"O cipriota a telefonat la Sfânta Manastire
Makrimallis si a povestit pe scurt experienta prin care a trecut. Suferea de multe
boli si se chinuia, alergând într-una pe la doctori. Într-o seara, însa, a vazut
în somn pe Sfântul Partenie viu ca o cheama sa se apropie de el, ca sa o ajute.
Îi spuse îndeosebi acestea: "Sunt Sfântul Partenie. Învata troparul meu pe
de rost si sa-l spui într-una, si eu am sa te ajut! Lasa-i deoparte pe doctori!".
I se plânse chiar ca nu-l cunosc mai multi oameni si apoi disparu" [9; 77].
Cei
care au citit scrieri filocalice au gasit în ele de mai multe ori sfaturi precum
cel al Sfântului Varsanufie cel Mare: "Cât despre aratarea la doctor, celui
mai desavârsit îi e propriu sa lase totul pe seama lui Dumnezeu, chiar daca lucrul
acesta îi este cu greutate. Iar cel mai slab, sa se arate doctorului". Cine
este cel mai desavârsit si cine este cel mai slab?
"Crestinii nu trebuie
sa mearga la doctor. Daca Dumnezeu ti-a trimis boala, rabda, oricât de mari ar
fi durerile. Numai pagânii merg la doctor. Noi credem în Dumnezeul cel Viu, Care
poate sa ne vindece fara sa apelam la doctori. Mersul la doctor este o forma a
lepadarii de Dumnezeu…"
Am auzit cuvintele de mai sus din gura unui crestin
care se straduia sa îsi etaleze credinta în fata unui om care îsi dorea sa faca
primii pasi spre Biserica. Totusi, am auzit destule puncte de vedere care nu sunt
deloc de acord cu aceasta afirmatie. Este adevarat si faptul ca oamenii nu sunt
de acord cu adevaruri a caror acceptare i-ar determina sau cel putin i-ar îmboldi
sa îsi schimbe viata. Cine se afla în greseala - cei care sunt împotriva doctorilor
sau ceilalti?
Unii crestini, citind cuvinte ale Sfintilor Parinti asemanatoare
cu cel al Sfântului Varsanufie cel Mare, sau citind vietile unor cuviosi care
au trait aproape de vremurile noastre si care, desi erau grav bolnavi, au preferat
sa rabde boala fara a cere ajutorul unui doctor, se întreaba: "Deci, ce este
mai bine, sa stam si sa ne rugam? Daca mersul la doctor este un semn al putinatatii
credintei, oare nu ar fi mai bine sa rabdam?"
"Lasa-i deoparte pe
doctori…", a cerut Sfântul Partenie. O, câti bolnavi nu si-ar dori sa asculte
astfel de cuvinte din gura unui sfânt… (Si cred ca, din moment ce Sfântul Partenie
s-a plâns ca nu îl cunosc mai multi oameni, ne putem gândi si ca el vrea sa tamaduiasca
mai multi bolnavi, nu?)
Totusi, nu ar trebui sa rezumam întreaga învatatura
patristica despre boala la atitudinea de respingere a doctorului. Si nici nu ar
trebuie sa consideram ca sfintii îi îndeamna într-un glas pe crestini sa renunte
la ajutorul dumnezeiesc.
Cred ca este foarte important pentru orice crestin
ca atunci când trece printr-o încercare sa stie care este modul în care Dumnezeu
vrea ca încercarea respectiva sa fie depasita. Fac o paranteza pe care o consider
extrem de importanta.
