Exista unii oameni care, citind despre minunile
pe care le savârsesc sfintii, ramân cu un gust amar. Cred ca acele minuni au avut
loc, dar li s-au întâmplat unor fapturi din alt aluat: din aluatul credintei.
"Da, sunt frumoase relatarile, … ce pacat însa ca noi nu ne putem învrednici
sa avem parte de ajutorul lui Dumnezeu sau al sfintilor… Credinta noastra este
prea slaba."
Nu încerc sa spun ca minunile pot fi traite de cei fara credinta.
Ci vreau sa spun ca cei care au atâta credinta încât sa nu se îndoiasca de faptul
ca minunile despre care au citit într-o carte au avut loc cu adevarat pot fi ei
însisi partasi ai unor semne ale milei dumnezeiesti. Desi ei se îndoiesc de aceasta…
Treapta
pe care se afla nu este deloc lipsita de importanta în urcusul duhovnicesc. Putinatatea
credintei trebuie constientizata ca o neputinta, dar nu trebuie privita ca o boala
fara leac. Unii ramân o vreme pe aceasta treapta, dupa care se scufunda. Altii
se roaga cu disperare ca Dumnezeu sa le înmulteasca farâma de credinta pe care
o au. Si raspunsul la aceasta cerere nu întârzie mult.
Scriu aceste rânduri
pentru cei care suspina dupa clipa în care vor avea mai multa credinta.
Am
cunoscut ajutorul Sfântului Nectarie de mai multe ori. Cel mai tare l-am simtit
când sotia mea a nascut foarte repede primul copil, dupa ce multa vreme îi cerusem
sfântului sa o ajute asa cum le ajuta pe femeile însarcinate care se roaga la
sfintele sale moaste din insula Eghina. Am scris o marturie despre ajutorul sau,
marturie inclusa în volumul Noi minuni ale Sfântului Nectarie.
Acum voi scrie
despre modul în care vrajmasul perverteste evlavia fata de un sfânt.
Când trebuia
sa mi se nasca al doilea copil, Nectaria, eram convins ca sfântul o va ajuta pe
sotie sa nasca la fel de usor. Consideram ca, din moment ce prin botez fata intra
în rândul protejatilor sai, era un fel de datorie a sfântului sa ne ajute. Si
totusi, nasterea Nectariei a fost dificila. Nu a fost chemat doctorul la timp,
si sotia mea a trebuit sa nasca cu un rezident care se rastea la ea, sa astepte
venirea medicului ei. Dar, cu toata opozitia lui, ea a nascut chiar înainte de
sosirea acestuia. Pentru mine, întâmplarea a fost socanta, caci auzeam totul si
nu puteam sa o ajut. Am simtit în suflet o revolta de nedescris fata de atitudinea
rezidentului; dar pentru sotia mea acele momente au fost si mai tensionate.
Ceea
ce voi scrie mai jos se va abate de la relatarile standard despre cinstirea sfintilor.
De obicei, oamenii dau marturie despre faptul ca, dupa rugaciuni fierbinti, au
primit ajutorul cerut (bineînteles, daca cele cerute erau de folos pentru mântuire).
Eu
dau marturie acum nu despre credinta mea, ci despre putinatatea credintei mele.
În loc sa îmi cercetez constiinta si sa Îl rog pe Dumnezeu sa îmi ierte pacatele,
dupa evenimentul relatat mai sus m-am suparat pe Sfântul Nectarie ca nu a avut
mai multa grija de sotia mea. Aveam momente în care iubirea pe care o nutream
fata de sfânt biruia supararea, dar totusi în inima mea se simtea un anumit ghimpe.
Dupa o vreme, supararea a trecut, dar ghimpele a ramas; chiar daca se uscase.
Si a ramas mai mult de un an de zile.
Sotia mea era însarcinata cu al treilea
copil. Memorii, amintiri, … vechi de numai câteva zile.
I-a fost foarte greu
cu aceasta sarcina. Pe cât de usor i-a fost cu primii doi copii, pe atât de greu
i-a fost acum. În ultima luna de sarcina, în doua nopti a avut dureri atât de
mari încât ar fi vrut sa cheme Salvarea. Desi initial nu ne-am fi dorit sa faca
cezariana, si nici sa i se provoace nasterea, totusi sotia mea începuse sa se
gândeasca serios la aceste solutii.
