[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 




DOVEZILE FOSILE

de Gary E. Parker

- fragmente -

"<<Veriga-lipsă dintre oameni si maimutele antropoide... este doar cea mai pompoasă a întregii ierarhii de creaturi-fantomă. In arhiva fosiliferă, verigile-lipsă sunt de fapt regula... Cu cât au cautat mai mult oamenii de stiintă după forme intermediare între specii, cu atât au fost mai frustrati>>[Newsweek, 1980]".

***************************************

"Conceptul de evolutie trâmbitat în manuale se bazează pe fantome si născociri ale imaginatiei, nu pe fosile si fapte stiintifice. Stephen Gould si Niels Eldredge (1977) pun problema astfel:

<<Gradualismul filetic [evolutia treptată]... nu a fost niciodată 'văzut' în roci.>>

Evolutia nu a fost niciodată văzută în roci. Evolutia nu este o deductie logică bazată pe observatii stiintifice, deoarece observatiile erau contrarii teoriei chiar de la bun început, asa cum a afirmat însusi Darwin. Dacă nu s-a bazat pe dovezi sau logică, atunci de unde a venit conceptul de evolutie ?

Gould si Eldredge furnizează raspunsul: <<[Evolutia treptată] a exprimat tendintele culturale si politice ale liberalismului secolului al XIX-lea.>>

Iată ce a fost prezentat în scolile noastre în ultimii 100 de ani ca <<faptul evolutiei>> - tendintele culturale si politice ale liberalismului secolului al XIX-lea"!

***************************************

"Stim acum, ca rezultat al descoperirilor făcute în ultimii treizeci de ani, nu numai că există o separatie netă între lumea vie si cea nevie, dar că această separatie este de o natură dramatică în întreaga natură, lipsită în mod absolut de orice fel de punte reprezentata de forme intermediare (<<verigi lipsă>>) si, aidoma altor separatii majore ale naturii, formele intermediare nu numai că sunt empiric absente, dar sunt si conceptual imposibile" [Michael Denton, <<Evolution: A Theory in Crisis>>, 1985]

------------------------------------------------------

GARY E. PARKER si-a obtinut doctoratul în biologie cu un complement în geologie (paleontologie). Este autor al mai multor articole tehnice si a patru cărti de biologie. A câstigat mai multe distinctii academice, inclusiv alegerea sa în societatea onorifică natională a cadrelor universitare, Phi Beta Kappa, precum si calitatea de membru în Fundatia Natională pentru Stiintă. Cercetările sale în domeniul endocrinologiei amfibienilor au dus la primirea sa în Societatea Americană a Zoologilor. Cu experientă didactică de 10 ani în colegiu (parte ca evolutionist), Dr. Parker a venit în 1976 la Institutul de Cercetare Creationistă si la Christian Heritage College, unde este acum seful catedrei de biologie. In această calitate, participă la numeroase conferinte si cercetări în domeniul stiintelor Creatiei.

------------------------------------------------------

Să zicem că sunteti scafandri amatori, ca mine. Să ne imaginăm că facem o scufundare în ocean, în trecutul îndepărtat, pe când trilobitii erau vii. Dacă comparăm viata din mările în care înotau trilobitii cu ceea ce vedem azi în oceane, ce am avea de spus ? "Priviti la toate formele noi de viată, la varietatea crescută si complexitatea spori- tă!". Nu, nu asta am avea de spus câtusi de putin. Am spune mai degrabă: "Ce s-a întâmplat? Unde au dispărut toate ? Ce s-a întâmplat cu toti trilobitii ? Unde sunt toate brahidpodele?". Erau cândva mii de specii; acum au mai rămas doar o mână de specii. Ne-am putea, de asemenea, întreba ce s-a ales de marii nautiloizi, cu cochiliile lor lungi, ce puteau depăsi trei metri. Singurii care au mai rămas sunt măruntii nautilusi cu cochilie spiralată...

Extinctie, nu evolutie, este regula care rezultă din compararea vietii marine fosile cu speciile de nevertebrate marine pe care le găsim azi: De fapt, toate grupurile majore, probabil cu exceptia scoicilor si melcilor, sunt reprezentate de varietăti mai mari si mai complexe ca fosile decat ca forme actuale. Este greu de imaginat ce lovitură puternică reprezintă aceste dovezi pentru evolutie. Să presupunem că aveti o dorinta arzătoare de a vedea de unde vin melcii. Răscoliti arhivele fosilifere din toată lumea, vă întoarceti în timp pana chiar la "începuturi" si tot ce găsiti este faptul că melcii se trag din melci. De unde au venit cele mai complexe nevertebrate, membre ale grupului sepiilor si caracatitelor? Vă apucati din nou să scormoniti arhiva fosiliera pană la cele mai vechi nivele si cu sigurantă tot ce veti afla este că sepiile se trag din sepii. De fapt "primele" sepii nautiloizii, sunt ceva mai impresionante decât oricare din formele actuale. Si, desigur, trilobitii se trag numai din trilobiti.

Cu alte cuvinte, veti găsi numai melci si sepii si trilobiti ca fosile; nu veti găsi "sepiomelci" si "melcosepii" si "sepiolobiti" sau orice altă formă intermediară, sau un stramos comun. "Verigile lipsă" dintre aceste grupuri lipsesc incă.

De fapt, putini oameni de stiintă, dacă or mai fi vreunii, mai caută încă fosile care să fîe forme de leeătură dintre principalele grupe de nevertebrate. Motivul este simplu. Toate grupurile apar distinct separate ca linii diversificate, chiar si în cele mai vechi nivele fosilifere (Valentine 1978). Evolutionistii sunt pe deplin constienti deaceste lucruri, desigur, si unii au admis că această "explozie a vietii din rocile cambriene ("trilobitice") pare a favoriza conceptul de creatie.

Dar ce facem cu rocile precambriene care se găsesc sub cele cambriene ? Evolutionistii obisnuiau să spună că ar fi găsit în ele strămosii formelor de viată din cambrian, dacă aceste roci nu ar fi fost supuse unui puternic flux termic, care a distrus resturile fosilifere. Această "scuză" nu mai merge azi. Desi cele mai multe roci precambriene sunt de natură magmatică sau metamorfică, si deci incompatibile cu conservarea unor fosile, au fost acum descoperite vaste suprafete cu roci precambriene sedimentare care ar fi putut si ar fi conservat strămosii comuni ai formelor complexe de viată din cambrian dacă acesti strămosi ar fi existat.

In realitate, foarte putine fosile precambriene au fost găsite, iar cele care există sustin cu tărie conceptul creatiei. Sotia mea si cu mine am găsit meduze si membri ai grupului viermilor (anelizi) în faimoasele coline de la Ediacara din sudul Australiei, si ele erau tipuri separate si de o complexitate similară formelor de azi. (Observati, vă rog, că aceasta elimină scuza că strămosii neidentificati din precambrian erau forme gelatinoase care nu s-au păstrat din acest motiv!) Cele mai "vechi" fosile precambriene descoperite până acum sunt niste alge marine verzi-albastre care formează structuri de roci numite stro- matolite. Algele verzi-albastre sunt forme complexe din punct de vedere biochimic, cu un sistem energetic de tip fotosinteză (transformarea energiei solare în energie chimică) iar rămăsitele lor au fost găsite foarte aproape de locurile unde au fost descoperite vii si astăzi - coasta de vest a Australiei, între orasele Geraldton si Canarvon, si respectiv coasta de sud, lângă Adelaide (unde le-am fotografiat).

Creatia este sustinută si prin faptul că putem utiliza aceleasi criterii de clasificare atât pentru plantele si ani- malele vii, cât si pentru cele găsite sub formă de fosile. Chiar si printre tipurile care au dispărut, nu găsim "forme de tranzitie" sau forme care să fie mai greu de clasificat (atunci cand forma fosila este suficient de completa) decat vreo forma actuala. Majoritatea oamenilor presupun ca fosilele si evolutia merg mana in mana. Unii oameni chiar gândesc că "a crede" în fosile echivaleaza cu "a crede" în evolutie. Am fost atât de profund indoctrinati cu materiale didactice ba chiar cu materiale de divertisment care fac reclamă evolutiei încât gasim ca e oarte greu a gândi că fosilele sunt un argument la fel de puternic impotriva evolutiei pe cat sunt in favoarea creatiei.

Am oare dreptate? 0 mai fî cineva care crede că fosilele sunt o dovada impotriva evolufiei? Ei bine, da... Charies Darwin este unul. Da, Charies Darwin, părintele conceptului modern al evolutiei! Darwin credea ca dovezile fosile erau "poate cea mai evidentă si serioasă obiectie ce putea fi adusă teoriei [evolutiei]." De ce? Pentru ca el cunostea câteva chestiuni legate de fosile pe care le cunoastem si noi. '

Capitolul dedicat de Darwin dovezilor fosile este intititulat "Asupra imperfectiunii arhivei geologice". In acest capitol el s-a ocupat de "brusca aparitie" a unor grupuri de fosile in stratele fosiliere cele mai vechi. Ajuns la chestiunea formelor intermediare (acele fosile presupuse a avea caractere ce dovedesc trecerea de la un tip la altul)Darwin a scris următoarele: "... verigi intermediare? Cu certitudine, geologia nu a scos la iveală nici măcar o singură forma cu treceri organice fin gradate iar aceasta este poate cea mai serioasa obiectie ce poate fi adusa teorei" [evolutiei] (sublinierea noastră)

Deci, Darwin se gasea în fata unui conflict. Teoria (evolutia) si faptele (fosilele) nu se potriveau! La ce avea sa renunte el, la fapte sau la teorie ? Darwin a ales să arunce la gunoi faptele. Desigur, un om de stiintă nu face în mod normal asa ceva. Dar Darwin avea o ratiune, chiar o sperantă când a procedat asa. El a trecut "responsabilitatea" conflictului în seama "imperfectiunii arhivei geologice". Pe vremea lui, stiinta paleontologiei (studiul fosilelor) abia se năstea. El spera că pe măsură ce noi fosile aveau să fie descoperite în întreaga lume, se vor găsi "verigi lipsă" care să confîrme teoria lui.

Ei bine, ne găsim la 120 de ani de când a afirmat Darwin aceste lucruri si între timp au fost colectate mii de tone de fosile de peste tot în lume. Si ce dovedeste această uriasă masă de fosile ? Am descoperit oare "verigile lipsă" care să confirme teoria evolutiei, sau tot ce am găsit reprezintă dovezi ale variatiei în interiorul tipurilor create ?