Sfântul Ignatie Briancianinov scria: "S-a observat
ca începatorii nu pot aplica cartile la conditia proprie, dar sunt întotdeauna
atrasi de tendintele cartii. Daca o carte îndeamna la tacere si arata nenumaratele
foloase duhovnicesti pe care începatorul le poate dobândi într-o liniste profunda,
acesta începe sa-si doreasca din tot sufletul sa plece în singuratate, catre un
pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste despre ascultarea neconditionata sub calauzirea
unui purtator-de-Duh parinte, în mod cert, începatorul va începe sa doreasca o
viata plina de lipsuri si de ascultare desavârsita fata de un batrân. Pentru vremea
noastra, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viata. Dar cartile
Sfintilor Parinti care descriu aceste stari pot influenta atât de mult un începator
încât, asa neexperimentat si nestiutor cum este, poate cu usurinta sa se hotarasca
sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate conditiile pentru a lucra
la mântuirea sa, si sa sporeasca duhovniceste prin punerea în practica a poruncilor
evanghelice, pentru un vis imposibil al vietii perfecte închipuita foarte viu
si ispititor în imaginatia sa. (…) Nu va încredeti în cugetele, parerile, visele,
înclinatiile sau impulsurile voastre, chiar daca acestea va ofera sau va pun în
fata într-o forma atragatoare cea mai sfânta viata monahala" [16; 104-105].
Oare
ce legatura exista între cuvintele Sfântului Ignatie si aratarea Sfântului Partenie?
Traim într-o vreme în care mândria si iubirea de sine cuceresc din ce în ce mai
multe metereze ale sufletului uman. De la oamenii necredinciosi, care ridica mândria
pe un soclu de piatra, pâna la credinciosii care îsi ascund mândria în haina falsei
smerenii, peste tot se întinde acelasi duh greu si apasator care Îl izgoneste
pe Hristos. Daca necredinciosilor li se pot gasi însa circumstante atenuante pentru
mândria lor (caci în afara credintei în Dumnezeu nu exista alt resort destul de
puternic pentru a-l smeri pe om), pentru credinciosii care cad în pacatul mândriei
- fara a fi constienti ca se afla pe un drum gresit - pericolul este foarte mare.
Formele
mândriei sunt foarte diferite. Eu însumi, mândru fiind, ar trebui sa tac, nu sa
scriu. Totusi, gândindu-ma ca din cauza mândriei multi crestini au un mod gresit
de întelegere a vietii crestine, voi încerca sa prezint punctul de vedere ortodox
asupra mersului la doctor. Nu scriu pentru ca ma consider mai smerit decât cei
carora ma adresez, nu scriu pentru a smeri pe nimeni, ci scriu pentru ca am nadejdea
ca vor exista cititori care, întelegând cât de clara este învatatura Bisericii
privitoare la aceasta problema, îsi vor revizui punctul de vedere. Exista unii
care gresesc considerând o învatatura a unui Sfânt Parinte ca fiind chintesenta
perspectivei ortodoxe în problema respectiva. Atunci când li se arata ca Biserica
vede altfel lucrurile, o parte dintre acestia se încapatâneaza sa ramâna cu convingerile
lor. Refuza argumentele numai pentru ca nu le convine sa fie contrazisi. Acestor
oameni nu am ce sa le spun. Dar stiu si ca mai exista oameni care, atunci când
li se aduc argumente contrare fata de punctul lor de vedere, au întelepciunea
si smerenia de a-si recunoaste greseala. Unor astfel de cititori le scriu acum.
Si nu pentru a-i acuza de faptul ca modul lor de întelegere a unei anumite probleme
este gresit. Ci pentru a-i ajuta sa ajunga la întelegerea corecta a problemei.
Poate
ca ar fi momentul sa precizez ca exista ceva bun în râvna exagerata a celor care
adapteaza în mod gresit anumite învataturi duhovnicesti la propria masura duhovniceasca.
Ma refer la faptul ca cei care cad într-o asemenea greseala o fac pentru ca îsi
doresc sa traiasca o viata de credinta prin care sa se daruiasca în întregime
lui Dumnezeu. Citind despre posturile marilor pustnici, unii crestini au încercat
sa le imite fara sa aiba dreapta socoteala. În acelasi timp, însa, alti crestini
s-au multumit sa citeasca despre aceste nevointe ca si cum ar fi citit romane
sau ziare, fara sa îsi puna problema ca si ei ar putea sa duca o viata mai aspra,
ca si ei ar putea sa lupte cu mai multa putere împotriva patimilor si a poftelor.
