite o astfel de stradã, chiar cu riscul de a pierde ceva interesant.

Dracul i-ar putea întinde o cursã: la prima vizitã l-ar ajuta sã gãseascã ceva de folos, eventual o carte duhovniceascã, la a doua vizitã sã gãseascã o hainã frumoasã şi abia la a treia vizitã – dupã ce trecãtorul s-a obişnuit cu traseul şi i-a slãbit vigilenţa duhovniceascã – i-ar arunca mreaja…

Ştiu cã foarte puţini creştini stau departe de internet pentru cã se tem sã nu se vatãme. Unii au o atitudine de siguranţã de sine provocatã de mândrie şi nu se considerã atât de slabi încât sã fie îngenuncheaţi de o invenţie a tehnicii.

Ştiu şi eu cã, dacã oamenii ar fi dus o viaţã mult mai curatã, atunci internetul nu ar mai fi reprezentat acelaşi pericol. De ce? Pentru cã poate ar fi existat o anumitã cenzurã, aşa cum exista înainte şi la televizor (existau prescripţii foarte precise – câte secunde poate ţine o secvenţã eroticã etc.; astãzi, dupã miezul nopţii pot fi vizionate unele posturi de televiziune la fel de inocente ca internetul).

La întrebarea dacã este de folos pentru creştini sã foloseascã internetul, rãspunsul nu este simplu de dat. Un rãspuns general ar fi cã e bine sã îl evite. Iar dacã totuşi trebuie sã îl foloseascã, sã îl foloseascã cu cât mai mult discernãmânt. Şi, dacã simt cã au devenit dependenţi de el, sã se spovedeascã duhovnicului şi sã se lupte cu noua patimã.

De ce rãspunsul general pe care îl repet eu – pentru cã l-am auzit şi eu de la pãrinţii duhovnici – este nu? Pentru cã foarte mulţi oameni s-au vãtãmat din cauza netului. Victimele sunt de multe feluri. Unii oameni şi-au vãtãmat sãnãtatea trupeascã – şi relatãrile din cartea lui Cristian Şerban pe aceastã temã sunt lãmuritoare –, alţii şi-au vãtãmat-o pe cea sufleteascã. De la cei care au vizionat imagini porno pânã la cei care au ajuns sã divorţeze din cauza flirtului cu persoane necunoscute de pe net.

Şi sã nu se creadã cã singura patimã pe care o stârneşte internetul este cea a desfrâului. Nu ştiu, sincer, dacã ar putea exista vreo patimã care sã nu fie stârnitã prin internet… Şi asta pur şi simplu pentru cã internetul este un mijloc de transmitere a informaţiei. (Nu intrãm în detalii, nu comentãm faptul cã internetul – ca şi televizorul - ar dãuna psihicului uman chiar şi atunci când ar avea un mesaj exclusiv folositor. Marshall Mc Luhan a scris multe pe tema asta, analizând modul de transmitere a informaţiei… Ştiu oameni care au avut mari dureri de cap din cauza navigatului prea mult pe internet şi nu au mai fost în stare sã se roage…).

Consider cã greşesc cei care combat internetul şi calculatoarele considerându-le invenţii drãceşti. Nu, nu sunt invenţii ale dracului. Dar sunt invenţii umane pe care diavolul încearcã sã le monopolizeze. Şi oamenii nu îşi dau seama, lãsându-se seduşi de cântecul de sirenã al cãrui refren începe cu www…

Nu dupã mulţi ani, spitalele de psihiatrie vor avea între clienţi şi dependenţi de internet… Într-o lume a dependenţei de pãcat – de sex, de droguri, de minciunã –, apariţia noii categorii a dependenţilor de net îşi face locul uşor, fãrã tensiuni. Cine oare va avea rãbdarea de a se apropia de aceste victime tinere ale diavolului, care dupã ce şi-au ruinat sãnãtatea sufleteascã şi trupeascã nu mai par bune de nimic? Dumnezeu ştie. (Cei care pot sã îi ajute trebuie sã o facã…)

Cred cã dacã mãrturisitorii din vechime ar fi trãit astãzi s-ar fi luptat sã dãrâme idolul internetului din minţile oamenilor cu acelaşi curaj cu care cu vreme în urmã dãrâmau idolii de piatrã… Noi sã fim sinceri cu noi înşine: am primit acest demon modern în casa sufletelor noastre? Dacã da, sã ne luptãm sã îl dãrâmãm. Iar dacã rãspunsul este nu, sã fim sinceri cu noi: oare cotrobãind prin propria minte pentru a gãsi idolul net-ului, şi neîntâlnindu-l, oare nu am gãsit acolo alţi idoli, mai puternici şi mai periculoşi?...

 

Problema este foarte amplã şi nu poate fi lãmuritã într-un articolaş. Cu toate cele scrise, îi încurajez pe toţi cei care se ocupã de site-uri-le religioase sã fie cât mai activi în lucrarea lor. Cu toatã campania antiinternet sau antiTV care s-ar face, tot vor exista clienţi fideli ai acestor oferte. Şi nu este rãu sã le oferi acestor clienţi materiale duhovniceşti. Şi nu pentru ca oferta de programe şi de site-uri sã fie cât mai variatã. Ci pentru cã aceşti clienţi fideli pot fi ajutaţi sã scape din lanţurile în care sunt prinşi…

 

 

 

Vecinii şi patul care scârţâie

 

 

Un tânãr care de câteva luni duce o viaţã creştinã m-a întrebat: “Când îi aud pe vecinii care locuiesc la etajul de mai sus cum fac dragoste, sunt fãcut praf. Îmi vin în cap toate fetele cu care m-am culcat pânã sã devin creştin. Cum sã rezist amintirilor, când aud patul cum scârţâie? (Şi, fiind tineri cãsãtoriţi, scârţâie des…)”

 

Problema ta nu e deloc banalã, deşi poate pãrea astfel. În primul rând, când auzi patul sau vecinii “scârţâind”, nu trebuie sã te mire cã simţi cã ţi se aprinde pofta. Suntem pãcãtoşi şi plini de pofte, ãsta e crudul adevãr, fie cã ne place sã îl recunoaştem, fie cã nu ne place. Ne place sã ne vedem curaţi la suflete, poate chiar sfinţi, dar nu suntem aşa.

Auzi scârţâiturile? Momentul acela sã fie pentru tine un semnal de alarmã duhovniceascã. Aşa cum atunci când au gânduri pãcãtoase, creştinii trebuie sã le alunge prin rugãciune, tot aşa şi tu trebuie sã previi gândurile pãcãtoase prin rugãciune. Nu râde, primul lucru pe care trebuie sã îl faci când auzi “patul” este sã te închini, şi sã zici: “Doamne, miluieşte”. Sau: “Doamne, fereşte mintea mea de tot pãcatul”, sau ce altã rugãciune vrei.

Apoi, e bine sã faci abstracţie de sunetele respective. Dacã poţi, acoperã-le cu puţinã muzicã frumoasã. Dacã e noapte şi nu poţi pune muzicã, atunci încearcã sã nu îţi laşi mintea goalã de gânduri. Dacã, stând în pat, poţi sã spui şi alte rugãciuni pânã te ia somnul, e cel mai bine. Dacã nu, atunci încearcã sã te gândeşti la Dumnezeu, la sfinţii Sãi sau la orice subiect duhovnicesc. Dacã nici atâta nu poţi, atunci gândeşte-te la şcoalã, la vacanţã, la bunici, la orice nu îţi vatãmã mintea.

S-ar putea însã ca uneori gemetele vecinilor sã fie puternice şi sã ţi întipãreascã puternic în minte. Atunci, sã nu îţi fie lene sã faci câteva mãtãnii… Poate nu ar fi nepotrivit nici sã îi atenţionezi sã fie mai reţinuţi în “exclamaţii”. (Cineva îmi spunea cã în astfel de situaţii loveşte cu papucul în ţeavã de câteva ori. Limbajul Morse nu şi-a pierdut eficacitatea în aceste situaţii... Acelaşi limbaj Morse îl poţi folosi şi când vecinii se uitã la filme pornografice cu sonorul la maxim.) Nu trebuie sã îţi fie ruşine sã îi atenţionezi astfel, pentru cã nu eşti obligat sã fii martor auditiv la orgiile pe care ei le privesc.

Dar dacã tu stai şi tragi cu urechea şi urmãreşti ritmul în care patul scârţâie – pe ecran sau live, nu conteazã –, atunci este firesc sã te apuce şi pe tine cheful. Pentru cã vecinii fac ceva şi tu nu faci nimic. Inactivitatea ta ţi se va pãrea inferioarã “activitãţii” lor…

Oricum, nu te apuca sã îi judeci, poate cã nu îşi dau seama cã îi deranjeazã pe alţii (momentele respective fiind pentru ei atât de acaparatoare încât nu se mai gândesc la altceva). Sau poate nu îşi dau seama cã pur şi simplu patul a “ruginit”. Sau, chiar dacã îşi dau seama, poate cã nu au bani sã cumpere altul mai bun… Gãseşte-le oricum circumstanţe atenuante…[17]

Şi, când vei avea familia ta, sã-ţi aduci aminte de „traumele” pe care le-ai suferit. Oricum, sã încerci sã nu le oferi vecinilor tãi acelaşi spectacol…

 

 

 

“Pãcatul” de a fi blondã

 

 

Scrisoarea unei mame blonde cãtre fiul ei:

“Dragã fiule, îţi scriu aceste rânduri ca sã ştii cã îţi scriu. Dacã primeşti aceastã scrisoare, înseamnã cã a ajuns cu bine. Dacã nu o primeşti, atunci sã mã anunţi pentru a ţi-o mai trimite o datã. Îţi scriu încet pentru cã ştiu cã tu nu citeşti prea repede. Acum câteva zile, tatãl tãu a citit cã marea majoritate a accidentelor se petrec la o distanţã de un kilometru de casã. De aceea, ne-am hotãrât sã ne mutãm mai departe. Noua casã este minunatã, are şi maşinã de spãlat, dar nu ştiu sigur dacã merge. Ieri am bãgat lenjeria în ea, am tras de manetã şi de-atunci n-am mai vãzut-o. Vremea pe aici e foarte rea. Sãptãmâna trecutã n-a plouat decât de douã ori. Prima datã ploaia a ţinut 3 zile, a doua oarã a ţinut 4 zile. Apropo de vesta pe care o voiai, unchiul tãu Petre mi-a spus cã dacã o trimitem cu nasturi, cum sunt ei grei, o sã coste mai mult; atunci am tãiat nasturii şi i-am pus în buzunar. Sã-ţi mai zic cã alaltãieri a explodat bucãtãria şi tatãl tãu şi cu mine am zburat din casã. Ce emoţie! A fost pentru prima datã dupã mulţi ani când tatãl tãu şi cu mine am ieşit împreunã undeva. A venit doctorul sã vadã dacã suntem în regulã şi mi-a pus un tub din sticlã în gurã. Mi-a zis sã nu vorbesc 10 minute. Tatãl tãu s-a oferit sã cumpere tubul acela. Dacã tot vorbim de taicã’tu, te anunţ cã şi-a gãsit de lucru; e foarte mândru de asta. Lucreazã peste aproape 500 de oameni. L-au angajat sã tundã iarba în cimitir. Sora ta Julia, cea care s-a cãsãtorit cu soţul ei, a nãscut în sfârşit. Cel mai rãu e frate-tu’ ãla mic, Ionuţ. A închis maşina şi a lãsat cheile înãuntru. A trebuit sã se ducã pânã acasã sã aducã dublurã ca sã ne scoatã pe toţi de acolo. Bine, fiule. Nu pot sã-ţi trec adresa pe plic, pentru cã n-o ştiu. De fapt, ultima familie care a locuit aici a plecat cu numerele pentru a le pune la noua adresã.

P.S. Aveam de gând sã-ţi pun şi nişte bani, dar deja am închis plicul”.

 

Între categoriile bancurilor de succes, la loc de frunte – alãturi de cele despre soacre, poliţişti, somalezi – se aflã bancurile despre blonde. Acestea sunt de douã genuri: despre prostia blondelor şi despre uşurinţa cu care pot fi aduse în pat.

Lãsând la o parte faptul cã unele dintre ele sunt absolut banale, iar altele sunt reuşite (“scrisoarea” aceasta mi se pare simpaticã), trebuie observat faptul cã ne place sã facem pe deştepţii. Ne place sã fim noi cei interesanţi, iar ceilalţi sã fie proştii. De asta, atunci când avem ocazia de a ironiza pe cineva mai urât sau mai prost decât noi, nu ratãm ocazia. Pentru cã astfel creştem în ochii noştri…

Cât despre blonde, …

Sã observãm un lucru: dacã în majoritatea bancurilor cu soacre nu ai putea înlocui rolul soacrei cu al vecinei, sau rolul poliţistului cu al poştaşului, aproape în toate bancurile cu blonde rolul blondei poate fi înlocuit de cel al unei femei brunete, roşcate, al unei femei cu pãr vişiniu, alb, verde strident sau indigo. De ce? Pur şi simplu pentru cã de fapt esenţialã în banc nu este culoarea pãrului “protagonistei”, ci situaţia în care aceasta se aflã. Iar dacã blonda este pusã în contrast cu o brunetã sau cu o roşcatã, contrastul este superficial, pentru cã dacã bruneta s-ar afla în situaţia de “protagonistã”, bancul ar fi la fel de gustos.

Un exemplu banal: “O blondã rãmâne a doua oarã gravidã şi vine la soţul ei şi îl întreabã: «Dragã, acum trebuie sa ne cãsãtorim din nou?»“[18] Sarcina acestei gravide nu are o legãturã directã cu culoarea pãrului ei… dar totuşi este mai uşor sã faci bancuri cu blonde. Pentru cã blondele sunt minoritare[19]. Ia sã spunã bãrbaţii bancuri cu brunete. Oare nu le-ar creşte şansele de a auzi un concert de reproşuri de la colegele de serviciu, de la prietenele, surorile sau chiar soţiile lor, care sunt brunete? Ba da, pentru cã brunetele sunt mai multe…

Tipul femeii blonde şi proaste e deja „legendar”. Şi, cu toate astea, bãrbaţii se dau în vânt dupã blonde, şi nu numai dupã cele proaste, ci şi dupã cele deştepte. (Chiar, oare dacã s-ar face o statisticã a culorii de pãr pe care o au olimpicii internaţionali la ştiinţe exacte, nu s-ar constata cã raportul dintre blondele deştepte şi brunetele deştepte este la fel de mare cu raportul dintre blondele şi brunetele proaste?)[20]

Un proverb spune cã “vulpea care nu ajunge la struguri spune cã sunt acri”. Mulţi tineri preferã sã ironizeze blondele şi pentru cã se simt neputincioşi în a le “dobândi”. Şi vitejia de a spune bancuri cu blonde este de fapt o încercare mascatã de a scãpa de complexul de inferioritate.

Despre blonde nu am multe de zis… (Oricum, bine cã soţia mea nu e blondã, ca sã nu se creadã cã scriu cu pistolul la tâmplã. Dacã era blondã, aş fi scris poate cu frica în sân…)

Spun însã cã tinerii ar fi mai câştigaţi dacã nu le-ar considera pe blonde nişte aparate de fãcut sex… Spun – foarte serios – cã e mai bine şi pentru ei ca blondele sã fie apreciate la justa lor valoare.

Dacã o mamã îi spune copilului vreme îndelungatã cã e un copil rãu, acesta se va purta ca atare. Dacã le repetãm blondelor cã sunt târfe proaste, le vom face rãu. Le vom transforma din flori în buruieni.

Da, ştiu, sunt destui şmecheri care vor sã transforme florile în buruieni. Dar mai ştiu şi cã tipii de calitate nu fac asta. Dimpotrivã. Aceştia se feresc pe ei înşişi de buruieni, cãutând frumuseţea adevãratã.

Sper cã şi voi aţi observat asta, nu-i aşa, blondelor?...

 

 

 

Demonul cãlãtor…

 

 

Maica Siluana Vlad povestea: „Cândva, demult, am trãit ceva straniu. Era noapte, spre ziuã, eram în casa unor prieteni, dupã o aniversare, cred, şi dormeam cam de-a valma, pe unde apuca fiecare, fiind foarte mulţi. La un moment dat, am simţit o puternicã tulburare faţã de prezenţa trupului de lângã mine. Era o bunã prietenã care dormea liniştitã. Nu-mi venea sã cred. M-am uitat de jur împrejur. Toţi cei din camerã dormeau adunaţi fiecare în propriul trup. M-am întors la mine şi la tulburarea mea. M-am privit cu atenţie şi am definit-o: era o dorinţã de necontrolat, acum aş numi-o compulsivã, de a lua în braţe trupul de lângã mine. M-am speriat. Mi-am privit atentã frica şi am simţit cã e o fricã de cineva. Dar nu era nimeni treaz. Deşi atunci credeam cã nu cred în Dumnezeu, am fãcut ce fãcea copilul din mine când se temea de întuneric: m-am închinat. Ştiu cã a dispãrut totul ca un fum şi cã am adormit zâmbind. Dar, a doua zi, un foarte bun prieten care dormise în altã camerã mi-a mãrturisit înspãimântat cã a fost «agresat» de unul dintre invitaţi şi cã s-a simţit «ca în iad». Atunci am spus: «uite ce empatie pe mine!», şi i-am povestit, amuzându-ne amândoi. Atunci nu ştiam ce ştiu acum. Acum ştiu cã atunci am fost atacatã de demonul care îl chinuia pe acel «invitat». Acum ştiu cã suferinţa celor care au cãzut în acest «fel de a fi» este o suferinţã greu de vindecat pentru cã mare şi iscusit este demonul care «se ocupã» de acest sector al iadului din noi”[21].

Cred cã aceastã mãrturie este clarã: stând în preajma oamenilor care trãiesc în patimi – fie cã este vorba de beţie, de desfrâu sau de droguri –, mergând la petreceri împreunã cu astfel de oameni, ne expunem riscului de a fi atacaţi de diavolii care îi ispitesc pe aceştia. Nu e vorba de situaţiile în care suntem constrânşi sã convieţuim împreunã, sã studiem sau sã muncim unii lângã alţii. Nu, deşi un creştin care lucreazã într-un mediu pãcãtos va încerca sã îşi schimbe locul de muncã… E vorba de situaţiile în care alegem de bunã voie sã ne petrecem timpul liber în preajma oamenilor ce trãiesc în patimi[22].

În Vieţile Sfinţilor gãsim multe referinţe despre diferite locuri bântuite de duhurile rele. Şi vedem cã sfinţii nu evitau astfel de locuri, ci uneori şi le alegeau ca adãposturi. Iar duhurile rele plecau. Dacã am fi la mãsura sfinţilor, nu am avea de ce sã ne temem, chiar dacã am sta toatã ziua între mari pãcãtoşi. Numai cã, având credinţã slabã, trebuie sã ne ferim de ispite…

 

 

 

Fãrã aproapele meu

trãiesc iadul

 

 

Marţi un om s-a sinucis din cauza mea. Dupã ce cã sunt o curvã, mai sunt şi o criminalã. M-a rugat cineva marţi sã îl ajut şi eu l-am amânat pe joi, iar el a crezut cã nu îl voi mai ajuta şi nu a mai apucat ziua de joi. Sunt vinovatã!!!!!!!!! Pãmântul strigã de durere în urma paşilor mei…

 

Scriu şi tot scriu la Tinerii şi sexualitatea şi mã gândesc cã sunt atâtea lucruri pe care aş vrea sã vi le spun. Nu legate în mod direct de sexualitate, ci de viaţa voastrã. Cred cã numai cine a fost ispitit de sinucidere sau cel cãruia i s-a sinucis cineva drag înţelege de ce vã reproduc aceste rânduri…

Cam asta e lumea în care trãim – plinã de violenţã, de minciunã, de rãutate, de pãcat. Atât la nivel individual, cât şi la nivel macro –, unde statele puternice se luptã sã le îngenuncheze pe cele mici, invocând tot felul de principii morale pentru a-şi ascunde interesul. Trãim într-o lume în care pãcatul ne preseazã, pur şi simplu. Şi cei care nu au ales calea lui Hristos se întreabã: “Oare ce nenorocire ne mai aşteaptã?”. Ei trãiesc într-o tensiune permanentã, parcã ar merge singuri noaptea printr-o pãdure cu fiare sãlbatice.

Cred cã dacã fata aceasta nu ar fi avut efectiv cum sã îl ajute pe omul acela nu ar fi mustrat-o aşa de tare conştiinţa….

Din pãcate, suntem din ce în ce mai închişi în noi, mai reci, mai indiferenţi faţã de ceilalţi. Ne luptãm pur şi simplu sã ne trãim viaţa aşa cum ne place, ni se pare cã avem iubire în inimã pentru alţii, dar de multe, de foarte multe ori le lãsãm celorlalţi numai firimiturile din timpul nostru liber.

Sã încercãm sã fim altfel… Sã ţinem seama de cuvintele lui Hristos: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despãrţi pe unii de alţii, precum desparte pãstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împãratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatãlui Meu, moşteniţi împãrãţia cea pregãtitã vouã de la întemeierea lumii. Cãci flãmând am fost şi Mi-aţi dat sã mãnânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat sã beau; strãin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrãcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţã am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor rãspunde, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flãmând şi Te-am hrãnit? Sau însetat şi Ţi-am dat sã bei? Sau când Te-am vãzut strãin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrãcat? Sau când Te-am vãzut bolnav sau în temniţã şi am venit la Tine? Iar Împãratul, rãspunzând, va zice cãtre ei: Adevãrat zic vouã, întrucât aţi fãcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi fãcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vã de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gãtit diavolului şi îngerilor lui. Cãci flãmând am fost şi nu Mi-aţi dat sã mãnânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat sã beau; Strãin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrãcat; bolnav şi în temniţã şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor rãspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flãmând, sau însetat, sau strãin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţã şi nu Ţi-am slujit? El însã le va rãspunde, zicând: Adevãrat zic vouã: Întrucât nu aţi fãcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi fãcut. Şi vor merge aceştia la osândã veşnicã, iar drepţii la viaţã veşnicã (Matei 25, 31-46).

Şi sã nu avem grijã de aproapele nostru numai când îi este foame sau sete, când îi e frig sau când este bolnav… Sã avem grijã de el mai ales atunci când sufletul lui este rãnit şi frãmântat. Şi nu doar când ne spune cã e la graniţa sinuciderii… Cei mai mulţi sinucigaşi nu s-au sinucis la primul gând de sinucidere, au avut de parcurs un drum lung, în care amãrãciunea s-a adãugat treaptã cu treaptã.

Sã nu participãm prin indiferenţa noastrã la construirea nici uneia dintre aceste trepte…

Nu spun acum cã trebuie sã stãm tot timpul lângã prietenii noştri care permanent sunt frãmântaţi, plictisiţi, supãraţi. Spun doar cã trebuie sã fim atenţi şi, atunci când putem da o mânã de ajutor, sã o dãm din tot sufletul.

Şi dragostea noastrã pentru ei nu trebuie sã aibã o bazã negativã: „le dau atenţie, le ofer o fãrâmã din sufletul meu ca nu cumva sã cadã în deznãdejde, sã nu ajungã sã se sinucidã…”

Nu, nu aşa ne-a învãţat Hristos sã iubim… Trebuie sã ne iubim aproapele pentru cã asta e adevãrata viaţã… Egoismul înseamnã moarte, închiderea în sine înseamnã iad. Dacã Sartre a zis: „Aproapele meu e iadul”, fiecare creştin ar trebui sã spunã: „Fãrã aproapele meu trãiesc iadul…”

*

Un cititor mi-a scris: “Deşi textul de mai sus te reprezintã, nu îşi are locul în aceastã carte…”[23]

Am renunţat sã scot articolaşul din douã motive: unul este cã dis-de-dimineaţa am primit de la o cititoare un cuvânt foarte frumos: „Poţi înfige un cuţit într-un om şi sã îl scoţi imediat, dar rana va rãmâne pentru multã vreme – sau chiar pentru totdeauna. Nu are importanţã de câte ori îţi vei cere iertare dupã aceea, rana rãmâne. O ranã verbalã rãneşte la fel ca cea fizicã. Prietenii sunt bijuterii rare, te fac sã zâmbeşti şi te încurajeazã. Sunt gata sã te asculte atunci când ai nevoie, te susţin şi îşi deschid inima în faţa ta…”. Mi se pare cã oricât s-ar scrie despre prietenie tot nu este de ajuns… mai ales cã trãim într-o lume în care duhul lui Sartre dominã duhul lui Hristos.