David Raup trece în evidentă dovezile pentru noi. El a fost curator al celebrului Field Museum of Natural History (Muzeul de Istorie Naturală în Aer Liber) din Chicago. Acest muzeu posedă 20% din toate fosilele cunoscute, asa că Raup este într-o pozitie care îi permite să emită judecăti privitoare la arhiva fosiliferă. Articolul său din numărul din ianuarie 1979 al buletinului muzeului (FieldMuseum Bulletin) se intitulează "Conflicte între Darwin si paleontologie", articolul fiind completat si diversificat în numărul din martie 1983 al aceluiasi buletin.

Raup începe prin a spune că "majoritatea oamenilor cred că fosilele reprezintă un element foarte important al pledoariei în favoarea interpretărilor darwiniste privind istoria vietii. Din nefericire aceasta nu este riguros adevărat." El citează apoi acelasi pasaj din Darwin pe care l-am citat si eu, anterior si subliniază că Darwin a fost "jenat" de dovezile fosile. El merge mai departe afirmând că suntem azi în posesia unor vaste cunostinte privitoare la fosile, fapt ce ne împiedică a motiva conflictul dintre teoria evolutiei si arhiva fosiliferă prin "imperfectiunea arhivei geologice". El mentionează, de asemenea, asa cum am facut-o si eu, că Darwin se astepta ca acele goluri ale teoriei "verigile lipsă", să fie descoperite în viitor. Apoi Raup face un rezumat al acelor descoperiri: "Ei bine ne gasim acum la 120 de ani după Darwin, si cunostiintele despre arhiva fosilieră au fost mult imbogatite..; ironia este ca azi avem si mai putine dovezi de tranzitii evolutioniste decât aveam pe vremea lui Darwin. Vreau să spun prin aceasta că unele cazuri dasice de schimbări darwiniste din arhiva fosilă, ca spre exemplu calul din America de Nord, au trebuit să fie eliminate sau modificate, ca rezultat a unor informatii mult mai detaliate." (sublinierea noastra).

Ce afirmatie! Darwin a spus că dovezile fosile sunt ce mai evidentă si serioasă obiectie împotriva teoriei sale. Raup spune că 120 de ani de cercetare au inrautatit sitatia evolutiei darwiniste. Paleontologi faimosi de ia Harvard, American Museum si British Museum par a indica ca nu avem nici măcar un singur exemplu de tranzitie evolutionistă.

Raup merge mai departe si spune că "avem în continuare o arhivă care arată schimbarea, dar una care cu greu poate fi privită ca o consecintă rezonabilă a selectiei naturale. Atunci când comparăm fosile cu forme actuale de viata, remarcăm schimbări, este adevărat, dar nu schimbari de felul celor asociate cu selectia naturală. Este doar o variatie în interiorul tipurilor, tipul de schimbare anticipat intotdeauna de creationisti."

Raup este încă evolutionist, dar demersul lui este de genul "supravietuirea celui mai norocos" în loc de supravietuirea celui mai adaptat". Acuzând, cu o usoară doză de admiratie totusi, el spune: "selectia naturală ca proces este în regulă. Suntem, de asemenea, destul de siguri că se desfăsoară în natură, desi exemplele de calitate sunt surprinzător de rare." Studiile genetice sugerează că mutatia-selectia nu ar putea conduce la schimbâri evolutioniste; arhiva fosiliferă pare a dovedi că nici în trecut nu a condus la asa ceva."

Raup încearcă atunci să argumenteze că "design-ul ingineresc optim" este cea mai bună dovadă în favoarea evolutiei - adică exact acelasi argument pe care geneticianul Lewontin de la Harvard, îl consideră cel mai bun argument în favoarea creatiei! Unul dintre motivele pentru care evolutia continuă să reziste, este credinta unor paleontologi că geneticienii sunt în posesia adevăratei do-vezi, si asa mai departe, din disciplină în disciplină, în ansamblul biologiei - fiecare pasând responsabilitatea dovezii în ograda celuilalt. Si cum profesionistii discută între ei aceste chestiuni, mitul dovezilor covârsitoare în favoarea evolutiei merge mai departe.

După ce a deplâns repetatele esecuri de reconciliere ale evolutiei cu dovezile fosile, paleontologul Niels Eldredge (1986) se lamentează că singura alternativă este "Creatia specială". Asa cum am văzut, fosilele nevertebratelor, de departe cele mai abundente dintre toate fosilele, oferă un puternic argument în favoarea creatiei. Dar haideti să aruncăm acum o privire la fosilele altor grupe.

Plantele fosile

V-ati gândit vreodată pe ce fel de plante călcau dinozaurii? Răspunsul s-ar putea să vă surprindă. Aceste animale nefamiliare, dispărute acum, se plimbau printre niste plante foarte familiare: stejari, sălcii, magnolii, dafin american, palmieri si alte plante cu flori.

In secventa geologică, plantele cu flori [angiospermele - n.t] apar brusc si cu o mare diversitate în rocile cretacice (bogate în resturi de dinozauri). Darwin cunostea situatia si a numit aparitia acestor plante "un mister abominabil". Asa cum rezuma chestiunea profesorul meu de paleobotanică, nimic nu s-a întâmplat în acesti 120 de ani care să rezolve acel mister. Cât priveste arhiva fosiliferă, tot ceea ce gasim sunt varietăti ale plantelor de astăzi, plus extinctii în anumite cazuri.

Există tendinta de a da fîecărui fragment de fosilă cu aspect diferit o denumire de gen sau specie diferită. Nu mai putin de 5 nume generice au fost date specimenelor fosile care s-au dovedit mai târziu a fi unul si acelasi tip de copac, Lepidodendronul. Dar multe dintre plantele cu flori sunt atât de usor de recunoscut încât sunt clasificate folosindu-se aceleasi nume stiintifice pe care le folosim astăzi.

Alte specii de plante fosile sunt la fel de usor de clasificat ca plantele cu flori. Ferigile si rudele lor apropiate apar subit si simultan în rocile silurian-devoniene, într-o diversitate cu mult mai mare decât cea pe care o cunoastem azi. Totusi, nici una dintre aceste plante fosile nu are vreo caractenstică anatomică, morfologică sau reproductivă care să fie greu de înteles în termenii pe care-i utilizăm la plantele de azi. Chiar si algele sunt usor de recunoscut încă de la primele lor forme de aparitie în arhiva fosiliferă, ca alge verzi, verzi-albastre, rosii, brunesi galben-brune - aceleasi grupuri cu cele de azi.

Profesorul meu de paleobotanică (un evolutionist) si-a început cursul prin a spune că bănuieste că ne găseam la acel curs pentru a învăta despre evolutia plantelor. Dar a continuat prin a ne spune că nu vom avea multe de învătat. Ceea ce vom învăta este că grupele actuale de plante se regăsesc in istoria lor fosilă veche. Cu certitudine tot ceea ce am invătat a fost "anatomia pietrificată a plantelor, caractere deja familare pentru mine din studiul plantelor vii. Am avut oarecare dificultăti în dasificare desigur dar numai aceleasi pe care le-am avut si în cazul lantelor vii.

Rezumand dovezile găsite în lumea plantelor fosile, E.J. H. Corner, profesor de botanică la Universitatea Cambndge, a spus odată (desi credea în evolutia plantelor):

"Pentru cei lipsiti de prejudecati arhiva fosiliferă a plantelor favrizează creatia specială".

Vertebratele: animale cu coloană vertebrală

Ajungem acum la vertebrate, animalele cu coloană vertebrala. Si aici ne ciocnim de cea mai puternică dovada a evolutiei. cel putin asta obisnuian eu să spun studentilor mei pe vremea când predam biologia la universitate de pe pozitia unui evolutionist.

Uneori câte un student îmi punea întrebarea: Dacă evoluta este adevărată, unde sunt verigile lipsa? Raspunsul meu era, "Mă bucur că întrebi asta. Se întâmplă să avem la dispozitie un exemplu perfect: Archaeopteryx. Veriga ce ne dovedeste modul în care au evoluat pasarile din reptile. Archaeopteryx este chiar vitrina evolutiei. Există numai un singur specimen cu adevărat fotogenic, cel de la Berlin infatisat in practic toate manualele de biologie.

[...]

Are dinti pe cioc, gheare pe aripi, nu are carenă (osul stern), are o coloană vertebrală nesudată si o coadă lungă si osoasă. Toate acestea sunt caracteristici pe care le asociem în mod normal reptilelor.

Mai mult, existenta unei creaturi asemănăoare Archaeopteryxului a fost prezisă de evolutionistiinainte de a se fi gasit vreun specimen. Ce mai are de spus creationistul in fata "unui exemplu perfect de evolutie" precum Archaeopteryx-ul?

Ei bine, mai întâi de toate, caracterele reptiliene nu sunt chiar asa de reptiliene precum am fi tentati să credem. Binecunoscutul strut, spre exemplu, are gheare pe aripi care au un aspect reptilian mai pronuntat decât cele ale Archaeopteryx-ului.

Câteva pasari, ca spre exemplu hoatzinul, nu au o carenă prea vizibilă. Nici o pasăre cunoscuta care traieste astăzi nu are dinti în alveole dar unele forme fosile au. Apoi, unele reptile au dinti, altele nu au, asa ca prezenta sau absenta dintilor nu este în mod particular importantă în separarea celor două grupuri.

Este mai important să priviti la caracteristicile individuale ale Archaeopteryxului. Există vreun indiciu privind modul in care picioarele au evoluat în aripi ? Nu, nici unul.. Atunci cand găsim aripi fosile, găsim aripi deplin dezvoltate si functionale. Aceasta este adevârat în ceea ce priveste Archaeopteryx-ul si este de asemenea adevărat pentru insectele zburâtoare si pentru mamiferele zburătoare (liliecii).

Exista vreun indiciu în Archaeopteryx despre felul in care solzii reptilieni s-au transformat în pene ? Nu nici unul. Atunci când gâsim pene fosile, le găsim deplin dezvoltate si functionale. Penele sunt structuri destul de complicate cu mici cârlige si inele care le permit sa se inchida si deschidă. Archaeopteryx nu numai că avea pene complete si complexe, ci chiar pene de câteva tipuri. De fapt, avea pene asimetrice, specifice zburătorilor vigurosi. Dar lipsa carenei? De fapt, muschii puternici necesari zborului se inseră pe iades sau furcula si Archaeopteryx avea o "furcula extrem de robustă". Multi evolutionisti, aproape în consens, cred acum că Archaeopteryxul era un zburător puternic. Multi consideră Archaeopteryx-ul azi ca prima pasăre si nu o verigă lipsă între reptile si pă- sări (vezi Denton, 1985).