Nu consider însa ca cei din urma sunt mai de laudat decât cei dintâi.
Facând
o paralela între postire si mersul la doctor, observam ca sunt crestini care dintr-o
râvna exagerata nu vor sa mearga la consult, ci asteapta sa fie vindecati direct
de Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra si prin doctori. Dar greseala lor
nu este mai mica decât a celor care alearga la doctor pentru cea mai mica problema
sau care atunci când sunt bolnavi îsi pun toata nadejdea numai în iscusinta doctorului
si în efectele tratamentului cu medicamente.
Sfântul Vasile cel Mare scria
ca "este o încapatânare sa refuzi ajutorul artei medicilor". Sfântul
Diadoh al Foticeii îi sfatuieste pe crestini ca la vreme de boala sa ceara ajutorul
celui rânduit de Dumnezeu pentru a-i ajuta "mai ales pentru ca sa nu cada
în slava desarta si în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda
adeseori ca nu au trebuinta de doctori". Sfântul Teofan ne arata ca, daca
nu avem grija de trupurile noastre, pacatuim: "Împotrivirea dumneavoastra
la indicatiile doctorilor nu e prea vrednica de lauda... Dumnezeu a facut si doctorii
si doctoriile - nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii.
Totul e de la El; El îngaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a înconjurat cu
mijloace de vindecare. Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie,
tot datorie este si a te trata atunci când esti bolnav. Poti sa nu te tratezi
asteptând vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare îndrazneala. Poti
sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, încredintându-te voii lui Dumnezeu,
dar aceasta este un lucru foarte înalt, si atunci fiecare "of" i se
socoate drept vina omului" [21; 42-43].
Câti oameni sunt la masura la
care sa rabde dureri groaznice si sa nu cârteasca? Or, daca Sfântul Teofan ne
spune ca pâna si oftatul celor care refuza tratamentul medical este un pacat,
ce sa mai spunem despre cârtire…
Daca am amintit la începutul acestui capitol
despre cuvintele pe care Sfântul Partenie i le-a spus unei femei din Cipru, voi
cita acum relatarea unei minuni savârsite de Sfântul Ioan Rusul. Aceasta pentru
a vedea ca sfintii nu se opun tratamentelor medicale.
"Un cunoscut inginer
din Atena, dupa mai multe analize de laborator, afla de la doctori ca durerile
de cap foarte puternice si schimbarile pe care le simtea în starea de sanatate
se datoreaza unei tumori maligne, unui cancer la creier.
Doctorii îl îndeamna
sa se hotarasca singur sa i se faca operatia: trebuie taiata cutia craniana deasupra
fruntii, apoi de jur împrejur si, dupa aceea, sa i se extraga tumoarea.
Întreaba
daca pot aparea si efecte negative. Doctorii îi spun care sunt pericolele, care
sunt riscurile ca operatia sa nu reuseasca, tot adevarul. Inginerul nu accepta
operatia, si începe sa aiba crize din ce în ce mai dureroase.
La câteva zile
dupa aceea, la ora 3 noaptea suna telefonul.
- Unchiule, tu esti? (Îl întreaba
nepotica sa de 13 ani, un adevarat îngeras). Unchiule, iarta-ma ca-ti telefonez
la ora asta, dar de-abia m-am trezit. Am avut un vis despre tine. Am vazut în
somn un tânar blond, înalt, frumos, care mi-a zis: "copilul meu, sunt Sfântul
Ioan Rusul; spune-i unchiului tau, inginerul, sa primeasca operatia ca sa i se
scoata tumoarea. Voi tine eu mâna chirurgului, nu i se va întâmpla nimic rau".
