| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Întâmplarea aceasta ne arata cât de minunat este modul în
care Dumnezeu poate întoarce un om pacatos pe drumul cel bun. Multi sunt parintii
care se framânta asa cum s-a framântat aceasta femeie ce a cerut sfatul Sfântului
Lavrentie de la Cernigov. Dar din ce în ce mai putini sunt cei care ajung la bucuria
de a-si vedea copiii pe drumul cel bun.
Oare de ce nu se îmbolnavesc toti cei
care cad în pacate, pentru ca prin pocainta sufletele lor sa fie curatite? Oare
de ce Dumnezeu nu trimite mai multe încercari sau necazuri pentru a-i opri pe
oameni de la pacate?
Raspunsul la aceasta întrebare este foarte important pentru
a întelege rostul bolii.
Spune-mi, tu de ce crezi ca Dumnezeu nu trimite mai
multe boli sau necazuri pentru a-i întoarce pe oameni la drumul cel bun, asa cum
a întors-o pe aceasta fiica rea?
Crestinii raspund la aceasta întrebare printr-un
raspuns care suna cam asa: "pentru ca nu toti vor sa primeasca certarea dumnezeiasca,
si prefera ori sa gaseasca alte explicatii pentru relele prin care trec, ori sa
refuze sa se gândeasca la cauza necazurilor lor".
O maicuta povesteste:
"Eu si prietena mea eram tinere si îl vizitam des pe parintele Lavrentie.
Dintr-o data, mie mi-au iesit niste bube pe tot corpul, iar prietena mea a început
sa aiba probleme cu vederea. Ne-am dus repede la parintele Lavrentie, iar el ne-a
trimis în satul Sednev sa ne spalam în râu si sa citim Acatistul Maicii Domnului,
lucru pe care noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însanatosit
si i-am multumit cuviosului parinte pentru sfintele sale rugaciuni. Tot tinere
fiind, voiam sa ne distram, sa dansam si sa cântam cântece lumesti. Însa nu puteam
sa-l uitam nici pe parintele.
Simtind ca noi ne-am schimbat modul de vietuire,
parintele l-a trimis pe preotul Mihail la noi în sat sa vada cu ce ne ocupam noi,
cum traim si cum ne rugam. La despartire, parintele Mihail ne-a spus sa nu mai
mergem la dans si sa venim sa cântam în corul bisericii. Noi ne-am simtit foarte
prost, ne era rusine si ne era tare greu la inima, eram tare nemultumite, caci
tare voiam ca sa dansam, sa ne distram, dar nu voiam nici sa iesim din cuvântul
parintelui.
Eu am plâns toata noaptea, rugându-ma la Maica Domnului sa-mi trimita
o boala grea, ca sa nu-mi mai arda de dansuri. Pe urma, m-am dus la parintele
si l-am rugat acelasi lucru. El nu mi-a zis nimic, însa a clatinat din cap. În
scurt timp m-am îmbolnavit si am început sa vars sânge. M-am dus la parintele
sa-i cer binecuvântare pentru a ma interna în spital. El însa nu m-a binecuvântat,
ci mi-a spus doar sa ma adresez unui doctor ortodox binecredincios, ceea ce am
si facut si, în scurt timp, am început sa ma vindec.
Dupa acestea, eu mi-am
schimbat radical modul de viata. Cu timpul, Dumnezeu m-a învrednicit si am fost
tunsa în monahism. Acum am 84 de ani si multumita lui Dumnezeu o mai duc asa încet-încet.
Toate acestea s-au împlinit pentru rugaciunile mult cinstitului nostru parinte
Lavrentie. Asa ne-a rânduit noua Bunul Dumnezeu: eu am intrat în monahism, iar
prietena mea s-a casatorit" [32; 47-49].