In ultimă instantă, piesa finală în mozaicul numit Archaeopteryx (cel putin până în clipa de fată) a fost asezată odată cu descoperirea în Texas a unei cariere pline cu oase de păsări (protoavis), în roci mai vechi decât cele care contin resturile de Archaeoptreyx (Beardsley, 1986). Ce înseamnă aceasta ? Pur si simplu că specimenele de Archaeopteryx de care dispunem nu pot fi strămosii păsărilor, deoarece păsările existau deja.

Creationistii, pe de altă parte, nu sunt fortati să decidă dacă Archaeopteryx este pasăre sau reptilă. Creationistii cred că au fost create multe tipuri separate si distincte. Da- torită combinatiei sale unice de caractere complete si functionale integrate, Archaeopteryx s-ar califica ca un tip creat (dacă nu cumva se dovedeste a fi un fals, precum Sir Fred Hoyle a si început să pretindă!). Pentru creatio- nisti, tipul creat este adevărata unitate în natură. Catego- riile superioare [ierarhic - n.t.] sunt produse ale gândirii umane si dificultătile de a potrivi organismele în aceste categorii create de om reprezintă probleme doar pentru imaginatia omului, nu si pentru realitatea reprezentată de tipurile create.

Dar imaginatia a fost întotdeauna haina de paradă a evolutiei. Evolutionistii care acceptă Archaeopteryx-ul ca pasăre trebuie desigur să caute strămosii păsărilor altundeva. Noul candidat se numeste "pro-avis' (care nu este acelasi cu păsările din Texas cu prea multă usurintă numite proavis). In "American Scientist" din ianuarie-februarie 1979, John Ostrom, de la Universitatea Yale, discuta doua posibile imagini ale acestei pro-avis [...].Una din ipoteze prezintă păsările ca pornind de la reptile partial acoperite cu pene care planau lansându-se din copaci. Ostrom subliniază câteva inconsecvente anatomice ale unei astfel de viziuni. El sugerează apoi că păsările au debutat ca reptile bipede cu manunchiuri de pene pe membrele anterioare, care'săreau din ce în ce mai sus pentru a prinde insecte.

[...]

Poate că ati văzut copii legându-si prosoape de mâini si incercand să zboare. Dacă ati încercat asa ceva (asa cum am facut si eu), ati descoperit singuri că "fâlfâitul" crea mai multă rezistentă decât portantă! Chiar dacă este vorba de propria-i idee, Ostrom recunoaste că actiunea muschilor pentru prinderea insectelor este dăunătoare aptitudinilor de zbor. Ca să nu mai vorbim că, mâncând insectele care i se agătau în pene, animalul si le-ar fî sfâsiat oricum. Pe lângă aceste dificultăti, Ostrom mai subliniază de asemenea, că "nu există vreo dovadă fosilă pentru nici "pro-avis. Este o pre-pasăre pur ipotetică, dar una care trebuie să fi existat..." Se pare ca acolo unde faptele dau gres credinta are câstig. Ostrom, si alti evolutionisti, pot fi felicitati pentru imaginatia lor. Dar ideile lor nu pot fî prezentate în cursurile de stiintă ca deductii logice bazate pe date observate, de vreme ce ei însisi admit că datele nu există pur si simplu.

In ceea ce priveste dovezile fosile, diferitele tipuri de nevertebrate si plante au fost întotdeauna tipuri diferite de nevertebrate si plante... si păsările au fost întotdeauna pasan Dovezile fosile ale creatiei sunt tot atât de clare în cadrul celorlalte grupe de vertebrate (vezi Gish 1986, Bliss, Parker si Gish, 1980).

Disputa continuă

Problemele evolutionistilor cu arhiva fosiliferă sunt rezumate de Ayala si Valentine într-un manual despre evolutie publicat în 1979. "De fapt," spun ei, "nu cunoastem grupe fosile dispărute care sunt strămosii comuni ai unuia sau mai multor filumuri actuale. Majoritatea taxonilor [grupe] la acest nivel ierarhic superior apar brusc în arhiva fosilifera, si nu le cunoastem strămosii imediati". Un aspect pozitiv este faptul că dovezile fosile au furnizat cele mai puternice argumente în favoarea creationistilor în dezbaterile creatie/evolutie. Aceste dezbateri au atras studentii cu miile (multimi de până la 5 000) în universitatile din SUA, Canada, Europa, Asia si Australia.

Multumita in bună măsură arhivei fosilifere, creationistii au castigat până acum aceste dezbateri. Joe Felsenstein, genetician la Universitatea Washington a făcut unele observatii interesante despre aceste dezbateri în American Scientist din martie-aprilie 1978.

El subliniază mai întâi că studiul fosilelor "a dispărut practic din cursurile despre evolutie." (Aceasta în sine este un lucru surprinzător! Majoritatea oamenilor cred că fosilele si evolutia merg mână în mână. Dar se pare ca fosilele si evolutia au atât de putin a face una cu cealaltă încat fosilele sunt foarte rar tratate în cursurile universitare despre evolutie.) "Rezultatul", spune Felsenstein, "este o generatie de biologi evolutionisti care... poate fi redusă la tăcere de orice polemist creationist ce cunoaste două fapte despre chestiune." Dar nu căutati prin paginile aurii la rubrica "polemist creationist." Când s-au scris acestea (să nu uităm că lucrarea datează din 1987 - n.t) erau numai doi, Dr. Henry M. Morris si Dr. Duane T. Gish. Se pare că nu a fost nevoie decât de Morris, Gish si trei fapte pentru a face una cu pământul [sic!] "muntii de dovezi fosile ale evolutiei"!

In mare măsură datorită succesului acestor doi "avocati" ai creationismului, stiinta creatiei a atras multă atentie si dinspre mass media. A început cu o coloană centrală pe prima pagină a ziarului Wall Street Journal din 15 iunie 1979. în septembrie 1979, Bio Scientist a publicat un articol de fond, semnat de Robin Hering, sub titlul "Evolutia numită o «religie», creatia apărată ca o «stiintă»" si a prezis că stiinta creatiei va persista în cercurile stiinti- fice încă multă vreme. La finele dibacei analize făcute în captivanta sa carte Darwin Retried (Darwin rejudecat), avocatul Norman Macbeth (1982) si-a rezumat demersul sub titlul "Darwinismul: vremea funeraliilor."

Creatia/evolutia a fost prezentată pe CBS în cadrul programului Sunday Morning ("Duminică dimirieata") (23 noiembrie 1980), într-un superb documentar de fond realizat de Richard Threlkeld (care este cunoscut, alături de Tom Kelly de la CBC, ca un jurnalist TV corect, onest, chibzuit si provocator pentru intelecte.) Filmul de 20 de minute începe cu mine si studentii mei "în actul descoperirii", căutând după fosile prin desertul de la est de San Diego; continuă cu câtiva evolutionisti, alti creationisti, părinti, studenti si profesori în actiune; se încheie cu evolutionistul meu preferat, Stephen J. Gould, si un clip din serialul TV Cosmos al lui Carl Sagan.

Threlkeld face apoi inevitabila excursie la locul unde a avut loc faimosul proces al lui Scopes, "Procesul Maimutelor", dar nu-si îngroapă gândirea în acel loc. "Dezbaterea continuă", spune el, "si de ce nu ?". Până la urma nimeni nu a fost prezent să vadă cum s-a născut viata, spune el; în esentă, ambele puncte de vedere sunt presu puneri. Dar gândirea lui nu se opreste nici aici. în schimb, tratează cele două presupuneri ca idei care pot fi comparate pe baza meritelor lor stiintifice si care trebuie comparate, înainte de a putea judeca realist chestiunea originii omului.

In consecintă, în stiintă, ca si în arte si în domeniul umanist, dezbaterea continuă si ar trebui sa continue. Nu ar trebui să fie o competitie de genul "câstigătorul ia totul", care generează mai multă căldură decât lumină, desigur, ci mai degrabă un schimb liber de idei, care ne ajută pe fiecare să întelegem mai bine nu numai ceea ce credem, ci, mult mai important, de ce credem ceea ce credem.

[...]

Fără a le recunoaste creationistilor vreun merit, cei mai de seamă evolutionisti ai lumii s-au întâlnit într-o conferintă la Chicago, căzând de acord asupra unei păreri despre dovezile fosile similară cu cea la care creationistii ajunseseră cu mult înainte. Această părere este rezumată în numărul din 3 noiembrie al Newsweek (cu sublinierea noastră); "Dovezile provenind din arhiva fosiliferă marchează in mod coplesitor o distantare de darwinismul clasic pe care majoritatea americanilor l-au învâtat în liceu".

In elaborarea acestei monumentale concluzii (care ar trebui afisată sub forma unei plăci în toate sălile de curs de biologie), autorul porneste de la om: "Veriga-lipsă dintre oameni si maimutele antropoide... este doar cea mai pompoasă a întregii ierarhii de creaturi-fantomă. In arhiva fosiliferă, verigile-lipsă sunt de fapt regula... Cu cât au câutat mai mult oamenii de stiintă după forme in- termediare între specii, cu atât au fost mai frustrati".

Conceptul de evolutie trâmbitat în manuale se bazea ză pe fantome si născociri ale imaginatiei, nu pe fosile si fapte stiintifice. Stephen Gould si Niels Eldredge (1977) pun problema astfel: "Gradualismul filetic [evolutia treptată]... nu a fost niciodată «văzut» în roci." Evolutia nu a fost niciodată văzută în roci. Evolutia nu este o deductie logică bazată pe observatii stiintifice, deoarece observatiile erau contrarii teoriei chiar de la bun început, asa cum a afirmat însusi Darwin. Dacă nu s-a bazat pe dovezi sau logică, atunci de unde a venit conceptul de evolutie ? Gould si Eldredge furnizează râspunsul: "[Evolutia treptată] a exprimat tendintele culturale si politice ale liberalismului secolului al XIX-lea." Iată ce a fost prezentat în scolile noastre în ultimii 100 de ani ca "faptul evolutiei" - "tendintele culturale si politice ale liberalismului secolului al XIX-lea"!

Când vine vorba de dovezi fosile, care sunt faptele ? Poate nu credeti, dar când vine vorba de fosile, evolutionistii si creationistii sunt acum de acord asupra faptelor. Tiparul predominant care se relevă din arhiva fosiliferă pe care o cunoastem este rezumat prin cuvântul stază. Staza si static provin din aceeasi rădăcină, care are întelesul de "a rămâne la fel". Gould si Eldredge (1977) spun pur si simplu că majoritatea formelor de viată fosilizatâ apar în secventele fosilifere brusc si ca tipuri distincte si discrete, arătând apoi o variabilitate redusă în interiorul tipului si dispărând în cele din urmă la fel de brusc Steven Stanley (1981), expert în fosile de la Universitatea Johns Hopkins, furnizează câteva exemple de stază: Elefantii (Primelephas) apar brusc în secventele stratigrafice, ca grup distinct, se diversifică imediat în trei subtipuri care persistă apoi neschimbate (cu exceptia unuia care a dispărut) si nu se transformă în nimic altceva semnificativ. In mod similar, caii moderni CEquus) apar brusc si, după cum spune Stanley, "despre originea lor nu exista nici un indiciu fosil documentabil". Stanley notează si că unele grupuri de pesti fosili nu arată nici o diferentă semnifîcativă fată de descendentii lor actuali.