Unchiule, sa nu spui "nu" Sfântului.
Inginerul accepta, i se face
interventia chirurgicala si tumoarea este extirpata.
Cum straluceau fetelor
tuturor când l-am vazut aici, în biserica Sfântului (povesteste preotul acestei
biserici), împreuna cu nepotica ce vorbise cu Sfântul! Si-a scos palaria, pansamentele
erau înca pe locul unde se facuse taietura craniului.
"Doctorii mi-au
spus ca nu trebuia sa ies înca, parinte. N-am putut însa; trebuia sa vin, sa-i
multumesc din toata inima si din tot sufletul acestui minunat sfânt care alearga
pretutindeni sa ajute, chiar si fara sa-l chemi"" [26; 36-37].
Daca
în toate aparitiile lor sfintii ar recomanda oamenilor sa se fereasca de ajutorul
medicilor, ar însemna ca acest ajutor nu îi este bineplacut lui Dumnezeu. (Trebuie
sa precizez aici ca, desi s-au aratat de mai multe ori bolnavilor pe care i-au
vindecat, de obicei sfintii nu le-au dat sfatul de a evita ajutorul doctorilor.
Ba chiar de multe ori pe multi i-au vindecat ajutându-i pe doctori în situatii
în care sansele de reusita a tratamentului erau minime). Oare nu Dumnezeu l-a
facut pe doctor? Ar fi fost absurd ca tot El sa îl împiedice pe acesta sa îsi
foloseasca talantii pe care îi are.
Oare Sfântul Ioan nu putea sa îl vindece
pe bolnav fara sa se foloseasca de ajutorul doctorilor? Ba da, sigur ca putea.
Dovada sunt multe dintre minunile sale. Dar atunci când fac o vindecare, sfintii
lucreaza astfel încât tamaduirea respectiva sa fie spre folosul trupesc si sufletesc
al bolnavului. Omul care este vindecat în chip minunat poate fi ispitit sa se
mândreasca, parându-i-se ca e mai bun decât ceilalti. Deci vindecarea minunata
poate fi gresit înteleasa. Or Dumnezeu nu vrea ca urmarea tamaduirii trupului
sa fie îmbolnavirea sufletului. Este deci cât se poate de firesc faptul ca uneori
sfintii îi îndeamna pe oameni sa recurga la ajutorul medicului. Prin vindecarile
pe care le savârsesc, sfintii nu neaga ajutorul pe care bolnavii îl pot primi
din partea medicilor. În cazurile în care sfintii vindeca unele boli care ar fi
putut fi lecuite si prin anumite tratamente sau operatii, o fac pentru a spori
credinta bolnavilor în Dumnezeu. Bolnavul trebuie sa înteleaga ca Dumnezeu vrea
tamaduirea trupeasca si sufleteasca a celui care Îi cere ajutorul. Interventiile
sfintilor în care bolnavii au fost tamaduiti în chip minunat desi se puteau tamadui
folosind tratamente obisnuite au mai ales rolul de a-l ajuta pe bolnav sa priveasca
boala din perspectiva duhovniceasca.
Este adevarat ca acei bolnavi s-ar fi
putut vindeca de suferintele trupesti si prin tratamentele obisnuite, dar sufletele
lor nu ar fi simtit aceeasi binecuvântare dumnezeiasca. Nu trebuie însa sa tragem
concluzia pripita ca bolnavul trebuie sa astepte o tamaduire minunata pentru ca
sufletul sau sa simta binecuvântarea cereasca. Numai Dumnezeu stie când anume
bolnavului îi este cu adevarat de folos sa fie vindecat în chip minunat. Multi
bolnavi asteapta minuni, dar asteptarile lor nu se potrivesc cu judecata lui Dumnezeu.
