Iubitul meu frate în Hristos, au trecut câtiva
ani de când îmi doresc sa îti scriu. Si iata ca o fac acum.
Îmi este foarte
greu sa îti scriu despre înfruntarea bolii. Pentru simplul motiv ca eu însumi
am picat de multe ori acest examen, nefiind în stare sa duc aceasta cruce asa
cum trebuie. Si totusi tocmai de aceea îti scriu. Daca as fi scris ca un învingator,
poate ca eroismul meu te-ar fi stingherit.
Am stat multa vreme sa ma gândesc
daca totusi are rost sa îti scriu, fiind unul care nu a reusit sa se învete pe
sine însusi ceea ce vrea sa îl învete pe altul.
Am stat zile întregi, m-am
framântat, am citit una-alta, tot sovaind sa fac ceva la care am alergie: sa îi
învat pe altii ceea ce eu însumi nu fac. Sotia mea se supara vazând ca nu fac
nimic. Din afara asa pare, ca pierd timpul. Framântarile nu se vad, nu pot fi
fotografiate. Si totusi m-am hotarât sa îti scriu, gândindu-ma ca poate poticnirile
mele te vor ajuta sa treci mai usor peste poticnirile tale.
Despre înfruntarea
bolii ar putea scrie - si au scris - parintii duhovnicesti. Ma vad pus într-o
situatie delicata. Eu nu am de spus nimic mai mult decât au spus ei, si oricum
vorbele mele nu au puterea cuvintelor lor. Si totusi îti scriu.
Crede-ma ca
e foarte greu sa scrii despre boala. Ma gândesc ca peste câteva luni sau câtiva
ani voi fi si eu bolnav. Si cât de stupid ar fi sa îmi aduca cineva cartea mea,
iar eu, uitându-ma peste ea, sa constat ca e apa de ploaie.
Ce e foarte greu
pentru mine este sa îti scriu nestiind cine esti, de ce esti bolnav, cât de grava
este boala de care suferi. Nu exista o reteta universala pentru toate bolile,
si tot asa nu exista un sfat universal care sa îi mângâie pe toti bolnavii. Oamenii
au nevoie de sfaturi în care sa regaseasca raspunsul la întrebarile lor, nu de
sfaturi generale care nu îi ating.
Bolile sunt foarte diferite, si bolnavii
au stari foarte diferite. Nu seamana un paralizat cu un bolnav de pneumonie. Totusi,
trebuie sa existe sfaturi mai generale, care sa îi ajute pe toti si pe fiecare
în parte.
Daca as fi fost bolnav vreme de câtiva ani, sau daca as fi fost doctor,
poate ca mi-ar fi fost usor sa scriu. Dar asa, fiind outsider, fiind unul despre
care se poate spune ca se baga unde nu-i fierbe oala, de ce totusi nu stau în
banca mea?
Din doua motive: pentru ca fiind pe patul de spital am avut o nevoie
foarte mare de afectiune, de un cuvânt care sa îmi aline durerea, si nu l-am gasit.
Si pentru ca îmi doresc de multi ani sa ajut cât de putin bolnavii (în copilarie
îmi doream sa ma fac doctor, dar am renuntat la aceasta cariera pentru ca nu suportam
sa vad sânge).
Nu îmi trece prin cap ideea absurda sa fac o carte talisman,
la a carei lectura sa i se aline durerea celui bolnav.
Dar cred ca exista unii
oameni carora le poate fi înlesnit accesul la învatatura patristica despre modul
în care poate fi înfruntata boala. Este adevarat ca o asemenea tentativa de adaptare
a textelor pe limbajul omului contemporan este riscanta. Dar, nadajduind în mila
lui Dumnezeu si în binecuvântarea parintelui meu duhovnic, voi încerca sa fac
tot ce îmi sta în putinta pentru a reusi sa pun înaintea cititorilor învatatura
plina de putere a Sfintilor Parinti.
Vreau sa fiu alaturi de tine în suferintele
tale. Si ce îti pot spune? Îti pot alunga durerea, îti pot micsora suferintele?