Este intentia expresă a lui Stanley de a aduce conceptul de stază - aparitie bruscă, variatii minore, disparitie bruscă - în contrast maxim cu imaginea populară a evolutiei gradate prin mutatie si selectie, prezentă în toate manualele sau pe posturile de televiziune. El scoate în evidentă mult uzitatul "fapt" al radierii adaptative a mamiferelor, ideea conform câreia un animal asemănător cu soarecele (fară dentitie specifîcă rozătoarelor) a evoluat in balene si soareci zburatori (ca extreme) si în toate celelalte tipuri de mamifere în circa 12 milioane de ani. Incercând să explice acestea pe baza unei selectii încete aunor mutatii minore care ar fi necesitat un milion de anipentru a transforma o singură specie, el spune: "este evident absurd" (sublinierea noastră). Creationistii si-ar fidorit ca evolutionisti precum Stanley să fi fost prezenti cu câteva decenii în urmă, când creationistii încercau sa atraga atentia asupra dovezilor, atât genetice cât si fosile, care chiar si atunci păreau să facă o astfel de idee "evident absurdă"!

Victoria stazei asupra gradualismului la conferinta de la Chicago nu s-a produs cu usurintă. Asa cum a mentionat Lewin (1980) în rezumatul său pentru revista Science, "sedintele erau uneori gălăgioase si violente", dar, ca o trăsătură pozitivă, "multi au subliniat că această conferintă reprezenta un moment de răspântie în gândirea evolutionistă".

Poate că cel mai dramatic raspuns a venit de la Francisco Ayala. După ce a admis că neo-darwinistii "nu ar fi prezis staza pe baza geneticii populatiilor [o extrapolare a mutatiei si selectiei]," el a conchis "dar sunt convins acum în urma afirmatiei paleontologilor că micile schim- bări nu se acumulează' (sublinierea noastră). Nu-i este usor nimănui să-si schimbe gândirea structurată zeci de ani de zile, dar vointa de a adapta teoria faptelor este efigia adevăratului om de stiintă, iar Ayala merită felicitări pentru pozitia lui.

Când apele s-au linistit în cele din urmă, Gabriel Dover, de la Universitatea Cambridge, a rezumat conferinta de la Chicago numind "staza speciilor" drept "singura caracteristică cu adevărat importantă a macroevolutiei". Observati deci că evolutionistii si creationistii sunt cel putin de acord asupra semnificatiei faptice a fosilelor, si anume staza.

Dar s-ar putea să detectati o notă de ironie în comen- tariul lui Dover. Dacă înseamnă ceva, apoi staza cu sigurantă înseamnă "a rămâne la fel"; dacă înseamnă ceva, apoi evolutie cu sigurantă înseamnă "a se schimba". Mie unuia mi se pare că, fără să vrea, ceea ce spun de fapt evolutionistii este că cel mai fundamental fapt al teoriei lor despre schimbare este că toate rămân la fel!

Creationistii preferă o abordare mult mai directă a dovezilor. Fiecare tip fundamental de viată vegetală sau animală apare întreg în arhiva fosiliferă, pe deplin format si functional; fiecare poate fi clasificat după criteriile pe care le folosim astăzi pentru a distinge diferitele grupuri cu probleme legate de "granite" ale formelor fosile cu nimic diferite de cele de azi si, fiecare tip demonstrează variatii intratipale ecologice si geografice destul de largi dar finite. Cea mai directă si logică deductie (bineînteles pentru un suflet si o minte deschise posibilitătii) pare a fi, cel putin pentru mine, creatia si variatia în cadrul tipurilor create.

Când si-a publicat Darwin lucrarea, în 1859, nimeni nu stia ce fel de descoperiri se vor face si ce tipare vor iesi la lumină în cadrul noii stiinte a paleontologiei. Pe baza teoriei lor si a observatiilor privind ereditatea si re-producerea, creationistii au prezis că nu vor fî descoperite decât tipuri distincte, variatii în cadrul aceluiasi tip si persistenta criteriilor de clasifîcare. Evolutionistii au prezis descoperirea unei serii de verigi care să demonstreze felul în care tipurile complexe de azi au evoluat încet si treptat din fondul ancestral comun, care s-a estompat în cele din urmă în forme vechi simple, nedistincte si greu de clasificat.

Adevăratul test al unei teorii stiintifice este capacitatea ei de a prezice observatii viitoare. Când vine vorba de fosile, creationismul trece testul stiintific cu brio. Teoria darwinistă a evolutiei, în forma ei originară, ca si abordarea neo-darwinistă, au căzut de două ori la acest test, respectiv prin genetică si prin dovezile fosile.

în ultimul capitol al cărtii sale, în care trece în revistă motivul pentru care si-a intitulat cartea "Evolutia: o teorie în criză", Denton (1985) face următoarele afirmatii, tari uneori chiar dure: "Stim acum, ca rezultat al descoperirilor făcute în ultimii treizeci de ani, nu numai că există o separatie netă între lumea vie si cea nevie, dar că această separatie este de o natură dramatică în întreaga natură, lipsită în mod absolut de oricefel de punte reprezentata de forme intermediare ("verigi lipsă") si, aidoma altor separatii majore ale naturii, formele intermediare nu numai că sunt empiric absente, dar sunt si conceptual imposibile" (p. 347, sublinierea noastră).

"în mod similar, diferitele tipuri de scenarii născocite de către biologii evolutionisti pentru a crea punti peste marile separatii ale naturii, acele ciudate lumi ale unei "proto-avis" sau unor "protocelule" care sunt atât de cumplit de nerealiste pentru sceptici, sunt deseori văzute de câtre cei ce cred (în evolutie) ca noi dovezi confirmând adevarul paradigmei. Gândirea evolutionistă de astăzi oferă multe alte circumstante în care prioritatea paradigmei (adică presupunerea că "evolutia este un fapt") trece peste bunul simt" (p. 352, sublinierile noastre).

"Pentru sceptic, sau pentru oricine este gata a pasi în afara cercului credintei darwiniste, nu este greu de identificat răsturnarea bunului simt cu susul în jos, în cadrul gândirii evolutioniste moderne, răsturnări ce sunt reminiscente surprinzatoare ale gimnasticilor mentale ale alchimistilor sau astronomilor medievali" (p. 351).

"De aceea, într-un sens foarte real, pledarea în favoarea doctrinei continuitătii (adică a evolutionismului) a necesitat intotdeauna o retragere din zona empiricului pur (adică a logicii si observatiei) si, contrar a ceea ce este pe larg acceptat de către biologii de astazi, întotdeauna anti- evolutionistii (spre exemplu, creationistii) si nu evolutionistii sunt membrii comunitătii stiintifice care s-au cramponat în mod rigid de fapte si au aderat la o abordare strict empirică... Darwin, evolutionistul, este cel care s-a retras dinaintea faptelor" (pp. 353-354, sublinierea noastra).

Ca o observatie pozitivă, Denton notează că "a existat intotdeauna o minoritate semnificativă de biologi de primă marime care nu au putut niciodată să se autoconvinga să accepte pretentiile darwiniste" (p. 327) La o conferintă in Sidney, Australia (aprilie 1987), unde am urcat impreuna pe podium, Denton era dispus să extrapoleze cu precautie, acea "minoritate semnificativă" la poate o majoritate" de biologi de primă mărime. El subliniază de asemenea, că acei biologi dispusi să exploreze ipoteza design-ului fac acest lucru din ratiuni stiintifîce, în afara unor presupozitii particulare de factură religioasă.

Fără îndoială, un număr tot mai mare de absolventi de facultăti sunt dispusi să ia în considerare o deductie mai logică, bazată pe observatiile noastre stiintifice. Majoritatea evolutionistilor de frunte, chiar si cei ca Gould, Raup, Stanley si altii care au desfiintat ideea de evolutie gradata, sunt dispusi să încerce numai o reîhnoire, sau chiar o versiune nouă a teoriei evolutioniste: "monstrii dătâtori de sperante".

Monstrii dătători de sperantă si echilibrul punctual

[Termenul de "echilibru punctual" (punctuated equilibrium, în engleza in original) este tradus de unii autori (N. Bodnariuc, Evolutionismul in impas?, Ed. Academiei Române, 1992) cu "echilibru intermitent" Noi am preferat traducerea de facto, ca fiind mai apropiată de sensul sintagmei [n.t.]].

Un nou concept al evolutiei este subliniat de Stephen Gould în revista Natural History, numarul pentru iunie- iulie 1977, într-un articol intitulat "întoarcerea monstrilor datatori de sperantă". Gould, care predă paleontologia la Harvard, spune: "Arhiva fosiliferă, cu trecerile sale abrupte, nu oferă nici un suport pentru schimbarea gradată..." El merge apoi mai departe, propunând varianta că "Macroevolutia avansează prin rarele succese ale acestor monstri dătători de sperantă, nu prin continue schimbări mărunte în cadrul unor populatii." De fapt, această nouă idee este foarte asemănătoare cu ideea lui Richard Goldschmidt, care datează din anii '30, iar Gould spune: "Prezic că în următorul deceniu [anii '80] Goldschmidt va fi răzbunat copios în lumea biologiei evolutioniste" (Fig. 27).

Ei bine, ce este un "monstru dătător de sperantă" ? Este rezultatul presupus al unor rearanjări cromozomiale radicale sau mutatii cataclismice în "super-gene" sau ge- ne de reglaj care sunt cruciale în dezvoltarea initială. De ce, spre exemplu, nu găsim nici o tranzitie evolutivă gra- dată de la reptile la păsări ? Răspuns (conform conceptului de "monstri dătători de sperantă"); pentru că prima pasăre a eclozat [iesit din găoace - n.t.} dintr-un ou de reptilă (spre marea surpriză a părintilor săi, fără îndoială!).