Nici atunci când bolnavii se vindeca, în chip inexplicabil pentru medici, de boli
declarate de nevindecat, Dumnezeu nu vrea sa conteste lucrarea medicilor. El vrea
însa ca oamenii sa înteleaga ca puterile doctorilor sunt limitate, ca sfera de
influenta în care îsi desfasoara activitatea medicii este mai restrânsa decât
cea în care boala face ravagii. Si vrea ca oamenii sa caute întotdeauna sprijinul
Sau, chiar daca se folosesc de ajutorul medicilor.
Mai mult înca, oamenii trebuie
sa înteleaga si faptul ca ajutorul dat de medic nu substituie ajutorul care îi
vine bolnavului prin rugaciune. Nu exista nici o incompatibilitate între folosirea
tratamentului cu medicamente si folosirea mijloacelor duhovnicesti de lupta cu
boala (rugaciune, Maslu, închinarea la sfinte moaste sau icoane facatoare de minuni,
agheasma, …). Sfântul Teofan Zavorâtul scria în aceasta privinta unei femei credincioase:
"Si eu am auzit ca anafura si agheasma mare au însusiri tamaduitoare. Totusi,
fie voia lui Dumnezeu. Dar doctorii nu folositi?! Trebuie folosite amândoua: si
dumnezeiescul, si omenescul... Si în mijloacele omenesti e o lucrare vindecatoare
de la Dumnezeu. Potrivit acestei credinte, si omenescul se preface în dumnezeiesc...
Sau dumnezeiescul vine prin omenesc" [21; 44].
Am putea spune si ca modul
în care un om se raporteaza la boala sa si la tamaduirea pe care o asteapta este
strâns legat de credinta pe care o are. Nu în putine situatii, atunci când, folosindu-se
de ajutorul medicilor, s-au vindecat de bolile lor, cei care sunt întariti în
credinta I-au multumit lui Dumnezeu cu mai multa râvna decât o fac cei putin credinciosi
atunci când sunt tamaduiti în chip minunat.
Sfântul Teofil al Antiohiei îi
scria unui crestin: "Poate ca ai cazut cândva bolnav si ai pierdut din carne,
din putere si din frumusete; având însa parte de mila lui Dumnezeu, te-ai vindecat
si ai dobândit iarasi carnea, frumusetea si puterea. Si dupa cum nu stii unde
a plecat carnea ta de nu se mai vedea, tot asa nu stii de unde este sau de unde
a venit. Îmi vei spune însa: "Din pricina mâncarii si a lichidelor transformate
în sânge". Bine! Dar si aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu, Care a creat
asa trupul, si nu a altcuiva".
Bolnavilor care spun ca vindecarea le-a
venit de la medicamente, Sfântul Teofil le-ar raspunde: Bine! Dar si aceasta este
o lucrare a lui Dumnezeu, si nu a altcuiva… Despre aceasta, Sfântul Vasile cel
Mare scria : "Când trebuie sa recurgi la medicina, sa iei aminte sa nu-i
atribui numai ei sanatatea…". Stim bine ca nu putini sunt cei care fac o
asemenea greseala. Vindecarea pe care o aduc medicamentele este, din punctul lor
de vedere, asemanatoare oricarui proces standard cauza-efect. "Ma doare capul,
iau algocalmin; am febra, iau paracetamol… E simplu. Dumnezeu nu are ce cauta
în ecuatia asta…"
Un astfel de rationament este însa contrabalansat de
învatatura Sfântului Vasile care afirma ca "este lucru nesocotit ca cineva
sa-si puna toata nadejdea de vindecare numai în mâinile doctorilor, cum vedem
ca fac unii dintre nefericitii suferinzi, care nu se dau în laturi sa-i numeasca
pe doctori chiar mântuitori".
O astfel de atitudine, în care se pune mai
mult accent pe arta medicala decât pe ajutorul dumnezeiesc, se întâlneste din
pacate chiar si la unii oamenii credinciosi, ba chiar la unii preoti sau monahi.