Ce fericite au fost fetele când
pentru rugaciunile Sfântului Lavrentie de Cernigov s-au însanatosit… Dar cât de
triste au fost atunci când sfântul le-a cerut sa renunte la dans si la petreceri
necuviincioase… Pentru cine nu stie sa danseze, aceasta renuntare pare lipsita
de importanta. Dar, pentru cine a prins gustul dansului, pentru cine s-a lasat
prins de vraja lui, e greu sa renunte la el. Marturisesc asta si din proprie experienta.
Cred
ca daca la o biserica dintr-o parohie standard preotul ar cere ca tinerii sa renunte
la dans, biserica s-ar vedea vaduvita si de putinii tineri care mai vin uneori
la slujbe. Si totusi, desi a simtit în sufletul ei cât de grea este povara pe
care a primit-o de la Sfântul Lavrentie, aceasta fata s-a rugat cu frângere de
inima ca Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu sa îi dea o boala grea, numai sa scape
de veritabila patima a dansului. Rugaciunea i-a fost ascultata. Fata s-a îmbolnavit,
si boala a ajutat-o sa îsi schimbe viata. În cele din urma s-a calugarit…
Oare
câti dintre noi avem puterea de a-i cere lui Dumnezeu sa ne curateasca sufletul
de patimi si mai bine sa ne trimita o boala decât sa ne lase sa cadem în pacat?
Este adevarat ca nu trebuie sa Îi cerem noi lui Dumnezeu boli sau necazuri, El
stie mai bine decât noi când si ce putem duce - dar totusi, avem noi oare puterea
de a prefera durerea încercarii în locul placerii patimase?
Oameni suntem si
avem tendinta de a întocmi imaginare ierarhii ale pacatelor, în care pacatele
noastre sunt întotdeauna mai mici decât pacatele pe care le fac vecinii, prietenii
sau cunoscutii nostri: fumatul este mai mic decât betia, betia este mai mica decât
desfrâul, desfrâul mai mic decât consumul de droguri, … Vizionarea emisiunilor
de divertisment pline de aluzii obscene este de-a dreptul virtute, nu?...
"Si
ce, trebuie acum sa ne calugarim cu toti, asa cum a facut fata aceea? Trebuie
sa Îi cerem lui Dumnezeu boli grele?"
"Pe cât de drag va era cândva
pacatul, pe atât de scârbos va pare el acum. Ati citit multa filosofie, de la
Platon pâna la Bradley. Filosofiile sunt multe. N-ati stiut la care sa va opriti.
Se defaimau între ele. Ce prezenta un filosof drept adevar, altul arata ca este
minciuna; ce vopsea unul în alb, altul mânjea cu negru. Nu stiati unde era adevarul,
si acest lucru va rodea. În cele din urma, s-a întâmplat un lucru neplacut! De
fapt, mântuitor pentru dumneavoastra. V-a calcat masina: rotile au trecut peste
piciorul dumneavoastra. Zacând în spital, v-ati recules gândurile, întrebându-va
neîncetat: "Ce este adevarul?" Lânga dumneavoastra zacea un bolnav cu
o carticica sub perna, pe care o lua adesea. Când l-ati întrebat curios ce carte
are acolo, v-a întins în tacere carticica - si astfel Noul Testament v-a cazut
în mâini pentru prima data în viata. Dupa ce ati terminat de citit carticica,
ati închis-o si v-ati spus: "Aici e punctul de unde începe pentru mine o
viata noua". Ati privit si ati vazut - si în accidentul de masina, si în
internarea în spital, si în întâlnirea "întâmplatoare" cu Cartea vietii
- ati vazut dintr-o data limpede degetul lui Dumnezeu, Care va iubeste si va mântuieste.
Dupa ce ati iesit din spital, ati început sa duceti viata crestineasca - îi scria
Sfântul Nicolae Velimirovici unui convertit.