Nu, în nici un caz. Tot ce pot sa îti scriu este ca ma gândesc la tine. Poate
ca asta nu înseamna nimic pentru tine. Atunci nu are rost sa citesti aceasta introducere,
ci e mai bine sa treci direct la scrisorile pe care le va contine aceasta carte.
Am de gând sa îti scriu, despre rabdarea bolilor considerate incurabile, examenul
pe care îl presupune cercetarea constiintei la vreme de boala despre canonul de
rugaciune al bolnavului, …. Cred ca vor fi si teme care te intereseaza: uita-te
la cuprins si vezi ce anume ti-ar trezi interesul…
Este foarte ciudat sa vrei
sa scrii o carte si sa nu stii ce anume vei scrie, sa stii doar ca vrei sa îi
ajuti pe bolnavi. M-a întrebat cineva : "Si despre ce vei scrie?"
"Nu
stiu, înca nu îmi e clar. Singurul lucru care îmi este clar e ca vreau sa îi ajut
pe cei care se afla într-o situatie în care m-am aflat si eu, si atunci îmi doream
tare mult sa stiu ca exista cineva pe lumea asta care se gândeste la mine."
"Vai,
dar nu este normal. Trebuie sa scrii o carte bine pusa la punct."
Eu voi
scrie totusi nu pentru ca stiu anumite lucruri, ci pentru ca în inima mea exista
iubire pentru bolnavi, pentru oamenii care sufera.
"Ce faci, te lauzi?"
O
poti lua ca lauda daca vrei. Ma laud ca îi iubesc pe cei aflati în suferinta ca
sa îti dai seama cât de nefireasca este lipsa dragostei, lipsa care se întinde
ca o ceata a mortii, si cât de firesc este ca între fiii aceluiasi Parinte Ceresc
sa existe iubire.
Cum poti iubi un strain? Întelegând ca de fapt nimeni nu
îti este strain…
Când tineam predici, ma adresam credinciosilor cu cuvântul
iubitilor, si simteam ca Dumnezeu îmi da puterea sa îi iubesc. Când am tiparit
câteva predici, editorul mi-a spus: "Nu ti se pare ca folosesti prea des
cuvântul iubitilor?
"Din moment ce e vorba de predici, nu vad de ce l-as
folosi mai rar atunci când predica este tiparita decât atunci când este rostita."
"Oricum,
una este sa vorbesti unor oameni pe care îi ai în fata, si altceva este sa scrii
unor straini. Nu?"
"Si da, si nu. În scrierile sale, Sfântul Efrem
se adresa cititorului si cu iubitule… Si nu e singurul care face asta. Când scriem
pentru a încerca sa ne ajutam aproapele, atunci Dumnezeu ne pune în inima puterea
de a-l iubi."
Deja mi se pare ca te-am sufocat prin declaratiile de dragoste.
Risc sa le banalizez. Asa ca îti voi arata un semn de prietenie. Prietenia se
arata si în faptul ca prietenii îsi deschid sufletul unul în fata altuia. Voi
încerca sa îmi deschid si eu sufletul fata de tine, povestindu-ti pe scurt istoria
cartii pe care o tii în mâna.
Acum un an si ceva, când sotia mea, Claudia,
a nascut a doua oara, vechea mea dorinta de a scrie despre boala s-a transformat
într-o hotarâre foarte puternica. Îti voi explica de ce.
Daca la prima nastere
Claudia a nascut foarte usor - dupa ce ne-am rugat amândoi Sfântului Nectarie
din Eghina, marele facator de minuni - ne asteptam ca si a doua nastere sa fie
usoara. Prima oara doctorului nu i-a venit sa creada ca sotia e la prima nastere.
A doua oara însa…
Ne rugaseram iarasi la Sfântul Nectarie, care fusese ales
ca ocrotitor al pruncului (fac o curba în timp: fetita a fost botezata Nectaria,
chiar de praznicul sfântului - pe 9 noiembrie - la Manastirea Radu Voda din Bucuresti,
unde se afla o particica din moastele sfântului).