Al doilea motiv este cã, uitându-mã prin mesajele mai vechi ale fetei cu ale cãrei rânduri am început acest text, am gãsit şi alte rânduri apãsãtoare, scrise înainte de Crãciun:

“Despre mine mi-e silã sã vorbesc. Am scris o poezie (slãbuţã – dar care exprimã ce simt). Îţi scriu numai o strofã, ca sã nu te obosesc:

Cãlcaţi-mã, cãlcaţi-mã în picioare,

Zdrobiţi-mi capul între cãlcâi şi trotuare,

Priviţi-mã apoi cu-o firavã candoare,

Spunându-mi fals: atât de rãu ne pare…

Cam asta e atitudinea pe care cred cã o are aproapele meu faţã de mine. Dar ce mã sperie şi mai tare e urmãtoarea întrebare care mi-a încolţit în minte: oare nu cumva asta este atitudinea mea faţã de aproapele meu?

Aş vrea sã mã pot şi eu bucura de Naşterea lui Hristos… Cum reuşesc unii sã îşi schimbe total viaţa? Nu înţeleg… nu mi se potriveşte şi mie o întoarcere la 180 de grade (de care am atâta nevoie)? De ce cad în desfrânare atât de des? Oare în mintea mea nu este nimic altceva decât mizeria desfrânãrii?

De ce mã dominã în halul acesta desfrânarea? Sau mai bine zis de ce mã dominã în halul acesta pãcatul? Cum sã îi închid uşa pentru ca apoi sã o deschid pentru Hristos? De ce nu încape Hristos şi în sufletul meu? Şi, mai ales, de ce sunt atât de tristã dacã Hristos Se naşte şi pentru mine? Dar, la ce bun atâtea întrebãri?...”

 

 

 

Ioan Valahul –

sfânt sau criminal?

 

 

“Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânãr Ioan a fost ales şi întãrit de harul Duhului Sfânt sã fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta: în toamna anului 1659, nãvãlind o ceatã de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au fãcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunãre, şi au luat în robie pe mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunãrea, turcii şi-au împãrţit robii, luând fiecare dupã voie şi plãcere pe cine voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stãpânirea unui ostaş turc, rãu şi desfrânat. Pe lângã drumul greu, pe lângã foame şi ostenealã, sãrmanii creştini luaţi în robie trebuiau sã sufere sete, şi bãtãi, şi umilinţe de tot felul, iar la urmã sã fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânãrii de cãtre stãpânii lor pãgâni şi tirani. Aşa vãzându-se într-o zi silit spre necurata patimã de cãtre un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbã, mãrturisind cã este creştin şi urãşte necuratele patimi pãgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul vroia sã-l sileascã, dar tânãrul creştin, întãrit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit pe tiran, care îndatã a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri. Şi aşa, dupã câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol. Iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsã, ca sã-i fie slugã pânã la moarte. Acea femeie, rãnindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trãgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedanã, silindu-l sã se lepede de credinţa cea dreaptã în Hristos.

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului sã îl întãreascã în mãrturisirea dreptei credinţe şi sã-l izbãveascã de ispita desfrânãrii, a spus cu îndrãznealã: «Cred în adevãratul Dumnezeu, Care S-a rãstignit pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie sã-mi dau viaţa pentru Hristos, decât sã mã turcesc şi sã mã însoţesc cu tine». Astfel, mãrturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţã, şi apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Rãmânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul sãu suflet în braţele lui Hristos, la 12 mai 1662. Iar trupul sãu a fost aruncat la loc necurat.

Sfinte Mucenice Ioane, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi”[24].

*

Întrebare: Sunt acuzat de lucruri pe care nu le-am fãcut şi s-ar putea sã ajung în închisoare. Cum sã mã port dacã ajung acolo şi deţinuţii o sã încerce sã mã violeze? Din filmul „Închisoarea îngerilor” am înţeles cã trebuie sã mã bat cu ei, sã mã apãr cât pot. Dar e creştineşte? Şi care ar trebui sã fie atitudinea mea faţã de propaganda homosexualilor – în mod special cea privitoare la adopţia copiilor?

 

Eu aş reformula întrebarea ta astfel: „Ce e mai creştineşte, sã mã las violat sau sã mã lupt cu agresorii mei?”. În Vieţile Sfinţilor citim cã, atunci când tâlharii vroiau sã fure lucrurile vreunor pãrinţi îmbunãtãţiţi, aceştia nu numai cã nu se luptau cu ei, ba unii chiar îi ajutau pe tâlhari sã ia tot ce vroiau. Numai cã tot în Vieţile Sfinţilor citim şi cã, atunci când e vorba de batjocorirea trupului, care este templu al Duhului Sfânt, putem avea o atitudine mai fermã…

Într-o viaţã a Sfântului Mucenic Ioan Valahul scrisã de pãrintele Eugen Tãnãsescu, citim: “un pãgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plãcându-i frumuseţea exterioarã a trupului, l-a cumpãrat pe acesta, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însã acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stãpân decât pe Stãpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, pãgânul se pregãtea sã-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând pânã la capãt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând sã fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe pãgân”[25].

Iatã, Sfântul Ioan Valahul s-a luptat cu turcul precum David cu Goliat, David fiind întãrit de Dumnezeul cel Viu, iar Goliat, de duhurile întunericului care îi sprijineau pe pãgânii idolatri.

Sfântul Ioan Valahul nu l-a omorât pe turc decât atunci când acesta a încercat sã îl agreseze. Sfântul nu a vrut sã scape din robie, nici sã îl pedepseascã pe stãpânul sãu pentru pãcatele sale, ci doar a încercat sã se apere pe sine însuşi de întinarea la care vroia sã îl supunã acesta. Înţelegem asta şi din faptul cã el a preferat sã primeascã moarte muceniceascã decât sã o ia de soţie pe femeia musulmanã (ştia cã asta ar fi fost tot o lepãdare de Dumnezeu[26])…

Cât priveşte atitudinea faţã de propaganda homosexualã, soluţia este sã dãm mãrturia cea adevãratã fãrã sã ne temem. Nu sunt rele nici procesiunile cu icoane – doar asta era una din formele de rezistenţã ale apãrãtorilor icoanelor în faţa prigonitorilor iconomahi. Totul este sã fie fãcute în duh creştin, nu în stilul galeriilor echipelor de fotbal. Fãrã înjurãturi, fãrã violenţã, ci cu conştiinţa cã nu trebuie sã fim impasibili în faţa rãului…

Numai cã adevãrata rezistenţã nu va fi una de mase, care nu implicã nici riscuri, nici necazuri. Adevãrata rezistenţã este lupta prin rugãciune şi prin cuvânt. Şi, dacã puţini au chemarea de a lupta prin propovãduire directã, toţi au chemarea de a lupta prin rugãciune cu puterile întunericului. De nimic nu se teme diavolul mai mult decât de rugãciune. Şi, pentru puţina noastrã rugãciune, va trimite Dumnezeu şi mãrturisitori care sã lupte cu sabia cuvântului…

 

 

 

Despre viol

 

 

O cititoare îmi scrie:

Un singur lucru vã întreb... Fetele care au fost violate, cãrora li s-a furat în mod mişel puritatea, ce şanse au sã revinã la normal? Ştiţi prin ce trece o astfel de fatã? Am observat cã pe o astfel de femeie o respinge lumea toatã, de parcã ar fi ciumatã. Mai bine sunt vãzute prostituatele care revin la Dumnezeu, pentru cã El nu vrea moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã şi sã fie viu, decât fetele astea... cãrora li s-a luat ceva cu forţa. E adevãrat cã şi aceastã faptã are circumstanţele ei, în sensul cã nu toate sunt la fel. Eu întreb: o fatã care a trecut prin aşa ceva şi care a intrat într-un conflict cu Dumnezeu (considerându-L “vinovat”) ce şanse mai are sã aibã o viaţã normalã? Mai poate avea ea încredere în IUBIRE şi mai ales în bãrbaţi? Aţi vorbit în Cartea nunţii despre aproape toate categoriile de femei care vor sã-şi întemeieze o familie (cochete, cuminţi, pãcãtoase, habotnice, divorţate etc.), mai puţin de una... de cele care au trecut prin experienţa violului. Nu aveţi idee ce este in sufletul unei astfel de femei, cum gândeşte, ce simte atunci, dupã aceea, şi mulţi ani mai târziu. Te întrebi de ce tu, unde a fost Dumnezeu în clipele  acelea, de ce te-a pãrãsit… Îţi trebuie ani mulţi sã uiţi, sã ai încredere în tine, sã ieşi în lume şi sã cunoşti alţi oameni. Îţi trebuie voinţã, încredere, multã dragoste şi înţelepciune sã ierţi, ca sã poţi sã te îndrãgosteşti de un bãrbat. Apoi, dupã ce ai reuşit sã faci pasul şi sã te îndrãgosteşti de un bãiat îţi dai seama cã nici acesta nu e diferit de primul... de ticãlos. Dacã unul ţi-a furat ce este mai de preţ şi pur pentru o fatã şi ţi-a întinat trupul, celãlalt îşi bate joc de suflet, care se vindecã mai greu sau chiar deloc.

Ce şansã mai are o astfel de femeie sã rãzbatã în viaţã, sã mai creadã în fiinţa pe care a creat-o Dumnezeu prima datã, şi anume - bãrbatul. Sã creadã în iubire, în familie, în tandreţe, şi aici lista poate continua.

Ce fel de soţ sã caute o astfel de fatã?

Am multe pe suflet, însã am senzaţia cã vorbesc cu mine şi nu asta am cãutat scriindu-vã. Poate cã vi se pare cã sunt în conflict cu Dumnezeu, şi trebuie sã recunosc cã aşa a fost. Mult timp am negat imensa bunãtate a Celui Atotputernic şi am stat departe de El. Însã cãzând în deznãdejde şi fiind în pragul sinuciderii, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, dorind din tot sufletul sã-L cunosc mai bine. Un pic de linişte am gãsit, dar e o linişte de scurtã duratã pentru cã tot timpul mã apucã deznãdejdea şi sunt o grãmadã de lucruri care mã tulburã şi revin în inima mea suferinţe pe care am crezut cã le-am îngropat.

Cam atât pot sã vã scriu acum, pentru cã simt cã mai mult nu pot. Sunt deschisã unui dialog, nu unui monolog. Sunt ani de când dialoghez cu mine însãmi...

 

Mai multe fete m-au întrebat, în diferite scrisori, de ce nu scriu nimic despre urmãrile psihice şi duhovniceşti ale violului. Încep prin a spune cã puţinele mele rânduri vor fi lipsite de referinţe ştiinţifice: nu ştiu nici cât de mare este rata violurilor, nici care este intervalul de vârstã în care se încadreazã cele mai multe victime.

Voi face referire doar la douã studii. În primul, realizat în 1990[27], s-a constatat cã “elevii care dezaprobau violul şi-au schimbat atitudinea, devenind mai deschişi în a accepta acest comportament, dupã numai 9 minute de vizionare zilnicã, pe o perioadã de 6 sãptãmâni, a unor filme notate cu R-rated sau dupã vizionarea a 5 ore de filme cu conţinut explicit sexual”[28].

Într-un raport realizat în 1986 de Larry Hoo s-au comparat rezultatele a 35 de cercetãri privind rezultatele expunerii la pornografie. “Din aceste studii, 20 aratã cã pornografia mãreşte agresivitatea; în 4 dintre ele s-a gãsit cã existã o legãturã între expunerea la pornografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidenţã faptul cã bãrbaţii care vizioneazã pornografie acceptã mai uşor violenţa îndreptatã împotriva femeilor şi batjocorirea acestora”[29]. Întrucât din 1986 – când a fost realizat raportul – şi pânã astãzi pornografia difuzatã prin mass-media s-a aflat într-un proces de creştere continuã – şi deci numãrul violurilor a crescut pe mãsurã – este firesc ca şi acest subiect – violul – sã fie integrat în problematica pãcatelor contemporane.

Întrucât subiectul articolului nu este prea plãcut, îmi voi permite sã încep printr-o istorioarã mai veselã. Bunica mea, nu cu multã vreme înainte de a muri, venea într-o searã acasã. Întrucât era destul de întuneric, şi pentru cã bunica avea un mers destul de sportiv, deşi era bãtrânã, un individ s-a luat dupã ea. Bunica s-a cam speriat, s-a grãbit şi urmãritorul şi-a mãrit şi el viteza. Când a ajuns pe o stradã mai luminatã, bunica s-a uitat la urmãritor. Şi, când acesta şi-a dat seama cã potenţiala sa victimã sa avea pãrul alb, a înghiţit în sec şi a plecat imediat (bine cel puţin cã nu era gerontofil[30])…

Acum, sã trecem la subiect. Am citit într-o revistã câteva mãrturii ale fetelor care fuseserã violate. Am auzit un caz în care o fatã fusese violatã de mai multe ori de tatãl ei. Îi era ruşine sã vorbeascã cu mama ei despre aceasta problemã. Pânã la urmã, l-a ameninţat pe tatãl ei cã, dacã mai încearcã sã o violeze o singurã datã, se va sinucide. Şi de atunci, tatãl a lãsat-o în pace…[31] Dar toatã viaţa fetei a fost marcatã de aceastã experienţã. Deşi în relaţiile cu prietenii sau cu familia încerca sã parã cât mai veselã, când rãmânea singurã sufletul ei era pustiit de durere… Tocmai de asta şi scriu, pentru a încerca sã le ajut pe fetele care au trecut printr-o astfel de traumã sã înţeleagã cã viaţa meritã trãitã în continuare, şi amintirile apãsãtoare pot fi uitate.

Cazurile în care un obsedat urmãreşte o fatã pe care în inima lui “o iubeşte” pe ascuns şi încearcã sã o violeze în mai multe rânduri tocmai pentru a-şi manifesta sentimentele sunt foarte rare. Unei astfel de victime, la care agresorul încearcã sã revinã dupã o perioadã de timp, îi spun sã îşi punã nãdejdea în Dumnezeu, şi sã cearã lui Dumnezeu sã o izbãveascã dupã cum ştie de agresor.

Cât priveşte violurile în familie (tatã-fiicã, tatã-fiu, mamã-fiu, frate-sorã), cred cã sunt mult mai şocante[32]… Întrucât cel mai des am auzit referiri la situaţia tatã-fiicã (sau fiice) voi scrie despre ea: Cum sã îl ierte o fatã pe tatãl ei care i-a batjocorit fecioria?

Este imposibil… Sã trãieşti ani de zile în aceeaşi casã cu cel pe care îl consideri duşmanul vieţii tale? Da, ar fi imposibil dacã nu ar exista harul lui Dumnezeu. Dumnezeu, care i-a pãzit nevãtãmaţi pe mucenicii care erau aruncaţi în foc, poate sã îi dea fetei puterea de a ierta. Da, numai Dumnezeu poate face o astfel de minune.

Nu despre iertare vreau sã scriu acum, ci despre vindecarea sufleteascã a fetelor care au fost violate[33]. Unele din ele rãmân atât de marcate de viol încât încearcã sã se sinucidã. Dar ce le-ar putea aduce sinuciderea? Nimic, decât şi mai multã durere. Şi încã una veşnicã.

În ce poate consta vindecarea? Se poate reface fecioria? Bine, unele fete au fost violate dupã ce oricum îşi pierduserã fecioria cu prietenii lor, şi la ele se pune problema traumei fizice şi sufleteşti…

Cred cã este esenţial sã înţelegem faptul cã oricât de tare ar fi rãnit un om, sufleteşte sau şi trupeşte, Dumnezeu vrea sã îl mântuiascã. Nu existã nici un om, oricât de ticãlos, oricât de urât sau de mândru ar fi, pe care Dumnezeu sã nu îl aştepte şi cãruia sã nu vrea sã îi iasã în întâmpinare. În cele din urmã, vindecarea ţine de credinţã. Aşa cã o întreb pe fata care a fost violatã:

Crezi tu cã Dumnezeu te-a uitat? Crezi cã S-a scârbit de tine? Crezi cã nu ştie prin ce ai trecut? Sau crezi cã nu ţine seama de durerea ta? Nu, nu este deloc aşa…

Ştiu cã întrebarea care te apasã este: „De ce?” Şi eu m-am certat cu Dumnezeu ani de zile dupã ce mama mea a murit. Nu înţelegeam cum a îngãduit Dumnezeu sã rãmân fãrã fiinţa cea mai importantã pentru mine.

Tu ai de ales între a te certa cu Dumnezeu şi a-L ruga sã vindece rãnile sufletului tãu. Dar dã-ţi seama cã Dumnezeu vrea sã te vindece. Uitã-te în oglindã: cum e privirea ta? Tristã, îndureratã, pierdutã… Aşa va rãmâne dacã te vei certa în continuare cu Dumnezeu. Dar va fi altfel dacã Îi vei cere ajutorul.

Încet-încet, vei simţi cum rãnile sufleteşti se vindecã. Procesul e greu, dar încã de la început vei conştientiza cã eşti pe drumul cel bun. Cei din jurul tãu – mã refer la cei care ştiu prin ce ai trecut – vor înţelege mai greu schimbarea.

Poate te vor privi în continuare cu milã, sau chiar cu dispreţ. Dar Dumnezeu îţi va da putere sã treci peste asta. Mai mult încã, atunci când vei fi pregãtitã pentru a-ţi întemeia o familie, îţi va trimite un om bun la suflet care se va purta cu tine ca şi cum ai fi fecioarã. Da, aşa cum desfrânatele pot deveni fecioare prin pocãinţã, aşa şi tu poţi sã îţi recapeţi fecioria sufleteascã. Totul este sã ai credinţã, sã te rogi mult şi sã ai un duhovnic care sã te ajute sã mergi pe calea tãmãduirii sufleteşti.

Şi nu te uita la gura lumii. Alţii poate te vor mai cleveti pe la colţuri, imaginându-şi cã sunt mai fericiţi cã s-au destrãbãlat în fel şi chip fãrã sã treacã printr-o astfel de experienţã nedoritã. Sã nu pui la suflet rãutãţile lor. Încearcã sã îţi vezi de viaţa ta, fãrã sã te uiţi în stânga şi în dreapta. Şi îţi vei da seama cã Dumnezeu te ajutã sã ai o viaţã fericitã, frumoasã, împlinitã. O viaţã de care bârfitorii tãi, cu sufletele murdare de pãcat, nu au parte…

 

 

 

Culmea rãzbunãrii - iertarea

 

 

O cititoare îmi scrie: M-am culcat cu prietenul meu pentru cã eram convinsã cã aşa o sã fie mai puternicã dragostea noastrã. Câteva sãptãmâni a fost mai bine, dupã care a început sã fie mai indiferent şi m-a pãrãsit. Fecioria s-a dus şi acum nu am în suflet decât gândul de a mã rãzbuna. Nu pot scãpa de gândul acesta. Îmi poţi da un sfat?

 

Gândul rãzbunãrii este unul dintre cele mai puternice gânduri. Asta o ştim nu numai din filme sau din cãrţi, ci chiar din viaţa noastrã… Stau şi te întreb: ce rezolvi dacã te rãzbuni? Adaugi pãcate la pãcatele tale… I-am retrimis scrisoarea ta Sfântului Apostol Pavel, şi iatã ce a rãspuns: Nu vã rãzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lãsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), cãci scris este: “A Mea este rãzbunarea; Eu voi rãsplãti, zice Domnul”. Deci, dacã vrãjmaşul tãu este flãmând, dã-i de mâncare; dacã îi este sete, dã-i sã bea, cãci, fãcând acestea, vei grãmãdi cãrbuni de foc pe capul lui. Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieşte rãul cu binele.

Evident, nu mi-a rãspuns direct, deşi îi cerusem sã îmi rãspundã la problema ta. Trebuie sã cãutãm ajutor în Sfânta Scripturã ori de câte ori avem necazuri. Şi Domnul ne va rãspunde, prin glasul Sfinţilor Evanghelişti sau al Sfinţilor Apostoli. Nu intru în detalii, nu trebuie sã înţelegem Sfânta Scripturã de capul nostru, cum fac sectanţii, dar nici sã stãm departe de ea de fricã. Cel mai bine este chiar sã citim tâlcuirile scripturistice ale Sfinţilor Pãrinţi, dar nu despre subiectul acesta discutãm aici.

Rãspunsul nu mi l-a dat deci Sfântul Apostol personal, mi l-a dat însã indirect, în Epistola cãtre Romani, capitolul 12, versetele 19-21. Ai auzit? Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieşte rãul cu binele.

Cea mai mare biruinţã a ta ar fi ca el sã se schimbe, sã renunţe la rãutatea lui şi sã aibã o viaţã creştinã… Asta e adevãrata rãzbunare, nu împotriva pãcãtosului ci a diavolului care l-a manipulat pe pãcãtos. Roagã-te pentru fostul tãu prieten şi întâi de toate iartã-l pentru marele rãu pe care ţi l-a fãcut. Dacã îl vei ierta, şi osânda lui va fi mai micã şi ţie îţi va fi mai bine.

Iar dacã Dumnezeu ştie cã trebuie sã fie pedepsit pentru pãcatul lui, îl va pedepsi (dar, ia gândeşte-te, oare numai el e de vinã cã aţi pãcãtuit? Tu ai fãcut tot ce ţi-a stat în putinţã sã te opui sau ai cãutat şi tu dragostea trupeascã?...). Da, Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, numai cã uneori trimite pedepse precum cele care au cãzut asupra sodomiţilor de pe vremea lui Avraam. Atunci când vede cã inima pãcãtosului este învârtoşatã şi cã acesta nu se va pocãi pentru cãderea lui. Iatã o relatare care confirmã spusele mele…

“Petre Damianos scrie cã, pe când învãţa carte la şcoala din Parma, s-a întâmplat o înfricoşatã judecatã a Dreptului Judecãtor, spre învãţãtura noastrã. El spune astfel: «În partea dinspre apus a acestei cetãţi, afarã de ziduri, este o bisericã cu hramul Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie. Într-o noapte, când era privegherea sfinţilor (14 octombrie), un plugar, sculându-se din aşternutul sãu mai înainte de a se face ziuã, a mers sã-şi pascã vitele. Iar un vecin al lui, care o iubea pe femeia acestuia, vãzându-l cã a plecat, a intrat în casa plugarului şi s-a culcat în pat lângã femeia care, gândind cã acela era bãrbatul ei, a tãcut. Dupã ce a sãvârşit preacurvia, necuratul om s-a sculat din pat şi a plecat. Fãcându-se ziuã, a venit bãrbatul femeii, ca un om ce era temãtor de Dumnezeu, sã meargã la bisericã ca sã ia anaforã. Iar femeia îl defãima şi-l ocãra zicându-i: «Un ceas nu ai putut, ticãlosule, sã te înfrânezi de la împreunarea trupeascã pentru dragostea sfinţilor şi acum ai atâta îndrãznealã sã mergi sã iei anafurã?». Iar el, mirându-se, a întrebat: «Pentru ce grãieşti acestea?». Şi din cuvânt în cuvânt a cunoscut cã altul s-a dus în locul sãu şi a înşelat-o. Atunci biata femeie a început sã se tânguiascã, plângând cu amar (fiindcã era cinstitã şi îmbunãtãţitã), pentru rãul ce i se fãcuse. Deci, ducându-se la biserica Sfinţilor, a strigat acestea înaintea icoanei sfinţilor mucenici, în auzul tuturor: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul inimii mele, Cela ce ştii toate, Care cercetezi inimile şi cerci cugetele! Darul Tãu ştie gândul meu, cã chiar şi de bãrbatul meu mã feream la toate sãrbãtorile, şi acum, din neştiinţã, m-am înşelat şi am pãcãtuit! Rogu-Te, dar, Doamne, ca un Dumnezeu milostiv, sã-mi ierţi pãcatul şi ca un drept Judecãtor sã faci degrab izbândã asupra acelui om necurat, care m-a înşelat cu vicleşug şi cu meşteşugire, şi sã-l faci arãtat oamenilor, spre pildã, ca sã se slãveascã prea Sfântul tãu Nume. Aşa, Domnul meu, auzi-mã pe mine, pãcãtoasa, pentru rugãciunile slãviţilor Tãi mucenici Ghervasie şi Protasie şi ale tuturor sfinţilor Tãi. Amin». Şi acestea zicând, a intrat diavolul în pântecele celui prea curvar şi l-a trântit la pãmânt, rupând jalnic mãruntaiele lui; şi, lovindu-i tare capul de pietre, nu l-a lãsat diavolul pânã ce înaintea tuturor, cu rãni multe, l-a omorât. Acestea vãzându-le toţi cei ce erau acolo, s-au spãimântat”[34].