Parintele Paisie Aghioritul marturisea cu tristete: "Uneori vad si aici în
manastire pe surorile care sunt medici ca vor sa-l ajute pe cel bolnav mai mult
cu stiinta decât cu încrederea în Dumnezeu si cu rugaciunea. Rugaciunea facuta
din inima le va da o diploma medicala mai înalta" [13; 242-243].
Dar oare
câti doctori se gândesc sa obtina aceasta diploma mai înalta si sa îmbine cunostintele
lor cu lucrarea rugaciunii? Cei mai multi sunt avantajati de pozitia de mântuitori
pe care le-o acorda bolnavii putin sau deloc credinciosi si, în loc sa se smereasca
si sa ceara sprijin dumnezeiesc, îsi pun nadejdea în propriile puteri.
Origen
scrie urmatoarele: "Cei îmbracati cu evlavia îi folosesc pe doctori socotindu-i
ca slujitori ai lui Dumnezeu, stiind ca El este Cel ce a dat oamenilor stiinta
medicala si ca tot El este Cel ce a facut sa creasca plantele pe pamânt si a pus
în el si celelalte substante medicinale. Ei stiu ca mestesugul doctorului nu are
eficienta fara voia lui Dumnezeu". Tot el constata ca "medicina este
folositoare si necesara neamului omenesc" [8; 108]2.
Sfântul Varsanufie
cel Mare învata acelasi lucru: "În numele Domnului ne încredintam noi medicilor,
crezând ca El ne va da vindecarea prin ei" [8; 120]. "Cel ce se foloseste
de medicina, trebuie sa se foloseasca în numele lui Dumnezeu si El îi va ajuta"
[8; 121], scria sfântul, vrând sa arate ca este gresita separarea lucrarii medicului
de lucrarea dumnezeiasca. Iata ca pozitia sa nu era o pozitie rigida, de respingere
a tratamentului medical. El, care a spus ca cel mai desavârsit lasa totul în seama
lui Dumnezeu, în timp ce cel mai slab alearga la doctor, spune si ca Dumnezeu
da vindecare prin doctori. Când spune ne încredintam medicilor în numele Domnului
nu lasa sa se înteleaga ca ar fi ceva gresit sau nepotrivit în asta. Toate cele
ce se fac în numele Domnului sunt binecuvântate. (Sa luam aminte: nici un pacat,
oricât de mic ar fi sau ar parea, nu poate fi facut în numele Domnului.)
Sfântul
Diadoh al Foticeii scrie ca "nimic nu te îndeamna sa chemi doctorul la vreme
de boala" [8; 108]. Teodoret de Cir observa ca "cei care sufera atacurile
bolii au obiceiul de a-i chema în ajutor pe doctori si [fac] din armele stiintei
ajutoarele lor contra bolii" [8; 109]. Sfântul Isaac Sirul le spune bolnavilor
ca "cel ce este bolnav si îsi cunoaste boala trebuie sa ceara tamaduire"
[8; 81]. Teofan Zavorâtul îi îndeamna: "Cereti ajutorul doctorului, dar totodata
mai vârtos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea întelepciune doctorului"
[21; 36]. (Sfântul Nil Sinaitul scrie: "În boala, înainte de a apela la doctori
si la medicamente, foloseste-te de rugaciuni" [28; 143]. Iar Sfântul Vasile
cel Mare spune ca "asa cum nu trebuie sa ocolim cu totul iscusinta doctoriceasca,
la fel nu e bine sa ne punem toata nadejdea în ea." [15; 118]. Mai mult înca,
Sfântul Varsanufie scrie ca nici chiar doctorul nu poate face ceva fara Dumnezeu
[8; 121].
