Fratele meu (sora mea) în Hristos, tu stai si suferi,
în timp ce eu scriu, gândindu-ma la suferinta ta. Am oare dreptul sa îti scriu?
Are oare dreptul cineva din spatele frontului sa îi scrie unui soldat din linia
întâi? M-am gândit foarte mult la cei apasati de boala. Scriindu-ti, chiar fara
sa stiu cine esti si de ce boala suferi, ma gândesc cum as putea sa te ajut. E
foarte mult timp de când ma gândesc sa îti scriu, si totusi pâna de curând nu
am avut curajul sa o fac acum. Pur si simplu ma simteam neputincios. Nici acum
nu ma simt capabil sa mângâi sufletul tau apasat de durere. Si totusi, nu scriu
numai ca sa îmi descarc sufletul. Simt povara faptului ca sunt oameni care sufera
si pentru care eu nu fac nimic.
Înainte de toate îti scriu ca îmi doresc din
toata inima sa duci cum trebuie aceasta cruce pe care ti-a dat-o Dumnezeu. O mie
de scrisori daca as scrie catre bolnavi, în fiecare dintre ele as încerca sa le
repet aceasta: ca trebuie sa aiba grija cum îsi poarta crucea…
Durerea nu lasa
loc refrenelor. Îmi dau seama foarte bine ca o scrisoare primita de la un strain
te poate supara: "De ce îmi scrie omul acela, daca nu e în locul meu, daca
nu ma întelege?"
Îti scriu tocmai pentru ca am fost si eu îngenuncheat
de durerile bolii, tocmai pentru ca îmi dau seama ca sansele de a te ajuta prin
rândurile mele sunt minime. Tocmai de aceea îti scriu. M-am rugat si ma rog sa
ma lumineze Dumnezeu sa îti scriu cu folos. Acum, când scriu, nu stiu daca aceasta
scrisoare va ajunge la tine. Am mai încercat sa îti scriu de câteva ori, dar nu
am reusit sa o fac asa cum mi-as fi dorit, asa ca am sters totul. Sa ma ierti
daca, citind aceasta scurta scrisoare, ti se va parea plicticoasa. Crede-ma ca
este un semn de dragoste…
Dupa lungi framântari - asemanatoare rezolvarii unei
probleme de matematica - am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa îti redau
o întâmplare care mi-a placut în mod deosebit. Citirea ei nu îti va usura durerile,
dar poate ca te va ajuta sa le înfrunti altfel:
"Odata, un bolnav si-a
pierdut rabdarea si striga catre Domnul, cerând sa-l slobozeasca de durerile cele
înfricosatoare. I-a aparut atunci un înger care i-a spus:
- Prea Bunul Dumnezeu
a auzit rugaciunea ta si va face dupa cererea ta, însa cu conditia ca în loc de
un an de viata cu chinuri pe pamânt, prin care orice om se curata de pacat ca
aurul în foc, sa primesti sa petreci trei ore în iad. Deoarece sufletul tau are
nevoie de curatire prin încercarea bolii, va trebui sa suferi boala înca un an.
Dar asta ti se pare greu. Gândeste-te însa ce înseamna iad, unde merg toti pacatosii!
De aceea încearca, daca vrei, sa rabzi numai trei ore si apoi te vei mântui cu
rugaciunile Sfintei Biserici.
Bolnavul s-a gândit: "Un an de chinuri pe
pamânt e foarte lung. Mai bine sa fac rabdare trei ceasuri, decât un an".
-
Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.
Atunci îngerul a
luat usor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lasat în iad si s-a departat
spunând:
- Ma voi întoarce dupa trei ceasuri.
Întunericul vesnic ce stapânea
acolo, strâmtorarea, glasurile celor ce se chinuiau si ajungeau la urechile lui
si înfatisarea salbatica, toate acestea au pricinuit nefericitului o frica si
o durere înfricosatoare. Peste tot vedea si auzea chinuri. Nicaieri vreun glas
de bucurie în abisul nesfârsit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii
înflacarati ai diavolilor, gata sa-l sfâsie.