Eu eram foarte mâhnit, dar stiam ca daca
suferintele ei nu ar fi fost foarte mari, nu s-ar fi gândit la cezariana. De fapt,
cele mai multe femei care apeleaza la aceasta solutie pentru a naste nu fac altceva
decât sa lepede crucea de frica durerii. Dumnezeu a lasat ca femeia sa nasca în
dureri, pentru ca durerea curateste sufletul. Daca femeia fuge de cruce, fuge
si de cununa. Si fuge de Cel care daruieste cununa, de Dumnezeu.
Pe data de
4 ianuarie 2004 am primit o relatare a unei maici care a citit cartea Noi minuni
ale Sfântului Nectarie. A ramas impresionata de ajutorul dat de sfânt femeilor
însarcinate. Când a ajuns la acatist, a început sa se roage cu caldura Sfântului
Nectarie sa o ajute pe sora ei, care era preoteasa, sa nasca repede. Nu se gândea
ca, exact în momentul în care începuse sa citeasca acatistul, surorii ei i se
declansase nasterea. Dar, dupa ce vreme de aproape o ora a citit acatistul, a
primit un telefon. Preoteasa tocmai nascuse.4
Nu am citit pe loc marturia maicii.
Eram foarte obosit si foarte framântat din pricina suferintei sotiei mele. Dar
seara, înainte de a ma culca, am gasit timp sa citesc rândurile primite. În perioada
în care sotia mea avusese dureri mari am mai citit multe minuni facute de sfinti,
si unele facute chiar de Sfântul Nectarie. Dar în acea seara am simtit cu putere
sa sfântul ne va ajuta. Dupa ce ne-am facut rugaciunile de seara, si ea s-a dus
sa se culce (ea dormea cu baiatul, eu cu fetita care, fiind mica, se scoala des
noaptea, si sotia nu mai putea sa o ia în brate si sa o plimbe), am aprins lumânarea
si am început acatistul. Ma rugam Sfântului Nectarie sa îmi ajute sotia sa nasca
normal, fara cezariana. Stiam ca o poate ajuta. Si, târziu în noapte, când am
terminat rugaciunea, am simtit ca ajutorul va veni.
Dimineata, sotia mea mi-a
spus ca dormise fara probleme, ca durerile au lasat-o. Când i-am spus ca facusem
acatistul, si-a dat seama ca ajutorul îi venise de la Sfântul Nectarie. S-a dus
la moastele Sfântului, la Radu Voda, si s-a rugat. S-a dus sa faca pace cu sfântul.
Avem
noi dreptul sa ne suparam pe sfinti? Nu, nu avem. Dar si eu ma suparasem ca sfântul
nu o ajutase la a doua nastere. Si în loc sa ma gândesc ca sfântul nu avea nici
o vina, ma suparasem pe el. Ar fi trebuit sa ma supar pe mine ca nu m-am rugat
mai mult pentru ca nasterea Nectariei sa decurga cu bine…
Am luat binecuvântare
de la parintele meu si am facut zilnic acatistul Sfântului Nectarie: "E cel
mai bun canon pe care îl poti face ca sa o ajuti…". Când nu aveam timp sa
îl fac ziua, îl faceam dupa rugaciunile de seara. Iar când eram frânt de oboseala
si nu aveam putere sa îl fac seara în liniste, ma sculam noaptea sa fac acatistul.
Când eram obosit, evitam sa îl fac la repezeala ca sa nu îi pierd dulceata. De
obicei îmi lua aproape o ora, pentru ca reluam fiecare condac sau fiecare icos
pe care îl ziceam fara luare aminte.
Pe data de 14 ianuarie am ajuns sa ma
rog la moastele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, si ale Sfântului Mare
Mucenic Mina, care ne-a ajutat de multe ori. Noaptea urmatoare, la ora 5, m-a
sculat Claudia: "Cred ca o sa nasc. Sa mergem la maternitate". Începuse
sa aiba contractii, dar nu puternice. Am zis o parte din acatist, dupa care am
plecat la spital. Pe la ora 7 a venit si doctorul ei, pe care îl rugasem sa ma
lase sa asist la nastere. Vroiam sa fiu alaturi de ea, sa o încurajez. El mi-a
spus: "Daca o sa nasca pâna la ora 8, o sa te chem. Dar dupa 8 se aglomereaza".
Pe
holul spitalului, fiind singur, am continuat sa citesc Acatistul Sfântului Nectarie,
acatist pe care îl începusem acasa. Când trecea vreo asistenta, îl spuneam în
gând, dar în rest îl citeam în soapta. O liniste deosebita îmi patrundea în suflet.
Simteam ca totul va trece cu bine. M-am rugat aproape o ora. Acatistul a durat
mult pentru ca reluam fiecare vers sau icos care trezea în inima mea un ecou deosebit.