Acum însa va chinuie din nou neplacerea,
nemultumirea. Vi se pare ca nu sporiti, ca nu cresteti duhovniceste. Mai usor,
noule Saul! Si ochii celui dintâi Saul au fost orbiti de stralucirea nespus de
tare a lui Hristos, si el a trebuit sa simta durere pâna ce s-a obisnuit cu acea
lumina dumnezeiasca. Si au cazut de pe ochii lui ca niste solzi, si sculându-se
s-a botezat (Fapte 9, 18). Mai usor si mai cu rabdare. Împaratia lui Dumnezeu
nu ajunge sa se vada îndata. Nici semanatorul care a semanat ieri nu iese la seceris
astazi" [25; 132-133].
Acest elan specific oricarui proaspat convertit
se regaseste într-o oarecare masura în sufletul oricarui om pentru care boala
a fost un prilej de apropiere de Dumnezeu. Dar diavolul vrea sa rastoarne în favoarea
lui si acest pas. Vrea ca printr-o râvna nemasurata (sindromul convertitului nebun
- cum îl numeste parintele Serafim Rose) sa îl arunce pe om în prapastia mândriei,
si apoi în deznadejde si iar în pacat.
Oricum, nu trebuie nici sa fim lipsiti
de întelepciune si sa nu ne dam seama de valoarea impulsului duhovnicesc pe care
îl poate da boala sau orice alta încercare. Constientizarea propriilor neputinte
si cugetarea la moarte, care sunt proprii bolnavului, trebuie pastrate ca niste
bunuri de mult pret.
"V-ati întremat? Slava Domnului! Dar asezarea sufleteasca
si asteptarea celui ce i se pare ca moartea este la un pas de el sa nu le parasiti;
ramâneti în starea omului care se pregateste în orice clipa sa plece dincolo...
[21; 19-20]", spune sfântul Teofan Zavorâtul.
Poate ca boala a fost trimisa
tocmai pentru a ne învata sa cugetam la moarte… Si repet si eu întrebarea pe care
o pun unii în mod ironic, pentru a atrage atentia asupra unei pretinse anormalitati
care ar fi presupusa de viata duhovniceasca: "Si daca nu cugetam la moarte,
ce trebuie sa facem, sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne dea o boala?..."
Sau
altfel spus: "Oare suntem chiar atât de prosti încât sa pretuim mai mult
lectia bolii decât desfatarea pe care o da sanatatea? Trebuie sa fii lipsit de
minte ca sa faci o astfel de alegere…"
O, cât de bine ne pricepem sa îi
ironizam pe cei care, dintr-o râvna exagerata, Îi cer lui Dumnezeu boli sau necazuri,
ca si cum Dumnezeu Însusi nu ar sti sa le trimita ce le este mai de folos pentru
mântuire… Noi Îi cerem lui Dumnezeu sa aiba grija de noi si de sanatatea noastra,
dar nu vrem sa trecem prin încercari pentru a avea sufletul curatit de pacate…
Si
totusi, Dumnezeu nu Se scârbeste de noi, nu Se scârbeste decât de pacatele noastre,
si nu sovaie sa ne vina în ajutor. Chiar daca putini sunt cei care prefera durerea
pacatului, totusi mai multi sunt cei care, la vreme de încercare, îsi schimba
viata în bine.
"Odinioara un om bogat a luat cu sila un sat care era închinat
Maicii Domnului. Episcopul Genomenului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului
sa iasa din sat, dar acela nu asculta. Dupa aceea l-au apucat pe acel bogat hraparet
niste friguri care-l torturau groaznic. Zacând el asa pe pat, unde-l scuturau
frigurile, i s-a aratat într-o noapte Maica Domnului, având în mâna un ciocan
de fier. Cu acel ciocan l-a lovit în frunte si l-a vatamat.
Bogatul, cunoscându-si
pacatul sau, a dat înapoi satul acela episcopului Domnos si, pe lânga sat, i-a
mai dat si alte multe daruri. Astfel, dupa ce a înapoiat ceea ce a rapit, bogatul
s-a facut sanatos prin rugaciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte
s-au cunoscut pâna la moarte" [30; 273].