Sarmanul a început sa tremure
si sa strige, dar la glasurile si strigatele sale îi raspundea numai abisul. I
s-a parut ca au trecut secole întregi, si din clipa în clipa astepta sa vina îngerul,
dar acela nu mai venea.
În cele din urma, deznadajduit ca nu va vedea niciodata
raiul, a început sa geama si sa plânga, dar nimanui nu-i pasa de el. În iad, pacatosii
se gândesc numai la ei însisi, si diavolii se bucura de chinurile lor.
Dar
iata ca stralucirea dulce a îngerului se vazu în abis. Cu zâmbetul sau paradisiac,
îngerul a stat deasupra celui chinuit si l-a întrebat:
- Cum esti, omule?
-
N-am crezut ca si la îngeri poate exista minciuna!, a soptit cel chinuit cu o
voce stinsa.
- Ce înseamna asta?, a întrebat îngerul.
- Cum ce înseamna?,
a continuat ticalositul om. Mi-ai fagaduit sa ma iei de aici dupa trei ceasuri,
dar de atunci mi se pare ca au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.
-
Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai
un ceas de când am plecat si trebuie sa mai ramâi aici înca doua.
- Cum? Doua
ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Daca e cu putinta si daca e voia lui
Dumnezeu, te rog, ia-ma de aici. Mai bine sa sufar pe pamânt ani întregi, pâna
la ziua Judecatii, numai scoate-ma din iad. Ai mila de mine!, striga gemând cel
chinuit, ridicându-si mâinile spre înger.
- Bine, a raspuns îngerul. Bunul
Dumnezeu, ca un Parinte iubitor de oameni, te va milui.
La aceste cuvinte,
omul îsi deschise ochii si vazu ca se afla în patul sau de boala, ca si mai înainte"
[12; 35-39]1.
Poate ca ai mai citit sau ai auzit deja aceasta întâmplare. Sau
poate ca o afli abia acum. Mi s-a parut foarte potrivita pentru situatia în care
te afli.
Nu stiu ce as fi ales eu în locul acelui bolnav, dar cred ca m-as
fi simtit atras sa fac aceeasi alegere. Trei ceasuri în iad… Oare ce ar fi asa
groaznic, încât sa atârne mai greu decât un an de suferinta?
Dar lucrurile
stau altfel decât le vedem noi.
Stiu ca acum, covârsit de suferinte, te întrebi
de ce oare Dumnezeu nu ti-a dat o alta cruce, care sa nu te covârseasca? De ce
Dumnezeu nu a ales o alta cale pentru mântuirea ta?
Raspunsul la aceasta întrebare
nu este greu de dat: Dumnezeu a stiut care este calea cea mai potrivita pentru
ca tu sa te mântuiesti.
"Dar de ce altii, care au facut pacate mai mari,
nu au o cruce la fel de grea?…"
Am auzit aceasta întrebare de la mai multi
bolnavi. "De ce Dumnezeu nu îmi da chinuri mai usoare? Nu vede ca pe acestea
nu le pot rabda?"
"Nu pot sa nu cârtesc… Dumnezeu îmi da încercari
mai grele decât pot sa suport…"
Dumnezeu nu este un sadic care are câteva
tone de suferinta pe care le arunca la întâmplare pe pamânt. Dumnezeu nu greseste.
El stie întotdeauna ce ne este cu adevarat de folos. Dumnezeu îngaduie ca omul
sa sufere tocmai pentru ca prin aceasta suferinta sufletul lui sa se curateasca.
Si daca unii au dureri foarte mari, nu înseamna ca Dumnezeu este nedrept cu ei,
ci înseamna ca tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.
Omul
se gândeste: "dar daca altii, care au facut pacate mai mari, nu au parte
de aceleasi dureri, nu înseamna ca Dumnezeu ar fi putut sa ma crute?" Problema
ar trebui pusa altfel. Este adevarat ca multi oameni rai au avut parte de o viata
pamânteasca plina de toate desfatarile, si chiar au avut o sanatate de invidiat.