(Asa recomanda Sfântul Teofan Zavorâtul sa se citeasca orice rugaciune, pentru
ca mintea sa ia aminte mai usor la cele citite, si sa nu se ajunga la rutina,
la rostire mecanica, ci duhul rugaciunii sa molipseasca sufletul.) Când am ajuns
cu cititul la rugaciunea de la sfârsit, mi-a venit în minte sa spun rugaciunea
mai repede, "ca o sa nasca". Am spus rugaciunea, dupa care am zâmbit:
"Cum sa nasca acum? Nu, mai am timp sa mai citesc înca o data acatistul…"
M-am ridicat sa fac câtiva pasi ca sa mi se dezmorteasca picioarele. Dupa nici
doua minute, am auzit tipetele bebelusului nostru.
Nu îmi venea sa cred. Nu
ma asteptam ca sotia mea sa nasca asa cum nascuse preoteasa despre care citisem
cu câteva zile în urma.
A iesit asistenta:
- Sa va traiasca. A fost o nastere
vijelioasa.
Doctorul si-a cerut scuze:
- Nu aveam timp sa va chem de pe
hol. Nu ma asteptam sa nasca atât de usor. Nu aveam lânga mine decât o asistenta,
si nu o puteam trimite sa va cheme, ca as fi ramas singur.
Într-adevar, sotia
mea mi-a spus ca a avut doar doua contractii dureroase. Adica durerile nasterii
nu au tinut nici macar cinci minute.
Eram mut de bucurie si de uimire. Am iesit
din cladirea spitalului si am intrat în capela maternitatii. Eram atât de bucuros…
I-am multumit lui Dumnezeu, i-am multumit Maicii Domnului, cu inima plina de emotie.
Abia asteptam sa ajung din nou la moastele Sfântului Nectarie, ca sa îi multumesc
si lui pentru ajutor.
Fetita mea, Iustina, e frumoasa si sanatoasa. (Îi punem
numele dupa Sfânta Mucenita Iustina, care l-a ajutat pe Sfântul Ciprian sa renunte
la vrajitorie si sa primeasca dreapta credinta în Hristos, Fiul lui Dumnezeu.)
Când o tin în brate, îmi aduc aminte de ajutorul pe care l-am primit de la Sfântul
Nectarie.
Acum îmi pare rau ca nu am avut mai multa încredere în ajutorul sau.
Îmi pare rau ca m-am îndoit ca ne va ajuta si de data aceasta. Cu ce m-am ales
din îndoiala mea? Cu framântari nenumarate, care mi-au macinat sufletul. Sunt
convins ca daca nu ne-am fi dat seama ca gresim fata de Sfântul Nectarie, fiind
suparati pe el în loc sa fim suparati pe lipsa credintei noastre, sotia mea ar
fi nascut mult mai greu. Cine ar fi crezut ca, la doua ore dupa nastere, sotia
mea, care s-a simtit rau vreme de noua luni, se va plimba cu duhovnicul nostru
pe holul maternitatii? Nimeni.
I-am spus parintelui nostru: "Parinte,
când am scris despre Manastirea Radu Voda ca este Eghina româneasca, am scris
în urma unei concluzii logice: întrucât au loc multe vindecari la racla Sfântului
Nectarie, înseamna ca si aici se revarsa o parte din binecuvântarile de la Eghina.
Dar acum simt asta. Nu mai este doar o constatare rationala, ci este un adevar
pe care îl simt cu toata inima."
(Trebuie sa amintesc aici ca unele persoane
considera ca am exagerat numind într-un articol manastirea Radu Voda Eghina româneasca.
Dar nu este asa? Oare difera chiar atât de mult ajutorul pe care l-a primit sotia
mea, sau alte mame care au nascut usor dupa ce s-au rugat aici, de ajutorul pe
care l-au primit mamele care au fost în pelerinaj în Eghina greceasca? Nu cred
asa ceva.)
Ajutorul Sfântului Nectarie a covârsit asteptarile noastre. Si de
aceea nu putem tine sub tacere sprijinul sau.
Toti cei care citesc sau afla
despre minunile unor sfinti precum Nectarie din Eghina, Ioan Maximovici, Rafail,
Nicolae si Irina din Mitilene sau Ioan Rusul, sa stie ca cele citite nu sunt povesti.
Sa stie ca si ei se pot învrednici sa primeasca ajutor minunat. Sa stie ca daca
cer ceva ce le lipseste, si care i-ar ajuta sa mearga pe calea mântuirii, sfintii
le vor veni în ajutor.