Exemplul reptilă-pasăre a fost miezul unui entuziast schimb de replici între creationistul Duane Gish si evolutionistul Stephen Gould, în numerele din mai si iunie 1981 ale revistei Discover. Revista ne-a invitat pe Dr. Richard Bliss si pe mine să participăm la o "dezbatere în revistă" cu Stephen Gould si Carl Sagan, dar Gould si/sau Sagan au declinat invitatia. Revista a publicat, în schimb, un articol anti-creationist al lui Gould, urmat de o scrisoare a creationistului Gish, în care acesta mentiona că unii evolutionisti cred că prima pasăre a eclozat din oul unei reptile. Gould a răspuns că Gish râstălmăcea evolutia si că oricine credea asa ceva trebuia ridiculizat si eliminat din lumea intelectualilor. Gish a răspuns dovedind că "saltul" reptilă-pasăre a fost într-adevăr utilizat ca exemplu specific, citat aprobator de Goldschmidt, ale cărui idei erau re- înviate de Gould. Stanley, în cartea sa (1979), se referă de cel putin două ori la posibilitatea "monstrilor datători de sperantă" cu deplină seriozitate.

Si asta nu este totul. Există o carte pentru copii intitulată "Oul minunat" (Ipcar, 1958), căreia i s-a acordat o distinctie deosebită din partea Asociatiei Americane pentru Progresul Stiintei (AAAS), precum si din partea Consiliului American al Educatiei si a Asociatiei Internationale pentru Educarea Copilului. Cartea începe prezentând cu inocentă o femelă de dinozaur care depune un ou. După ce întreabă: "Oare mama dinozaur a făcut acel ou pentru ca să iasă din el un pui de dinozaur?", cartea răspunde "nu" pentru brontosaur, stegosaur si o întreagă listă de alti dinozauri. Vine apoi concluzia dramatică. Oul făcut de mama dinozaur nu era câtusi de putin de dinozaur; "Era un soi minunat si nou de ou." Si ce a iesit din acest ou de dinozaur? "Un puisor de pasâre, primul pui de pasâre dinîntreaga lume. Si puiul a crescut... avea pene... prima pasăre frumoasă care a cântat vreodată prin vârfurile co- pacilor... cu mult, mult timp în urmă."

Cu ani în urmă, când copiii cresteau la tară, unde stiinta se bazează pe fapte nu fantezie, o astfel de idee era foarte greu de acceptat! îmi dau seama, desigur, că acest "ou minunat de reptilă/pasăre" este un exemplu extrem si sunt încredintat (sau cel putin sper) că - în ciuda nău- citorului sprijin al AAAS - nimeni nu îl ia în serios.

Dar acest exemplu tras de păr atrage cu certitudine atentia asupra unor probleme realmente serioase legate de mecanismul monstrilor dătâtori de sperantă. Gould (1977b), desigur, recunoaste si el unele probleme. Mai întâi, ce sanse există, chiar si în ipoteza disponibilitătii unui timp foarte lung, să se nască un monstru dătător de sperantă si nu o monstruozitate ? Au fost observate, din nefericire, multe cazuri de schimbări monstruoase ca rezultat al mutatiilor si rearanjărilor cromozomiale, dar nu a fost încă niciodată observat un monstru dătător de sperantă. De asemenea, spune Gould, cu cine s-ar împerechea acest monstru dâtător de sperantă ? Intr-adevăr, nu este el oare singurul reprezentat al speciei sale ? Dar chiar si recunoscând aceste dificultăti, Eldredge (1978) a spus într-un interviu că el este fortat să caute un alt mecanism al evolutiei, deoarece, în toate căutârile lor, "nimeni nu a găsit vreo dovadă a unor astfel de creaturi intermediare", asa cum o cere evolutia gradată.

Gânditi-vă apoi la natura si dimensiunea "saltului" pe care 1-ar face monstrul dătător de sperantă. (Conceptul de monstru dătător de sperantă este numit si "evolutie saltationistă" sau "evolutie cuantică".) Chiar dacă animalele nu trec de la reptile la pasări într-uh singur salt, pot ele oare trece de la picior la aripă într-un singur salt ? Dacă saltul nu este mare si dramatic, atunci care este diferenta dintre mecanismul monstrilor dătâtori de sperantă si discreditatul concept al acumulării treptate a unor mutatii minore ?

Mai este apoi problema originară a lui Darwin: originea noilor caractere. Gould (1980d) vrea să creadă că teratologia, studiul defectelor embrionare, este cea care are cheia întelegerii evolutiei. Dar toate exemplele de efecte produse de "gene saltante", rearanjari cromozomiale si mutatii obisnuite ale genelor sunt doar amestecâri ale unor părti existente, spre exemplu insecte cu picioare acolo unde sunt antene în mod normal, sau cu o pereche suplimentară de aripi datorată duplicării celui de al doi- lea segment toracic. Duplicarea, stergerea sau amesteca- rea unor elemente reptiliene ar putea produce o reptilă nouă si bizară, dar astfel de procese sunt irelevante în ca- zul originii păsărilor.

Conform "echilibrului punctual", cea mai largă si ponderată alternativă evolutionistă, la evolutia gradată ar fi putut exista câteva trepte intermediare, dar fiecare etapă implica organisme atât de neadaptate supravietuirii încât au existat numai în populatii reduse, care nu au lăsat resturi fosile. Acum avem, în sfârsit, avantajul major al abordării punctuale (sau a monstrilor dătători de sperantă): se explică astfel de ce nu există verigi-lipsă. Fie că erau atât de neadaptate încât nu au putut supravietui îndeajuns pentru a se înmulti într-atât încât să poată genera resturi fosile, fie că evolutia a sărit pur si simplu de la un plan structural fundamental la altul, fără trepte intermediare.

lată un alt caz în care creationistii si evolutionistii moderni (post-neo-darwinistii punctualisti) sunt cel putin de acord că verigile-lipsă lipsesc. Dar care este diferenta stiintifică dintre a afirma că verigile-lipsă nu vor putea niciodată fi găsite ("noua" evolutie) si a spune că ele nu au existat niciodată (creatie) ?

Este uneori amuzant să fi creationist. Ariergărzii evolu- tionistilor neo-darwinisti le place să sublinieze evidenta absurditate a evolutiei prin monstri dătători de viată si sustin că evolutia nu se poate produce repede. Evolutionistii punctualisti atrag atentia asupra limitelor genetice si arhivei fosilifere pentru a demonstra că evolutia nu s-a produs încet. Creationistul este pur si simplu de acord cu ambele tabere: evolutia nu se putea produce rapid si nu s-a produs încet - pentru că evolutia nu s-a produs si nu se poate produce deloc! In termenii tipurilor de variatii care pot apărea si au apărut, conceptul de creatie pare a fi deductia cea mai logică în contextul observatiilor de care dispunem.

Cel putin conceptul de monstri dătători de sperantă evită problema verigilor-lipsă. Dar observati: acest nou concept de evolutie se bazează pe fosile pe care nu le gasim si pe mecanisme generice care nu au fost niciodata observate. Creatia se sprijină pe mii de tone de fosile pe care le-am găsit si pe mecanisme generice (variatia intratipală) pe care le observam si aplicăm în fiecare zi. Ca om de stiintă sunt înclinat să prefer un model care se bazează pe ceea ce vedem si putem explica (creatia), decât unul bazat pe ceea ce nu vedem si nu putem explica (evolutia).

Fiintele umane

Dar noi ? Ce putem deduce pe baza dovezilor privind originea fiintelor umane ? Evolutionistii ne oferă astăzi două variante (Glideman, 1982). Fie că fiintele umane sunt rezultatul timpului, întâmplării si neîncetatei lupte pentru existentă, sau am pornit de la un "monstru dătător de sperantă a cărui stea a fost ceva mai norocoasă decât majoritatea celorlalte" (Newsweek, 3 noiembrie 1980). După creationisti, în schimb, dovezile sugerează că suntem aici prin creatie.

Chiar si unii dintre primii evolutionisti au simtit că fiintele umane ar putea fi ceva special. Alfred Wallace a prezentat teoria selectiei naturale împreună cu Darwin în 1859, dar Wallace a argumentat mai târziu că creierul uman nu putea fi explicat prin selectie naturală. Darwin nu a fost de acord. Diferenta dintre acesti doi evolutionisti este descrisă de către Isaac Asimov (1980), în ghidul TV pentru un serial despre Darwin, si acelasi subiect este explorat, de asemenea, de către Stephen Gould (1980) si Colin Patterson (1981). Majoritatea evolutionistilor s-a asociat punctului de vedere al lui Darwin. Cu alte cuvinte, ei credeau că omul, ca si "alte animale", a fost rezulta- tul timpului, întâmplării si proceselor evolutive.

Cu toate acestea, evolutionistii au ales să creadă în evolutia omului din motive filosofice sau "religioase" si nu din cauza unor deductii pe baza dovezilor fosile. In cartea sa, Descendenta omului, Darwin nu a citat nici măcar o singură referintă despre fosile pentru a-si sustine convingerile. Si doar erau cunoscute câteva specimene de fiinte umane la vremea când si a scris cartea, si anume Omul de Neanderthal.

Neanderthal a fost descris initial ca "o brută cu sprâncene proeminente, piept ca un butoi si picioare curbate" (un strămos potrivit pentru un tâlhar, neîndoios!). Creationistii acelor vremuri au răspuns: "Stati asa o clipă! Neanderthalienii sunt oameni obisnuiti de la câmpie, care sufereau de unele boli." Primii neaderthalieni proveneau din tinuturi aspre din interiorul Europei, unde ar fi putut cu usurintă suferi (asa cum se întâmplă cu multi dintre indienii nostri nord-americani din preerie) de anomalii ale scheletului, în mod special din lipsă de iod în alimente si de vitamină D (cauzată de slaba expunere la lumina soarelui), vitamină necesară absorbtiei calciului în timpul lungilor ierni [din epoca glaciară - n.t}.

Neanderthalienii din Palestina nu mai au aceste caractere pregnante. Volumul cranian al neandethalienilor este usor mai mare decât media actuală, populatiile neaderthaliene având o cultură, artă si religie bine dezvoltate. Astăzi evolutionistii sunt întru totul de acord cu creationistii: neanderthalienii erau doar niste oameni ai câmpiei, care nu difereau mai mult de tipurile actuale decât diferâ astăzi o populatie de alta. Ce erau "oamenii de pesteră" ?