Stim noi însa daca ei s-au mântuit? Nu stim. Pacatosii care au murit fara sa se
pocaiasca au ajuns în iad. Nu este problema noastra sa judecam daca Dumnezeu este
mai îngaduitor cu altii decât cu noi.
Avem libertatea de a pacatui, avem libertatea
de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajuta o astfel de libertate? Sfântul Apostol
Petru ne îndeamna: Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea
drept acoperamânt al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este
trist faptul ca multi oameni îsi folosesc libertatea în mod gresit. De fapt, tocmai
aceasta a fost pricina caderii - ca omul a vrut sa îsi foloseasca libertatea calcând
voia lui Dumnezeu.
Cu ce ramânem daca Îl judecam pe Dumnezeu? Schimbam cumva
soarta noastra în bine? Ni se împutineaza durerile? Dimpotriva. Si atunci? Daca
vrem sa ne mântuim, atunci nu Îl judecam pe Dumnezeu.
Si totusi, uneori oamenii
se lasa covârsiti de durere… Îl judeca pe Dumnezeu, se lasa biruiti de deznadejde.
Am cazut si eu în acest pacat. Si nu numai o data. Cu trecerea timpului, însa,
am înteles ca prin aceste caderi nu îmi usuram cu nimic suferinta, ba chiar mi-o
agravam. Încercam sa ma lupt cu Dumnezeu, si lupta mea era dovada putinatatii
credintei mele. Întelegându-mi greseala, am cautat sa nu ma mai lupt cu Dumnezeu,
ci sa ma lupt numai cu ispita deznadejdii. Lupta nu e usoara, dar daca e pornita
la timp sansele de victorie sunt mai mari.
La început omul primeste un gând
de deznadejde, apoi începe sa cârteasca si, daca nu are grija, în scurt timp inima
sa este biruita de deznadejde. Îti voi reda câteva rânduri scrise de Sfântul Teofan
Zavorâtul ca sa îti fie de folos daca sau mai bine zis când vei fi ispitit de
deznadejde:
"Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sanatatea subrezita
poate sa subrezeasca si mântuirea atunci când din gura bolnavului se aud cuvinte
de cârtire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dumnezeu sa va izbaviti si
de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara
anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si gânduri pe potriva,
iar acestea din urma sunt de asa un fel ca lucrarea mântuirii nu se poate împlini
cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceasta si a va îndrepta... Sanatatea si boala
sunt în mâinile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci
când atât una, cât si cealalta sunt folosite în duhul credintei... Dar ele duc
la pierzanie atunci când omul se poarta în privinta lor dupa toanele sale"
[21; 26-27].
Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poarta dupa
cum are chef mai devreme sau mai târziu va culege roadele atitudinii sale.
Lupta
cu deznadejdea trebuie sa fie o lupta sustinuta, pentru ca nu este cu nimic mai
usoara decât lupta cu desfrânarea, cu betia, cu lacomia, cu mândria sau cu alte
patimi. Însa în timp ce desfrânatul este mustrat de constiinta si se poate pocai,
deznadajduitul nu mai vede pocainta. Totul i se pare întunecat, totul i se pare
fara rost. Ca sa nu spun mai multe, voi spune doar ca deznadejdea, pricina a sinuciderii,
poate fi înteleasa si ca o forma de sinucidere. Pentru ca asta este: în timp ce
Dumnezeu trimite leacul spre tamaduire, omul îl respinge ca si cum ar fi otrava.
"În
ce priveste faptul ca navaleste asupra-va nerabdarea, este omeneste sa fie asa.
Daca vine, trebuie sa o alungati. Simtamântul de apasare pricinuit de boala este
tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici rabdare;
însa când vine simtamântul de apasare împreuna cu dorinta de a o înlatura, nu
e nici un pacat în asta. Este un simtamânt firesc. Pacatul începe când în urma
acestui simtamânt sufletul se lasa prada nerabdarii si începe sa încline spre
cârtire" [21; 28-29].