Cred cã te-ai întristat puţin… Oare eu asta vreau? Sã i se grãmãdeascã cãrbuni aprinşi pe cap? Nu, nu asta vreau. Asta nu mai e iubire creştinã, ci e o lege mai durã decât cea primitã de Moise: sã plãteascã suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mânã pentru mânã, picior pentru picior (Exod 21, 23-24).

Nu, nu vreau ca Dumnezeu sã te rãzbune luându-l pe fostul tãu prieten. Dumnezeu nu e un killer care sã ucidã la comanda clienţilor sau a prietenilor Sãi. Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni. Iar dacã uneori pedepsele Sale sunt aspre, sunt aşa nu pentru cã I s-a împuţinat dragostea, ci pentru cã pãcatul omului a fost mare şi pãcãtosul nu a vrut sã se întoarcã din calea sa…

În Evanghelia Sfântului Luca gãsim un cuvânt al Mântuitorului care are legãturã cu rãspunsul meu: Acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, cã ei au fost mai pãcãtoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouã; dar de nu vã veţi pocãi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 4-5). Au murit toţi cei care nu s-au pocãit ca cei peste care s-a surpat turnul în Siloam? La prima vedere nu, pentru cã au murit cu altfel de morţi. Dar de fapt au murit ca aceia – poate chiar şi mai rãu –, pentru cã tot în iad, la un loc cu ceilalţi pãcãtoşi, au ajuns…

Deci Evanghelia ne aratã cã pânã la urmã pãcãtoşii care nu se pocãiesc de pãcatele lor tot sunt atinşi de osânda dumnezeiascã. Chiar dacã unii au parte în viaţã de cine ştie ce bunãtãţi şi desfãtãri, le vor uita repede când vor ajunge în chinurile iadului…

De ce tot vorbesc de iad? Pentru cã vreau sã îţi dai singurã seama cã tu nu vrei osânda veşnicã a prietenului tãu. Oricât de mult rãu ţi-a fãcut, totuşi inima ta nu e atât de împietritã şi de rea încât sã vrei o astfel de rãzbunare.

Poate cã îmi spui: “Da, dar totuşi vreau o rãzbunare… Chiar dacã una mai micã”.

Eu îţi spun sã te gândeşti bine cu ce te alegi dacã nu lepezi gândul rãzbunãrii. Ar fi bine sã îţi dai seama cã poate gândul rãzbunãrii te va întina pe tine mai mult decât te-au întinat alte pãcate. Şi sã înţelegi cã poate a venit vremea sã îl ierţi pe ticãlos. Cã poate şi tu ai nevoie sã te ierte Dumnezeu, nu?

Iar dacã tot nu vrei sã îl ierţi, ia mãcar aminte la o întâmplare din Pateric: “Un frate din Libia a venit la avva Siluan, în muntele Panefo şi i-a zis: «Pãrinte, am un vrãjmaş care mi-a fãcut multe rele, cã şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a rãpit-o şi de multe ori m-a vrãjmãşit. Iar acum a pornit şi oameni otrãvitori sã mã omoare şi aş vrea sã-l dau în judecatã». Zis-a lui bãtrânul: «Precum te împaci, fiule, fã!». Zis-a fratele: «Cu adevãrat, pãrinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului». Rãspuns-a bãtrânul: «Cum socoteşti, fiule, fã!». Şi a zis fratele: «Scoalã-te, pãrinte, sã facem rugãciune şi voi merge la dregãtor!». Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit sã zicã: «Şi ne iartã nouã greşalele noastre, precum şi noi iertãm greşiţilor noştri», a zis bãtrânul: «Şi nu ne ierta nouã greşalele noastre, cãci nici noi nu iertãm greşiţilor noştri!». Apoi fratele i-a zis bãtrânului: «Nu aşa, pãrinte!». Iar bãtrânul a zis: «Ba aşa, fiule! Cãci, cu adevãrat, de vei voi sã mergi la dregãtor sã-ţi facã ţie dreptate, Siluan altã rugãciune nu-ţi va face ţie». Şi punând fratele metanie, l-a iertat pe vrãjmaşul sãu”.

Mai mult de atât, nu am ce sã îţi spun…

 

 

 

“Pãcatul” menstruaţiei

 

 

Un cititor: Vã rog sã mã ajutaţi sã o conving pe prietena mea sã vinã la bisericã. Motivul principal pentru care nu vine – sã nu râdeţi – este cã zice cã Dumnezeu nu poate fi misogin. Adicã de ce nu au voie femeile sã intre în bisericã la menstruaţie? Sunt murdare? Ea crede în Dumnezeu şi se roagã acasã. Ce sã îi spun? Mi-a zis cineva cã în revista Patriarhiei, “Vestitorul Ortodoxiei”, scria un pãrinte cã femeia poate intra în bisericã la menstruaţie…

 

Prietena ta nu este singura persoanã de sex feminin care stã departe de bisericã pentru cã nu înţelege care ar fi motivul pentru care menstruaţia este consideratã de unii preoţi – în special de ieromonahi – o problemã atât de mare. Şi asta nu e doar o chestie care le frãmântã pe femei. Sunt şi bãrbaţi care stau departe de bisericã pentru cã li se pare depãşitã o astfel de viziune antropologicã…

Dacã aş fi fost sfânt, ţi-aş fi dat rãspunsul cel bun. Nefiind, mã aflu în situaţia în care merg pe bâjbâite… Da, vreau sã mã lãmuresc şi eu, dar pânã acum nu m-am lãmurit în întregime… Am citit şi eu mai multe materiale pro şi contra. Dupã ce am stat de vorbã cu mai mulţi preoţi şi cu creştini pe care i-am iscodit pe acest subiect, am ajuns la urmãtoarea concluzie: existã duhovnici iscusiţi care spun cã femeia nu poate intra în bisericã la menstruaţie, existã duhovnici iscusiţi care spun cã poate intra. Duhovnicii modernişti spun cã poate intra fãrã probleme, dar ar putea greşi şi în aceastã privinţã, aşa cum greşesc şi în multe altele.

Dacã, într-adevãr, pe aceastã temã învãţãtura Sfinţilor Pãrinţi ar fi cea pe care o mãrturisesc “tradiţionaliştii”, atunci ne vom însuşi explicaţiile date de aceşti sfinţi. Dacã totul nu este decât o problemã de igienã şi Sfinţii Pãrinţi nu au tratat problema la nivel teologic, lucrurile trebuie lãmurite încã şi mai repede, pentru cã explicaţiile nu necesitã prea mult efort[35].

Am citit şi eu poziţia pãrintelui Constantin Bãlãucã expusã pe larg în Vestitorul Ortodoxiei. (Oricum, nu tot ce scrie acolo reprezintã poziţia oficialã a Bisericii, sunt şi pãreri personale ale celor care scriu…) Am citit şi disputa pe aceastã temã din Lumea credinţei. Pãrintele Constantin Necula zicea într-o conferinţã: “Aţi vãzut cât caz a fãcut un articol al lui Cristian Tabãrã din Lumea credinţei, când a spus: «Domnule, interdicţia aceea cu femeia care intrã în bisericã şi în perioada aceea lunarã nu-i desuetã. Nu putem s-o numim aşa, cã ne sar canoniştii în cap. Dar trebuie gânditã, regânditã, reaşezatã…». M-am întâlnit la Bucureşti cu Cristian Tabãrã şi i-am zis: «Rãspunsul era în istoria modei, mãi!». Şi-apoi, vorba Maicii Siluana, care era de faţã atunci când am vorbit: «Cine se apucã acum sã le caute? Tot conştiinţa lor le cenzureazã pânã la urmã»[36]. Doar nu stã cineva la intrare în bisericã şi le întreabã: «Tu cum eşti? Ia stai, sã vãd!». Atâta atenţie acordatã acestei igiene femeieşti şi nici un fel de atenţie acordatã igienei bãrbãteşti. Nu e un pic schizofrenicã biserica ce începe sã predice asta? Sã fim serioşi! (…) Biserica nu-i aberantã! Hristos nu-i aberant!”[37]

Cât le cenzureazã conştiinţa pe femei, nu ştiu. Dupã ce, într-o conferinţã ţinutã într-un centru studenţesc, am prezentat la partea cu întrebãri şi rãspunsuri poziţia tradiţionalistã, o preoteasã mi-a atras atenţia dupã conferinţã cã marea majoritate a femeilor din bisericã nu sunt de acord cu aceastã perspectivã. Deci, aceastã conştiinţã lucreazã diferit. Nu îmi e teamã cã voi supãra pe cineva spunând adevãrul, dar în acelaşi timp îmi e teamã ca nu cumva în aceastã problemã sã înţeleg lucrurile superficial.

Şi totuşi, de ce îţi scriu? Pentru cã sunt de pãrere cã prietena ta ar trebui sã meargã la bisericã, cu toate nelãmuririle ei. Şi chiar sã intre în bisericã în fiecare sãptãmânã, dacã conştiinţa nu o opreşte. Important este ca ea sã înţeleagã rostul Bisericii, rostul rugãciunii, rostul spovedaniei, rostul postului…[38]

Şi, dupã o vreme petrecutã în bisericã, atunci când va ajunge la duhovnic, va gãsi de la acesta lãmurirea problemei legate de aşa-zisa necurãţie lunarã…

Dar, dacã va sta ani de zile departe de bisericã doar pentru cã nu poate înţelege o anumitã rânduialã, nu se va folosi cu nimic. Sã vinã, deci, la Hristos. Sã vinã, sã nu mai stea departe de El. Pentru cã numai El este Calea, Adevãrul şi Viaţa…

*

Un cititor: “Eu nu cred cã prietena tânãrului stã departe de bisericã numai pentru asta. E uşor sã se mintã pe ea, sã îl mintã şi pe el. De multe ori gãsim tot felul de pretexte pentru a justifica faptul cã stãm departe de Hristos. Asta e şi pãrerea mea[39]. Şi eu aveam câteva clişee prin care îmi adormeam conştiinţa. Dar a venit vremea în care m-am sãturat de ele. Sã fie mai sincerã fata, şi va veni în bisericã. Şi, orice i-ar spune duhovnicul, sã intre sau nu în perioada respectivã, ea tot se va bucura, pentru cã va şti cã se aflã pe calea mântuirii. Da, sunt mici neclaritãţi, sunt probleme, dar neimportante. Unor sfinţi din Rusia le plãceau anumite icoane necanonice, care nu erau deci pictate dupã rânduialã. Şi, cu toate astea, au ajuns sfinţi. Eu nu spun cã trebuie sã pãrãsim rânduielile. Nu, pentru cã sunt de la Duhul Sfânt. Dar uneori putem fi mai îngãduitori. Mai ales când e vorba de primirea unui suflet în bisericã”.

Eu cunosc un caz: o fatã îşi programase nunta, vorbise cu preotul sã o spovedeascã înainte de nuntã – pentru cã trãise o vreme cu viitorul soţ. Dar, înainte de spovedanie, a avut o mare ispitã: a fost acuzatã cã a furat o sumã mare de bani. Din cauza şocului, i-a venit ciclul menstrual. Preotul a spus cã nu o mai spovedeşte aşa. A plecat dupã nuntã în luna de miere şi apoi a tot amânat spovedania. Mã întreb: oare nu era mai bine ca totuşi pãrintele sã o fi spovedit? Mai ales cã ea nu avea cum sã prevadã aceastã dereglare biologicã neaşteptatã…[40] Într-un articol din Vestitorul Ortodoxiei, pãrintele Bãlãucã observa cã, oricum, nici un preot nu refuzã cãsãtoria unei mirese din acest motiv. Oare era chiar o greşealã ca pãrintele sã o fi spovedit atunci pe fatã? Poate cã ea nu va mai veni la spovedanie decât peste ani de zile… Nu mã grãbesc sã spun cã era firesc sã o spovedeascã. Spun doar cã o astfel problemã este foarte delicatã şi nu trebuie tratatã mecanic, în stil inchizitorial…

Oricum, nu cred cã un astfel de subiect meritã o tratare exhaustivã. Îi rog pe cititori sã mã ierte cã nu am fost mai explicit, dar voi reveni asupra acestei teme într-un articol viitor… Dupã cercetãrile de rigoare…[41]

Mã rog lui Dumnezeu ca oamenii care stau departe de bisericã pentru cã diavolul le pune în minte tot felul de pretexte meşteşugite sã scape din cursa în care se aflã şi sã ajungã la cunoaşterea Adevãrului…

 

 

 

“Viaţa unei lesbiene”

 

 

“…suntem contribuabili la stat şi cetãţeni ai acestei ţãri cu drepturi depline...”[42] - Florentina Ionescu.

 

Asearã am primit un telefon de la un prieten: “Uitã-te la «Naşul». O sã vezi ceva interesant legat de cartea la care scrii”.

Am deschis televizorul şi am vãzut o parte din emisiunea cu tema „Viaţa unei lesbiene”. Invitatã era Florentina Ionescu, coordonator grup suport al comunitãţii de femei lesbiene şi bisexuale din cadrul Asociaţiei ACCEPT. Emisiunea m-a şocat, în primul rând datoritã farmecului personal al invitatei. Nu ştiam cum aratã o lesbianã, nu ştiam cum gândeşte o lesbianã şi – întrucât emisiunea nu a fost deloc vulgarã, spre surprinderea mea – am urmãrit-o pânã la capãt.

Cred cã dacã duhovnicul mi-ar fi dat ascultare sã vorbesc cu o lesbianã, în centrul mesajului meu ar fi fost lupta împotriva poftelor trupeşti. Şi cred cã, dupã ce i-aş fi ţinut o cuvântare Florentinei Ionescu, nu ar fi fost exclus ca ea sã îmi spunã cu convingere: “Aveţi dreptate…”. Nu o voi descrie pe invitata emisiunii – voi spune doar cã este foarte frumoasã, foarte sensibilã, inteligentã, spontanã, cultivatã (dacã aş fi vãzut-o în bisericã aş fi crezut cã e o femeie drept-credincioasã); chiar seamãnã mult cu o femeie pe care o cunosc de mulţi ani, şi asemãnarea m-a izbit). Vreau însã sã prezint câteva din ideile ei (mi-a pãrut rãu cã nu am înregistrat emisiunea, pentru ca citarea sã fie cât mai obiectivã):

- lumea contemporanã ne preseazã cu o avalanşã de sexualitate; nu trebuie însã sã ne lãsãm modelaţi de ea; aceastã explozie de sexualitate se datoreazã celor care scot bani din asta, fie cã sunt filme sau reviste porno, fie cã sunt diferite obiecte sexuale; noi trebuie sã nu lãsãm ca sentimentele noastre sã fie manipulate…[43];

- cuplul ideal este cuplul bigam; relaţiile cu mai mulţi parteneri simultan sunt o dovadã de superficialitate;

- e o greşealã ca o femeie heterosexualã sã devinã lesbianã sau un soţ heterosexual sã devinã homosexual numai din cauza unor probleme de familie;

- copiii trebuie sã fie protejaţi de cãtre pãrinţi în sensul cã pãrinţii nu trebuie sã aibã momente de erotism care se pot întipãri în minţile fragede ale copiilor.

Sunt de acord cu fiecare din aceste idei. Nu sunt de acord însã cu perspectiva din care sunt spuse…

(La un moment dat, Naşul a spus: “Totuşi, primii oameni fãcuţi de Dumnezeu au fost Adam şi Eva…” Iar replica promptã a invitatei a fost o întrebare: “De unde ştiţi?”. Aici e diferenţa fundamentalã dintre un creştin adevãrat şi un homosexual. Homosexualii pun la îndoialã una sau mai multe învãţãturi creştine, în timp ce fiii Bisericii primesc adevãrul dumnezeiesc… Florentina Ionescu considerã cã un cuplu ideal este un cuplu bigam, fie cã e format din persoane hetero sau homosexuale. Aici Sfintele Scripturi şi întreaga tradiţie a Bisericii îi stau împotrivã.)

Totuşi, în articolul de faţã nu vreau sã fac comentarii critice la adresa homosexualitãţii. Vreau doar sã afirm categoric cã m-a impresionat sincer personalitatea acestei lesbiene. Pânã ieri, nu înţelegeam de ce unele din personalitãţile emblemã ale omenirii au putut fi homosexuale. Mã gândeam cã homosexualitatea e doar un mijloc de satisfacere a unor pofte sexuale… Da, pentru unii asta este. Dar pentru alţii e un mod de a-şi manifesta identitatea[44]. Florentina Ionescu vorbea despre identitatea ei cu aceeaşi convingere cu care convertiţii vorbesc despre viaţa cea nouã în Hristos…

Ascultând-o, mi-am dat seama cã foarte mulţi adoptã opţiunea homosexualã dintr-o sumedenie de motive sufleteşti. Ea nu spunea asta, ea vorbea doar despre faptul cã unii sunt homosexuali din naştere, dar modul ei de a pune problema m-a fãcut sã înţeleg cã homosexualitatea poate fi pur şi simplu o evadare din banalitatea vieţii de zi cu zi.

Mulţi oameni sunt sãtui de monotonie, sunt sãtui de viaţa lor şi aşteaptã o schimbare. Unii îşi gãsesc liniştea la Dumnezeu, alţii se apucã de bãuturã, alţii îşi cautã identitatea sexualã. Cred cã o diferenţã fundamentalã între un beţiv şi un homosexual este cã beţivul nu se va mândri cu opţiunea lui, nu va vorbi despre avantajele ei şi nici nu va spune cã e beţiv din pântecele maicii sale. (Chiar dacã o anumitã înclinaţie existã. O mamã beţivã îi va transmite şi pruncului pe care îl poartã în pântecele ei ceva din bãutura pe care o bea. Şi tânãrul care va creşte din acest prunc va fi mai înclinat spre beţie decât alţii de vârsta lui. Tot aşa, din pãrinţi desfrânaţi vor ieşi copii mai predispuşi spre desfrâu. Dar nici unii, nici alţii nu sunt predestinaţi sã pãcãtuiascã. Dumnezeu îl va încununa pe fiecare dintre oamenii care se vor lupta cu aceste patimi de care sunt vinovaţi în mare mãsurã pãrinţii lor…).

Dar numai viaţa creştinã îi poate aduce omului împlinirea cea adevãratã. Da, sunt atâtea secte care se laudã cã îl împlinesc pe om, sunt atâtea mişcãri de eliberare sexualã care promit acest lucru, dar împlinirea nu poate veni decât pe calea pe care ne-a arãtat-o Hristos, pe calea pe care ne-au arãtat-o Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Pãrinţi. Dar, insist, nu despre asta vreau sã scriu acum…[45] Cred cã dacã un tânãr ortodox care e venit de curând în Bisericã ar fi ştiut ce sunt homosexualii doar din câteva cãrţi religioase prost scrise, în momentul în care ar face cunoştinţã cu un homosexual sau cu o lesbianã ar fi tras concluzia cã pe undeva Biserica greşeşte. Pentru cã nu toţi homosexualii şi nu toate lesbienele sunt obsedaţi de sex, tot aşa cum nici toţi heterosexualii nu sunt obsedaţi de sex. Ar vedea multe însuşiri frumoase, care l-ar pune pe gânduri. Şi poate s-ar putea întreba: “De ce unii dintre creştinii pe care îi cunosc au inimile mult mai împietrite decât aceştia? Oare nu Dumnezeu îi face pe homosexuali sã fie atât de frumoşi?”

Da, Dumnezeu i-a fãcut atât de frumoşi, dar asta nu se datoreazã faptului cã sunt homosexuali; ei au primit nişte talanţi, pe care îi folosesc, deşi trãiesc în pãcat. Dar, dacã ar renunţa la pãcat, atunci şi talanţii lor s-ar înmulţi.

Privind emisiunea, mi-am dat seama cât de important este ca preoţii sau teologii ortodocşi care vor sã analizeze fenomenul homosexualitãţii sã nu se rezume doar la citirea câtorva scrieri ale Sfinţilor Pãrinţi pe aceastã temã; e important sã încerce sã înţeleagã şi universul în care trãiesc homosexualii, pentru cã numai astfel vor reuşi sã îi atragã pe calea Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Hristos[46].

Aş fi putut spune doar pe calea lui Hristos. Dar întrucât unii homosexuali se declarã creştini, trebuie fãcutã o diferenţiere între aceştia şi creştinii ortodocşi. Da, sunt homosexuali care afirmã cã mãrturisesc învãţãtura creştinã. Dar întrucât ei nu primesc învãţãtura antropologicã a Bisericii, aşa cum a fost predanisitã de Sfinţii Pãrinţi, sunt strãini adevãrului Bisericii.

(Pentru o greşealã mult mai micã – şi anume învãţãtura lui Eustaţie potrivit cãreia cãsãtoria era o nãscocire diavoleascã, Pãrinţii de la Sinodul de la Gangra din anul 340 au hotãrât: “Dacã cineva ar defãima nunta şi pe ceea ce [femeia care – n.n.] se culcã cu bãrbatul sãu, credincioasã fiind şi evlavioasã, ar urgisi-o sau ar defãima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împãrãţia cea cereascã, sã fie anatema”[47]. Chiar dacã aceia pãstrau celelalte învãţãturi ale Bisericii, totuşi se aflau sub osânda anatemei.)

Da, nimeni nu contestã faptul cã homosexualii sunt “contribuabili la stat şi cetãţeni ai acestei ţãri”. În acelaşi timp însã, Biserica lui Hristos – prin glasul Sfinţilor ei Pãrinţi – afirmã clar cã, dacã nu se vor lepãda de patima lor, aceşti homosexuali (oricât ar fi de frumoşi, de educaţi, de manieraţi, de culţi, oricât ar fi de cinstiţi sau de simpatici – completarea mea) nu vor ajunge şi cetãţeni ai Ţãrii veşnice, ai Împãrãţiei Cerurilor. Şi atunci, la ce le-a folosit cã au avut o mulţime de drepturi în aceastã lume trecãtoare?...

 

 

 

Un duhovnic

dupã calapodul lumii acesteia…

 

 

Am citit de curând o carte scrisã pentru tineri de cãtre un anume monah Neofit, cu titlul: Rugãciuni cãtre tineri. În ea, alãturi de multe întâmplãri interesante, se aflã şi aceasta…

“Am avut un elev care se încadra între acei tineri pe care pãrinţii îi duc o datã pe an la bisericã sã se mãrturiseascã, dar obligatoriu sã se şi împãrtãşeascã, cãci sunt siguri cã fãtul lor nu a fãcut nimic vrednic de oprirea de la împãrtãşanie şi de la Aghiasma Mare. Dar acest tânãr, deja în clasa a XII-a, printre alte pãcate ce nu îl mustrau nici în somn, îl avea şi pe cel al fumatului. Şi mãrturiseşte vrând-nevrând preotului.