Doar niste oameni care vietuiau în pesteri. (Si, la preturile de astăzi, s-ar putea ca asta să fie din nou o idee bună!) In mod tragic, neanderthalienii nu au fost singurii oameni considerati "verigi-lipsă" subumane. într-un articol retipărit în Natural History din aprilie 1980 (ca parte a unei abordări a istoriei gândirii evolutioniste), există un scurt, dar foarte trist articol semnat de Henry Fairfield Osborn. Osborn spune că un ipotetic zoolog fară prejudecăti venit de pe Marte ar clasifica oamenii în câteva genuri distincte si multe specii. Astfel, spune Osborn, negriiar fi clasificati ca specie aparte, a cărei evolutie spre deplina statură umană nu s-a încheiat încă. "Standardul inteligentei adultului negru obisnuit", scria Osborn, considerând aceasta un fapt al evolutiei, "este similar unui copil de unsprezece ani al speciei Homo sapiens [care este pentru Osborn, bineînteles, rasa caucaziană]." Osborn era un evolutionist de frunte al anilor '20 si esteusor de observat felul în care modul său de gândire evolutionistă (respins de evolutionistii moderni) a ajutat în pavarea drumului pentru evenimentele din anii '40. (vezi Gould, 1981b, referitor la falsa stiintă a "craniometriei" si la teribilele sale aplicatii.)

în 1912, speculatia despre strămosii omului a alunecat până la Omul de Piltdown, solemn botezat cu numele stiintific de Eoanthropus dawsoni. Aproape toată lumea stie că Omul de Piltown s-a dovedit în cele din urmă a fi un fals premeditat. Dar demascarea falsului s-a făcut abia în anii 1950. Pentru mai bine de 40 de ani, mesajul subtil din manuale era clar: puteti crede în creatie, dacă vreti, dar faptele sunt toate de partea evolutiei. Faptele s-au dovedit în acest caz a fi un fragment de mandibulă de maimută si unul de craniu uman, colorate pentru a părea mai vechi.

Piltdown a fost multă vreme în atentia presei în 1979. Unul din mistere este cine a pregătit falsul, dar adevăratul mister este cum de aputut cineva să creadă în acest fals ? Nu era de fapt un fals deosebit de inteligent. Asa cum subliniază Gould (1979b), atunci când a fost privit având ipoteza corectă în minte, "dovezile abraziunii artificiale [pilirii] sareau imediat în ochi. într-adevăr, acestea sunt atât de evidente încât se pune în mod îndreptătit întrebarea - cum au putut scăpa observatiei până acum?". Colorarea (patina timpului) era făcută bine, dar fosilele de mamifere "importate" si uneltele cioplite erau evident frauduloase. Oamenii voiau să creadă în evolutie, asa că vedeau ceea ce doreau să creadă. Există o lectie de prudentă aici, atât pentru evolutionisti, cât si pentru creationisti, si un motiv întemeiat pentru abordarea duală (creatie/evolutie) a originilor. (Comparati cu apelul la pluralism al lui Washburn, 1978.)

Desi nu o fraudă deplină, Omul de Java (Pithecanthropus) nu a fost cu mult mai bun. (vezi Gish, 1986, pentru detalii fascinante privind aceasta si alte fosile umane). Calota craniană si femurul au fost găsite departe unul de celălalt, într-un nivel de pietris (care implică eroziune si potential amestec). Eugene Dubois a renuntat ulterior la propria-i descoperire, reinterpretând-o ca resturile separate ale unui om si ale unui gibon urias si - deoarece descoperise, dar păstrase secret vreme de 30 de ani - un craniu uman în acelasi nivel, a stiut că celelalte descope riri ale sale nu ar trebui numite strămosii fiintelor umane.

Desi sunt cu desăvârsire incapabil să găsesc un motiv pentru aceasta, Donald Johanson (1981) se referă la Omul de Java ca la o fosilă validă, si Richard Lewontin (1981) doreste ca Omul de Java ("Pithecanthropus") să fie predat ca unul din cele cinci "fapte ale evolutiei" pe care le citează. Cu greu s-ar putea cita un motiv mai bun pen- tru a nu fî predată evolutia ca fapt!

Omul de Pekin pare a fi un alt "fapt fals" al evolutiei. Denumit initial Sinanthropus, a fost reclasificat ca Homo Erectus, nume de grup atribuit ulterior si Omului de Java. Dar astăzi, asemenea Omului de Java, a fost schimbat dintr-o ilustrare a evolutiei într-un exemplu de stiintă de- ficitară.

Nu s-au găsit decât craniile Omului de Pekin, nicioda- tă scheletul inferior. Si toate craniile erau sparte în zona occipitala. Ele au fost găsite într-o pesteră lângă Pekin, China, înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, alături de oasele mai multor soiuri de animale si câteva unelte si urme de cultură umană. Craniile de Pekin erau foarte asemănătoare cu cele de măimută, dar, de vreme ce nu s-a găsit nici un rest uman, cineva a decis că proprietarii acelor cranii sparte trebuie să fi fost utilizatorii uneltelor, ceea ce înseamnă că erau "maimute utilizatoare de unel- te" sau "oameni-maimută", un fel de strămosi ai omului.

Se pare însă astăzi că "Omul de Pekin" era mai degrabă hrana omului, nu strămosul sau. Se pare că uneltele au fost folosite asupra, mai degrabă decât de câtre posesorii craniilor sparte (Gish, 1981). Carnea de maimută este foarte tare si atoasă si foarte dificil de mâncat. Dar creierul de maimută este altă poveste. Până în zilele noastre, locuitorii din Asia de Sud-Est obisnuiesc să taie capetele maimutelor, să le pună la fiert, să le spargă în zona occipitală si să savureze acea delicatesă specială numită odată strămosul nostru, un soi de creier de maimută la tavă de... jumătate de craniu.

Omului de Piltdown, Omului de Java si celui de Pe- kin, ca pretinsi martori ai evolutiei omului la celebml pro- ces Scopes din 1925, li s-a alăturat si Omul de Nebraska. Acesta a fost înnobilat prin numele de Hesperopîthecus Haroldcookii, dar tot ce a fost cunoscut vreodată din el este un dinte. Prin pură imaginatie, dintele a fost plantat într-un craniu, craniul plasat pe un schelet, apoi s-a asezat pe acest schelet [imaginar] musculatură, păr si în fine a fost îmbogătit chiar cu o familie!

Doi ani mai târziu, Omul de Nebraska era din nou doar un dinte. Dar de data acesta dintele era atasat de un craniu adevărat, legat la rându-i de un schelet adevărat. Dar prin aceasta s-a dovedit că dintele nu apartinea de fapt unui strămos al omului, ci unei specii de porc dispărute!

Multi oameni de stiintă au învătat de atunci să nu facă speculatii exagerate pe baza unui singur dinte. Si totusi abia în 1979 Ramapitbecus - "reconstituit ca biped numai pe baza dintilor si a unei mandibule" - a fost în fine abandonat ca "un start fals al paradei umane" (Zihlman si Lowenstein, 1979). Cu toate acestea, chiar si astăzi Aegyp-topithecus este propus de Elwyn Simons (1980) ca "o mică chestie afurisită", al cărei comportament social si viată familială - deduse în bună măsură pe baza orbitelor si caninilor masculilor - 1-ar putea face un soi de stramos psihologic al omului!

Speculatia modernă privitoare la descendenta omului este centrată pe un grup de fosile numit Australopithecus. In mintea publicului, aceste fosile sunt asociate în mod special cu activitatea africană a familiei Leakey si a lui DonaldJohanson si a faimosului său specimen "Lucy"

Numele Australopithecnsmseamnă. "maimuta sudică" si sunt sanse foarte bune să fie exact asa ceva. Johanson si Richard Leakey sunt prinsi într-o dezbatere aprinsă privind întelesul specimenelor descoperite de celălalt. (vezi Kern si Haupt în Life, ianuarie 1982.) în critica lor privitoare la familia Leakey, Johanson si White (1980) notau: "Cimpanzeii de astăzi, conform acestei defînitii [a lui Richard Leakey] ar fi clasificati drept Australopithecus africanus [australopitecine gracile]". Maimute până la urmă? Si Johanson spune că Lucy si specimenele sale din Hadar [zona est-africană în care au fost găsite - n.t} sunt mai primitive (adică mai apropiate de maimute) decât descoperirile lui Leakey, asa că Johanson le-a dat o nouă denumire specifîcă, Australopithecus afarensis (vezi Time, 27 ianuarie 1979). Lui Johanson îi place să sublinieze că acolo unde găseste el oasele de australopitecine, găseste de asemenea multe resturi ale animalelor africane obis-nuite (rinoceri, boa, hipopotami, maimute etc.), dar niciodată maimute antropoide. Dar oare nu cumva tocmai maimute antropoide a găsit el de fapt ?

Dacă aceste fragmente de australopitecine sunt atât de primitive, atunci de ce atâta agitatie în jurul lor ? lată de ce: umblau australopitecinele în pozitie verticală? Joahn- son, familia Leakey si altii spun "da", si în consecintă apartin istoriei familiei umane.

Dar cât este de crucială pentru definitia omului postura bipedă? Vincent Sarich, de la universitatea californiană Berkeley, si Adrienne Zihlman spun că, dacă vrei ceva care să umble vertical, trebuie să te uiti la cimpanzeul pitic, Pan Paniscus. Acest cimpanzeu rar [cunoscut si sub numele de Bonobo- n.t], trăitor în junglele ecuatoriale, este doar putin mai scund decât cimpanzeul obisnuit, dar petrece o bună bucată din timp pe sol, umblând biped. De vreme ce toate celelalte caracteristici ale australopitecinelor sunt atât de apropiate de cele ale maimutelor antropoide, poate că familia Leakey si Johanson au descoperit strămosii cimpanzeului pitic de astăzi!

Dar oare chiar umblau australopitecinele în pozitie verticală ? In American Biology Teacher(mai, 1979), Charles Oxnard spune: "într-un anumit sens, ati putea gândi că nu este nici o problemă. Pentru că majoritatea antropologilor sunt de acord că australopitecinele gracile... sunt pe linia principală a speciei umane....Acesta este punctul de vedere prezentat în majoritatea manualelor; mă astept ca voi să-l fi predat în clase; si este pe larg prezentat în materiale publice precum seria Time-Life si frumoasa emisiune de televiziune The Ascent of Man. Totusi, caracteristici anatomice în unele dintre aceste fosile constituie un avertisment împotriva unei prea usoare acceptări a acestei povesti..." Ca parte a acestui avertisment, Oxnard reaminteste cititorilor erorile grosolane făcute cândva cu Omul de Piltdown si Omul de Nebraska.

Oxnard trece apoi la examinarea dovezilor. Si este fără îndoială bine calificat în a face aceasta, ca profesor de anatomie la Universitatea Californiei de Sud. El subliniază mai întâi că relatiile anatomice nu pot fi pur si simplu stabilite după opinii subiective. Văzute dintr-un anumit punct de vedere, spre exemplu, oasele pelviene ale australopitecinelor par a fi intermediare între om si maimute[antropoide]. Dar simpla schimbare a unghiului fizic de privire a acestor oase face specimenul să pară la fel de departe de oameni precum maimutele antropoide actuale. "Un alt punct de vedere," spune Oxnard, "ar putea sugera că fosila provine din maimutele antropoide africane, prin intermediul oamenilor moderni!" - cu alte cuvinte oamenii sunt de fapt veriga-lipsă dintre australopitecinesi maimutele antropoide!