Eram siguri ca nasterea
va decurge usor. Dar, si încerc sa nu judec pe nimeni când scriu, nu a fost asa.
Nu voi da nici un nume, nici macar al spitalului - cred ca se putea întâmpla asa
ceva si în alta maternitate. Înainte de a descrie episodul, voi preciza ca încercarea
prin care am trecut nu s-a datorat (asa cum mi-a sugerat cineva) refuzului Sfântului
Nectarie de a ne veni în ajutor. A fost poate rasplata putinatatii credintei noastre,
sau rasplata pacatelor noastre.
Întrucât prima nastere decursese foarte usor,
si eu si sotia mea eram foarte linistiti. Când am ajuns la maternitate, doctorul
de garda, un tânar rezident, a amânat sa îl cheme pe doctorul cu care ar fi trebuit
sa nasca sotia mea, ca nu cumva acesta sa astepte prea mult. Nici macar nu a trimis-o
la sala de nasteri. Si, stând la parterul spitalului, ea a simtit ca se declanseaza
nasterea. A fost socant si pentru ea si pentru mine. Nu aveau pregatit nici macar
scaunul cu care trebuia sa o urce la etaj. O duceam tinând-o de brat, si credeam
ca nu mai ajunge în sala de nasteri.
A ajuns în sala. Eu stateam cam la câtiva
metri de camera în care se afla ea, si auzeam clar cum doctorul de garda si asistenta
îi spuneau sa nu nasca, sa astepte sa vina medicul ei - de parca lucrul acesta
putea sa fie controlat.
Pentru câteva clipe am crezut ca îmi pierd mintile.
Copilul s-a nascut cu bine, dar socul prin care a trecut sotia mea a fost serios.
Iar stresul meu, neputinta mea de a o ajuta, sunt niste amintiri foarte urâte.
Acum
îmi e usor sa scriu despre asta. Nectaria e mare, iar sotia mea s-a refacut dupa
trauma respectiva. Dar, în ceasul acela, îmi treceau prin minte tot felul de gânduri
negre: "Daca o sa faca un soc psihic si nu o sa îsi revina? Daca pierde laptele?
Ce o sa fie cu fetita, daca nu o va hrani la sân? Daca, daca, daca…"
Ar
fi trebuit sa ma rog, si m-as fi linistit. Dar socul venise pe nepregatite. Asa
cum vin toate socurile.
(Ulterior am aflat de ce s-a purtat asa: îi era teama
ca daca sotia mea va naste cu el, si îi vom da lui atentia care se da în asemenea
cazuri, s-ar fi suparat doctorul cu care ar fi trebuit sa nasca sotia mea. Si
îi putea face neplaceri. Stiu ca rezidentul s-a speriat degeaba: doctorul cu pricina
e un om cum putini mai sunt în ziua de azi. Nu s-ar fi suparat deloc, ba chiar
s-ar fi bucurat daca rezidentul s-ar fi straduit sa o ajute. Si nici nu era nevoie
de cine stie ce ajutor, macar daca ar fi lasat-o sa nasca fara sa se rasteasca
la ea si fara sa traga de timp ca un arbitru care a luat mita... Oricum, acum
nu mai are rost sa dezgrop mortii.)
Ei bine, vazând cât de tare a marcat-o
pe Claudia comportamentul rezidentului, în inima mea a sporit dorinta de a scrie
o carte despre înfruntarea bolii. Mi-am dat seama ca bolnavii se întâlnesc cu
o sumedenie de surprize neplacute care le amarasc viata. Mi-am dat seama ca, daca
vrea sa reziste în lupta cu boala, bolnavul trebuie sa fie înarmat cât mai bine.
Practic,
de la nasterea Nectariei mi-am dorit foarte puternic sa scriu cartea de fata.