Si un ultim gând pentru cei care se afla în trecere
prin Bucuresti: daca aveti doua ore libere, puteti transforma acest timp într-un
pelerinaj foarte frumos si foarte folositor. Chiar daca nu aveti timp sa ajungeti
la Manastirea Cernica, puteti ajunge la mai multe biserici în care se afla sfinte
moaste. La mai putin de 10 minute de Piata Unirii, chiar lânga centrul capitalei,
puteti ajunge în mai multe locuri binecuvântate: în primul rând la moastele Sfântului
Dimitrie Basarabov, pe Dealul Patriarhiei, si la vechea si impresionanta manastire
Radu Voda, unde se afla moaste din Sfântul Nectarie, marele facator de minuni.
Apoi la Biserica Sfântul Mina, unde se afla particele din moastele acestui mare
mucenic, grabnic ajutator celor aflati în necaz. Lânga Sfântul Mina se afla Biserica
Sfântul Stelian, unde într-o racla frumoasa se afla o particica din moastele acestui
sfânt, cunoscut drept ocrotitor al copiilor.
De acolo se poate ajunge destul
de repede la Biserica Sfântul Gheorghe, unde se afla mâna dreapta a Sfântului
Nicolae, facatorul de minuni din Mira Lichiei. Si în mai putin de cinci minute
se ajunge la Biserica Zlatari, unde se afla mâna dreapta a Sfântului Ciprian,
cel care a primit moarte muceniceasca dupa ce, lepadându-se de vrajitorie, a devenit
un slujitor al Bisericii.
Da, puteti transforma o banala trecere prin Bucuresti
într-un pelerinaj care va va ramâne adânc întiparit în inimi. Într-un pelerinaj
care va poate schimba vietile. În bine…
Am scris articolul despre ajutorul
primit de la Sfântul Nectarie ca o multumire pentru ajutorul primit. Credeam ca
volumul despre boala este gata. Revazând rândurile de mai sus, pe care le-am scris
pentru o culegere care va contine alte minuni savârsite de Sfântul Nectarie în
România5, m-am hotarât sa le includ si aici. Daca în introducerea cartii relatam
peripetiile prin care a trecut sotia mea la a doua nastere, am considerat potrivit
sa le redau aici si pe cele de la a treia nastere. Pentru ca, prin antiteza, iese
în evidenta foarte bine diferenta dintre omul care asteapta sa îi pice ajutor
din cer, ca si cum Dumnezeu ar fi obligat sa îl ajute, si omul care se roaga pentru
a primi ajutor de sus. Importanta este comparatia în sine, iar faptul ca cele
descrise fac parte din povestea familiei mele este nesemnificativ.
Despre multimea
minunilor facute de Sfântul Nectarie ar mai fi multe de spus. Parintele Teoclit
Dionisiatul, un cuvios athonit din vremurile noastre, se întreba:
"Ce
s-a întâmplat cu atâtia sfinti tamaduitori ai Bisericii? De ce nu se mai aud si
de ce sunt oarecum umbriti de catre Sfântul Nectarie? Se pare ca cei mai mari
sfinti tamaduitori, cum sunt Sfântul Nicolae si Sfintii doctori fara de Arginti,
au intrat în penumbra. În realitate însa, ei au ramas aceiasi Sfinti fara de arginti
care, "având izvorul tamaduirilor, îi tamaduiesc pe toti cei ce li se roaga...",
iar Sfântul Nicolae "faptuieste mari si înfricosate minuni pe tot pamântul
si pe mare si în cele mai îndepartate locuri, stându-le alaturi cu rugaciunile
sale celor aflati în primejdie, calatorilor ce bat drumurile fara încetare, lecuindu-i
pe cei bolnavi si hranindu-i pe cei flamânzi...". Nu sfintii s-au schimbat,
ci numai crestinii care L-au uitat si pe Dumnezeu, i-au uitat si pe Sfintii Lui.
De vreme ce nu-i mai cheama cu lacrimi si credinta aprinsa, nici acestia nu le
mai vorbesc. Ca sa ajute, sfintii cer de la oameni rugaciune multa si lacrimi,
ca semn al caintei pentru pacatele lor care le aduc boli si necazuri.