Deoarece este foarte sensibil la problemele serioase ale interpretărilor subiective, Oxnard merge mai departe pentru a descrie în detalii fascinante o tehnică computerizată numită "analiză multivariabilă". El atinge atât aspectele teoretice, cât si cele practice ale acestor aplicatii, ajungând la două concluzii.

Mai întâi, concluzia sa stiintifică: dacă australopitecinele au umblat în pozitie verticală, nu o făceau în manieră umană. Dacă postura lor semăna cu vreo fiintă actuală, aceasta ar fi urangutanul. Oxnard ajunge si la o a doua concluzie pentru profesori: "Fiti critici!". Adică, examinati toate dovezile relevante. Priviti-le din diverse puncte de vedere. Se presupune că tocmai aceasta este una din cele mai importante aptitudini si atitudini pe care vrem să le încurajăm la elevii nostri. Cu sigurantă, abordarea prin prisma ambelor modele (creatie/evolutie) poate ajuta în atingerea acestui deziderat valabil. Acea admonestare, "Fiti critici!', se aplică si modelului creationist, desi-gur, iar eu tocmai asa doresc să fiti. Nu acceptati creatia numai pentru că asa spun eu, dar nici nu o respingeti până când nu ati examinat dovezile, atât cât vă pricepeti.

Louis Leakey a declansat interesul modern în australopitecine (si a atras atentia revistei National Geographic) în 1959 cu omul său maimută Zinjanthropus. Acesta a fost de atunci reclasificat ca Australopithecus, fiind astăzi considerat foarte asemănător maimutelor antropoide - o linie stinsă, fără vreo legătură cu omul.

De fapt, nu caracteristicile scheletului au atras atentia asupra descoperirilor lui Leakey. Uneltele au făcut-o. Asa cum spuneam la începutul acestei cărti, orice om de stiintă poate recunoaste dovezile unei creatii. Uneltele implică un mester care le-a făcut.

De vreme ce uneltele au fost găsite alături de Austra- lopithecus, Louis Leakey a presupus că acea creatură a modelat uneltele. Treisprezece ani mai târziu, Richard Leakey a găsit, sub oasele descoperite de tatăl său, "oase practic imposibil de deosebit de cele ale omului actual." Poate că aceasta a rezolvat misterul autorului uneltelor. La acea vreme, Richard Leakey spunea că descoperirea sa a sfărâmat credintele standard în evolutie.

De fapt, descoperirile de fosile, în ansamblul lor, au sfărâmat credintele standard în evolutie cu o regularitate monotonă. Fiecare la vremea ei a fost lăudată ca "dovadă stiintifică" a faptului că oamenii au evoluat din niste maimute antropoide, si totusi toti candidatii la titlul de strămos al omului au fost pe rând eliminati din listă:

Neanderthalienii --- oameni pur si simplu
Piltdown (Eoanthropus) ---fals
Omul de Nebraska (Hesperopithecns) --- dinte de porc
Omul de Java (Pithecanthropus;Homo erectus) --- eroare stiintifică
Omul de Pekin --- eroare stiintifică
Ramapithecus --- start fals
Zinjanthropus (Australopithecus boisei) --- maimută disparută

Doar australopitecinele gracile, asupra cărora lucrează acum Johanson si Leakey, rămân ca posibile forme de tranzitie maimută/om. Aceste specimene merită o atentie deosebită, dar la fel merită si "caracteristicile anatomice ale unora dintre aceste fosile, care constituie un avertisment împotriva unei prea usoare acceptări a acestei povesti...

Australopitecinele nu au putut bineînteles fi strămosii nostri, de vreme ce oamenii se umblau deja pe pământ înainte ca Lucy si rudele sale să se fi fosilizat - si există dovezi care sugerează acest lucru. Fosile ale unor oameni obisnuiti au fost găsite în roci de vârstă tertiara-medie la Castenedolo, în Italia, încă din anii 1800, iar evolutionistul Sir Arthur Keith a recunoscut că acceptarea acestor descoperiri "ante-antropoide" ar sfărâma credinta în evolutie (sau cel putin fundamentul ei stiintific). Oxnard (1979) atrage atentia asupra hominidului Kanapoi un humerus uman găsit în roci africane depuse înaintea celor în care s-au păstrat resturile de australopitecine.

Mai sunt apoi amprentele plantare (urme de pasi). Avem de fapt multe elemente comune cu maimutele antropoide (asa cum poate fi verificat printr-o vizită la grădina zoologică) si de aceea nu ar trebui să ne surprindă că anumite oase sunt greu de clasificat. Dar amprentele plantare ale maimutelor antropoide si ale omului sunt foarte diferite. Maimutele antropoide au de fapt patru mâini, cu degetul mare opozabil, fapt ce dă amprentelor lor plantare o alură deosebită de a noastră. Si mersul antropoidelor este mult diferit de al nostru, ele având tendinta de a se lăsa pe toate patru membrele, păsind pe degetele îndoite.

In numărul din aprilie 1979 din National Geographic si în cel din 9 febmarie 1980 din Science News, Mary Leakey descrie o potecă de amprente plantare asemănătoare omului, păstrată în cenusi vulcanice lângă Laetoli, în Africa de Est.

[...]

In mijlocul articolului din National Geographic se găseste o plansă dublu pliată. Elefanti, girafe, bibilici si copaci acacia decorează plansa. Cu exceptia vulcanului, totul pare desprins dintr-un film cu Tarzan. Undeva, în zona centrală, traversează imaginea o potecă de urme de picior asemănătoare cu cele umane. Rămâneti totusi surprinsi de felul în care i-a desenat artistul pe autorii acestor urme (apropo, numai un artist putea să facă asta, de vreme ce nu există nici un oscior din membrele care au produs acele urme). Pasul este mâmnt, e adevărat, dar se prea poate ca autorul să fi păsit cu multă grijă pe cenusa vulcanică umedă.

Majoritatea evolutionistilor îsi interzic pur si simplu a crede că aceste urme au fost lăsate de fiinte umane, căci ei sunt convinsi că omul a evoluat mai târziu. Hominidul Kanapoi, totusi, sugerează că fiintele umane erau deja prezente în acele vremuri, putând de aceea să creeze acel set de amprente plantare. Si tocmai în Africa, nu foar- te departe de Laetoli, trăiesc siastăzi oameni (pigmeii) care au cam aceeasi statură cu autorii urmelor de pasi de la Laetoli.

întelegând serioasele implicatii ale descoperirilor de la Laetoli, un om de stiintă a căutat cu disperare dovezi că urmele provin de la vreun animal. El a ajuns chiar să pună un urs dresat să topăie în două picioare, doar-doar vor rezulta niste urme asemănătoare cu cele de la Laetoli. Concluzia lui? Este imposibil să deosebesti amprentele plantare de la Laetoli de cele umane. Ca evolutionist, a ajuns să folosească cuvinte precum "socant", "deranjant" si "îngrijorător" pentru a descrie rezultatele cercetărilor sale, căci acestea nu arâtau nimic altceva decât că nici o "verigă" evolutionistă, nici Lucy, nu puteau fi strămosii omului, de vreme ce oamenii umblau deja pe pământ la vremea când asa-zisii strămosi se fosilizau. Pentru creationist aceste dovezi confîrmă pur si simplu că oamenii au fost întotdeauna oameni si maimutele antropoide maimute antropoide, cel putin de când există urme fosilizate.

Desigur, conceptul că oamenii ar fi putut există înainte de presupusii lor strămosi ridică câteva întrebări fundamentale despre ceea ce întelegem prin secvente geologice. Haideti dar să aruncăm o privire asupra acestei foarte importante chestiuni.

Secventa fosiliferă: "coloana Utostratigrafică"

Un leac pentru a te vindeca de creationism, spune evolutionistul de rând, este o plimbare de la baza la vârful Marelui Canion. Aici, spune el, istoria evolutiei se asterne chiar în fata ochilor: creaturi marine la bază, apoi plante si animale de uscat deasupra lor.

Ei bine, eu si familia mea (si multi alti creationisti) am ridicat mănusa acestei provocări si am făcut o excursie de patru zile prin Marele Canion, peste marginile de nord si sud (fantastic!). Si, asa cum stiam deja, este foarîe adevarat că fosilele nu se găsesc la întâmplare. Ele se găsesc în grupuri numite "sisteme geologice" si aceste sisteme au tendinta de a se aseza într-o anume ordine pe verticală. Această ordine este reprezentată printr-o idee numită "coloana litostratigrafică" (Fig. 31).

Dar coloana litostratigrafică este doar o idee, nu o se- rie reală de strate. Nicăieri nu se găseste secventa stratigrafică completă. Chiar si uriasii pereti ai Marelui Canion nu incorporează decât cinci din cele douăsprezece sisteme majore (sistemul unu, cinci, sase si sapte, cu mici fragmente ici si colo din sistemul patru - cel devonian).

Cu toate acestea, coloana litostratigrafică reprezinta o tendintă de grupare a fosilelor si respectiv o anumită ordonare pe verticală a acestor grupe. Trilobitii cambrieni si dinosaurii cretacici nu sunt de obicei găsiti împreună. Trilobitul pe care 1-am transformat în nod de cravată [este vorba de acele "cravate" formate dintr-un snur ce trece printr-o piesă metalică pe post de nod - n.t.] l-am colectat din tinutul Madison din Indiana, în timp ce oasele de dinosaur din colectia familiei noastre provin din provincia Alberta din Canada.

De ce nu se găsesc trilobitii si dinosaurii împreună ? Conform evolutiei, răspunsul este foarte simplu. Trilobitii cambrieni au dispărut cu milioane de ani înainte ca dino- saurii să-si înceapă evolutia. Dar mai există o explicatie care pare a fi mai naturală. Până la urmă, dacă trilobitii si dinosaurii ar trăi si astăzi, ei tot nu s-ar găsi împreună. De ce ? Pentru că trăiesc în zone ecologice diferite. Dinosaurii sunt animale terestre, în timp ce trilobitii sunt fiinte acvatice bentonice [trăitoare pe fundul mărilor - n.t.].

După creationisti, sistemele geologice reprezintă zone ecologice diferite, rămăsitele îngropate ale plantelor si animalelor care au trăit odată împreună în acelasi mediu. 0 plimbare prin Marele Canion nu mai este atunci o plimbare de-a lungul cărării evolutiei; este, în schimb, o călătorie de la fundul oceanului, peste zona litorală, apoi dincolo de tărmuri, pe uscat si mai departe, spre zonele mai înalte ale acestuia. Câteva seturi de dovezi par a favoriza această viziune ecologică.