«Pãi tu, dragul meu, sã ai grijã sã nu fumezi mãcar înainte de a te împãrtãşi», fu rãspunsul acestui popã botoşãnean, vestit probabil şi în iad. Era normal ca un popã fumãtor sã nu se osândeascã pe sine însuşi înaintea unui june[48], a unui adolescent gata de viaţã, dar nu şi de moarte. Oare un popã beţiv sau curvar va osândi beţia şi desfrâul? NU! Vai vouã, cãrturarilor şi fariseilor fãţarnici! Cã sunteţi ca mormintele care nu se vãd şi oamenii care umblã peste ele, nu le ştiu… Vai şi vouã, învãţãtorilor de lege! Cã aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivã nu aţi intrat, iar pe cei ce vroiau sã intre i-aţi împiedicat (Luca 11, 44, 52). Vrei cu adevãrat sã te îndreptezi? Atunci du-te la un preot drept, cu fricã de Dumnezeu, chiar dacã va fi nevoie sã umbli zeci de kilometri… Nu e obligatoriu sã te împãrtãşeşti o datã pe an, este obligatoriu sã schimbi radical viaţa ta, mãcar o datã pe an; iar apoi te vei împãrtãşi cu dragoste de zeci de ori. Este un cerc al deşertãciunii aici. Pãrinţii au crescut un copil fãrã de Dumnezeu, copilul nu Îl cunoaşte şi-L ignorã, iar preotul Îl ascunde, Îl trãdeazã şi mai mult. Acesta ar fi dansul iadului”[49].

Am fost şi eu profesor de religie şi m-am întâlnit cu situaţii similare. Mi-a fost puţin fricã sã scriu şi despre acest subiect, ca nu cumva tinerii sã nu se sperie şi sã nu fugã de spovedanie. Dar acum câteva zile mi-a scris o fatã – necãsãtoritã – pe care duhovnicul o lãsa sã facã dragoste cu iubitul ei, recomandându-i însã sã nu facã sex – ca şi cum ar putea sã nu fie pãcat dacã se iubesc, chiar dacã nu sunt cãsãtoriţi. M-a întrebat ce pãrere am despre asta şi i-am spus cã e o mare înşelare. Când fata mi-a scris mai multe despre duhovnicul respectiv, mi-am dat seama cã va fi din ce în ce mai greu ca oamenii sã gãseascã duhovnici iscusiţi.

Din rândurile pãrintelui Neofit se vede cã e mai bine totuşi ca astfel de cãderi sã nu fie trecute sub tãcere. Da, minusuri existã, dar nu fãcând abstracţie de ele va fi lumea mai credincioasã. Tocmai aici se vede credinţa: cã, fiind conştienţi de anumite neputinţe ale slujitorilor Bisericii şi ale credincioşilor, ştim totuşi ca Biserica este Trupul lui Hristos în care ne aflãm mântuirea.

Cât priveşte situaţiile în care un preot îi învaţã pe ucenicii sãi lucruri greşite – fie din punct de vedere moral, fie dogmatic –, mai devreme sau mai târziu adevãrul va ieşi la suprafaţã şi ucenicii vor înţelege cã nu au de ce sã mai rãmânã la acelaşi duhovnic[50].

Chiar dacã marea majoritate a duhovnicilor i-ar lãsa pe tineri sã fumeze, sã “facã dragoste” nefiind cãsãtoriţi sau sã facã alte pãcate, învãţãtura Mântuitorului Hristos ar rãmâne aceeaşi şi mântuirea nu ar dobândi-o decât cei care luptã cu pãcatul. Cu atât mai mult trebuie sã luptãm când Dumnezeu trimite lumii atâţia preoţi buni, pe care dacã îi cãutãm cu stãruinţã îi vom gãsi… Şi, dacã pentru o perioadã mai scurtã sau mai lungã de timp am avut şi altfel de duhovnici, acele momente vor rãmâne doar amintiri. Triste, dar amintiri. În timp ce prezentul va fi acoperit de binecuvântarea dumnezeiascã…

 

 

 

Frica de viitor…

 

 

Mie îmi este teamã cã, dacã voi duce o viaţã creştinã, atunci soţia mea se va sãtura de atâtea posturi şi mã va pãrãsi. Nu este o contradicţie între Bisericã şi viaţa sexualã în familie?

 

Aceastã întrebare frãmântã mulţi tineri. Este foarte importantã şi îmi doresc sã scriu o carte întreagã cu tema “Familia şi viaţa sexualã”, în care voi rãspunde pe larg la întrebarea ta. Întrucât însã tu ai nevoie de un rãspuns imediat, îţi voi scrie şi acum câteva cuvinte.

Dar mai întâi te-aş întreba ceva. De unde sunt cuvintele urmãtoare: “Cât de frumoasã eşti şi atrãgãtoare, prin drãgãlãşia ta, iubito! Ca finicul eşti de zveltã şi sânii tãi par struguri atârnaţi în vie. În finic eu m-aş sui - ziceam eu - şi de-ale lui crengi m-aş apuca, sânii tãi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Sãrutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre-al tãu iubit, ale lui buze-nflãcãrate potolind”?

Eu însumi, deşi le-am citit cu ani în urmã, nu mi-am dat seama cã sunt din Sfânta Scripturã. Poate cã unii cititori vor avea un şoc aflând asta. Ce treabã are credinţa creştinã cu sânii ca strugurii, sau cu sãrutarea care curge din belşug?

E vorba de un paragraf din “Cântarea cântãrilor”, capitolul 7, versetele 6-9. Mã gândesc cã acum ar putea începe un dialog cu un cititor mai cultivat, care strâmbã din nas vãzând textul citat de mine:

- Vai, dar “Cântarea cântãrilor” nu trebuie înţeleasã în mod profan. Sfântul Grigorie de Nyssa spune cã aceastã carte a Vechiului Testament nu trebuie înţeleasã în sens profan…

- Am citit şi eu ce a scris Sfântul Grigorie…

- Cu atât mai grav, atunci greşeşti în cunoştinţã de cauzã.

- Nici gând. Hai sã vedem ce zice sfântul, bine?

- Spune.

- Sfântul zice cã în iubirea aceasta dintre un bãrbat şi o femeie trebuie sã vedem chipul iubirii adevãrate dintre Dumnezeu şi om. Cã dacã înţelegem strict literal, greşim.

- Dã-ţi seama cã nu ar mai fi avut ce cãuta aceastã carte în Biblie dacã era doar o romanticã introducere la un manual al vieţii intime în cuplu…

- Dar eu încã nu am spus nimic. Doar am reprodus un citat…

- Dar de ce îl înţelegi dupã mintea ta şi nu vezi în el sensurile desluşite de Sfinţii Pãrinţi?

- Nu mi-aş permite sã ofer o altã tâlcuire decât cea tradiţionalã… Vreau doar sã observ altceva. Uite, facem o comparaţie. Eu te întreb: crezi cã poate fi comparatã iubirea dintre Dumnezeu şi om cu o crimã, sau cu un avort?

- Cum sã compari ceva sfânt cu ceva atât de murdar? Normal cã nu se poate face o astfel de comparaţie.

- De ce?

- Pentru cã, dacã ai vrea sã compari ceva frumos fãcând referire la ceva urât, nu s-ar înţelege nimic. Pentru cã binele se aflã în contradicţie totalã cu rãul, aşa cum frumosul se opune urâtului...

- Mulţumesc, atât vroiam sã îmi spui…

- A, cred cã înţeleg acum. Dacã unirea trupeascã dintre soţ şi soţie ar fi fost ceva murdar, atunci nu ar mai fi putut fi folositã ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi om.

- Exact, nici nu vreau sã spun mai mult. De fapt, dacã pentru cei sporiţi în viaţa duhovniceascã aceastã carte biblicã are învãţãturi foarte înalte, pe care ceilalţi nu le pot înţelege, totuşi şi ei se pot folosi mãcar de aceastã idee: cã dragostea curatã dintre bãrbat şi femeie poate oglindi dragostea dintre Dumnezeu şi om. Mulţi cunosc doar faţa pervertitã a iubirii trupeşti, unii chiar în familiile aşa-zis creştine şi pentru ei unirea trupeascã este doar un mijloc de satisfacere a poftelor trupeşti, nu o dãruire, nu o manifestare a dragostei.

Discuţia imaginarã se încheie aici, ca sã revin la întrebarea ta. Nu este o contradicţie între viaţa sexualã în familie şi Bisericã?

Sfinţii Pãrinţi i-au anatemizat pe ereticii care se scârbeau de viaţa de familie din cauza „vieţii intime”[51]. Dacã “viaţa intimã” ar fi fost ceva spurcat, Biserica nu putea binecuvânta familia. Sfântul Apostol Pavel zice clar: Cinstitã sã fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 8). Nu zice “cinstitã nunta întru toate, numai unirea trupeascã – şi implicit facerea de prunci – sã fie spurcatã…”

Acum nu încerc sã schiţez o nouã teologie a sfinţirii prin sex, departe de mine gândul acesta, dar vreau sã subliniez faptul cã familia creştinã este cinstitã “întru toate”. Şi desfrânaţii pe care îi va judeca Dumnezeu nu sunt numai cei care trãiesc necununaţi, ci şi soţii care, prin perversiunile pe care le fac cu conştiinţa “împãcatã”, întineazã patul care fusese binecuvântat de Dumnezeu…

Recunosc însã faptul cã nici mie nu îmi place faptul cã avem multe texte în care se tot combat perversiunile şi în care sunt mustraţi cei care preadesfrâneazã[52], dar nu avem aproape deloc texte în care se vorbeşte despre cum ar trebui sã fie unirea trupeascã a soţilor. Poate cã în vechime, când creştinii duceau o viaţã mai curatã, nici nu era nevoie de prea multe sfaturi, dar astãzi, când mass-media intoxicã lumea cu chipuri pervertite ale dragostei, soţii au nevoie de aşa ceva. Asta este concluzia la care am ajuns dupã mai multe discuţii cu alţi creştini cãsãtoriţi sau cu tineri care vor sã se cãsãtoreascã.

Oricum, fii convins cã secretul unei vieţi sexuale împlinite în familie nu îl poţi gãsi prin diferitele reviste care promoveazã noi şi noi “poziţii”… Dacã existã un secret – şi spun asta dupã ce am aflat şi pãrerile altora – este cã dragostea trupeascã trebuie sã fie un mod de manifestare a dragostei sufleteşti… Aşa cum mama îşi mângâie copilul pe obraz – şi nu i se pare anormal sã îşi manifeste dragostea cu ajutorul trupului –, tot la fel de natural ar trebui sã se poarte şi soţii în momentele “respective”. Şi, dacã o faci ca sã îţi exprimi dragostea, dacã o faci ca sã îl bucuri pe celãlalt, totul este bine. În timp ce dacã o faci pentru a-ţi satisface pofta, dacã o faci gândindu-te mai întâi la tine şi abia apoi la celãlalt, dacã pânã şi prin asta îţi exprimi de fapt egoismul, nu e de mirare cã relaţia se degradeazã. Deci, nu te teme, dacã dragostea voastrã va fi curatã, atunci şi trupurile voastre vor şti sã se exprime. Vor şti sã rosteascã declaraţiile lor de dragoste…

În ce priveşte temerea cã soţia te va pãrãsi din cauza posturilor, am sã îţi spun doar douã lucruri: dacã îţi vei lua o soţie cu puţinã credinţã, care merge la bisericã numai formal – sau care nu merge deloc –, şi acea soţie va fi o femeie foarte legatã de lumea asta (adicã de bani, de averi, de case, de modã etc.), te va pãrãsi şi dacã ai cãlca pentru ea fiecare post. Pentru simplul fapt cã nu ar înţelege viaţa ta creştinã şi renunţãrile tale ar fi pentru ea nenumãrate motive de scandal. Pentru cã în viaţa de zi cu zi tu ai alege în funcţie de credinţa în Hristos, pe când ea ar alege dupã cum îi place ei, fãrã sã ţinã seama de nimeni altcineva. Deci, motivul de divorţ nu ar fi posturile tale, chiar dacã existã soţii necredincioase şi soţi necredincioşi care invocã asta, ci faptul cã şi în aceastã problemã s-ar oglindi diferenţa dintre modul în care înţelegeţi viaţa. Îmi dau seama cã poate aici ar fi cea mai mare tensiune, totuşi, şi cã soţia ţi-ar spune cã ar trece peste toate celelalte “ciudãţenii” ale tale dacã ai renunţa la posturi. Poate cã ai citit şi tu cã în astfel de situaţii duhovnicul ar fi îngãduitor cu tine, numai sã nu ajungeţi la divorţ. Dar, decât sã ajungi la astfel de pogorãminte, cascã ochii bine şi vezi cum e fata cu care vrei sã te însori…

Cât priveşte faptul cã doi tineri cãsãtoriţi (sau doi soţi care au stat ani de zile departe de bisericã) vor sã punã început bun mântuirii şi sunt gata sã facã ce le cere Dumnezeu prin Bisericã şi Biserica prin preot, am de fãcut doar douã observaţii[53]: prima este cã prea mult sau prea puţin “sex” poate distruge relaţia. Prea mult stricã pentru cã se pune accentul pe trup şi se trece cu vederea viaţa duhovniceascã. Prea puţin stricã[54] pentru cã şi dragostea trupeascã e binecuvântatã de Dumnezeu şi, dacã e evitatã din motive pãrut duhovniceşti (“gata, bãrbate, de mâine nu te mai apropii de mine pânã la sfârşitul vieţii, cã eu vreau sã mã lupt cu patimile”), relaţia dintre soţi se destramã încetul cu încetul. Şi moare, chiar dacã nu se ajunge la divorţ… Deci, ambele extreme tot rãu sfârşesc…

A doua observaţie pe care vreau sã o fac se apropie şi mai direct de întrebarea ta. Cum sã ajungã amândoi soţii – în care zvâcneşte tinereţea – sã ţinã posturile rânduite de Bisericã? Şi când pot face dragoste? Numai marţea şi joia? Un coleg de-al meu de facultate l-a întrebat cu ani în urmã pe pãrintele Arsenie Papacioc acelaşi lucru. Şi rãspunsul a fost: „Marţea şi joia şi dacã e putere şi mai des…”[55]

Un rãspuns care i-ar tulbura pe creştinii rigorişti… Mai ales cã “putere” e la majoritatea tinerilor proaspãt cãsãtoriţi[56]. Ştiu, unii preoţi – şi în special cei de la mãnãstiri – spun cã miercuri nu trebuie pentru cã a fost vândut Hristos, vineri pentru cã a fost rãstignit, sâmbãta pentru cã e înainte de Liturghie, duminica pentru cã e o zi a Învierii, luni pentru cã e ziua de dupã Liturghie etc.

Nu îmi permit sã contrazic o astfel de pãrere[57], ci voi da însã un citat dintr-un mare sfânt al Bisericii, Sfântul Anastasie Sinaitul: “Oare i se cere creştinului, în ziua în care trebuie sã se împãrtãşeascã, sã se pãzeascã de femeia sa şi sã nu se atingã de ea? Când a trebuit David şi cei dimpreunã cu el sã mãnânce din pâinile punerii înainte, care erau preînchipuirea Trupului lui Hristos, atunci Arhiereul Aviadar l-a întrebat de îndatã dacã sunt curaţi de atingerea femeii. Şi, când a cunoscut cã da, abia atunci le-a dat lor pâinile. Totuşi, în cazul nostru, de vreme ce am ajuns într-o stare atât de nenorocitã, dacã cineva a venit de pe drum sau dintr-o cãlãtorie îndepãrtatã, şi poate dintr-o pricinã scuzabilã se va împreuna cu femeia, va fi vrednic [sã se împãrtãşeascã], de vreme ce se osândeşte pe sine pentru faptã şi încearcã sã se îndrepteze pe sine în celelalte”[58]. (Din pãcate, din ce în ce mai mulţi oameni transformã astãzi pogorãmintele, “excepţiile” Bisericii, în obişnuinţe… Iatã de ce nu le stã oamenilor în putere sã decidã când trebuie sã facã un pogorãmânt – fie cã e vorba de post sau altceva –, ci trebuie sã îşi întrebe duhovnicul…).

Soţii care citesc cu atenţie aceste rânduri vor afla în ele rãspunsul la multe din întrebãrile lor… Da. Biserica îi îndeamnã pe soţi sã ducã o viaţã cumpãtatã, o viaţã în care înfrânarea are un rol foarte important… Dar Biserica, înţelegând cât de delicatã este problema iubirii dintre soţi, face uneori şi pogorãminte…

(Trebuie sã precizez cã în vremea în care a trãit Cuviosul Anastasie oamenii se împãrtãşeau mult mai des decât astãzi… E lesne de înţeles cã dacã oamenii se împãrtãşesc foarte rar e normal sã se înfrâneze înainte câteva zile… Dar ar trebui sã fie la fel de lesne de înţeles cã excepţia la care fãcea referire Cuviosul era o dovadã cã Biserica înţelegea familia ca un spaţiu al dragostei, un spaţiu în care înfrânarea poate fi lipsitã de roade dacã are ca preţ anihilarea libertãţii unuia dintre soţi…)

În momentul în care preoţii ar pune un jug prea greu pe gâtul tinerilor cãsãtoriţi, aceştia ori s-ar rupe de Bisericã, ori ar rãmâne în Bisericã sufocându-şi dragostea. În familie trebuie ca fiecare sã ţinã seama de celãlalt (cel mai înfrânat sã nu îl inhibe pe cel care se înfrâneazã mai greu, iar acesta sã ia exemplu de nevoinţã de la celãlalt…).

Când amândoi soţii au credinţã în Dumnezeu, ajung încet-încet sã ţinã şi posturile rânduite de Bisericã, înţelegând cât de mare este rolul acestora în viaţa creştinã.

Fiind la rândul meu soţ, mãrturisesc cã îmi dau seama cât de mult conteazã înfrânarea… În sprijinul acestei idei pot aduce chiar şi un argument neduhovnicesc… Dacã mãnânci în fiecare zi îngheţatã, ajungi sã te saturi şi pânã la urmã nu mai vrei deloc… Tot aşa e şi cu unirea trupeascã. Dacã nu ţii cont de nici un post, ajungi sã te saturi. Şi atunci ori alungi plictiseala prin perversiuni, ori cauţi altã partenerã… E adevãrat, au fost şi posturi pe care le-am ţinut greu, iar altele pe care nu am reuşit sã le ţin cum trebuie. Deci nu vorbesc ca un erou… Cu toate acestea, spun foarte convins cã posturile au un rol binefãcãtor în viaţa familiei (asta, evident, când sunt ţinute cu acordul ambilor soţi, cã altfel ies scântei care pot aprinde focul divorţului…).

Deci, dacã îţi vei lua o soţie credincioasã, veţi înţelege singuri cã postul nu ucide dragostea, ci o înteţeşte. Chiar dacã vã va fi mai greu la început (început care la unii ţine mai mult, la alţii mai puţin), dupã mici ocolişuri şi bâjbâieli veţi simţi voi înşivã ajutorul postului. Şi nu trebuie sã te sperii de aceste bâjbâieli. Dacã e dragoste adevãratã, dacã Dumnezeu va acoperi familia voastrã, nu se poate sã nu fie bine…

 

 

 

Zilele îndrãgostiţilor

 

 

O cititoare îmi mãrturiseşte:

Pãrintele X, un pãrinte drag sufletului meu, care m-a ajutat mult prin cãrţile sale, scrie într-una din ele: “În Noul Testament, prieteniile între persoane de sex opus în afara cãsãtoriei sunt prea puţin indicate. Asta nu pentru cã Hristos ne-a interzis comunicarea, ci tocmai pentru cã orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, cãci toţi suntem neam viclean şi desfrânat (Matei 12, 39), dupã cum ne ceartã Hristos. Dar, spune Sfântul Ioan Gurã de Aur «este un alt fel de a te uita la o femeie aşa cum se uitã cei cu inima curatã. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftã». Dacã cineva se considerã ajuns la aceastã mãsurã, chiar şi dupã pildele din Pateric citate mai sus, acela sã sãrbãtoreascã sãrbãtoarea îndrãgostiţilor, aici pe pãmânt şi sus în cer… Noul Testament este vremea feciorelnicilor, începând de la vestitorul lui – Ioan Botezãtorul – şi pânã la apostoli, care au îmbrãţişat fecioria”. Citind asta, mi-a venit sã las cartea din mânã… Şi pilda din Pateric pe care o citeazã este asta: “A venit odatã un frate la avva Pimen şi i-a zis: Ce voi face, pãrinte, cã sunt supãrat de curvie? Şi iatã m-am dus la avva Iviston şi mi-a zis: nu trebuie sã o laşi sã zãboveascã în tine. I-a zis lui Avva Pimen: faptele lui Avva Iviston sunt sus, împreunã cu îngerii, şi nu ştie cã eu şi tu suntem în curvie”. Ce sã înţeleg, cã dacã nu am mintea îngereascã trebuie sã mã feresc sã am prieten? Atunci, cum mã voi mãrita? Mi-am pãstrat fecioria, dar vreau totuşi sã mã mãrit şi nu ştiu cum trebuie sã înţeleg rândurile pãrintelui… Pe cât de înţelegãtor se aratã pãrintele faţã de diferite feluri de pãcãtoşi (beţivi, eretici, homosexuali etc.), pe atât de reţinut se aratã faţã de tinerii care, neajungând la mãsura sfinţeniei, sunt prieteni.

 

Nefiind partizan al ideii cã toţi scriitorii ortodocşi ar trebui sã vadã lucrurile într-un mod identic pânã în cele mai mici amãnunte, îmi exprim reţinerea faţã de citatul de mai sus. Din rândurile sale se înţelege cã ar împãrţi tinerii în douã categorii: în pãcãtoşi şi sfinţi (deşi mã îndoiesc cã ar vedea aşa lucrurile, cred cã mai degrabã nu şi-a formulat destul de atent poziţia). A treia categorie, a celor care, deşi sunt legaţi într-o anume mãsurã de pãcat, se luptã sã îşi curãţeascã sufletele, este aproape exclusã. Mai pe scurt: pãrintele ne avertizeazã clar cã prietenia unui tânãr cu o tânãrã ori se aflã sub pecetea pãcatului desfrâului, ori se aflã sub pecetea desãvârşirii. Cã mulţi se aflã în prima categorie – ce spun mulţi, aproape majoritatea – nu se poate contesta. Cã poate or exista şi câţiva tineri din a doua categorie, nu contest, deşi eu nu am cunoscut nici unul care sã se ridice la mãsura avvi-lor din Pateric.

Dar cred cã situaţia realã e mai complexã: printre tinerii care vin la bisericã nu se aflã numai tineri desãvârşiţi sau tineri desfrânaţi. O întrebare cred cã ar putea pune în evidenţã nelãmurirea mea faţã de poziţia expusã de pãrinte (poziţie pe care o au şi unii duhovnici de la mãnãstiri): pe tinerii care vin în fiecare duminicã la bisericã, pe cei care se spovedesc dupã fiecare cãdere pe care o au, fie ea mai micã sau mai mare, în ce categorie îi aşezãm? Oare putem sã îi aruncãm la groapa cu pãcãtoşi, numai pentru cã nu se ridicã la mãsura desãvârşirii pãrinţilor din Pateric?

Ştiu cã se poate da un rãspuns gen: „tot omul e pãcãtos…”. Numai cã ne referim la ceva foarte precis: la prieteniile care, întrucât nu sunt desãvârşite, sunt acuzate cã ar sta sub semnul desfrânãrii. Eu consider însã cã nu toate prieteniile stau sub semnul desfrânãrii. Am cunoscut şi perechi de tineri care au avut prietenii frumoase. Unele din ele s-au împlinit prin cãsãtorie.