Iata ca buna, preablânda, preaiubitoarea,
Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu nu s-a sfiit sa îl loveasca cu un ciocan în
frunte pe bogatul lacom pentru a-l convinge sa îndrepte raul facut.
Sa ne gândim:
cum ar fi ca fiecarui bogat lacom, fiecarui hot, fiecarui desfrânat sa îi apara
Maica Domnului, un sfânt sau un înger cu o unealta de tortura în mâna? Ar fi oare
bine? Ar fi bine, pentru ca de frica pedepsei multi pacatosi ar renunta la pacatele
lor. Si atunci, de ce nu se întâmpla asa?
Pentru ca Dumnezeul nostru este Dumnezeul
iubirii. Credinta crestina nu este doar o lupta împotriva patimilor, este o lupta
pentru dobândirea raiului, pentru dobândirea împaratiei cerurilor. Mântuirea înseamna
înainte de toate iubirea lui Dumnezeu, înseamna viata în Dumnezeu, în dragostea
si lumina Sa.
Daca la fiecare pacat al nostru am fi pedepsiti pe loc de Dumnezeu,
atunci nu am mai pacatui din cauza fricii. Toata viata noastra ar fi viata unor
câini ce se feresc de pedeapsa stapânului lor. Dar Dumnezeu vrea sa Îl iubim si
sa Îl slujim în deplina libertate.
Noi ne luptam cu pacatele pentru a ne curata
sufletele si a dobândi dragostea. Lupta cu pacatul nu este un scop în sine: scopul
ei este mântuirea. Si nu ne putem mântui fara sa avem dragoste.
Oamenii care
iubesc pacatul nu vor sa se gândeasca la faptul ca poate vor ajunge în iad. Ei
gândesc: "Daca Dumnezeu este bun, poate ne va mântui si pe noi, asa cum i-a
mântuit si pe altii".
Numai ca Dumnezeu nu poate mântui cu forta. Daca
Dumnezeu ne-ar putea mântui pe toti, ar face-o. Dar nu ne poate arunca în rai
asa cum am arunca noi o ceapa în sacul de cartofi.
Este adevarat ca în unele
situatii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfintii sau îngerii se arata
pacatosilor pentru a le cere sa îsi îndrepte vietile. Dar, de cele mai multe ori,
Dumnezeu trimite asupra oamenilor boli sau necazuri pentru ca acestia, simtindu-se
neputinciosi si dându-si seama ca au nevoie de ajutor dumnezeiesc, sa Îi ceara
ajutorul.
Sfântul Antonie de la Optina îi scria unei bolnave: "Fii tare
în Domnul! Suferinta ta si subrezenia sanatatii tale îmi mâhneste adânc inima.
Pentru porunca iubirii si a compatimirii, m-am rugat pentru tine în fiecare zi
si am cerut Domnului Dumnezeu ca sa-ti daruiasca rabdare crestineasca în boala
si usurare. Dar, daca boala ta a tinut pâna astazi, nu e pentru ca Dumnezeu nu
ar fi auzit rugaciunile aduse Lui, ci pentru ca îi lasa pe unii fara vindecare,
ca sa-i foloseasca mai mult. Prin suferinta trecatoare, omul pacatos nu numai
ca se izbaveste de chinurile vesnice, pentru pacatele sale, ci i se daruieste
si mântuirea si este facut mostenitor al împaratiei ceresti. Cu adânca Sa întelepciune,
Domnul Dumnezeu rânduieste toate din dragostea Sa pentru omenire, daruind tuturor
ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastra sa întrebam de ce se întâmpla
asa si nu altfel, ci sa ne supunem, ascultatori ca si copiii, vointei cele sfinte
a Parintelui nostru Ceresc si sa spunem dintru adâncul sufletului: "Parinte
Sfinte, faca-se voia Ta!". Stiind aceasta, cel care priveste la un om sanatos
si la un om care a suferit îndelung, si ia în seama starea sufleteasca a unuia
si a celuilalt, îsi da seama care dintre ei poate fi numit binecuvântat si care
blestemat: cel sanatos sau cel suferind! De pilda, de câte ori în boala ta te-ai
cait pentru pacatele tale în fata lui Dumnezeu si în fata parintelui tau duhovnic
si ai primit împartasirea cu Sfintele Taine? În acest timp, omul sanatos rareori
se gândeste la pacatele sale: iar daca se întâmpla sa se pregateasca de împartasanie,
o data în an, aceasta nu se datoreaza atât evlaviei cât snobismului, ca sa poata
spune si el: "Si eu m-am spovedit si m-am împartasit".