Da, e omeneste sa ne vina gânduri de nerabdare,
si chiar gânduri de deznadejde. Numai pe cei sporiti în credinta deznadejdea nu
îi atinge. Chiar daca ne vin astfel de gânduri, noi trebuie sa luptam împotriva
lor cu toata atentia. Bolnavul care se lasa biruit de deznadejde pierde atât în
razboiul duhovnicesc, cât si în razboiul cu boala. Pentru ca însanatosirea depinde
si de starea psihica a bolnavului.
Ar mai fi de spus ca atunci când durerile
sunt crâncene uneori omul simte nevoia de a da frâu liber mâniei. Este si aceasta
o ispita, desigur. În aceasta ispita încearca sa gaseasca tot felul de vinovati
pentru boala sa. E prea apasator sa recunosti ca boala este urmarea propriilor
pacate, este mult mai convenabil sa dai vina pe altii. Colegii de serviciu, membrii
familiei sau prietenii sunt trecuti prin ciurul judecatii si sunt considerati
coautori ai bolii.
Este adevarat si faptul ca boala unui om este amplificata
de starile de stres provocate de unele rude sau de unele cunostinte, dar bolnavului
nu îi este de nici un folos sa îsi macine nervii gândindu-se cu rautate la acesti
binefacatori ai sai. Când mânia îi umple inima, bolnavul se va agata cu disperare
de fiecare victima care îi apare la orizont. Nu este deci de mirare ca îi va acuza
pe doctori ca sunt nepriceputi.
Sfântul Teofan Zavorâtul spune si aceasta:
"Nu va suparati pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvântarea
lui Dumnezeu. (Cred ca spusele sale au nevoie de o mica precizare: sunt valabile
mai ales pentru cazurile în care doctorul este priceput. Daca doctorul este nepriceput,
atunci sansele ca boala sa fie tratata cum trebuie sunt, evident, mici. Într-o
astfel de situatie gasirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de
mare folos celui bolnav - ar fi cea mai simpla metoda de a-l feri de suparare.
Este adevarat ca Dumnezeu se poate folosi si de cel mai nepriceput doctor, dar
asta nu înseamna ca nu trebuie sa tinem seama de iscusinta medicilor. Parintele
Paisie Aghioritul ne atragea atentia asupra faptului ca doctorii "pot face
greseli, mai ales atunci când nu au smerenie." [13; 241-242]). Iar Dumnezeu
are despre boala si sanatate cu totul alte idei decât noi, si ele sunt departe
de ale noastre ca cerul de pamânt" [21; 23].
Of, cât de greu este sa
întelegem învatatura aceasta… Cel mai usor o întelegem când ne este bine, când
suntem sanatosi, când nu avem necazuri. Dar când cutitul durerii patrunde în inimile
noastre, nu mai vrem sa ne recunoastem nimicnicia. Vrem sa întelegem de ce nu
suferim mai putin, vrem sa ne explicam fiecare picatura de suferinta.
Ridica-te,
fratele meu, ori de câte ori ai cazut în deznadejde. Ridica-te, fratele meu, ca
si cum nu ai fi cazut. Pe cât de mare este pacatul deznadejdii, pe atât de mare
este plata celui care se ridica din cadere.
M-am apucat sa îti scriu rândurile
de fata din trei motive: pentru a-ti reproduce întâmplarea cu trei ceasuri în
iad, pentru a te încuraja sa te ridici ori de câte ori durerea te va arunca în
deznadejde si pentru a-ti vorbi despre mucenicia bolii.
Înainte de teorie îti
voi scrie despre doua momente din viata parintelui Paisie Aghioritul. Parintele
povestea:
"O femeie ce sufera de rinichi si de ani de zile face tratament
pentru purificarea sângelui mi-a spus:
- Parinte, faceti, va rog, semnul Crucii
pe mâna mea. Venele îmi sunt numai rana si nu mai pot suporta sa fac acest tratament.
- Aceste rani, i-am spus, în cealalta viata vor fi niste diamante mai pretioase
decât diamantele din aceasta lume. (...)
Dupa aceea, îmi arata o rana la cealalta
mâna si îmi spune:
- Parinte, rana aceasta nu se închide si se vede osul.