Mi se pare firesc ca tinerii sã fie prieteni înainte de nuntã. Altfel, cum ar ajunge la nuntã, dacã „prieteniile sunt prea puţin indicate”? Eu cred cã, dacã tinerii nu cad în pãcatul desfrâului, prieteniile premergãtoare nunţii sunt necesare. Trebuie sã îl cunoşti pe cel cu care întemeiezi o familie. (Altfel, o cãsãtorie fãcutã în grabã se poate desface cu aceeaşi vitezã…) Şi în timp – timp care pentru unii e mai scurt, pentru alţii mai lung – ajungi la concluzia cã persoana de lângã tine este sau nu potrivitã pentru a vã înhãma la acelaşi jug.

Acum discuţia ar putea devia într-o altã direcţie, întrucât te-a tulburat afirmaţia cã „Noul Testament este vremea feciorelnicilor, începând de la vestitorul lui – Ioan Botezãtorul – şi pânã la apostoli, care au îmbrãţişat fecioria…”. S-ar putea ca la citirea acestui verdict cei care nu se simt atraşi nici de monahism şi nici de aşa-numita cãlugãrie în lume sã se simtã paria, excluşi din Bisericã. La afirmaţii atât de radicale este nevoie de lãmuriri. Eu înţeleg învãţãtura creştinã despre feciorie astfel: indiferent de chemarea pe care o simte - pentru viaţa în mãnãstire sau în lume - creştinul este dator sã se lupte cu patimile şi cu poftele pentru a-şi pregãti inima pentru primirea lui Hristos. Sfinţii Pãrinţi, continuându-l pe Sfântul Apostol Pavel, au afirmat cã este mai înaltã calea monahalã. Numai cã trebuie sã înţelegem aceasta fãrã a pune familia la colţ, fãrã a o prezenta într-un con de umbrã.

Poate cã, dacã ar fi fost mai explicit, pãrintele X te-ar fi convins cã nu are nimic împotriva familiei. El a ales calea monahalã şi simte nevoia sã mãrturiseascã tuturor frumuseţea acestei cãi. Propoziţia “Noul Testament este vremea feciorelnicilor” poate fi înţeleasã şi ca o apologie a monahismului…[59]

Dar nu ar trebui sã te sperie acest lucru… Atâţia şi atâţia Sfinţi Pãrinţi au vorbit despre înãlţimea monahismului nu pentru a-i arunca în deznãdejde pe cei din lume, ci pentru a încerca sã pescuiascã suflete pentru aceastã viaţã îngereascã… E adevãrat şi faptul cã, citind fãrã dreaptã socotealã unele scrieri ale Sfinţilor Pãrinţi, unii mireni s-au scârbit de viaţa de familie, s-au apucat de nevoinţe prea mari şi abia dupã ce au ajuns la divorţ şi-au dat seama cã râvna lor nu era de la Dumnezeu şi cãzuserã în înşelare[60].

Cât priveşte faptul cã ţi-a venit sã laşi cartea din mânã, ce sã spun?... Ideal ar fi ca, atunci când apar astfel de nelãmuriri, creştinul sã se sfãtuiascã cu pãrintele sãu duhovnic. Pentru cã, dacã ar înţelege în mod greşit anumite sfaturi duhovniceşti, aceste sfaturi i-ar modela viaţa într-un mod greşit. Oricum, e nevoie şi de puţinã bãrbãţie duhovniceascã. Nu sã ne poticnim ori de câte ori citim ceva ce nu înţelegem, sau ceva care rãstoarnã modul în care înţelegem viaţa creştinã. Poate cã ştii şi tu cã existã unii care se hrãnesc numai din astfel de poticniri, aşa cum alţii se hrãnesc din sminteli.

Dacã deci gãseşti ceva într-o carte şi frãmântãrile nu îţi dau pace, vorbeşte cu pãrintele tãu.

Închei rãspunsul meu cu o singurã idee: dacã pãrintele îi îndeamnã pe prietenii cu inimile curate “sã sãrbãtoreascã sãrbãtoarea îndrãgostiţilor, aici pe pãmânt şi sus în cer”, eu îi îndemn pe cei care încã nu au ajuns la aceastã mãsurã sã nu deznãdãjduiascã… Sã nu se simtã neimportanţi în ochii lui Dumnezeu. Sã ducã lupta cea bunã. Sã se lupte pentru a-şi curãţa sentimentele, iubirea, modul de manifestare a iubirii. Oricât de neputincioşi se simt, oricât de tare simt cã vãlul patimii vrea sã îi acopere… Da, sã se lupte pentru ca iubirea lor (care, în mãsura în care e adevãratã, e şi puternicã) sã primeascã binecuvântarea lui Dumnezeu…

 

 

 

Lacrimile preotului cãzut…

 

 

Am auzit un lucru extraordinar, atât de extraordinar încât m-aş fi aşteptat sã îl vãd în primele pagini ale ziarelor şi revistelor ortodoxe. Din pãcate, nu ştiu dacã din motive binecuvântate sau nu, cel puţin deocamdatã cei care cunosc cazul în mod direct nu au vrut sã îl facã public. Aşa cã mã aflu într-o situaţie delicatã. Aş putea fi acuzat cã inventez întâmplãri duhovniceşti. Ei bine, îmi asum acest risc. Cine vrea poate considera cã totul e literaturã[61]. Dar ştiu cã vor fi şi unii care vor da crezare celor pe care le voi descrie…

Sã precizez de unde ştiu întâmplarea. Vorbind cu un prieten despre cãderile preoţilor dezvãluite de mass-media, acesta mi-a spus: “O cunoştinţã de-a mea a vorbit cu un mitropolit despre subiectul acesta, şi mitropolitul i-a spus un lucru ieşit din comun: «Nu cu mulţi ani în urmã un preot homosexual a pãcãtuit într-o searã cu cineva, şi a doua zi a slujit Sfânta Liturghie. Dupã slujbã, preotul nu mai ieşea din altar. Au aşteptat oamenii vreme îndelungatã, pânã s-au plictisit, dar preotul tot nu ieşea. Pânã la urmã, cineva a intrat în altar şi l-a gãsit pe preot pe jos - cum stau unii sã se roage în bisericã punând capul pe podea şi fundul pe cãlcâie -, mort. În jurul preotului, era o baltã, efectiv o baltã. Când au dus puţin din apa aceea la analize, au constatat cã balta era din lacrimi»“.

(Fac o parantezã, cunosc o femeie care a trãit multã vreme în desfrâu şi care, dupã ce s-a apropiat de bisericã, se ruga foarte mult. La un moment dat, a gãsit o micã baltã în faţa icoanei. Nu ştia de unde sã fie apã în casa ei, pe jos. A pus puţin pe limbã, şi şi-a dat seama cã erau lacrimile ei. Plânsese mult la rugãciune, atât de mult încât pe jos se fãcuse o baltã. Întâmplarea am auzit-o chiar de la femeia în cauza, care acum e maicã…)

Când am auzit cum a murit preotul homosexual, am vrut sã aflu amãnunte. Dar, când mitropolitul care relatase întâmplarea a auzit cã cineva vrea sã scrie un articol despre asta, s-a arãtat foarte reţinut: “Nu vreau sã dau amãnunte, nu e de folos sã ştie lumea. Citind despre întâmplare, homosexualii vor crede cã pot pãcãtui pânã în ceasul morţii, cã dacã se vor pocãi chiar şi atunci îi va ierta Dumnezeu…”

Eu însã, dupã ce m-am sfãtuit cu mai mulţi preoţi, am ajuns la concluzia cã trebuie sã scriu despre acest caz. Sã mã ierte mitropolitul cu pricina, dar cred cã avem nevoie de astfel de întâmplãri…

Eu nãdãjduiesc cã Hristos a primit lacrimile de pocãinţã ale preotului, şi cã l-a mântuit. Ca sã plângi atât de mult, inima ta trebuie sã fie plinã de umilinţã, de durere, de dorinţã de îndreptare. Cine ştie cât de mult regreta pãrintele respectiv pãcatul în care cãdea? Cine ştie cât se luptase poate ca sã scape din ghearele lanţurilor patimii?

Nouã ne place sã aflãm cã alţii pãcãtuiesc, dar oare suntem în stare sã vedem lupta lor pentru a scãpa de pãcate? Aceastã luptã numai Dumnezeu o cunoaşte. Cine ştie câţi oameni au judecat-o pe Maria Egipteanca pe vremea când ea trãia în pãcat, şi câţi dintre ei nu au ajuns mai apoi în iad, datoritã unor pãcate mult mai mici, în timp ce ea a urcat prin pocãinţã pe culmile sfinţeniei, şi a cucerit raiul?

Bine, despre acest preot nu ştim dacã s-a mântuit sau nu… Judecata este în mâinile lui Dumnezeu. Dar un alt preot îmi spunea tot despre acest caz: „Chiar dacã nu ştim dacã s-a mântuit sau nu, Dumnezeu l-a luat exact în momentul cel mai potrivit, când sufletul sãu era plin de pocãinţã pentru pãcate. Poate cã, dacã nu murea, s-ar fi întors la pãcatele sale… (Da, Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, şi, dacã pocãinţa preotului a fost sincerã, poate cã l-a mântuit tot aşa cum l-a mântuit pe tâlharul de pe crucea de pe Golgota. Şiroaiele de lacrimi sunt un semn al pocãinţei adevãrate…) Cred cã greşim dacã zicem cã oamenii s-ar gândi cã pot pãcãtui pânã în ceasul morţii, cã se vor pocãi atunci. Preotul nu ştia cã va muri…”

Da, amãnuntul acesta este esenţial. Preotul nu s-a pocãit pentru cã ştia cã va muri imediat, s-a pocãit pentru cã era conştient de povara pãcatelor sale… De fapt, aceasta este taina pocãinţei: omul înţelege cã moartea este aproape (chiar dacã de fapt acest aproape va fi peste zeci de ani…). Omul înţelege cã poate muri în orice clipã, şi se poate întâlni cu Dumnezeu…

V-am relatat întâmplarea cu preotul homosexual nu doar ca sã vã daţi seama cã nu trebuie sã judecãm pe nimeni, ci şi ca sã înţelegeţi cã trebuie sã vã schimbaţi vieţile. Acum, nu altã datã… Azi, nu poimâine… Cât mai devreme, nu mai târziu…

“De ce sã ne schimbãm vieţile, ca sã murim ca preotul acela?”

Nu, nu de asta. (Ar însemna cã toţi oamenii care se pocãiesc ar muri imediat, şi bisericile ar fi pustii, sau ar fi pline doar cu oameni sfinţi şi cu pãcãtoşi care nu vor sã se pocãiascã…) Puţini oameni au murit imediat dupã ce s-au pocãit… Dumnezeu nu vrea moartea noastrã, vrea sã ducem o viaţã curatã, o viaţã frumoasã, o viaţã binecuvântatã. Dumnezeu ne dã timp de pocãinţã, ne dã timp pentru a ne schimba. Depinde de noi cum vom folosi acest timp…

 

 

 

Despre vrãji şi diavoli…

 

 

Întrebare: Ce pãrere aveţi, cineva îmi zicea cã farmecele l-au fãcut pe fostul meu prieten sã mã pãrãseascã, şi acum el trãieşte cu o vecinã de-a lui mult mai în vârstã decât el şi mult mai urâtã decât mine. Eu vroiam sã mã mãrit cu el. Oare am cununiile legate? Au putere farmecele? Am înţeles cã au, dacã faci sex, şi noi am fãcut de câteva ori.

 

Rãspuns: Am scris pe aceastã temã (Despre farmece şi dezlegarea cununiilor) un articol întreg în Cartea nunţii. Nu îmi place sã revin asupra aceloraşi teme, însã întrucât poate nu ai cum sã citeşti cartea respectivã îţi voi prezenta problema şi mai simplu.

Înainte de a ne întreba dacã farmecele au putere, ar trebui sã ne întrebãm dacã existã diavol. Sunt mulţi care nu cred asta. Aşa cã ar fi bine sã iei aminte la întâmplarea de mai jos…

“O fatã, studentã la chimie, şi care, asistând la comentariile pãrintelui despre lupta ce se dã în jurul fiecãrei persoane între îngeri şi draci (pe care din fericire noi nu o vedem, dar o simţim), a început sã râdã spunând cu glas mare cãtre lume cã ea este studentã la chimie şi a învãţat foarte multe şi poate sã spunã cã ştiinţa ştie sigur cã nu existã nici un fel de îngeri sau draci… Dumnezeu poate cã o fi, cãci «existã ceva mai mare decât ştiinţa, dar îngeri şi în special draci nu existã…». «Biiineee! - a zis pãrintele Argatu, o sã te lãmureşti matale». Aceea a plecat, dar la zece seara s-au trezit cã bate tare la uşa pãrintelui – plângând în hohote – ca sã o primeascã cã s-a întâlnit cu un drac! Ce se întâmplase? Ajunsã acasã (stãtea la un cãmin singurã în camerã), când a aprins lumina sã intre, un drac şedea în fotoliul ei şi râzând i-a spus: «Am venit sã mã vezi, cãci ai zis cã nu exist». Fata a leşinat pe loc. Când şi-a revenit, era pe jos, iar «acela» dispãruse. A ţipat, s-au adunat vecinii şi i-au chemat un taxi, cu care a venit direct la pãrintele, sã-i cearã iertare şi sã-l roage pe Dumnezeu sã o primeascã cã ea vrea sã se cãlugãreascã, nu-i mai trebuie şcoalã. Pãrintele nu a primit-o în casã şi a fost nevoitã sã doarmã la arhondaric, şi toatã sãptãmâna a stat în Cernica. La sfârşitul sãptãmânii, pãrintele i-a fãcut o slujbã de dezlegare, dar nu i-a dat binecuvântare pentru mãnãstire, spunând cã ţara are nevoie de chimişti buni, cu atât mai mult dacã sunt credincioşi, cum devenise ea brusc. Da, majoritatea sfinţilor din calendar sunt proveniţi din astfel de întoarceri. Acestea sunt autentice şi sunt mult pe placul lui Dumnezeu. Astfel de întâlniri cu Dumnezeu sunt definitive şi mult mai puternice decât convertirile lente, cãci Dumnezeu intrã brusc în viaţa omului.....”[62]

Sunt mulţi tineri asemeni studentei la chimie care, dupã ce ani de zile au stat departe de Dumnezeu, ajung la credinţã. În momentul în care înţelegi cã existã îngeri, înţelegi cã existã şi îngeri cãzuţi, care se luptã sã te rupã de mântuire. Şi, dacã existã diavoli, existã şi vrãjitori care îi slujesc. Chiar dacã uneori e dificil sã observi lucrarea lor. Uite ce i s-a întâmplat chiar unui cadru medical…

“La un moment dat, cu un an în urmã, se îmbolnãvise grav, dar nimeni nu ştia ce are, pentru cã s-a supus tuturor examenelor de la Spitalul Elias şi toate erau foarte bune… Dar ea murea încet în fiecare zi. Dar Dumnezeu, Care ştie inima fiecãruia, a vãzut-o pe biata doamnã doctor cã nu era pregãtitã. Era foarte necredincioasã. Domnul a îngãduit sã aibã o aşa boalã, încât nimeni în afarã de El sã nu o poatã vindeca. Din vorbã în vorbã cu prietenii şi vecinii, a auzit de pãrintele Argatu şi, din clipa în care a pãşit pragul aici, dânsul i-a spus direct cã are argint viu (mercur) pus în mâncare de cineva care o urãşte de moarte. «Desigur, am zâmbit şi i-am reamintit pãrintelui cã sunt doctor şi cã este imposibil sã fi mâncat mercur. Şi cu atât mai puţin credeam cã poate ieşi fãrã altã intervenţie decât rugãciunea pãrintelui». Dar credeţi-mã cã, dupã o sãptãmânã de post cu Sfântul Maslu de trei ori şi moliftele Sfântului Vasile, cu dezlegãri de vrãji fãcute de pãrintele Argatu, am vãzut cu ochii mei cum îmi ieşeau prin toţi porii, pe tot corpul, broboane de apã care conţineau mãrgeluţe mici de mercur. La început m-am speriat şi am început sã plâng, pentru cã brusc am realizat cã pãrintele avusese dreptate şi cineva îmi fãcuse vrãji puternice. Apoi, alãturi de dânsul, m-am întãrit, am continuat postul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugãciunile pãrintelui Argatu, m-am fãcut deplin sãnãtoasã şi am înţeles cã ştiinţa şi medicina, cu toate pe care le are şi le cunoaşte, sunt complet anulate de mãreţia şi puterea lui Dumnezeu pe care o poate manifesta într-un preot, pentru a-i smeri pe cei mândri pentru cunoştinţele lor. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, şi de aceea îi voi fi recunoscãtoare toatã viaţa pãrintelui”[63].

Sunt mulţi, foarte mulţi oameni cãrora li s-au fãcut farmece şi care au scãpat de ele cu ajutorul lui Dumnezeu.

Da, farmece existã, aşa cum existã şi vrãjitori – pentru cã ce altceva ar putea face vrãjitorii? – şi tot aşa cum existã diavoli sau îngeri.

Important este cum sã ştim sã trãim astfel încât farmecele sã nu ne atingã.

Ţine minte: asupra creştinilor care duc o viaţã curatã, care se spovedesc şi se împãrtãşesc cu Sfintele Taine, farmecele nu au nici o putere. Dacã mergi pe calea Bisericii, Dumnezeu te pãzeşte. Dar când cazi în pãcate mari, atunci devii ţintã pentru diavol şi poţi fi vãtãmatã de farmece.

Numai cã, atunci când ai pãcãtuit şi apoi ai impresia cã ţi s-au fãcut farmece, dacã alergi tot la descântãtoare ca sã ţi se dezlege farmecele faci un mare rãu. Numai preoţii Bisericii au puterea de a dezlega farmecele.

Babele care zic cã fac magie albã tot slugi ale dracului sunt. Nu existã magie albã. Ele se oferã, binevoitoare, sã îţi dezlege farmecele despre care îţi spun cã ţi le-au fãcut vrãjitoarele negre. De cele mai multe ori, ele se oferã sã dezlege farmece inexistente… Uneori o fac chiar gratis, pentru a câştiga încrederea clienţilor, pe care mai apoi îi golesc de bani.

Ce sã mai vorbim de mulţimea de şarlatani, care se dau mari cunoscãtori ai lumii nevãzute? Am vãzut o emisiune în care o vrãjitoare era filmatã cu camera ascunsã, şi tot povestea vrute şi nevrute. A cerut bani mulţi, a cerut şi aur, şi când şi-a dat seama cã e filmatã a început sã ameninţe cu tot felul de blesteme. Dar, dacã nu ar fi fost o impostoare, ar fi trebuit sã îşi dea seama cã e filmatã. (Oricum, e mai bine sã fii pãcãlitã de impostori decât de vrãjitori adevãraţi, dar cel mai bine este sã fugi cu totul de orice fel de vrãjitor, oricât de civilizat ar fi. Radiesteziştii, de exemplu, aratã prezentabil, sunt educaţi, cu studii, nu seamãnã cu vrãjitoarele din vechime. Dar folosesc aceleaşi puteri – puterile întunericului…)

Tu du-te la un preot, spovedeşte-te de toate pãcatele tale, şi începe o viaţã creştinã. Atunci nu te vei mai teme de farmece…

Ţine minte: important este cã aţi trãit în pãcat, şi astfel aţi dat putere vrãjilor sã lucreze în vieţile voastre.

Oricum, poate cã prietenul tãu a plecat şi fãrã sã i se facã farmece. (Nu fi obsedatã de farmece, mulţi sunt obsedaţi doar pentru cã ei confundã crucea pe care Dumnezeu le-a trimis-o spre mântuire cu lucrarea diavolului. Calea mântuirii e grea, nu e uşoarã…)

Poate cã fostul tãu prieten s-a lãsat pur şi simplu sedus de exchibiţiile erotice ale vecinei sale. În acest caz, nu ştiu dacã are rost sã îl regreţi.

 

 

 

Legenda fecioriei

 

 

A fost odatã un împãrat, Împãratul Rãsãritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrãznea sã porneascã rãzboi împotriva lui, pentru cã armata sa era numeroasã şi ostaşii sãi erau foarte viteji. De multã vreme Împãratul Apusului avea de gând sã îi ocupe tronul, dar nu gãsea nici o cale sã îşi îndeplineascã dorinţa. Aşa cã a promis mari demnitãţi celui care avea sã îi spunã cum poate sã îl învingã pe Împãratul Rãsãritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bunã. Plictisit sã stea de vorbã cu oameni lacomi dar grei de cap, împãratul a hotãrât sã i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu dupã multã vreme, douã-trei capete au zburat. De atunci au încetat sã se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împãratului Rãsãritului. Pânã când la poarta Împãratului Apusului a ajuns un vrãjitor bãtrân, cocoşat, cu faţa hidoasã.

- Mãria ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.

- Sã îl aud, spuse împãratul.

- Trebuie sã îi slãbim armata.

- Nu e o idee nouã…

- Dar eu ştiu cum o vom face.

Şi vrãjitorul l-a sfãtuit sã trimitã nişte negustori în ţara Împãratului Rãsãritului, care sã vândã nişte vin fermecat.

- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor pãrãsi decât dupã ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bãrbaţii, fãcându-i sã alerge dupã femei. Familiile lor vor fi distruse.

- Dar femeile vor încerca sã îşi convingã bãrbaţii sã nu bea din acest vin.

- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învãţa poporul cã nu e nimic rãu ca bãrbatul sã trãiascã cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bãrbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armatã. Pe tineri îi vom convinge cã fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o sã le placã ideea asta.

- Dar pânã sã ajungã vinul sã facã prãpãd în popor, Împãratul Rãsãritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu sã îşi dea seama cã aceastã bãuturã poate distruge un popor întreg.

- Asta aşa e. Dacã o dãm mai întâi oamenilor simpli, Împãratul Rãsãritului îşi va da seama cã e o otravã. Dar, dacã îl ameţim mai întâi pe împãrat, dacã îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua dupã ei. Atâta doar, cã ne trebuie filosofi vicleni, ca sã îi convingã pe cei de la curte cã plãcerea trupeascã e singurul lucru de preţ în viaţã. Sã îi convingã cã familia şi pãstrarea fecioriei pânã la nuntã trebuie sã devinã amintiri.

- Aşa sã fie. Cât va dura ca sã cucerim împãrãţia duşmanã?

- Mult, Mãria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca şi nu vor mai fi în stare sã se apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevãrat. Dar ştiu cã tot de zece ani aştepţi sã afli o cale de a o cuceri şi pânã acum nu te-a ajutat nimeni.

- Dacã peste zece ani nu îi cucerim, capul tãu va fi tãiat de cãlãu. Dacã îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.

- Aşa sã fie. Mã duc sã pregãtesc vinul.

Dupã un an de zile, negustorii Împãratului Apusului reuşiserã sã îşi gãseascã muşterii la curtea Împãratului Rãsãritului. Împãratul însuşi zisese la un ospãţ cã vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl bãuse vreodatã. Cu toate acestea, el îşi dãduse seama cã aceastã bãuturã putea aduce mari tulburãri în împãrãţia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat sã se vândã la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor sã nu îl poatã cumpãra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecatã.

- Îţi dai seama cã ne întârzie planurile?, îl întrebã Împãratul Apusului pe vrãjitor.