Numai ca spovedania
lui este ca a unui biet nerod, ca si cum nimic nu i-ar împovara sufletul. De câte
ori în boala ta nu ai suspinat adânc, din suflet, catre Dumnezeu, suspine pe care
Domnul le-a vazut si le-a auzit? În schimb, cu cei sanatosi nu se întâmpla deloc
asa. Daca ofteaza, o fac de regula fiindca n-au vazut pe careva de multa vreme
sau pentru ca n-au mai primit de mult vesti despre cine stie ce. În boala ta adesea
ti-ai udat fata de lacrimi, dar oamenii sanatosi folosesc zilnic sapun în loc
de lacrimi pentru a-si spala chipul, nefiind nici macar o clipa vorba de suflet.
În boala ta, adesea ti-ai îndreptat ochii, în rugaciune, spre icoana Mântuitorului
Hristos si a Preacuratei Sale Maici; dar doamnele si domnisoarele sanatoase, în
loc de a privi spre icoane, se uita de 100 de ori în oglinda, la ele însele, si
rareori se roaga staruitor sau se închina asa cum ar trebui. Iata de ce, în suferinta
ta, esti mult mai fericita decât toti cei sanatosi din jurul tau. Ba, mai mult,
Domnul Dumnezeu a pregatit pentru tine, în ceruri, fericirea cea vesnica, pentru
care, în durerile tale, ar trebui sa te bucuri, sa te veselesti si sa multumesti
din tot sufletul milostivirii Sale. Caci multimi nenumarate de daruri si mângâieri
s-au pregatit pentru cei ce sufera, daruri pe care si tu le vei primi cu timpul,
prin rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu" [18; 204-205]
Bine este când
ne dam seama ca Dumnezeu ne cearta pentru pacatele noastre, când ne dam seama
ca boala este prilej pentru a ne îndrepta. Sfântul Nicolae Cabasila scrie ca "exista
omeni carora le vin boli trupesti a caror pricina este depravarea morala a sufletului".
Ne aflam oare printre acestia?
Pe cât de simplu este ca atunci când vedem un
necredincios pe patul de boala sa spunem în sinea noastra: "Pentru necredinta
lui s-a îmbolnavit…", pe atât de greu este uneori sa ne dam seama care sunt
motivele pentru care noi însine am ajuns pe patul de boala.
Exista multi crestini
care au pacate mari si nu vor sa se pocaiasca. Oricât de tare i-ar arde fierul
bolii, ei nu înceteaza sa se mire ca trec printr-o asemenea încercare. Cine însa
are taria sa recunoasca faptul ca boala sa e urmare a pacatului? În cel mai bun
caz preferam sa consideram ca boala este trimisa pentru a ne pricinui cununa sau
pentru ca sufletul nostru curat, oricum, mai curat decât al altora, sa se sfinteasca.