Raportata la punctul de vedere ortodox prezentat în acest manunchi
de citate, atitudinea celor care din mândrie refuza ajutorul medical - motivând
ca sunt prea credinciosi si ca se lasa în întregime în mâna lui Dumnezeu - apare
ca o atitudine sectara.
Chiar daca si în zilele noastre mai traiesc câtiva
parinti sau crestini care prefera sa rabde boala în loc sa ceara ajutorul medicului,
ei rabda cu smerenie, rabda pentru ca vor ca prin suferinta sa îsi curateasca
pacatele. Cazurile lor sunt rare. Ei sunt exceptii care confirma regula ca bolnavul
trebuie sa ceara ajutorul medicului, despre care Sfânta Scriptura, prin Isus Sirah,
ne spune "ca si el se va ruga Domnului, ca sa dea odihna si sanatate spre
viata" (Is. Sirah 38, 14).
Stiu totusi ca la cuvintele mele se pot aduce
argumente contrare. Atât din unele scrieri ale Sfintilor Parinti cât si din Vietile
Sfintilor.
"Preotul Vasile Sustin povesteste cum, atunci când era înca
tânar, tatal lui s-a îmbolnavit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanovschi
a afirmat ca bolnavul mai avea de trait doar zece zile.
Parintele Ioan se
afla atunci în Kronstadt. I-au trimis o telegrama. În cinci zile a venit.
-
De ce nu m-ati anuntat ca s-a îmbolnavit asa de grav? As fi adus cu mine Sfânta
Împartasanie.
Si, întorcându-se spre bolnav, a întrebat:
- Crezi ca prin
puterea lui Hristos pot sa te ajut?
Acela a facut semn ca da. Atunci omul lui
Dumnezeu a suflat în gura lui de trei ori, facând semnul crucii. Apoi a lovit
cu mâna masuta pe care avea medicamentele si a spus:
- Aruncati astea. Nu sunt
de nici un folos. Vino, dar, la Kronstadt sa te împartasesc cu nemuritoarele Taine.
O sa te astept.
Când a aflat doctorul, a spus ca bolnavul va muri pe drum.
Acela, însa, s-a dus la Kronstadt, unde sfântul l-a împartasit. A ramas acolo
doua zile. Toate ranile i s-au închis si numai vocea lui era înca slabita.
Când
tânarul s-a întors acasa, doctorul a ramas uimit. Acesta a marturisit în fata
tuturor ca este ceva nemaivazut. Este o minune. Tatal preotului a trait înca 25
de ani" [29; 112-113].
Nu rastoarna o astfel de întâmplare toata teoria
pe care am încercat sa o prezint pâna acum?
Iata ca Sfântul Ioan a spus clar
ca medicamentele nu sunt de nici un folos.
Am reprodus aceasta minune (care
vine în sprijinul cuvintelor Sfântului Partenie) tocmai pentru ca unii crestini
fac greseala de a întelege în spirit sectant atât unele minuni cât si unele învataturi
ale sfintilor Bisericii. Este o greseala sa ne formam puncte de vedere pornind
de la exceptii, de la situatii rare. Sfântul Ioan nu a propovaduit înlocuirea
medicamentelor cu Medicamentul cel mai de pret, Sfânta Împartasanie. Faptul ca
într-una sau mai multe situatii a cerut bolnavului sa renunte la medicamente nu
trebuie generalizat. Este adevarat ca le recomanda bolnavilor sa se împartaseasca
mai des, dar primirea Sfintei Împartasanii nu exclude tinerea tratamentului cu
medicamente.
Si în privinta întelegerii din perspectiva crestina a rostului
medicilor si medicamentelor, ca si în privinta întelegerii oricarei învataturi
crestine, oamenii nu trebuie sa îsi alcatuiasca un sistem propriu folosindu-se
de cubuletele pe care le-au dobândit citind câteva carti. Oamenii trebuie sa caute
sa afle învatatura Bisericii despre problema respectiva. Numai asa vor fi feriti
de riscul de a întelege gresit adevarul. (Fac o paranteza: am auzit mai multi
crestini regretând faptul ca încercând sa îsi explice anumite lucruri au nascocit
tot felul de teorii pseudo-duhovnicesti de care mai apoi s-au lepadat - cu toate
ca aceste teorii includ învataturi bisericesti sau întâmplari din Vietile Sfintilor.