De aceea
pare ca singurul taumaturg a ramas în vremea noastra Sfântul Nectarie, fiindca
cei ce sufera de boli de nevindecat, însotiti de catre rudele lor ce patimesc
împreuna cu ei, auzind de minunile sfântului, iau vaporul si vin sa-i ceara ajutorul
în Eghina si cu adevarat se tamaduiesc. Printre ei sunt si oameni care rupsesera
de mult timp legaturile cu Biserica. Dar cel mai ciudat lucru este acela ca unii
dintre ei nici nu cred în Iisus Hristos. Poate ca, în afara de faptul ca se tamaduiesc,
nici nu-i intereseaza Iisus Hristos, Cel care îi vindeca prin harul pe care-l
daruieste Sfântului Nectarie" [31; 37].
Cuvintele parintelui Teoclit sunt
pline de adevar: nu sfintii s-au schimbat, ci oamenii care nu îi mai cheama. De-a
lungul timpului Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei sau Spiridon al Trimitundei
au facut minuni mari. Dar dintre ele numai o mica parte au fost scrise în carti.
Si ei înca savârsesc minuni tulburatoare.
Dar este mai aproape de sufletul
omului contemporan un sfânt precum Sfântul Nectarie - care a trait într-o lume
mult mai asemanatoare cu a noastra decât cea în care au trait Sfintii Parinti.
Ar
fi totusi strigator la cer ca marii sfinti ai Bisericii sa fie uitati. Am cunoscut
un crestin care considera ca nu are rost sa mai fie tiparite decât vieti ale cuviosilor
si sfintilor care au trait în secolul trecut.
"Ortodoxia celor care vorbesc
numai despre Cuvioasa Paraschiva sau despre Sfântul Nicolae este moarta. Cine
tine însa la sfinti precum Ioan Maximovici sau Nectarie din Eghina sau Ioan Iacob
de la Hozeva e cu totul altfel. Are alta râvna."
Aceasta pozitie mi se
pare la fel de gresita cu cea a celor care nu vor sa stie decât de sfintii din
Mineie si Sinaxare. Daca îi iubim cu adevarat pe sfintii din primele veacuri,
în inima noastra nu poate sa nu existe iubire si pentru sfintii vremurilor noastre.
Si daca îi iubim aici pe sfintii vremurilor noastre nu putem sa îi iubim si pe
înaintasii lor, pe cei care le-au fost ocrotitori si calauze pe drumul duhovnicesc.
Cine îi iubeste numai pe unii, nu si pe ceilalti, are o iubire îndoielnica, o
iubire egoista, o iubire patimasa. Si numai cine îi iubeste si pe unii si pe ceilalti
Îl iubeste cu adevarat pe Hristos.
Este firesc ca fiecare om sa aiba o evlavie
deosebita fata de un sfânt sau fata de o sfânta, pe care îl sau o alege ca si
calauza tainica în viata duhovniceasca. Gresita este însa ignorarea celorlalti
sfinti sub pretext ca în inima nu mai e loc pentru altcineva…Inima duhovniceasca
nu e ca cea patimasa, strâmta si rigida. Ci, cu cât intra în ea mai multi sfinti,
cu devine mai larga…
Femeia tamaduita de Sfântul Partenie din Lampsakos e un
exemplu de inima larga: ea a avut evlavie nu numai fata de Sfântul Partenie, ci
si fata de Sfântul Arsenie Capadocianul, fata de Cuviosul David din Evvia sau
de alti sfinti. Îi pomenea cu evlavie si pe Cuviosul Porfirie, noul facator de
minuni, dar si pe Cuviosul Iacov Tsallikis.
Eu am scris mai mult despre Sfântul
Nectarie pentru faptul ca mi-a marcat viata. Dar sfântul Nectarie nu este singurul
sfânt la care am evlavie. Si, chiar daca îmi doresc ca despre minunile sale sa
afle cât mai multa lume, câti mai multi bolnavi sau oameni necajiti, nu înseamna
ca încerc sa îl prezint ca pe singurul sfânt care vine în ajutorul bolnavilor.
Cred
ca daca as fi trait în San Francisco, as fi scris cu aceeasi râvna despre ajutorul
primit de la Sfântul Ioan Maximovici. Daca as fi trait în Kronstadt, as fi scris
despre minunile Sfântului Ioan, noul apostol al Rusiei. Cred ca daca as fi trait
în Milesi, as fi scris despre Sfintii Mucenici Rafail, Nicolae si Irina.
Îmi
cer iertare cititorilor ca nu sunt în stare sa vorbesc cum se cuvine despre ajutorul
pe care sfintii îl dau oamenilor bolnavi si necajiti. Dar nadajduiesc ca cititorii
nu se vor poticni de neputintele mele…
Despre înfruntarea bolii Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