- Nu e nimic grav, Mãria ta. Mai întâi or sã slãbeascã conducãtorii, aşa cã poate nu va mai fi nevoie de rãzboi. Dar eu cred cã oamenii simpli vor gãsi o cale sã facã rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea cã pânã la urmã Împãratul Rãsãritului îşi va pierde minţile şi îi va lãsa pe oameni sã bea ce le pregãtim noi. Nu trebuie sã ne neliniştim. Vei vedea cã, deşi fiul împãratului nu s-a lãsat convins încã sã guste din ea, pentru cã împãrãteasa i-a dat o educaţie aleasã, pânã la urmã va bea şi el. Şi dacã bea fiul împãratului, nici un tânãr şi nici o tânãrã nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacã îi câştigãm pe tineri, cine se va mai lupta cu noi peste ani de zile? Bãtrânii? N-au nici o şansã. O armatã din bãtrâni şi bolnavi nu poate porni la luptã.

- Da, oricum am auzit cã dregãtorii bãtrâni sunt singurii care considerã bãutura noastrã o primejdie pentru împãrãţia lor. Nu-i nimic, vor muri de bãtrâneţe, unul câte unul.

Încetul cu încetul, dezmãţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregãtori, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebuit sã îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngãduitoare ale pãrinţilor lor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împãratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumãtate din dregãtori cumpãrau licoarea în cantitãţi tot mai mari. Victoria pe care o prevãzuse vrãjitorul pãrea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împãratul Apusului era convins cã nimic nu îi va putea sta împotrivã…

Fiul Împãratului Rãsãritului a anunţat cã vrea sã îşi aleagã mireasã. Ca de fiecare datã, sfetnicii care aveau fete de mãritat aşteptaserã cu sufletul la gurã acest moment. Fiecare îşi dorea sã se înrudeascã cu împãratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe cã se cautã “cea mai frumoasã şi cea mai înţeleaptã fatã” pentru fiul împãratului. Acesta avea o zi întreagã timp sã îşi aleagã fata cãreia sã îi dãruiascã inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndatã ce împãrãteasa aducea pe lume un fiu, dregãtorii şi soţiile lor sã se grãbeascã sã mai facã copii, pânã ce aveau o fatã care ar fi putut deveni viitoarea împãrãteasã. Numai dregãtorii foarte bãtrâni erau lipsiţi de aceastã ocazie. Ceilalţi erau mândri cã fiicele lor aveau şansa de a fi luate în cãsãtorie de prinţ.

De data aceasta mesajul solilor trimişi sã vesteascã alegerea miresei era puţin schimbat: „Tânãrul prinţ cautã cea mai frumoasã şi cea mai înţeleaptã fecioarã, pentru a o lua de soţie…” Pe vremea când împãratul fusese tânãr toate fetele nemãritate erau fecioare, acum însã lucrurile se schimbaserã. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregãtori, în care vinul fermecat era stãpân. Fetele care, convinse cã fecioria nu mai are nici o valoare, trãiserã în desfrâu plângeau cu disperare. Tânãrul prinţ era atât de frumos…

A venit şi ospãţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un numãr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai câteva fete veniserã îmbrãcate în alb… Celelalte îşi pierduserã fecioria, cu sau fãrã voia pãrinţilor lor. Dar nici ele nu renunţaserã la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau cã prinţul se va rãzgândi, cã nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi cã va mai organiza încã un ospãţ… Aşteptau cu inima strânsã ca prinţul sã se rãzgândeascã şi sã le dea tuturor fetelor şansa de a fi alese. Dar aşteptarea lor a fost zadarnicã. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasã şi foarte înţeleaptã. Prinţul nu a şovãit şi i-a cerut mâna.

Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregãtorilor fãcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau cã au urmat pilda pãrinţilor lor şi au trãit în dezmãţ. Altele, care avuseserã o creştere bunã, regretau amarnic cã nu şi-au ascultat pãrinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise sã fie admiratã de prinţ, chiar şi numai pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuit sã fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregãtor. Chiar dacã alta ar fi fost aleasa… Însã de data aceasta cele mai multe fete fuseserã lipsite de o asemenea cinste. Şi ruşinea le apãsa sufletele.

A venit şi nunta împãratului. Mirii strãluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospãţului, spre surprinderea tuturor, bãtrânul împãrat a spus:

- Am vãzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în împãrãţia noastrã. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama cã nu am fãcut bine cã i-am primit pe neguţãtorii aceia la noi. Îmi dau seama cã am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lãsa pe el sã conducã. De azi, mã retrag de la conducerea împãrãţiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncã este aceasta: falşii filosofi, învãţãtorii desfrâului şi toţi negustorii vinului fermecat sã fie goniţi de aici şi toatã bãutura lor sã fie aruncatã. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.

Hotãrârea împãratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici mãcar tânãrul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar cuvântul împãratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împãrãţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împãratului Apusului. Şi a vrãjitorului care nu a mai apucat sã ajungã mare sfetnic…

 

 

 

Anexe:

 

Katrina şi uraganul pãcatelor

 

 

Am citit un articol interesant, pe care vreau sã îl comentez în câteva rânduri. Este vorba de articolul Uraganul Katrina distruge oraşul New Orleans cu câteva zile înainte de festivalul homosexual „Decadenţa sudicã”.

“Philadelphia – Cu câteva zile înainte de «Decadenţa sudicã», un festival anual ce celebreazã homosexualitatea atrãgând zeci de mii de oameni în Cartierul Francez din New Orleans, uraganul Katrina distruge oraşul. «Decadenţa sudicã» are o istorie în a popula Cartierul Francez din oraşul New Orleans cu homosexuali beţi care se implicã în acte sexuale fãcute în public pe strãzi şi în baruri. Anul trecut, un pastor local a trimis o casetã video cu filmarea unui act sexual ce se petrecea în faţa poliţiei, primãriei, consiliului local şi a mass-mediei. Oficialii oraşului au ignorat pur şi simplu filmarea şi au continuat sã întâmpine şi sã cinsteascã sãrbãtoarea ca fiind un «eveniment excitant». Oricum, uraganul Katrina a oprit celebrarea anualã a pãcatului. Pe site-ul oficial «Decadenţa Sudicã» (www.southerndecadence.com) se declara cã evenimentul anual a adus «125.000 de petrecãreţi» în New Orleans anul trecut, crescând numãrul de petrecãreţi cu miile de la un an la altul şi cu peste 50.000 de petrecãreţi faţã de anul 1997. Anul acesta, a 34-a ediţie a «Decadenţei Sudice» a fost stabilitã între 31 august şi 5 septembrie 2005, dar datoritã inundaţiilor masive şi a pagubelor lãsate de uragan, Guvernatorul Louisianei Kathleen Blanco a ordonat tuturor cetãţenilor evacuarea oraşului. Ultimii trei primari ai oraşului New Orleans, respectiv Sidney Barthelomew, Marc H. Morial şi C. Ray Nagin au emis proclamãri oficiale privind urãrile de bun venit adresate vizitatorilor la «Decadenţa Sudicã». În plus, Consiliul Local al oraşului New Orleans a emis proclamãri în care a recunoscut sãrbãtorirea anualã a homosexualitãţii.

«Deşi pierderea de vieţi este profund dezolantã, aceastã acţiune a lui Dumnezeu a distrus un oraş rãu, neascultãtor» a afirmat directorul Organizaţiei Repent America, Michael Marcavage. De la Fetele Sãlbatice la Decadenţa Sudicã, New Orleans-ul a fost un oraş ce a avut uşile larg deschise pentru celebrarea publicã a pãcatului. În urma devastãrii, New Orleans-ul poate deveni un oraş plin de virtuţi», a continuat Michael Marcavage. New Orleans era de asemenea cunoscut pentru petrecerile Mardi Gras, unde mii de bãrbaţi beţi petreceau pe stradã schimbându-şi bijuteriile de plastic cu cele ale femeilor bete, astfel încât acestea din urmã sã-şi expunã sânii şi sã se angajeze în acte sexuale. Acest eveniment anual a îmbogãţit creaţia seriilor video «Fetele Sãlbatice». În plus, statul Louisiana are un total de 10 clinici unde se practicã avortul, jumãtate din ele aflându-se în New Orleans; în aceste clinici pruncii au fost omorâţi de mâinile medicilor care practicã avortul[64]. În plus, New Orleans-ul a fost întotdeauna cunoscut ca una din «capitalele crimei» din lume, cu o ratã de 10 ori mai mare decât media naţionalã.

«Trebuie sã-i ajutãm şi sã ne rugãm pentru cei care au fost afectaţi de acest dezastru, dar sã nu uitãm cã cetãţenii New Orleans-ului au tolerat şi au urat bun venit rãutãţii în oraşul lor pentru un timp atât de lung», a afirmat Marcavage. «Fie ca aceastã acţiune a lui Dumnezeu sã ne facã pe toţi sã ne gândim la ceea ce tolerãm în perimetrul oraşului nostru şi sã ne aducã smeriţi înaintea tronului Atotputernicului Dumnezeu», a concluzionat Marcavage»“[65].

Rândurile m-au uluit… Mi se pãrea cã citesc literaturã SF…[66] M-am gândit cã totul este o simplã propagandã a unor sectanţi speriaţi de avalanşa desfrâului în America. Dar nu, dupã ce am citit şi alte materiale, m-am convins cã Decadenţa Sudicã e o realitate. Ciudat, dacã în prezentarea festivalului din 2003 am gãsit precizarea “No Public Sex or Urination Allowed”, în anul urmãtor o astfel de precizare lipsea. Şi e clar cã la un spectacol cultural nimeni nu se gândeşte sã precizeze cã urinatul sau sexul în public sunt interzise…

Îmi dau seama cã şi dacã primãria ar fi interzis sexul în public, totuşi astfel de scene nu puteau sã nu aibã loc la o manifestare atât de fierbinte. Şi totuşi, oare cum de au fost permise şi încurajate astfel de petreceri dezmãţate? Rãspunsul nu este greu de dat. Banii vorbesc…[67] Şi au un glas foarte plãcut, mai plãcut decât al arginţilor pe care Iuda i-a aruncat în templu (dupã ce îi primise ca preţ pentru vinderea lui Hristos): dacã în anul 1997 au fost peste 50.000 de membri, impactul economic a fost de 25 de milioane de dolari, în anul 2000 – la aproximativ 91.000 de participanţi, impactul economic a fost de 72 de milioane de dolari, iar la ultima ediţie a festivalului, cea din 2004[68], la aproximativ 125.000 de participanţi, impactul economic a fost de 100 de milioane de dolari[69].

Nu e greu de înţeles de ce, atunci când e vorba de o creştere economicã atât de importantã, unii dregãtori nu ţin seama de sãnãtatea moralã a cetãţenilor. Numai cã astfel de manifestãri ne duc cu gândul la orgiile din Antichitate…

Îmi vine în minte rugãciunea fierbinte a Psalmistului: Scoalã-Te, Dumnezeule, apãrã pricina Ta; adu-Ţi aminte de ocara de fiecare zi, cu care Te necinsteşte cel fãrã de minte. Nu uita strigãtul vrãjmaşilor Tãi! Rãzvrãtirea celor ce Te urãsc pe Tine se urcã pururea spre Tine (Ps. 73, 23-24).

*

În articolul Congresul SUA ancheteazã cazul “Katrina”[70], aflãm care au fost roadele materiale ale Katrinei: „Dupã cum a afirmat un înalt responsabil cu securitatea internã din Louisiana, per total Katrina a provocat pagube de peste 100 de miliarde de dolari. La rândul sãu, preşedintele unei comisii bugetare, Thad Cochran, a dezvãluit cã operaţiunile de salvare dupã trecerea ciclonului Katrina costã bugetul SUA un miliard de dolari pe zi…”.

 

 

 

Literatura “dospitã”

în mileniul trei…

 

 

În articolul Literatura românã şi obscenitatea, Bogdan Perdivara observa cã “noul val al literaturii române trateazã fãrã complex sexul şi «cuvintele tari»… Cu un bogat trecut istoric, acuzaţiile de pornografie, obscenitate şi imoralitate se mai aduc încã în România secolului XXI. Nu numai pentru «scene fierbinţi», ci, pur şi simplu, pentru uzul unor cuvinte tari sau pentru exhibarea unor atitudini «nepotrivite».

«Acuzele cu obscenitatea şi pornografia sunt fãcute la modul diletant, de foarte puţine ori fiind argumentate cu text propriu-zis», susţine prozatorul Ionuţ Chiva, unul dintre cei acuzaţi de pornografie. «O altã prostie este cã aceşti adversari (ai tinerei generaţii[71]) se bazeazã în ceea ce susţin pe folosirea cuvintelor ‘cu patru litere’ care pot fi gãsite nu numai în cãrţi, ci mai peste tot în jurul nostru. Pentru mine, obscenã e o carte proastã. E şi o nepotrivire de formaţie culturalã între cãrţile analizate şi comentatori».

Deşi se ştie cã Eminescu a produs poezie şi prozã licenţioasã, acest lucru a fost, de multe ori, trecut sub tãcere de comentatorii sãi, iar cuvintele care nu au convenit au fost scoase sau prescurtate. Puţini dintre cititorii lui Creangã ştiau, înainte de 1989, cã acesta este şi autorul unor povestiri erotice… La apariţia «Florilor de mucegai», Tudor Arghezi a fost şi el acuzat de pornografie, iar suprarealistul Geo Bogza a ajuns sã facã închisoare pe motiv de literaturã obscenã”[72].

Exemplele literare pe care le citeazã autorul articolului sunt prea vulgare pentru a putea fi reproduse fãrã a produce smintealã…

Ce e de spus? Ar trebui oare ca ierarhia Bisericii sã se implice într-o acţiune de cenzurare a operelor literare?

Nu sunt de aceastã pãrere. Cred cã modul în care s-a reacţionat la punerea în scenã a blasfemiatoarei piese “Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi – când mai mulţi clerici au vrut sã opreascã prezentarea piesei – aratã cã nu înţelegem destul de bine spaţiul în care ne aflãm…

Marian Popescu observa: “Pãrerea acuzatorilor a fost şi este cã piesa e o blasfemie. Î.P.S. Teoctist afirmã cã «şi cineva, dacã scrie despre Bisericã sau despre Evanghelie sau chiar o piesã literarã precum Evangheliştii, aduce fãrã sã-şi dea seama o jignire Bisericii, învãţãturii creştine»… S-a discutat adesea, la noi, despre rolul BOR în perioada comunistã, de pildã, şi nu ştiu ca BOR sã fi manifestat o atitudine tot atât de puternicã faţã de ravagiile produse de comunism sub aspectul religiei creştine, a practicãrii ei în România, aşa cum o face acum faţã de o... piesã de teatru reprezentatã pe scenã! E un subiect extrem de sensibil, desigur, tot astfel cum e şi acela al puterii credinţei ortodoxe în societatea româneascã de azi”[73].

Mi se pare cã observaţia jurnalistului este interesantã: cum de Biserica dovedeşte un rãspuns atât de ferm faţã de punerea în scenã a unei piese de teatru, în timp ce faţã de alte provocãri – cum a fost cea comunistã – rãspunsul nu a fost la fel de prompt?[74]

Şi totuşi, faţã de comunism Biserica a reacţionat şi mai ferm. Nu atât la nivel ierarhic – cãci am avut şi episcopi mãrturisitori –, cât la nivelul preoţilor şi al credincioşilor. Am avut mulţi mucenici, care acum prãznuiesc biruinţa lor în Împãrãţia Cerurilor. Ar trebui ca duhul lor sã fie viu în inimile noastre. Ar trebui ca în faţa noilor provocãri – culturale, politice, spirituale – sã rãspundem cu acelaşi curaj, cu aceeaşi iubire pentru Hristos – Adevãrul, pentru Adevãrul care ne face vii.

Pãrintele Dumitru Stãniloae a spus odatã: “Nu mã bucur când vãd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le condamnã. Ar trebui sã fie mai prezentã...”[75]

Cred cã vorbele sale trebuie generalizate: Nu mã bucur când vãd atâtea forme de atac împotriva învãţãturii Bisericii cãrora nu le rãspunde nimeni. Biserica ar trebui sã fie mai prezentã...

Eu unul mã bucur cã patriarhul, unii episcopi, preoţi şi intelectuali români au luat poziţie faţã de piesa Alinei Mungiu-Pippidi. M-aş bucura sã ia poziţii asemãnãtoare privitoare faţã de toate provocãrile la care este expusã Ortodoxia.

Cred cã piesa Evangheliştii sau romanele obscene se aflã printre duşmanii cei mai puţin periculoşi ai Bisericii lui Hristos. Sunt ca şi câinii care latrã, dar nu muşcã.

Mi se par mult mai periculoase însã toate aşa-zisele produse culturale în care Hristos nu este negat fãţiş, în care eroticul nu agaseazã, dar prin care mesajele anticreştine prin care suntem fãcuţi robi patimilor ajung în inimile noastre. Consider cã „subcultura” telenovelelor, a reclamelor şi a şlagãrelor care mustesc de erotism ilustreazã cât se poate de bine afirmaţia mea…

Dacã ar fi sã privim vremea noastrã ca o arenã de luptã între slujitorii lui Hristos şi duşmanii acestora, cred cã “detaşamente” precum cel din care face parte piesa Evangheliştii nu au alt rol decât sã facã zgomot, captând atenţia apologeţilor creştini, împiedicându-i sã vadã cum trupe mult mai numeroase şi mai bine pregãtite mãrşãluiesc în tãcere spre alte poziţii strategice.

Cred cã cea mai mare plagã a culturii contemporane este faptul cã propovãduieşte o lume din care Hristos este absent. Intelectualii strãini de viaţa în Bisericã ne învaţã sã trãim ca şi cum Hristos ar fi fost un simplu înţelept, o figurã pacifistã ale cãrei teorii au expirat…

Cel mai clar diagnostic al acestei culturi anticreştine l-a dat Cuviosul Iustin Popovici: „Arianismul nu a fost înmormântat încã; astãzi el este mai la modã şi mai rãspândit decât oricând. E rãspândit ca un adevãrat suflet în trupul Europei contemporane. [Iatã o declaraţie a doamnei Pippidi care confirmã afirmaţia pãrintelui Iustin: “Cred ca în Evanghelia coptã a lui Toma, aia în care Iisus nu face nici o minune[76], e un simplu predicator genial şi neînţeles…”[77]] Dacã priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi gãsi ascuns arianismul: toate se rezumã aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. (...) Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri?...”[78]

Rãspunsul e simplu: acest arianism îl cunoaştem toţi. Pe aceşti elevaţi urmaşi ai lui Arie îi cunoaştem toţi. Întrebarea este: suntem oare în stare sã îi descoperim şi pe urmaşii Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, care l-a pãlmuit pe Arie? E de datoria noastrã sã îi descoperim, sã îi cunoaştem şi sã îi iubim… Ei ne vor învãţa cum trebuie sã privim pleiada de cãrţi anticreştine: şi literatura obscenã, şi literatura ereticã (din care fac parte piesa “Evangheliştii”, cartea lui Dan Brown despre codul lui Da Vinci etc.).

 

 

 

Un parastas

pentru filmele clasice…

 

 

Luni de zile m-am gândit cum sã tratez în câteva pagini subiectul manipulãrii mediatice prin filme şi emisiuni de televiziune. Şi iatã cã am citit de curând o ştire care poate fi mai de folos decât un întreg studiu plictisitor…

“«De data aceasta, Hollywood-ul a mers prea departe», a declarat Stephen Bennett, realizator de emisiuni la un post de radio american pro-viaţã, dupã ce filmul Brokeback Mountain a primit patru premii Globul de Aur. Filmul urmãreşte povestea a doi cowboy homosexuali din anii ’60 care încearcã sã se detaşeze de barierele sociale care le împiedicã dezvoltarea relaţiei. «Când producãtorii scot în faţã filme anti-familie cu scene sexuale explicite şi care promoveazã homosexualitatea, sau orice altã formã de imoralitate sexualã, clasa de mijloc americanã şi conservatorii ar trebui sã se mobilizeze mai eficient în a protesta împotriva acestor atacuri la adresa moralei. Hollywood-ul nu mai are nici un fel de respect faţã de moralã. Eu cred cã anul 2006 va fi cunoscut drept Anul homosexualilor la Hollywood. Cu producţii foarte premiate şi apreciate, precum Brokeback Mountain, TransΑmerica şi Capote, este destul de clar cã Hollywood-ul s-a angajat într-o adevãratã misiune de a homosexualiza America», a adãugat domnul Bennett, care el însuşi a fost homosexual. Doamna doctor Janice Shaw Crouse, de la organizaţia Concerned Women for America, a comentat şi ea pe acest subiect: «Elitele din mass-media au dovedit cã proiectele lor sunt mai importante decât profitul. Cele trei filme Capote, TransAmerica şi Brokeback Mountain nu sunt un succes de box office. Iar dacã americanii nu se uitã la aceste filme, de ce sunt premiate?»“ [79]

Recunosc cã am vãzut şi eu câteva filme în care personajele homosexuale erau atât de simpatice, încât uitasem aproape cã starea de homosexualitate e o stare de pãcat. Am simţit aceastã manipulare pe propria piele…

Şi de aceea nu am dreptul sã tac… Atunci când Biserica dã un rãspuns întârziat, este acuzatã cã este anacronicã. Poziţia ei este ironizatã, chiar dacã ironiile nu pot acoperi adevãrul mãrturisit de Bisericã. Aşa cã, fiind mãdular al Bisericii, cred cã este momentul sã îmi exprim acum, nu peste zece ani, protestul faţã de faptul cã Hollywood-ul duce o luptã fãţişã împotriva familiei…

(Nu este Hollywood-ul singurul adversar al moralei creştine. În egalã mãsurã presa promoveazã invitaţiile la o viaţã de pãcat… Şi, dacã s-ar apuca cineva sã enumere factorii care lovesc în tradiţiile creştine, lista ar fi mare.)

Dupã ce luni de zile mã gândisem sã scriu despre filmele de dragoste cu scene erotice în care eroii principali sunt un tânãr şi o tânãrã, filme care modeleazã prieteniile dintre tineri, întinându-le, vãd încã o datã cã presiunea mediaticã a trecut la niveluri mult mai grosiere…

Îmi aduc aminte cu tristeţe o glumã:

“La o şcoalã profesoara îi pune pe elevi sã scrie un text despre un film de dragoste. Elevii întreabã:

- Dragoste bãrbat-bãrbat?

Profesoara, oripilatã, rãspunde negativ.

- Dragoste femeie-femeie?

Şi de aceastã datã rãspunsul profesoarei este negativ. Elevii, miraţi, o întreabã:

- Dar despre ce fel de dragoste vreţi?

- Despre dragostea dintre un bãrbat şi o femeie…

La care un elev, mai iute la minte, completeazã:

- Ahaaa, vreţi un film istoric…”

Poveştile de dragoste dintre un bãrbat şi o femeie încep sã parã depãşite… Oricât de depãşitã ar fi însã perspectiva tradiţionalistã, totuşi este singura întemeiatã în adevãr…

Da, creştinii par ultimii mohicani decimaţi de invadatorii iubitori de pãcat. Atmosfera este tensionatã. Dar în aceastã atmosferã se simte şi mai bine puterea cuvintelor cuvioşilor purtãtori de Dumnezeu ai zilelor noastre. Pãrintele Arsenie Papacioc mi-a spus odatã un cuvânt scos parcã din Pateric, care mi-a rãmas în suflet: „Şi când suntem singuri, suntem prea mulţi…” Adicã, oricât de puţini am fi, nu trebuie sã cãdem în deznãdejde, pentru cã Hristos este alãturi de noi. Şi va fi, pânã la sfârşit…

 

 

 

Tantra, sectele şi erosul

 

 

Întrebare: “Aţi spus la conferinţa din Arad cã din punct de vedere creştin Tantra Yoga e rea şi cã maestrul de yoga Gregorian Bivolaru e o persoanã care face mult rãu Bisericii. Dar, deşi poliţia românã spune cã e vinovat de multe fãrãdelegi, totuşi suedezii l-au considerat o personalitate prigonitã de statul român. Eu am primit pe e-mail unele aforisme de-ale lui Gregorian Bivolaru şi povestirea unei minuni. Nu vi se pare cã l-aţi judecat pripit? Poate cã la vârsta la care v-aţi lãsat de yoga nu eraţi în mãsurã sã vã înţelegeţi maestrul?