Dar nu am auzit nici un crestin regretând faptul ca si-a însusit o anumita învatatura
a Bisericii…).
Minunea pe care a savârsit-o Sfântul Ioan ne arata tuturor cât
de folositoare este împartasirea cu Sfintele Taine. În momentul în care încercam
însa sa generalizam sfatul dat de catre sfânt unui anumit bolnav si la un anumit
moment, putem cadea într-o anumita forma de înselare (oricum, Sfântul Ioan nu
îi spusese sa renunte pentru totdeauna la orice fel de medicamente, ci îi spusese
ca - în cazul respectiv - la boala sa, medicamentele nu erau de nici un folos;
nuanta aceasta scapa celor care se pripesc sa îsi întocmeasca propriile teorii
despre boala si doctori. Aceste teorii, chiar daca sunt interesante, se îndeparteaza
de adevar).
Nu trebuie nici sa trecem cu vederea faptul ca unii, plini de slava
desarta, s-au crezut la masura la care pot rabda chinurile bolii, nadajduind ca
Dumnezeu îi va tamadui în chip minunat, si nu au cerut ajutorul medicului decât
prea târziu. Au regretat amarnic greseala, dar nu au putut-o îndrepta. Nevointa
purtarii bolii fara a cere ajutorul medicilor nu poate fi purtata de oricine.
Tot asa cum nici nevointa stâlpniciei nu poate fi purtata de oricine. Tot asa
cum nici nevointa nebuniei pentru Hristos nu poate fi purtata de oricine. Tot
asa cum nici nevointa pustniciei nu poate fi purtata de oricine.
Dumnezeu stie
exact care este masura noastra, care sunt puterile noastre. Si crucea pe care
o avem de purtat este cea mai potrivita pentru mântuirea noastra. Daca vom încerca
sa facem acte gratuite de vitejie, citind fara discernamânt Vietile Sfintilor
sau alte carti duhovnicesti si încercând sa urmam mecanic cele citite, nu vom
avea plata de la Dumnezeu.
Ar mai fi multe de spus… (De exemplu, faptul ca
bolnavii care refuza sa mearga la doctor, fiind scârbiti de neseriozitatea unor
doctori, sau de lacomia altora, pacatuiesc împotriva propriei sanatati. Chiar
daca sunt si doctori nepriceputi, chiar daca sunt si doctori care daca nu primesc
zeciuiala nici nu se uita la pacienti, totusi nu este bine sa ne batem joc de
sanatatea noastra. Aceasta nu este o jertfa, ci este o forma de deznadejde. Lacomi
sau nu, inimosi sau nu, totusi doctorii sunt lasati de Dumnezeu ca sa ne tamaduiasca.)
Închei repetând ideea ca nu trebuie sa cautam noi durerile crâncene ale bolii.
Daca Dumnezeu vede ca sufletul cuiva este pregatit pentru o astfel de mucenicie,
va rândui El însusi ca acela sa poarte o astfel de cruce. Si, cu toate tratamentele
doctorilor, cu toate medicamentele, durerea va ramâne de nesuportat. Daca rabdarea
unei asemenea dureri, în fata careia doctorii se arata neputinciosi, este cu adevarat
aducatoare de cununa, rabdarea unor dureri care se datoreaza încapatânarii unui
bolnav care nu merge la doctor din mândrie ramâne fara roade. Suferinta rabdata
nu are finalitate, nu are efect. Este pur si simplu o sinucidere în miniatura.
Si rasplata va fi pe masura….
Despre înfruntarea bolii Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