- Da, dar de acolo din rana se vede cerul, îi spun. Ma rog ca Hristos sa-ti
dea rabdare si sa-ti mareasca dragostea pentru El, ca sa uiti de durere. Desigur,
exista si alta rugaciune - pentru a alina durerile, dar atunci se micsoreaza si
rasplata cea mare. Prin urmare, rugaciunea de mai înainte este mai buna.
Si
astfel s-a mângâiat mult, sarmana" [13; 228].
Oare câti dintre noi ne-am
mângâia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare câti dintre noi nu s-ar mâhni auzind
ca preotul caruia îi cerem sa se roage pentru alinarea durerilor ne spune ca e
de preferat sa rabdam durerea? Si totusi, femeia s-a mângâiat. Prin aceasta, a
facut dovada credintei sale.
Ne este usor sa fim crestini atunci când avem
tot ce ne trebuie, când nu ne lipseste nimic si când nu suferim nici o durere.
Dar este greu sa fim crestini atunci când ne apasa greutatea crucii.
Când suntem
bolnavi (sau când suntem apasati de oricare alta suferinta), credinta noastra
este supusa unui examen. Avem de ales între rabdarea încercarii sau alegerea unui
pacat care sa îndulceasca suferinta. Oamenii cauta pacatul pentru ca nu vor sa
duca crucea. Ce este pacatul decât o fuga dupa o placere vinovata, o fuga dupa
eliberarea de tensiunea la care ne supune viata? Omul a înteles ca nu poate evita
necazurile. Si ori alege sa le rabde, ori alege sa pacatuiasca. Daca nu vrem sa
întelegem ca Dumnezeu îngaduie sa fim încercati de boala sau de alte necazuri
pentru ca prin aceasta sa ne curatim sufletul, nu suntem crestini decât cu numele.
Cine este ortodox? "Cel care a primit botezul în Biserica Ortodoxa…"
Acesta
este raspunsul standard. Un astfel de raspuns are mari sanse sa fie gresit. Daca
acest raspuns ar fi adevarat, înseamna ca toti yoghinii si radiestezistii, toti
penticostalii sau Martorii lui Iehova care în copilarie au fost botezati în Biserica
sunt ortodocsi.
"A, nu, daca au devenit penticostali sau altfel de eretici,
nu mai sunt ortodocsi."
Atunci?
"Ortodocsi sunt cei care au fost
botezati în Biserica Ortodoxa si care au pastrat învatatura de credinta ortodoxa."
Un
om biruit de patima lacomiei, a desfrâului, a betiei si a mândriei se poate numi
ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele îl arata mai degraba a pagân.
În momentul în care cineva vrea sa traiasca astfel încât sa se mântuiasca nu se
va limita sa primeasca credinta cea curata, ci se va lupta sa savârseasca si faptele
credintei: Credinta fara de fapte este moarta (Iacov 2, 20).
În momentul în
care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns sa creada ca Hristos este Fiul
lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastra si ca Maica Domnului a
ramas fecioara si dupa nastere. Prin ele însele, dogmele nu mântuiesc pe nimeni.
Omul trebuie sa creada si ca pentru a se mântui trebuie sa poarte crucea pe care
i-o trimite Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi data fara ca omul sa se lupte pentru
ea. Cei care vor sa duca o viata crestina fara necazuri si fara boli îsi doresc
imposibilul. (La limita se poate afirma ca este o erezie sa vrei sa fii mântuit
fara sa porti crucea. Asa cum exista erezii hristologice - referitoare la persoana
Mântuitorului, erezii eclesiologice - referitoare la Biserica, tot asa exista
si erezii soteriologice - referitoare la mântuire. Învatatura despre mântuirea
fara cruce este o astfel de erezie. Dumnezeu nu ne-a facut papusi, ci ne-a facut
fiinte libere, cugetatoare. Daca omul vrea sa se mântuiasca, trebuie sa duca lupta
cea buna. În masura în care dreapta credinta modeleaza fiecare aspect al vietii
umane, în aceeasi masura erezia deformeaza întelegerea fireasca a vietii. Identificarea
ideilor ratacite are un caracter pozitiv în masura în care rostul ei este de a-l
ajuta pe om sa îsi asume o conceptie de viata ortodoxa. Aceasta conceptie îi va
modela faptele într-o directie diferita fata de cea în care i-ar fi modelat-o
ideile ratacite.)