Iatã câteva dintre aforismele lui: «Iubirea trebuie întotdeauna sã se ofere şi nu sã fie luatã; ea trebuie înainte de toate sã fie liberã, pentru a nu se asemãna cu starea de sclavie. Atunci când nu au ceea ce iubesc, cei mai mulţi oameni se mulţumesc sã iubeascã ceea ce au. Dacã nu am avea deloc defecte, nu am simţi o aşa de mare plãcere perversã sã le remarcãm la ceilalţi. Faptul cã noi remarcãm la ceilalţi defectele indicã atunci cã în fiinţa noastrã se declanşeazã o stranie stare de rezonanţã cu ceea ce deja existã în noi. Atunci când încetãm sã ne mai minunãm, noi începem astfel sã nu mai credem în forţa cea tainicã a vieţii. Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcã pentru a ieşi din singurãtatea fiinţei sale lãuntrice. Dragostea adevãratã şi transfiguratoare îl face pe om un veşnic poet extaziat. Sã nu se creadã iubit nimeni dintre cei care niciodatã n-au iubit pe nimeni. Dacã cu adevãrat iubim, dragostea va chema într-ajutor pe vreunul dintre semenii ei: generozitatea, transfigurarea, bunãtatea, inteligenţa… Nimeni, nici însuşi destinul nu va ataca cu inima uşoarã o pasiune înãlţãtoare».

Şi minunea: „Prima trãire paranormalã referitoare la Grieg a avut loc la vârsta de 10 ani (acum 20 de ani) când, fiind foarte bolnav, am intrat în comã. Am ajuns atunci în faţa unor entitãţi subtile pe care le-am rugat sã mã lase sã revin la viaţã, dar ele mi-au spus cã «nu mai existã medicamente» pentru mine. Atunci mi-a apãrut Grieg înconjurat de o luminã alb-strãlucitoare şi mi-a întins mâna. Apoi am revenit la viaţã, spre mirarea tuturor. Ulterior am trãit stãri de intuiţie extraordinarã, de genialitate, mi s-au trezit anumite capacitãţi bioenergetice şi nu am mai fost bolnav niciodatã. Am avut o evoluţie socialã şi intelectualã fulminantã.

Cu un an înainte sã vin la cursul de YOGA l-am visat din nou pe Grieg. M-a sfãtuit sã nu mai mãnânc carne, sã fac dragoste fãrã sã ejaculez («cu continenţã», cum aveam sã aflu mai târziu) şi sã mã rog în fiecare duminicã întreaga zi. Am respectat întru totul cele spuse de el şi o minunatã femeie a apãrut în viaţa mea. Era la cursul de YOGA, dar temându-se cã nu voi înţelege anumite aspecte spirituale, evita sã discute despre acestea. Am aflat cã pleca în tabãra yoghinã de la Herculane şi am rugat-o sã merg şi eu cu ea, dar în afara taberei.

În ziua în care urma sã aibã loc prima spiralã urmatã de Inducţia Stãrii de Eliberare prin Miracol Divin de la acest curs, l-am visat pe Grieg care mi-a spus: «Sunt la Hotelul Roman, la etajul 5. Nu sunt un înger, te aştept!».

A doua zi urma sã-mi susţin teza de doctorat. Toatã ziua m-am gândit la acel vis; nu ştiam nimic de la iubita mea nici despre Grieg, nici despre spiralã. Nimic. În faţa agenţiei de bilete am hotãrât sã-mi ascult inima şi sã merg la Hotelul Roman. Pe holul de la etajul 5 s-a auzit o voce: «Sã vinã Adrian!». Astfel am ajuns sã-l cunosc pe Grieg şi am participat pentru prima datã la o spiralã YANG.

Experienţe paranormale cu Grieg am mai avut; relevantã o consider pe cea din toamna anului 2002 când am vãzut imaginea lui Grieg în genunchi în faţa Tronurilor Cereşti ale lui Dumnezeu, rugându-se ca aceastã ţarã sã fie cruţatã de cutremur. Doar în ultima clipã, la ora 4:00 dimineaţa, Dumnezeu s-a îndurat şi România a fost salvatã”.

 

Ca sã nu fiu acuzat cã sunt pãrtinitor, voi cita prezentarea pãrintelui Dan Bãdulescu, unul dintre cei mai buni sectologi din România:

“Ca şi marea majoritate a instructorilor de yoga români, G. Bivolaru a fost un diletant autodidact. În afara carenţelor elementare de stãpânire competentã a domeniului, s-a remarcat prin faptul de a fi stãpânit de patima desfrânãrii, ajungând pânã la a fi arestat de mai multe ori şi condamnat pentru rãspândirea de materiale pornografice.

S-a ajuns şi pânã acolo ca împricinatul sã fie supus unui consult psihiatric de specialitate, care a ajuns la concluzia cã «pacientul prezintã, în momentul examinãrii, dezvoltare paranoicã a personalitãţii cu elemente obsesivo-fobice pe fond psihopat schizoid»[80]. Medicii legişti au fãcut şi o propunere cãtre instanţã: «Considerãm cã numitul prezintã un grad mare de periculozitate socialã şi proliferarea unor practici aberante cu caracter sexual, fapt pentru care apreciem cã discernãmântul este pierdut în raport cu fapta pentru care este cercetat şi recomandãm aplicarea mãsurilor de siguranţã medicalã…».

«Idei interpretative de persecuţie, idei dominante cu caracter mistic, idei obsesivo-fobice cu caracter mistico-religios şi erotic, preocupãri erotice exagerate, nemotivate afectiv. Instabil în timpul discuţiei, (...) capacitate de sintezã şi abstractizare diminuatã. Afectivitate - instabil, irascibil, revendicativ»“[81].

Şi acum sã îmi spun pãrerea…

Aforismele mi se par foarte frumoase… „Iubirea trebuie întotdeauna sã se ofere şi nu sã fie luatã; ea trebuie înainte de toate sã fie liberã, pentru a nu se asemãna cu starea de sclavie”. Aur, nimic de zis… Parcã ar fi citate din învãţãturile pãrintelui Paisie Aghioritul.

Iar minunea cu ieşirea copilului din comã, ca spectaculozitate, pare luatã din minunile aceluiaşi pãrinte Paisie. Ca şi întâlnirea fixatã în mod paranormal. Şi totuşi, ca fost yoghin trecut la Ortodoxie, dau mãrturie cã astfel de minuni sunt înşelãtoare. Cine citeşte cartea lui Dionysios Farasiotis Marii iniţiaţi ai Indiei şi pãrintele Paisie va gãsi relatarea multor “minuni mincinoase” similare, fãcute de marii guru contemporani, dar şi relatarea biruinţei puterii lui Hristos…

Minuni multe au fãcut şi yoghinii, a fãcut şi pãrintele Paisie. Dar cele douã cãi spirituale nu puteau fi în acelaşi timp adevãrate. Pe de o parte, yoghinii, cu învãţãturile lor idolatre, pe de altã parte, pãrintele Paisie, cu învãţãtura lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu…

Putem face o comparaţie cu spaţiul românesc: Bivolaru a fãcut minuni, minuni a fãcut şi pãrintele Cleopa. Dar pãrintele Cleopa spunea cu toatã convingerea cã toate minunile fãcute de yoghini sunt drãceşti, cã yoghinii sunt slugi ale diavolului care vor sã tragã lumea în iad. Cui sã îi dãm dreptate, pãrintelui Cleopa care a dus o viaţã de post, de rugãciune, de nevoinţã, de sfinţenie, sau lui Bivolaru care merge pe calea tantricã?

“Dar ce este Tantra?” ar putea întreba un cititor…

Vorbind despre tantrism, marele istoric al religiilor Mircea Eliade spunea: „Maithuna (actul sexual tantric) este practicatã şi ca ritual concret. Din însuşi faptul cã nu mai este vorba de un act profan, ci de un rit, cã partenerii nu mai sunt fiinţe omeneşti, ci sunt «detaşaţi» asemenea zeilor, împreunarea sexualã nu mai participã la nivelul karmic (potrivit legii karmei, orice faptã, bunã sau rea, îşi are plata ei – n.n.). Textele tantrice repetã adesea aceastã sentinţã: «prin aceleaşi fapte pentru care pe unii oameni îi mistuie flãcãrile iadului timp de milioane de ani, yoghinul dobândeşte mântuirea veşnicã»”[82].

Cel mai scurt rezumat al prezentãrii fãcute de Eliade este: „Tantra – mântuirea prin ritul sexual”. Ca sã vedem cât de compatibilã este Tantra cu învãţãtura lui Hristos voi reproduce o povestire tantricã:

“Înţeleptul Vasistha, fiul lui Brahma, se duce sã-l întrebe pe Vişnu, sub înfãţişarea lui Budha, despre riturile zeiţei Tara: «El pãtrunde în marea ţarã China şi-l zãreşte pe Budha înconjurat de o mie de amante în extaz erotic. Surpriza înţeleptului frizeazã scandalul. «Iatã nişte practici contrare Vedelor!», strigã el. O voce din spaţiu îi îndreaptã greşeala: “Dacã doreşti, spune vocea, sã câştigi favoarea Tarei, atunci trebuie sã mã adori cu aceste practici chinezeşti!”. El se apropie de Budha şi culege de pe buzele sale aceastã lecţie neaşteptatã: «Femeile sunt zeii, femeile sunt viaţa, femeile sunt podoaba. Cu gândul sã fii totdeauna printre femei»“[83].

Şi Eliade continuã: „O datã cu vişnuismul sub forma sa krişnaitã, dragostea (prema) este chematã sã joace rolul capital. Este vorba mai ales de o dragoste adulterã, de parakiya rati, «femeia altuia»; în faimoasele Cursuri de dragoste din Bengal se organizau dispute între susţinãtorii vişnuiţi ai parakiyei şi cei ai dragostei conjugale, svakiya, iar aceştia din urmã erau întotdeauna înfrânţi. Dragostea exemplarã rãmânea cea care o lega pe Radha de Krishna: dragoste secretã, nelegitimã, «antisocialã», simbolizând ruptura pe care o impune orice experienţã religioasã autenticã. Vom remarca faptul cã simbolismul conjugal al misticii creştine, unde Christ ţine locul soţului, nu subliniazã îndeajuns, în ochii unui hindus, pãrãsirea tuturor valorilor sociale şi morale pe care o presupune dragostea misticã”[84].

Îmi permit sã fac o parantezã: faptul cã aici perspectiva creştinã este prezentatã ca fiind inferioarã erotismului tantric nu este o simplã observaţie a unui istoric al religiilor. La Eliade pare a fi o convingere: “Eu protestez împotriva acelora care considerã cã tendinţa spre sexualitate şi orgie a tinerilor hippy face parte din mişcarea de eliberare sexualã ce are loc în întreaga lume. În cazul lor, e vorba mai ales de ceea ce s-ar putea numi nuditatea paradisiacã şi unirea sexualã înţeleasã ca ritual. Ei au descoperit sensul profund, religios al vieţii. În urma acestei experienţe, s-au descãtuşat de toate superstiţiile religioase, filosofice şi sociologice. Sunt liberi. Au regãsit dimensiunea sacralitãţii cosmice, experienţa de mult tãgãduitã, de pe vremea Vechiului Testament”[85]. Cu alte cuvinte, “marele Eliade” prefera dragostea adulterã dragostei conjugale…[86]

Din aceeaşi perspectivã, Octavian Sãrbãtoare prezenta foloasele pe care le-am putea trage din importarea tantrismului: „Budhismul pe de altã parte are o ramurã tipicã tantricã cunoscutã sub numele de Vajrayana. Acest budhism tantric este practicat încã în Tibet, dar şi în Nepal şi India. Considerând spaţiul spiritual-cultural românesc, ideea de a considera sexualitatea ca o cale spiritualã pare natural de a se înfiripa şi în România. Temperamentul devoţional al românilor îi plaseazã natural în a se apropia cu sinceritate de un fenomen care în istorie este clar documentat şi în unele pãrţi ale lumii practicat extensiv. Se pune întrebarea: de ce pânã acum Tantra nu a fost pe agenda de lucru a românilor? Se poate rãspunde: simplu, pentru cã Tantra ca expresie necesitã libertate, iar românii din pãcate în istorie au fost dominaţi de alte popoare şi asupriţi interior de dictatori. Cu alte cuvinte istoria a împiedicat dezvoltarea unei spiritualitãţi care foloseşte sexualitatea ca metodã de iluminare. Privind cu onestitate felul de comportare al românilor, îi gãsim pe unii cu mult suflet, pasionaţi, cu cãldurã şi dorinţa de a trãi viaţa din plin. Aceste caracteristici sunt esenţiale când analizam calitãţile unui aspirant pe calea spiritualã tantricã”[87].

Privit din perspectivã creştinã, tantrismul nu este o “metodã de iluminare”, ci este o înşelare drãceascã. Sexualitatea aceasta extraconjugalã, oricât ar fi de “elevatã” prin continenţã, tot curvie este.

Sã citim împreunã visul din relatarea pe care mi-ai trimis-o: “l-am visat din nou pe Grieg. M-a sfãtuit sã nu mai mãnânc carne, sã fac dragoste fãrã sã ejaculez («cu continenţã», cum aveam sã aflu mai târziu) şi sã mã rog în fiecare duminicã întreaga zi. Am respectat întru totul cele spuse de el şi o minunatã femeie a apãrut în viaţa mea. Era la cursul de YOGA…”

Un tânãr e sfãtuit de Grieg în vis sã facã dragoste fãrã sã ejaculeze, sã nu mãnânce carne şi sã se roage duminica. Putea fi visul acesta de la Dumnezeu sau nu? Nu, nu putea fi. Pentru cã oricât de bunã ar fi rugãciunea de duminicã, oricât de bun ar fi postul (doar existã şi mireni care au binecuvântare de la duhovnic sã renunţe la carne), totuşi sfatul cu „fãcutul de dragoste” nu putea veni de la Dumnezeu. Hristos a spus clar: Aţi auzit cã s-a zis celor de demult: „Sã nu sãvârşeşti adulter”. Eu însã vã spun vouã: Cã oricine se uitã la femeie, poftind-o, a şi sãvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacã ochiul tãu cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncã-l de la tine, cãci mai de folos îţi este sã piarã unul din mãdularele tale, decât tot trupul sã fie aruncat în gheenã. Şi dacã mâna ta cea dreaptã te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncã de la tine, cãci mai de folos îţi este sã piarã unul din mãdularele tale, decât tot trupul tãu sã fie aruncat în gheenã (Matei 5, 27-30).

Ştiu – ca fost tantric – cã tantricii sunt întru totul de acord cu aceste cuvinte ale lui Hristos, pe care Îl considerã un mare iniţiat, un avatar, o mare conştiinţã cosmicã. Numai cã ei le înţeleg denaturat, ei spun cã e pãcat sã te uiţi cu poftã, sã faci dragoste cu poftã… Tantricii considerã cã dacã renunţã la orgasm fac totul spiritualizat, fãrã pic de patimã… Numai cã învãţãtura Sfinţilor Pãrinţi aratã cã orice act sexual fãcut în afara vieţii conjugale este pãcat. Orice ar spune maeştrii tantrici, dupã învãţãtura lui Hristos, renunţarea la orgasmul clasic nu aduce o sfinţire a actului sexual. Desfrâul tot desfrâu rãmâne…

*

Un cititor: “Poate cã ar fi potrivit sã amintiţi aici şi motivele pentru care lumea intrã în astfel de grupãri sectante cu tentã sexualã… Şi ce putem face pentru a-i rupe pe prietenii noştri de ele”.

Aş împãrţi în douã categorii pe cei care se apucã de Tantra Yoga: unii sunt oameni care se aflã într-o cãutare spiritualã foarte serioasã, care au fost decepţionaţi de viaţa spiritualã pe care au aflat-o în Bisericã şi care şi-au dorit ceva mai înalt. A doua categorie este a celor care, iubitori de patimi, şi-au dat seama cã cea mai bunã cale de a se destrãbãla este de a practica acest sex iluminator… E cel mai simplu mijloc de a gãsi parteneri sau partenere care vor sã se “dãruiascã” fãrã sã ţinã seama de nici o moralã… Despre a doua categorie nu cred cã are rost sã scriu prea mult, sunt oameni care ar accepta orice teorii spirituale numai pentru a-şi satisface poftele trupeşti…

(Aş face o singurã parantezã: nu numai grupãrile tantrice îşi ademenesc discipolii prin oferta sexualã. Existã şi câteva grupãri pseudo-creştine care folosesc aceeaşi tehnicã. În România este cunoscutã gruparea Martinelli, Copiii lui Dumnezeu sau Familia, care se prezintã ca fiind creştinã. Se trece cu vederea perioada de glorie a sectei, când se practica misionarismul prin sex… “Berg a cerut tuturor femeilor membre sã înceapã «pescuitul prin flirt»[88], care însemna acordarea de favoruri sexuale atât pentru câştigarea de noi membri, cât şi pentru obţinerea bunãvoinţei funcţionarilor guvernamentali din diferite ţãri. În epistolele sale, foarte explicite din punct de vedere sexual, Berg pretindea cã Dumnezeu a sfinţit de acum adulterul şi curvia (!!) cu condiţia «sã fie sãvârşite în dragoste»[89] şi “pentru slava lui Dumnezeu»[90]. Un frate de credinţã dezamãgit de familia lui putea gãsi consolare (sexualã) în Familia lui Berg, totul sãvârşindu-se desigur din «dorinţa de ajutorare şi din dragoste de aproapele». Berg îşi instruia adepţii cum sã procedeze cu “pescuitul prin flirt» şi cum sã cearã cadouri bãneşti. Curând, zeci de membre ale Copiilor lui Dumnezeu au devenit în mod fãţiş prostituate, ducând la infectarea a sute de oameni cu boli venerice…”[91])

Prima categorie – a cãutãtorilor sinceri – meritã însã multã atenţie… Din ea fac parte şi oameni foarte sinceri… Care nu au venit la yoga pentru sex, ci pentru a se apropia de Dumnezeu. Unii dintre ei, dupã luni sau ani de zile, renunţã. Pe alţii însã îi prinde diavolul în ghearele înşelãrii şi nu le mai dã drumul…

Totuşi, Dumnezeu poate face sã se rupã cele mai puternice lanţuri. Eu dau mãrturie încã o datã cã dacã maestrul meu de yoga mi-ar fi cerut sã mã arunc sub un tramvai, m-aş fi aruncat fãrã sã analizez cererea lui, ba aş fi fost chiar mândru cã sunt discipolul lui şi l-aş fi ascultat fãrã sã cârtesc. Nu mi-ar fi trecut vreodatã prin cap cã m-aş putea lãsa de yoga… Şi totuşi Dumnezeu m-a ajutat sã ajung creştin…

Cred cã rugãciunile care se fac pentru cei care sunt în rãtãcire îi pot ajuta foarte mult. Discuţiile, mai puţin, pentru cã din pãcate în polemicile dintre yoghini şi creştini cei din urmã rãmân în crizã de argumente. Şi nu pentru cã nu ar avea dreptate, ci pentru cã nu s-au ostenit, sau nu au avut timp, sã cunoascã mai bine învãţãturile Bisericii.

Ca fost yoghin spun însã cã nu au avut asupra mea nici un efect ameninţãrile cu iadul sau “predicile” sterile ale unor creştini. Dacã nu vom fi sfinţi prin faptele noastre, dacã vom fi sfinţi numai prin cuvinte, nu îi vom convinge sã vinã la bisericã.

Dar, dacã ei vor vedea cã inimile noastre sunt pline de pacea lui Hristos, dacã vor vedea cã – postind mai puţin decât ei, tãcând mai puţin decât ei, nevoindu-ne mai puţin decât ei – avem totuşi bucuria şi pacea pe care ei nu le pot dobândi, atunci ei înşişi vor veni sã ne cearã cuvinte… Vor veni sã ne întrebe despre Hristos… La fel cum o vor face şi alţi pãcãtoşi, fie cã sunt desfrânaţi, beţivi sau drogaţi, fie cã sunt oameni deznãdãjduiţi, bântuiţi de duhul sinuciderii…

 

 

 

Telepatie şi amor

 

 

Un student m-a întrebat: Între mine şi iubita mea existã o telepatie extraordinarã. De multe ori doar ne gândim unul la celãlalt şi ne întâlnim apoi în parc fãrã sã fi fixat vreo întâlnire. Oare asta nu aratã cã dragostea noastrã este atât de curatã încât nu e pãcat cã “o facem”? Altfel, de unde atâta energie spiritualã?

 

Întrucât oamenii care au parte de întâmplãri “speciale” nu ştiu sã le interpreteze cum trebuie, cred cã e potrivit sã îţi rãspund cu o întâmplare descrisã de Dionysios Farasiotis în cartea Marii iniţiaţi ai Indiei şi pãrintele Paisie.

“A doua întâmplare este legatã de o fatã care se îndrãgostise de mine şi mã urmãrea cu perseverenţã. Eu o alungam explicit, iar ea insista imperturbabil. Dupã nesfârşite tatonãri, s-a întors dezamãgitã în America, unde-şi fãcea studiile, aşa încât nu ne mai vãzusem de multe luni de zile. Îmi imaginam cã între timp se liniştise.

În acea perioadã îmi îndeplineam o parte din stagiul militar undeva în Evros; mi-am luat o permisie de trei zile şi am pornit spre Tesalonic, cu intenţia de a-mi vedea pãrinţii. Auzind cã şi bãtrânul Paisie se afla nu departe de oraş, am mers sã-l întâlnesc. Ne-am bucurat amândoi de regãsire, am avut o discuţie îndelungatã, la capãtul cãreia m-a îmbrãţişat şi m-am pregãtit de plecare. Dupã ce m-am îndepãrtat câţiva metri, bãtrânul m-a chemat înapoi, urmãrindu-mã foarte intens cu privirea. M-am apropiat de el, socotind cã vrea sã-mi spunã ceva, însã el m-a sãrutat… pe gât! O datã în partea dreaptã şi o datã în partea stângã, apoi m-a trimis la drum binecuvântându-mã.

M-am bucurat simţindu-i iarãşi dragostea neţãrmuritã, dar mã stãpânea şi un sentiment de uimire. Mi s-a pãrut ciudat sã mã sãrute pe gât.

În aceeaşi dupã-amiazã, pe când şedeam în casã, a sunat telefonul. Era tocmai acea fatã! Şi, pe deasupra, se afla în Tesalonic! Am fost surprins.

- Bine, dar cum ai ajuns aici? Nu erai în America?

- Am simţit cã zilele astea vei fi aici, aşa cã am luat ieri avionul şi am venit. Voiam sã te vãd.

Ce puteam sã-i rãspund? Venise din America sã mã vadã! Când ne-am întâlnit, mi-a mãrturisit cã avusese o stranie certitudine cã în acele zile mã va gãsi în oraş. Fusese sigurã de acest lucru, fãrã sã şi-l poatã explica nici ea.