Stiu
ca sfaturile mele, subiective, nu sunt de foarte mare folos. De aceea voi încerca
sa prezint învatatura Sfintilor Parinti si a duhovnicilor contemporani despre
înfruntarea bolii. Nu îmi va apartine decât modul de prezentare, voi încerca sa
fiu cel mult un translator care sa prezinte o învatatura ce nu îi apartine.
Este
adevarat ca orgoliul de autor al celui care scrie o astfel de carte are de suferit
(ceea ce nu e rau). Dar, decât sa scriu o carte originala, lipsita de mireasma
pe care o au citatele din scrierile sfintilor, o carte spectaculoasa dar nefolositoare,
am preferat sa întocmesc o carte lipsita de originalitate, dar - nadajduiesc eu
- nu lipsita de mireasma duhovniceasca.
Danion Vasile
P.S. Îmi era
putin rusine sa scriu ca în inima mea exista dragoste pentru bolnavi. Am avut
curajul de a-ti scrie a doua parte a acestei neconformiste introduceri târziu
în noapte, dupa ce s-au culcat copiii si dupa ce, la rugaciune, sufletul meu s-a
simtit iarasi plin de dragoste pentru bolnavi. Si dragostea a biruit jena si retinerea
mea de a marturisi ca simt aceasta dragoste.
Stiu ca exista cititori care cauta
nod în papura, si nu as fi vrut sa le dau ocazia sa ma înteleaga gresit. Dar eu
nu scriu pentru astfel de cititori. Am primit o scrisoare de la o crestina din
Suceava:
"Danion, mai întâi vreau sa-ti multumesc pentru ca te rogi pentru
mine si pentru ca esti alaturi de mine. Cum sa nu-ti scriu pentru asa o carte
de frumoasa? A sosit în clipa când eu aveam nevoie cel mai mult de ea. Era într-o
vineri, mergeam la Sfântul Maslu la biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
cu fetita mea. Dupa ce s-a terminat (slujba), când am iesit, arunc ochii acolo
unde erau carti de rugaciuni pe masa, si mi-au cazut ochii pe cartea aceasta -
Despre înfruntarea necazurilor - Scrisoare catre cel care sufera. Erau doar doua
carti, una o rasfoia o doamna, iar pe cealalta am luat-o eu. Nu m-am uitat sa
vad ce mai scrie, am plecat repede sa o platesc, m-am bucurat ca am avut bani
sa o cumpar si am plecat.
M-am gândit ca, daca Dumnezeu mi-a scos în cale
aceasta carte, stiu ca nu sunt singura. Îti scriu sincer ca am plâns când am citit
si recitit scrisoarea ta…".
La început, credeam ca îmi scrie un cunoscut.
Dar când mi-am dat seama ca scrisoarea vine de la o persoana pe care nu o cunosc,
inima mea s-a umplut de bucurie. Faptul ca exista oameni care primesc cu dragoste
cuvintele mele mi-a dat încredere sa merg mai departe pe calea scrisului. Apropo,
faptul ca scrisoarea respectiva - desi era ultima parte a volumului respectiv
- a fost citita de unii oameni ca prim text al cartii, si impresiile care mi-au
fost comunicate prin viu grai sau prin scris au întrecut asteptarile mele, ma
face sa am emotii: daca nu voi reusi sa scriu o scrisoare la fel de frumoasa catre
omul bolnav?
Nu stiu cum va fi. Dar voi încerca sa îmi transform dragostea
în cuvinte si râvna de a-i ajuta pe bolnavi în propozitii, si nadajduiesc sa iasa
ceva bun. Eu am o idee fixa: daca cineva considera ca ceea ce scriu eu nu e folositor,
sa scrie ceva mai bun. Ar face-o nu numai spre sincera mea bucurie, ci si spre
folosul celorlalti. M-as multumi sa stiu macar ca lipsa mea de pricepere l-a putut
convinge pe altul ca e nevoie de o marturie mai puternica, mai folositoare. Ceea
ce, la drept vorbind, ar însemna ca nu m-am zbatut fara rost. Nu?...
Despre înfruntarea bolii Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine." Avva Isaia
Pustnicul