Un alt caz. Parintele Paisie Aghioritul a întrebat pe cineva:
"Ce
face mama ta?
- Nu se simte bine, parinte. Din când în când îi creste foarte
mult temperatura si atunci îsi pierde cunostinta. Pielea i se umple de rani si
în timpul noptilor o dor.
- Iata, astfel de oameni sunt mucenici. Si chiar
daca nu sunt mucenici desavârsiti, sunt pe jumatate.
- Toata viata ei a fost
o suferinta, parinte.
- Pentru aceasta, rasplata ei va fi îndoita. De câte
bunatati are a se desfata! Raiul îl are deja asigurat" [13; 227].
(Cât
priveste cuvintele "raiul îl are deja asigurat", parintele nu se referea
la faptul ca o anumita suferinta poate fi pretul platit de suflet pentru a se
mântui. Poti face cea mai jertfelnica lucrare, poti rabda cele mai grele suferinte,
daca la sfârsitul vietii cedezi în lupta duhovniceasca, pierzi totul. O exemplificare
o ofera cei care, dupa ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost pusi
de prigonitori, s-au lepadat de Hristos. Bolnavul care rabda trebuie sa rabde
pâna la capat. Si, daca simte ca mânia si deznadejdea se apropie de sufletul sau,
sa stie ca daca cedeaza poate pierde plata suferintelor pe care le-a rabdat pâna
atunci.)
Toti crestinii drept-maritori îi cinstesc pe sfintii mucenici. Dar
mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic în comun cu viata noastra.
Si totusi, Sfintii Parinti au vorbit nu numai despre mucenicia propriu-zisa, ci
si de mucenicia nesângeroasa. Exista mai multe forme de mucenicie fara-de-sânge:
mucenicia ascultarii, mucenicia suferintei, mucenicia bolii.
Sfântul Ioan Gura
de Aur se adreseaza celui bolnav:
"De vei cadea tu în vreo boala cumplita
si multi venind la tine te vor sili, unii cu descântece, altii cu baiere, altii
cu altele sa mângâi raul [adica sa micsorezi suferinta] - iar tu, pentru frica
lui Dumnezeu, vei suferi vitejeste si fara de abatere, si vei alege sa patimesti
mai bine toate decât sa suferi sa faci ceva din cele ce privesc închinarea la
idoli, aceasta îti aduce tie cununa de mucenicie!
Si nu te îndoi! Cum si în
ce chip? Îti voi spune. Precum acela ce sufera vitejeste usturimile cele din munci
ca sa nu se închine idolului, asa si tu suferi durerile cele din boala ca sa nu
ai trebuinta de nimic din cele ce da el, (descântatorul) nici sa faci cele ce
porunceste. Dar sunt mai iuti acelea? Dar acestea sunt mai îndelungate, pentru
aceea sfârsitul lor este deopotriva. Dar de multe ori sunt si mai iuti. Spune-mi:
când fierbinteala te supara dinlauntru si te aprinde, si ceilalti sfatuindu-te
(sa fii descântat), tu însa vei lepada descântecul, au nu te-ai încununat cu cununa
de mucenicie?" [7; 147].
În ce consta aceasta mucenicie? În faptul ca
omul refuza sa se foloseasca de vrajitorie pentru ca durerea sa îi fie usurata.
Omul alege sa rabde, si aceasta suferinta îi aduce mântuirea.
Dar numai la
atât se rezuma mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrajitori? Nu, în nici
un caz. Sfântul Ioan Gura de Aur se referea în aceste cuvinte numai la un singur
aspect al problemei. Poate ca trebuia sa scriu mai întâi despre mucenicia bolii
în general, si apoi sa intru în detalii.