Am stat apoi de vorbã pe îndelete, ne-am pornit pe glume şi pe râs şi încet-încet întâlnirea a cãpãtat o pronunţatã tentã eroticã. M-am strãduit din rãsputeri sã evit un asemenea deznodãmânt, însã eram atras de o forţã irezistibilã. Fata parcã era beatã. Îmi cãdea invariabil în braţe, o respingeam, mi se strecura din nou la piept…

De la un anumit moment, am început sã simt cã nu suntem singuri. Aveam şi… companie. Percepeam din nou prezenţa demonului. Fãrã sã o conştientizeze, fata se afla deja integral sub influenţa lui. Era într-o stare de surexcitare sexualã inimaginabilã. N-o mai vãzusem niciodatã aşa. Deşi simţeam limpede prezenţa demonicã şi eram agresat de aceleaşi imbolduri concupiscente, nu mã temeam. M-am smuls din încleştarea mâinilor ei şi am ieşit afarã din casã. Vãzând cã mã urmeazã, am dat înconjur automobilului. Ne despãrţea o distanţã de 5-6 metri. Brusc, am simţit o mânã uriaşã zgândãrindu-mi organele sexuale. O lascivitate irepresibilã m-a cuprins instantaneu. Îmi pierdusem controlul. Fata s-a apropiat şi s-a aruncat în braţele mele, începând sã mã sãrute. Eram paralizat. Cedasem lãuntric, spusesem «Da!». Simţeam demonul lângã noi sporindu-ne dorinţa, dar nu mã mai interesa. Mã predasem în stãpânirea lui.

În clipa aceea, fata şi-a aplecat capul şi m-a sãrutat pe gât: o datã în partea dreaptã şi o datã în partea stângã, exact în acele douã puncte în care mã sãrutase cu puţin timp înainte pãrintele Paisie!

Am sãrit ca împins de un resort, îndepãrtând-o pe fatã cu putere. Eram mânios, simţind cã avusese loc o profanare: îmbrãţişarea curatã a bãtrânului şi sãrutul pãtimaş al fetei erau douã lucruri esenţial ireconciliabile. Cel dintâi era profanat de cãtre cel de-al doilea.

Aşadar, bãtrânul ştiuse de la început tot ceea ce urma sã mi se întâmple, dar nu-mi spusese nimic. A preferat sã foloseascã o modalitate mai delicatã de a mã smulge din pãcat şi din mâinile Diavolului.

Pe atunci, fata respectivã nu credea în Hristos şi nu avea nici o legãturã cu Biserica. Se pretindea o persoanã «modernã» şi lipsitã de «prejudecãţi». Mai târziu, dupã numeroasele lucruri ciudate care i s-au întâmplat, a început sã se problematizeze, sã-şi mai cenzureze excesele, sã-şi schimbe treptat viaţa şi în cele din urmã, prin puterea lui Hristos, a devenit şi ea unul dintre mãdularele vii ale Trupului Domnului, ale Bisericii Ortodoxe.

Discutând cu pãrintele Paisie despre problemele de acest gen, mi-a spus: «Atunci când existã o legãturã strânsã şi o mare iubire între douã suflete, ele pot cunoaşte astfel de lucruri de departe. Însã de cele mai multe ori intrã Diavolul la mijloc şi încurcã lucrurile. Pune în gând unui bãiat şi unei fete sã meargã în acelaşi loc şi sã se întâlneascã acolo. Apoi iarãşi acelaşi lucru, în altã parte, şi tot aşa, pânã când cei doi ajung sã spunã: Ceva se întâmplã cu noi, ceva special!, pentru ca în cele din urmã sã-i arunce în pãcat. Ispititorul este un mare regizor şi scenograf… De aceea nu trebuie sã punã nimeni bazã pe asemenea întâmplãri, ca sã nu se rãtãceascã. Dacã ceea ce ni se întâmplã este de la Dumnezeu, atunci El va gãsi un alt mod de a ne înştiinţa, care sã ne aducã deplinã certitudine».

Într-adevãr, asemenea chestiuni necesitã un mare grad de discernãmânt, pe care nu-l posedã mulţi în vremea noastrã”[92].

*

Iatã deci cum stau lucrurile cu telepatia voastrã… Aveţi impresia cã aveţi o relaţie specialã, care vã justificã desfrâul. Ştiu cum e sã fii şocat de telepatie. Eu am început Tantra Yoga dupã ce am chemat telepatic într-un anumit loc o fatã pe care de-abia o cunoscusem. Şi ea, simţindu-se chematã acolo, a venit. Impactul a fost mare pentru mine. A însemnat renunţarea la anumite idealuri ascetice pentru a fi cu ea.

Deci nu te arãt cu degetul. A, şi mi s-a mai întâmplat o datã ceva de genul ãsta. Mã aflam sus în munţi, la o cabanã din Piatra Craiului, când am simţit cã trebuie sã cobor urgent jos, în Zãrneşti, la poalele muntelui. Când am coborât, separându-mã de grupul meu[93], tocmai a trecut pe lângã mine un autocar în care se afla prietena pe care o avusesem când m-am apucat de yoga. Ea venise în tabãrã la Zãrneşti… Chestia asta m-a fãcut sã cred şi mai puternic cã forţele psihice pe care mi le dezvoltasem prin yoga nu sunt iluzorii. Aşa cum tânãrul Dionysios a plecat din Tesalonic în Evros, aşa am coborât şi eu de pe munte. Numai cã eu nu aveam atunci pe nimeni care sã mã ajute sã deosebesc binele de rãu.

Cred cã nu mai e nevoie de argumente pentru a înţelege cã energia pe care o numeşti spiritualã nu e de la Dumnezeu. Cu telepatie sau fãrã, ceea ce faceţi voi tot pãcat este. Vei vedea însã cã, dacã veţi începe o viaţã creştinã, energia asta spiritualã o sã disparã. Atunci când vã veţi rupe de lanţurile pãcatului şi ale diavolului.

Toate bune,

Danion

 

P.S. Recitind ce ţi-am scris mi-am adus aminte o întâmplare care m-a ajutat sã înţeleg mai bine cât de mult ne respectã Dumnezeu libertatea… La un moment dat am fost ucenicul unui pãrinte – pãrintele T. – care avea anumite harisme duhovniceşti, un fel de pãrintele Paisie în miniaturã. Acest ieromonah m-a ajutat sã înţeleg cã cele descrise prin Paterice se pot întâmpla şi în zilele noastre. De câţiva ani a trecut şi el la Domnul şi de asta îţi pot scrie fãrã teama cã s-ar putea mândri vãzând cã scriu despre el.

Într-una din cele mai crunte ispite pe care le-am avut în viaţa mea creştinã, am vrut sã mã lepãd de ortodoxie. Simţeam cã sunt mort duhovniceşte, cã inima mea e de piatrã, cã rugãciunea mea nu are putere. Eram foarte supãrat din mai multe motive şi scârbit de fãţãrnicia şi chiar rãutatea multora dintre creştinii pe care îi cunoşteam. Atunci, neputând lua legãtura cu pãrintele, i-am dat telefon preotului din Bucureşti la care tot pãrintele T. mã sfãtuise sã mã spovedesc. L-am sunat şi i-am spus:

- Pãrinte, nu ştiu ce sã fac, mã bate gândul sã lepãd Ortodoxia. Ştiu cã adevãrul nu e nici la altã religie şi nici la altã confesiune, dar nu mã simt ortodox, mã simt pustiu sufleteşte. Vreau sã plec, dar nu ştiu unde.

Pãrintele acela nu a reuşit sã mã ajute prin sfaturile sale, deşi cred cã s-a rugat pentru mine…

Deznãdãjduit, m-am apucat sã citesc din Sfânta Evanghelie. Când am citit despre patimile Domnului, mi-am dat seama cã eu Îl rãstigneam din nou, prin apostazia mea. M-am pus în genunchi şi am început sã mã rog: “Doamne, iartã-mã, vreau sã fiu al Tãu. Am greşit, Doamne, nu Te scârbi de mine. Ajutã-mã sã rãmân în Biserica Ta pânã la sfârşitul vieţii mele…”

Nici nu am apucat bine sã termin rugãciunea, cã a sunat telefonul. Era, culmea, pãrintele T., care îmi spusese cã supravegheazã în duh viaţa mea duhovniceascã. Mi-o demonstrase de mai multe ori. Cum a rãspuns, m-a întrebat: “Mã iubeşti, Danion?” “Da, pãrinte, am rãspuns.” “Paşte oile mele“, a spus el. Întrebarea lui şi rãspunsul meu s-au repetat de încã douã ori. Mi-am dat seama cã îmi reprodusese cuvintele pe care Mântuitorul i le spusese Sfântului Apostol Petru, cel care s-a lepãdat de Hristos în vremea pãtimirii Sale; şi asta tocmai pentru cã mã lepãdasem şi eu... Bãnuind cã pãrintele vãzuse în duh ce mi se întâmplase, dar vrând sã mã conving cã nu mã înşel, l-am întrebat: “Dar de ce aţi sunat abia acum? De ce nu aţi sunat mai devreme?”. El mi-a rãspuns cam aşa: “Am vãzut lupta ta şi am aşteptat sã te ridici. Şi, dupã ce te-ai ridicat, te-am sunat…”

Aşa fusese, pãrintele mã sunase imediat dupã ce mã ridicasem… Dar nu îşi folosise harismele pentru a mã feri de luptã…

Oricum, citind despre cum a lucrat Dumnezeu prin pãrintele Paisie, tu sã nu cauţi un duhovnic harismatic. Sunt unii care se încãpãţâneazã sã nu se spovedeascã la duhovnicii iscusiţi pe care îi cunosc, tot aşteptând sã cunoascã cine ştie ce pãrinte vãzãtor cu duhul. O astfel de atitudine este greşitã şi poate duce la pierderea sufletului.

Eu am avut ocazia sã cunosc astfel de pãrinţi luminaţi de Dumnezeu, dar scopul lor nu era de a-şi transforma ucenicii în roboţi care sã asculte orbeşte comenzile lor, ci era de a-i ajuta sã înveţe sã stea pe picioarele lor.

Deci, vãzând cât de minunat a lucrat Dumnezeu atunci prin pãrintele Paisie, dã-ţi seama nu numai cât de mari erau harismele pãrintelui aghiorit, ci dã-ţi seama cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru om. Pentru cã Dumnezeu lucreazã prin robii Sãi şi tot El le picurã dragostea cea adevãratã în inimi…

Cred cã sunt în viaţa fiecãrui creştin întâmplãri la fel de minunate ca cea povestitã de Dionysios Farasiotis. Unii ştiu sã le aprecieze la justa valoare, alţii nu. Şi astfel, suntem împãrţiţi în douã cete, aşa cum au fost şi cei zece leproşi care au fost tãmãduiţi de Mântuitorul. Cei mai mulţi nu au ştiut sã Îi mulţumeascã. Unul singur s-a întors şi I-a mulţumit.

Sã ne ajute Bunul Dumnezeu – pe tine, pe mine şi pe toţi fraţii noştri întru Hristos – sã avem ochii inimii luminaţi ca sã vedem marea grijã pe care El ne-o poartã. Şi sã Îi mulţumim pentru toate binefacerile Sale. Mai ales pentru grija cu care ne cãlãuzeşte fiecare pas…

 

 

 

Ocultismul şi

lucrarea diavolului…

 

 

O fatã mi-a scris:

Aş avea doar câteva întrebãri:

Cum poate omul sã scape de înfricoşarea care vine de la diavol? Dupã reîntoarcerea mea la Hristos am fost hãrţuitã de diavol pânã aproape am simţit cã îmi pierd minţile. Nu mi le-am pierdut, dar am fost pe jumãtate moartã de groazã. Aproape în fiecare zi se întâmplã ceva. De exemplu:

1. Stau de vorbã cu un coleg; pornind de la afaceri, discuţia alunecã înspre viaţa lui, el având un copil cu o femeie divorţatã. Şi vorbim de bisericã, îmi spune cã e protestant - îi vorbesc şi eu despre ortodoxie. Pare foarte interesat şi îmi pune întrebãri toatã seara, iar la sfârşit îmi spune cã e într-adevãr marcat de ce i-am spus, cã îşi aminteşte cã acum 28 de ani s-a gândit cum ar fi sã îşi dedice viaţa lui Hristos şi instant i-au apãrut în minte imagini cu femei goale, ceea ce înseamnã cã e logic cã diavolul existã. Ne-am despãrţit, am ajuns acasã şi în hol mi-a explodat oglinda (E posibil sã o fi atins eu într-un fel în care sã se dezintegreze aşa rãu? Cã este poziţionatã deasupra, în perete.) Un ciob mi-a intrat în mânã pânã la os.

2. M-a vizitat într-o searã vecinul meu, cântãreţ de operã. Eu fiind în corul bisericii, am dorit sã am cu el o discuţie pe teme muzicale. Deodatã, fãrã nici o legãturã cu subiectul, începe sã îmi spunã: “Dar stai sã vezi ce mi s-a întâmplat de Crãciun. Eram în pat, pe pragul de a adormi şi (îmi aratã poziţia în care a adormit) a zis sã fiu atentã cã e important - cu degetele împreunate ca atunci când ne facem cruce, dar mâinile sub formã de coarne deasupra capului!”. Apoi a simţit o mânã care îl atinge – a crezut cã e nepoata lui – s-a trezit, a vãzut cã nepoata lui adormise la 1,5 metri departe de el. Mâna invizibilã a continuat sã îl atingã şi apoi a simţit cum i se presteazã un sex oral (scuze). Aceastã întâmplare nu e unicã; în acelaşi timp bietul om e alcoolic; dar mi-a spus cã, dacã vrea sã evadeze, atunci îl apucã o depresie cumplitã pe care nu o poate suporta.

3. M-am întâlnit cu un prieten; am luat masa împreunã şi, fiind înainte de Crãciun, l-am întrebat şi eu de sufletul lui. (De menţionat cã acest tip este multimilionar în euro, perfect sãnãtos dintotdeauna, ateu, degrabã iubitor de femei pânã la obsesie neîncetatã.) Pe mãsurã ce discuţia avansa, masa tremura, deşi nu avea nici un motiv, nici pe stradã nu era trafic. Nu am discutat prea multe, dar dupã ce masa a început sã se mişte m-a apucat o groazã nespusã, de nu am reuşit nici sã ajung acasã de fricã. M-am tot plimbat pe strãzi, tremurând, parcã ceva îmi stãtea pe cap...

Ulterior acest tip mi-a oferit sã locuiesc temporar în apartamentul lui liber - iarãşi am avut parte de groazã când am vãzut în hol un tablou cu imaginea unui drac, care m-a înfricoşat pânã la paralizie. Şi, culmea, îl mai numea şi prietenul lui, care e „de treabã”; a dat Domnul cã i-am spus cã mi se pare dezgustãtor tabloul, şi atunci mi-a adus un alt tablou (un peisaj) care sã îl înlocuiascã pe „prietenul lui”.

În prima zi petrecutã în acea casã am descoperit la îndemânã un catalog erotic în care se înfãţişeazã diverse lucruri, inclusiv o anumitã poziţie sexualã practicatã de un cuplu în care el e îmbrãcat cu o geacã de piele pe care scrie Lucifer, iar scena se petrece într-un fel de templu în care ei stau întinşi în formã de cruce. Am trecut peste asta. Dar noaptea, când am vrut sã dorm, m-am întins frumos în pat şi la un moment dat am auzit podeaua pocnind, ca şi cum un uriaş de milioane de kilograme ar fi stat la capul patului. Am paralizat de fricã şi a fost maximum cât am putut duce, a doua zi eram deja în agonie. De atunci (adicã de douã zile!!!) am linişte într-un fel, m-am mortificat ca sã zic aşa. Dar ce fac pe viitor?

Întâmplãri de genul acesta mi s-au întâmplat în fiecare zi (subliniez) dupã convertirea la o viaţã în Hristos. Nici noaptea nu am fost menajatã, cu pocnete de mobilã, cu senzaţii de groazã. Help.

 

Rãspuns: Când e vorba de întâmplãri atât de stranii nu cred cã trebuie sã ceri ajutorul unui mirean. Trebuie sã cauţi un duhovnic iscusit, cu experienţã în lupta împotriva duhurilor necurate, şi el va şti ce sfat sã îţi dea. Totuşi, pentru cã mi-ai scris, îţi voi spune şi eu câteva lucruri.

Din prima întâmplare nu pot trage nici o concluzie, pentru cã nu ai dat mai multe detalii. Dacã erau şanse mari sã spargi tu oglinda, e puţin probabil sã o fi spart diavolul numai ca sã te sperie. Şi nici dacã era foarte puţin probabil sã o spargi nu avea rost sã te gândeşti cã e o ispitã. Numai dacã se spãrgea fãrã motiv, atunci ai fi avut de ce sã te gândeşti cã ar putea fi o manifestare diavoleascã.

Cât priveşte a doua întâmplare, nu ştiu dacã nu putea fi vorba pur şi simplu de o halucinaţie, de o tulburare psihicã. Dacã omul în cauzã nu ar fi fost beţiv, lucrurile ar fi fost privite din cu totul altã perspectivã. Nu mã pricep sã spun dacã în acest caz a fost sau nu ceva “paranormal” – adicã demonic.

Existã însã în literatura de specialitate mai multe relatãri ale persoanelor umane care s-au împreunat cu draci, fie cã aceştia s-au manifestat ca atare, fie cã s-au prezentat ca îngeri, fiinţe de pe alte planete sau duhuri ale morţilor. Am avut şi eu o prietenã pe care într-o searã a încercat sã o violeze diavolul, care i s-a arãtat în chipul tatãlui ei mort. Abia a scãpat de el…(Parcã avea mâinile imobilizate, şi a scãpat fãcându-şi cruce cu limba în gurã…)

Nu cred cã poveştile în care vrãjitoarele din vechime mergeau goale noaptea în pãdure, ca sã se împreuneze cu diavolul care le apãrea în chip de ţap, nu au în ele şi o dozã de obiectivitate…

Cât priveşte faptul cã podeaua a pocnit, iarãşi poate fi vorba de o întâmplare banalã. (Acum poate te gândeşti cã sunt culmea scepticismului…) Dar, întrucât podeaua care a pocnit era tocmai în casa unui om care îl considerã pe diavol “prieten de treabã”, se poate – iarãşi spun, se poate – sã fi fost lucrare drãceascã.

Faptul cã masa tremura fãrã un motiv explicabil atunci când ai luat masa cu acest multimilionar mi se pare un semn al lucrãrii diavoleşti. (Poate cã iarãşi te gândeşti: “Dacã şi acum zicea cã masa tremura în mod firesc, îmi pãrea rãu cã i-am scris…”)

Scrii: “Am paralizat de fricã şi a fost maximum cât am putut duce, a doua zi eram deja în agonie.”

Asta şi urmãrea diavolul, sã te sperie. Sã îţi lase impresia cã e atotputernic, sau cã, deşi e mai slab decât Dumnezeu, totuşi poate sã te înghitã, sã te prindã în braţele sale…

Nu te speria. Dacã ai duhovnic, dacã te spovedeşti şi te împãrtãşeşti (sau dacã îţi faci canonul primit de la duhovnic), nu are nici o putere asupra ta. Doar dacã duci o viaţã de pãcat, deşi duminica mergi la bisericã. Iar dacã nu mergi deloc, cu atât mai rãu pentru tine şi mai “bine” pentru vrãjmaşul mântuirii tale.

Ai cunoscut frica… Unii s-au sinucis din cauza acestei frici provocate de diavol, alţii şi-au pierdut minţile. Tu fii tare, nu deznãdãjdui. Prin rugãciune, cu ajutorul duhovnicului, îl poţi birui.

Sã nu crezi cã îl poţi birui prin cine ştie ce tehnici de protecţie spiritualã sau cu ajutorul vrãjitoarelor care practicã magia albã. Sau al cine ştie cãrui om înzestrat cu puteri paranormale… Toţi aceştia tot fii ai întunericului sunt. Numai prin Bisericã, numai cu ajutorul lui Hristos care este Capul Bisericii poţi scãpa de aceste ispite.

Ucenicii I-au spus Mântuitorului: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tãu. Şi le-a zis: Am vãzut pe satana ca un fulger cãzând din cer. Iatã, v-am dat putere sã cãlcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toatã puterea vrãjmaşului şi nimic nu vã va vãtãma (Luca 10, 17-19). Tot aşa, nimic nu îi poate vãtãma pe creştinii care merg pe calea mântuirii, rugându-se şi nevoindu-se.

Sã ţii în minte episodul în care Hristos a certat marea care era agitatã de furtunã:

Intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iatã, furtunã mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, cã pierim. Iisus le-a zis: De ce vã este fricã, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a fãcut linişte deplinã (Matei 8, 23-26).

Da, uneori e furtunã şi în vieţile noastre. Dar, dacã ştim sã Îl chemãm pe Hristos, toate valurile ispitelor se vor risipi. Şi mai ţine minte un cuvânt al Mântuitorului, cuvânt de încurajare la care mã gândesc atunci când trec prin mari ispite: În lume necazuri veţi avea; dar îndrãzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

 

 

 

 

Chemarea Apocalipsei

 

 

Întrebare primitã de la un cititor: Ce legãturã existã între expansiunea curviei şi a celorlalte forme de desfrâu şi sfârşitul lumii?

 

Rãspuns: Voi rãspunde la aceastã întrebare fãcând la început o micã parantezã. Am vãzut de curând un film foarte bine fãcut, The Day After Tomorrow, Ziua de dupã mâine. Eroul principal – interpretat de Dennis Quaid – atrãsese atenţia opiniei publice asupra faptului cã în viitor urma sã aibã loc o catastrofã climatericã, un fel de nouã erã glaciarã, dar nimeni nu l-a luat în serios. Vicepreşedintele Statelor Unite a avut o atitudine foarte ironicã, de genul: “Cum îşi permite un om de ştiinţã sã producã atâta panicã?”

Şi, totuşi, evenimentul a avut loc, mult mai repede decât se aştepta cercetãtorul…

Conform unei reţete aproape standard pentru Hollywood, în finalul filmului lumea revine la normal, tatãl îşi gãseşte fiul, supravieţuitorii sunt salvaţi etc. Şi de aceastã datã omenirea biruie atacul naturii dezlãnţuite…

Ce e frumos în astfel de filme? Modul în care oamenii se ajutã unii pe alţii, faptul cã unii sunt gata sã se sacrifice pentru a-şi ajuta aproapele.

Ce e nefolositor în astfel de filme? Lecţia de viaţã pe care ne-o dau: omenirea se luptã cu forţele naturii, şi în cele din urmã iese învingãtoare… (sunt şi unele în care biruie natura, dar nu cine biruie conteazã acum, ci care este conflictul…).

Unde este problema: problema este cã, atunci când lumea va trece prin marile catastrofe apocaliptice, oamenii vor vedea în ele doar capricii ale naturii dezlãnţuite. Vor considera cã planeta Pãmânt, care a fost exploatatã fãrã sã se ţinã seama de avertismentele ecologiştilor, se rãzbunã pe omul care s-a crezut atotputernic.

Şi totuşi, nu exploatarea resurselor naturale va fi principala cauzã a dezastrelor, ci lepãdarea lumii de credinţa în Hristos… Când lumea va reveni la pãgânism, când desfrâul şi patimile se vor sui din nou pe tronul de pe care le-a alungat Hristos, atunci vor avea loc dezastrele. Da, ele vor avea o legãturã şi cu schimbãrile climaterice, şi cu toţi factorii geologici, … dar cauza lor va fi în plan spiritual.

Pãrintele Ilarion Argatu, unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români ai veacului trecut, profeţise încã dinainte de 1989 despre cãderea comunismului şi despre desfrâul preapocaliptic al zilelor noastre. Monica Fermo dã mãrturie despre ceea ce a auzit din gura pãrintelui: “Din ceea ce ne-a explicat dânsul, chiar şi dupã ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cãdea comunismul (cu ajutorul puterilor divine), ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi cu toate cã vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind şi având bani, de fapt toatã gândirea va fi satanicã: homosexuali cãsãtorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de cinste. «Bine, dar unde va fi Biserica?», am întrebat. Biserica nu va mai avea nici un ecou în sufletele oamenilor, pentru cã le va fi dat pâine şi circ (filme şi programe TV porno) şi ei vor «fi fericiţi». Dar pe urmã va urma pecetluirea cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru mâncare şi bãuturã, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a cãlãtori, într-un cuvânt «a trãi bine», uitând cã Hristos a venit pe pãmânt pentru ABSOLUT ÎNTREAGA OMENIRE, DE