Este mai întâi chestiunea "fosilelor discordante" Evolutionistii cred, spre exemplu, că plantele de uscat au apărut abia la 100 de milioane de ani după disparitia trilobitilor. Si totusi, peste saizeci de genuri de spori de plante lemnoase, polen si chiar lemn au fost găsite în "rocile trilobitice" (cambriene) cele mai vechi din multe zone ale lumii. Dovezile sunt atât de bine cunoscute în- cât se regăsesc chiar si în manualele de biologie de liceu.

Un manual de botanică de Weier, Stocking si Barbour prezintă chestiunea astfel: "în ciuda unor tentante fragmente de spori cutinizati [cerosi] si bucătele de xylem [lemn] care datează din perioada cambriană... majoritatea evolutionistilor cred în continuare că plantele terestre nu au apărut decât mult mai târziu." Dar observati, evolutionistii argumentează împotriva dovezilor.

Creationistii nu argumentează "împotriva dovezilor". Ei mai degrabă argumentează "din cauza dovezilor", spunând: "Noi credem că plantele terestre si trilobitii cambrieni au trăit în acelasi timp, dar în zone ecologice diferite. în mod normal, din motive ecologice, plantele de uscat si animalele bentonice nu se păstrează (fosilizează) împreună. Dacă însă câteva specimene de plante, scăpând de putrezire, au putut fi îngropate împreună cu trilobitii în sedimentele oceanice, ele au putut fi astfel fosilizate si tocmai asta vedem noi astăzi". Amprentele plantare de oameni si de dinosauri aflate împreună reprezintă, de asemenea, "fosile discordante". Si la fel sunt si formele din lunga listă a "fosilelor vii" - forme de viată considerate la un moment dat dispărute de milioane de ani, dar găsite astăzi vii si nevătămate în zone izolate.

Fosilele discordante sunt suficient de comune pentru a-si fi câstigat un loc în vocabularul special al evolutionistilor. Un specimen găsit "prea jos" în coloana litostratigrafică (adică înainte de perioada în care se crede că ar fi apărut în lantul evolutiei) este numit o "infiltrare stratigrafică", iar un specimen găsit "prea sus" este numit un "specimen remaniat". Deseori, desigur, există dovezi fizice concrete de amestec a două strate provenind din surse diferite, dar uneori astfel de dovezi fizice lipsesc. Cu un astfel de vocabular rafinat la îndemână, este foarte probabil ca numărul fosilelor discordante - fără dovezi de perturbare a conditiilor de sedimentare - descoperite până astăzi să fie mult mai mare decât cele înregistrate oficial (considerabil de numeroase si ele).

Uneori întregi sisteme geologice sunt discordante. Când eram student, am făcut o iesire pe teren în cadrul cursului de stratigrafie, cu scopul de a identifica cei 25 milioane de ani lipsă ai silurianului. Ne-am dus la o carieră din sudul Indianei, celebră pentru calitatea calcarului ei. Calcarul cenusiu masiv era destul de gros si expus pe sute de metri. în partea inferioară a formatiunii am găsit corali apartinând sistemului nr. 2, ordovician. Dar pe măsură ce abordam stratele superioare, am ajuns să găsim bmsc corali devonieni, care apartin sistemului nr. 4. Dar unde erau coralii apartinând sistemului nr. 3, silurianul?

Pentru un evolutionist, aceasta este o întrebare crucială. Evolutionistii cred că coralii ordovicieni au evoluat în corali silurieni, care au evoluat la rândul lor în corali devonieni. Lipsa silurianului ar rupe lantul evolutiv, ceea ce ar fi o imposibilitate pentru evolutionist.

Ce era între coralii ordovicieni si cei silurieni în cariera de calcar din Indiana ? Cele două sisteme erau separate de câtiva milimetri si nu era nici o schimbare vizibilă de culoare, nici o schimbare de textură a calcarului, nici măcar un plan de stratificatie. Lipsea orice dovadă fizică a acelor ipotetici 25 milioane de ani de timp evolutionist. Asa cum a subliniat profesorul nostru, o astfel de situatie reprezintă o problemă serioasă pentru evolutie. Pur si simplu nu ne putem imagina un uscat (sau fund de mare) care a zăcut fără eroziune sau sedimentare cele de 25 milioane de ani, reluându-se apoi secventa depozitională exact de acolo de unde a fost întremptă în urmă cu atâta timp!

Din nou, evolutionistii au creat un termen pentru o astfel de problemă: paraconformitate. Linia de contact dintre cele două strate este numită "conformitate" dacă dovezile fizice indică o sedimentare lină si continuă fără vreo întrerupere. Termenul de "disconformitate" se foloseste atunci când dovezile fizice arată că o parte din rocă a fost eliminată prin eroziune. Disconformitătile sunt deseori reprezentate prin linii ondulate în sectiunile geologice si ele apar deseori în teren ca adevărate linii ondulate în lungul cărora pot fi văzute canale erozionale sau chiar albii de râuri tăiate în pachetul de roci sedimentâre. Dar în cazul paraconfbrmitătii, nu există vreo dovadă de eroziune sau orice alt fel de întrerupere temporară. Până si numele arată că se aseamănă cu o conformitate. De fapt, singurul mod e de recunoastere a unei paraconformităti este prin aderarea anterioară la teoria evolutionistă. Dovezi fizice nu există. Dar dacă crezi în evolutie, atunci trebuie să crezi că există o întrerupere în cadrul secventei, altfel lantul evolutiv se rupe.

Termenul de paraconformitate este inutil pentru creationisti. Pentru ei dovezile fizice sunt suficiente si ei acceptă pur si simplu că sedimentarea a fost lină si continuă si că deci nu există nici o întrerupere temporară.

Să presupunem că sistemele ordovician si devonian reprezintă de fapt zone ecologice diferite cu creaturi care trăiau în acelasi timp. Atunci, schimbarea vreunui factor ecologic, precum salinitatea sau temperatura, a dus pur si simplu la înlocuirea unui soi de corali cu altul în mod ecologic, lin si continuu. Ori un sediment reprezentând o anumită zonă ecologică poate fi depozitat imediat deasupra unui sediment reprezentând o altă. zonă ecologică, rezultând din nou o trecere lină si gradată, fără întrerupere temporală. Gould (1980a) se plânge că geologii prezintă în mod constant interpretări ecologice ale depozitelor fosilifere, si că ei ar trebui să abandoneze această abordare, deoarece scara geocronologică nu se potriveste cu evolutia.

Paraconformitătile sunt un lucru obisnuit. In unele părti ale Marelui Canion, spre exemplu, rocile mississippiene [carbonifer inferioare - n.t.] stau paraconform peste rocile cambriene - o întrerupere de 125 milioane de ani a ipoteticului timp evolutionist, fără a exista o dovadă fizică de întrerupere între ele. (în unele locuri există totusi o disconformitate între rocile devoniene si cele cambriene.) Larga răspândire a paraconformitătilor este unul din motivele pentru care ai nevoie de un ghid local atunci când vânezi fosile. Chiar si atunci când nu există vreo dovadă fizică a unor perturbări majore ale sedimentelor, descoperi deseori că lipsesc milioane de ani din ipoteticul timp evolutionist si ai în consecintă nevoie de ghid pentru a întelege unde te afli [pe scara geocronologică - n.t].

Mai este apoi problema fosilelor discordante multistrate. Asa cum sugerează si numele, este vorba de fosile care penetrează mai multe strate. Am auzit prima dată de aceste fosile la cursul de geologie. Profesorul, un evolutionist, vorbea de zonarea rocilor după continutul lor microfosilifer. Presupunerea obisnuită era, desigur, că o formă de microfosilă a evoluat în alta, care la rândul ei a evoluat în alta - si asa mai departe. Unitatea litologică pe care o zonase el corespundea la 20 milioane de ani evolutionisti. Dar, spunea profesorul, "am urmărit unitatea litologică în josul pârâului si am dat de un amonit [un fel de sepie asemănătoare cu nautiloizii] stând de-a curmezisul celor 20 milioane de ani! Cum este posibil asa ceva ?".

Ăsta da mister pentru un evolutionist! Dar n-ar mai fi nici un mister, dacă întreaga unitate litologică s-ar fi depozitat rapid. Unele lucruri, precum trunchiurile de palmieri smulsi în timpul furtunilor tropicale si adunati în adevă- rate plute vegetale plutind pe ocean, se îmbibă treptat cu apă si plutesc în pozitie verticală pentru o vreme, ajungând în cele din urmă pe fund tot în picioare, putând fi îngropati în sedimente în această pozitie, dacă sedimentarea a fost suficient de rapidă.

Fosilele discordante multistrate sunt frecvente mai ales în formatiunile de cărbuni. Ani si ani la rând, studentii au fost învătati că depozitele de cărbuni reprezintă rămăsitele unor plante de mlastină, acumulate încet sub formă de turbă care s-a transformat cu timpul în cărbuni. Dar există multe motive pentru care această idee a mlastinii nu stă în picioare: tipul de plante implicate, textura depozitelor si gradul de conservare nu se potrivesc cu această idee; actiunea apelor curgătoare si nu stagnarea este ceea ce rezultă din analiza acestor depozite etc., etc. (Nevins, 1976; Austin, 1979).

Un nou concept despre formarea cărbunilor este elaborat acum, multumită în bună măsură muncii geologilor creationisti. Unul dintre cei mai de seamă dintre acestia este Dr. Steven Austin. In disertatia doctorală sustinută la Universitatea Penn State, el a abordat geologia cărbunilor (Austin, 1979), sugerând că aceste roci (cărbunii) s-au format din resturi de plante depozitate sub formă de adevărate plute pe suprafata mării. Modelul său, aflat încă într-o fază experimentală, explică deja multe caracteristici ale cărbunilor pe care teoria mlastinii nu le poate explica. Mai important, teoria lui — o adevărată realizare stiintifică — este prima care poate prezice localizarea si calitatea cărbunilor.

La o scară redusă, poate fi văzut procesul care ar fi putut demara acumularea depozitelor de cărbuni atunci când un taifun smulge adevărate covoare de vegetatie de pe o insulă si le duce în derivă în larg. Dar unele nivele de cărbuni se întind din Pennsylvania prin Ohio, Indiana si Illinois, până în lowa si până jos în Oklahoma! Oare ce fel de fuitună ar fi putut produce acumularea generatoare de astfel de depozite carbonifere ? Răspuns: inundatii masive si importante miscâri geologice.