Sfântul Teofan Zavorâtul spunea ca
"cei care rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt în ceata
mucenicilor" [21; 28]. Vedem de fapt ca mucenicia nesângeroasa este legata
de rabdare. Rabzi boala, intri în ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o
simpla durere de dinti sau de o întepenire trecatoare a coloanei vertebrale, este
vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)
"Vreau sa mi se usureze
durerile, nu ma intereseaza sa intru în nici o ceata de mucenici…"
Am
auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Si l-am înteles.
Mai bine zis am înteles ca nu era constient de ceea ce spunea. Este adevarat ca
noi ne dorim mântuirea fara sa ne dorim sa ajungem într-o ceata anume a sfintilor
sau în alta. Aproape întotdeauna cei care au astfel de pretentii sunt cuprinsi
de mândrie. Dar, daca Dumnezeu ne da o încercare grea, înseamna ca vrea sa ne
faca un mare dar. Intrarea în ceata mucenicilor nu trebuie înteleasa ca o pozitionare
exterioara, ci ca o unire cu Dumnezeu. Asa cum mucenicii primesc raiul pentru
ca au rabdat patimirea, tot asa bolnavul primeste raiul pentru ca a rabdat boala.
Crestinul trebuie sa înteleaga mucenicia bolii ca o binecuvântare, nu ca un
blestem:
"Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vietii,
se chinuiesc chiar si atunci când primesc binecuvântarile lui Dumnezeu si prilejurile
pe care El le da pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aseaza corect
duhovniceste, se bucura de toate. Si mai slab la minte sa fie, se bucura. Si sarac
sa fie, tot se bucura" [13; 253].
Îmi dau seama de faptul ca omului zilelor
noastre cuvântul mucenic îi este strain. Suntem atât de obisnuiti cu idolatrizarea
placerilor încât nu ne intereseaza nimic legat de jertfa. Dar, spre surprinderea
multora, chiar daca omul de astazi nu vrea mai sa aiba nimic în comun cu omul
de ieri, totusi mântuirea se obtine în acelasi mod ca înainte, nu în altul. Nu
îi sta în putere omului sa mute usa raiului la capatul caii celei largi. Omul
poate sa inventeze multe, poate sa schimbe multe, dar nu îi sta în putere sa schimbe
pacatul în virtute: daca omul calca poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi
pedepsit pentru asta.
Suferinta, suferinta, suferinta… Pâna când?
"Am
trait iadul…" Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte
de o întâmplare asemanatoare cu cea descrisa la începutul acestei scrisori. Ci
de la cineva care a fost îngenuncheat de durere.
Ce este iadul? Nu intru în
definitii teologice. E prea riscant. Totusi, am înteles cuvintele am trait iadul.
Durerea crâncena, daca nu este covârsita de credinta, se transforma într-un iad.
"De
ce a îngaduit Dumnezeu sa traiesc acest iad?"
Întrebarea aceasta era retorica;
în ochii celui care si-a pus-o se vedea o profunda nemultumire.
Cuvintele pe
care i le-am spus, si pe care ti le spun si tie, nu îmi sunt pe plac. Pentru ca
si eu am fost într-o situatie asemanatoare, si eu am trait iadul din cauza durerii,
si eu am dat la rândul meu vina pe Dumnezeu.
"Nu Dumnezeu e de vina ca
tu ai trait iadul… Daca dai vina pe El, înseamna ca ai putina credinta. Au fost
oameni care au rabdat dureri mai mari decât ale tale, si totusi nu au cârtit.
De vina esti tu, ca nu ai mai multa credinta."
"Dar Dumnezeu de ce
mi-a dat o cruce mai grea decât pot duce?"
"Dumnezeu nu a gresit,
nu greseste si nu va gresi niciodata. Nu poti fi tu singura exceptie din istoria
lumii."
Îti marturisesc ca atunci când am spus aceste cuvinte le-am spus
cu durere, nu cu triumfalismul ca eu am credinta si celalalt nu. Dumnezeu stie
ca omul poate rabda fiecare încercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevarat
si faptul ca ispitele grele nu pot fi înfruntate râzând. Calea crucii nu este
o cale superficiala. Dumnezeu vede poticnirile noastre. Dar vrea ca dupa aceste
poticniri sa ne ridicam.
Te simti o povara pentru ceilalti? Sfântul Ioan din
Gaza scria fratilor despre un parinte bolnav: "batrânul nu trebuie sa se
fereasca, din dreapta socoteala, de a fi slujit de catre voi, odata ce e bolnav,
ci sa Îi multumeasca lui Dumnezeu si sa se roage pentru voi. (…) Si fiecare trebuie
sa-si duca viata în frica lui Dumnezeu pe masura si starea lui, multumind Lui
totdeauna. Caci prin el îsi iau plata lor si altii. Deci sa nu pizmuiasca pe cel
ce vrea sa asculte pe Cel ce zice: Bolnav am fost si mi-ati slujit (Matei 25,
36). Caci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decât multumire
si rabdare. Pentru ca acestea mijlocesc pentru neputinta noastra înaintea lui
Dumnezeu. Deci potrivit dreptei socoteli sa nu se fereasca sa fie slujit de oricare
frate care voieste sa se osteneasca dupa Dumnezeu. Si sa nu spuna: îl împovarez,
sau îl necajesc. Ci sa spuna: "Cel ce slujeste poate fi egal cu cei chinuiti
de boala daca Dumnezeu l-a încredintat ca-l va rasplati pentru mine. Domnul sa-l
mântuiasca si pe mine sa nu ma osândeasca"" [22; 158-159].
Domnul
îi va rasplati pe cei care te îngrijesc. Boala prin care treci nu este numai crucea
ta, este o cruce si pentru ei. O cruce care le va aduce cununa.
Am scris destul
de mult, si nu vreau sa te plictisesc. Voi încheia aici.
Nu sunt multumit de
ceea ce ti-am scris, dar ti-am dat cât am avut în inima. Îmi dau seama ca, scriind
pentru bolnavi (sau pentru cei necajiti), scriu câta dragoste am, daca nu am mai
multa dragoste, degeaba îmi doresc sa îti fi scris mai mult sau mai frumos. Îmi
doresc sa îi iubesc mai mult pe bolnavi, si atunci voi putea scrie mai mult si
mai cu folos.
Vezi, sfaturile mele (si ale tuturor celor care suntem la începutul
vietii duhovnicesti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiti. Degeaba
îti spun eu: "rabda, ca din ranile tale poti vedea cerul…" Daca parintele
Paisie ti-ar fi spus aceste cuvinte tie, si nu altuia, ai fi simtit puterea lor.
Sunt
neputincios, desi as vrea sa te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugaciuni.
Macar
cu atâta sa ramâi din scrisoarea mea: ca am vrut sa îti scriu pentru a-ti alina
durerea, si am înteles ca o durere nu poate fi alinata daca omul nu este întarit
în credinta.
Poate ca esti întarit în credinta, poate ca ai înfruntat boala
cu vitejie (dar cine oare ar putea spune despre sine ca este tare în credinta,
câta vreme sfintii însisi se rugau sa aiba mai multa credinta?…). Si poate ca
ai citit rândurile mele la întâmplare. Atunci te rog sa nu te superi ca am scris
asa si nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atât cât sunt. (E adevarat,
exista si fatarnici care scriu despre lucruri înalte numai ca sa atraga atentia
lumii, dar încerc sa nu merg pe urmele lor. Am eu alte pacate, nu vreau sa îl
mai adaug si pe cel al fatarniciei…)
Roaga-te, fratele meu, ca Dumnezeu sa
îti dea credinta si rabdare. Roaga-te, spovedeste-te, împartaseste-te, si vei
simti o putere pe care numai Dumnezeu ti-o poate da. Ma opresc aici, apasat de
putinatatea dragostei mele.
Roaga-te, fratele meu. Roaga-te, si Dumnezeu va
veni la tine. Sau te va ajuta sa întelegi ca, daca nu te-ai împotrivit, a venit
deja. Nu exista cruce fara binecuvântare. Nu exista încercare în care Hristos
sa ne lase singuri. Chiar daca, pentru a ne încerca credinta, uneori Se ascunde…
Despre înfruntarea bolii Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