La
întrebarea: "De ce Dumnezeu îngaduie ca sfintii sa fie loviti în atâtea feluri",
Sfântul Ioan Gura de Aur da urmatoarele raspunsuri: "În primul rând, ca sa
împiedice virtutile sublime si faptele minunate ale sfintilor sa le inspire orgoliu
(II Cor. 12, 7). (…) În al doilea rând, de teama ca ei sa nu fie cinstiti mai
mult decât se cuvine oamenilor a fi cinstiti si sa fie priviti ca dumnezei, iar
nu ca simpli muritori. În al treilea rând, pentru ca puterea lui Dumnezeu sa straluceasca
si mai mult. (…) În al patrulea rând, pentru ca si rabdarea sfintilor sa apara
cu mai multa stralucire si sa se vada ca ei nu-I slujesc lui Dumnezeu din interes,
ci pentru ca au fata de El o dragoste curata, caci, în mijlocul necazurilor, ei
Îi sunt mereu la fel de devotati. (...) În al cincilea rând, pentru a ne face
sa meditam la învierea mortilor; caci atunci când vedem un drept plin de numeroase
virtuti neiesind din viata decât dupa ce a suferit o infinitate de rele, fara
sa vrem ne gândim la judecata viitoare. (…) În al saselea rând, pentru ca cei
ce sufera împotrivirile sa fie usurati si mângâiati vazând ca si cei mai sfinti
au suferit la fel, ba chiar si mai mult. În al saptelea rând, pentru ca… sublimitatea
faptelor lor sa nu va faca sa credeti ca ei au fost de o natura diferita de a
voastra si ca va este cu neputinta sa-i urmati (cf. Iac. 5, 17; Înt. Sol. 7, 1).
(…) În sfârsit, în al optulea rând, pentru a va învata în ce consta cu adevarat
fericirea si nenorocirea" [8; 46, 47].
E firesc sa ne placa sa ne regasim
într-unul dintre aceste raspunsuri. La întrebarea: "de ce îngaduie Dumnezeu
ca pacatosii sa fie loviti în atâtea feluri?", raspunsul nu e greu de dat.
Clement Alexandrinul spune un cuvânt dur: "Fiecare dintre noi îsi alege pedepsele
atunci când pacatuieste cu voie" [8; 33].
Poate ca într-un text despre
ceva atât de precis, de evident, cum e boala, speculatiile teoretice nu si-ar
avea rostul. "Ce rost are sa filosofam fara rost asupra cauzei bolii, câta
vreme putem da un verdict gresit?" Are rost: daca întelegem ca boala este
urmare a pacatului, renuntând la pacat, vom renunta la consecintele sale.
"Atunci,
sfintii de ce se îmbolnavesc?"
E o mare diferenta între bolile sfintilor
si bolile pacatosilor - între a fi bolnav pentru ca prin purtarea acestei cruci
sa dobândesti cununa nestricacioasa si a fi bolnav ca pedeapsa pentru cine stie
ce pacat. Dar nu trebuie facuta o diferentiere prea riguroasa, pentru ca în fiecare
boala se amesteca ambele feluri de cauze. Nu exista boala care sa fie strict pedeapsa
pentru pacate, pentru ca fiecare pedeapsa trimisa sau îngaduita de Dumnezeu are
un scop pedagogic, de îndreptare a pacatosului si de asezare a acestuia pe calea
mântuirii, pe drumul spre rai. Tot asa nu exista o boala care sa fie pricinuitoare
de cununa într-un mod exterior, fara sa curateasca sufletul prin suferinta. Nici
un sfânt nu a fost perfect, fiecare dintre ei putea urca si mai mult pe scara
fara sfârsit a desavârsirii.
Atunci când au ajuns pe patul de boala, crestinii
sporiti în viata duhovniceasca nu au spus ca bolile le sunt aducatoare de cununa
în loc sa le considere pedepse pentru pacate. Sfintii nu vad multimea propriilor
virtuti, pentru ca îngroapa aceste virtuti în smerenie. Sfintii nu se considera
smeriti, si se pocaiesc pentru cel mai fin gând de mândrie. De aceea, ajunsi pe
patul de boala, considera ca boala este leacul potrivit pentru tamaduirea sufletului
lor patimas: nu se gândesc ca vor urca din slava în slava. Un punct de reper pentru
diferentierea între cei sporiti în viata duhovniceasca si ceilalti este ca cei
din urma vor refuza sa vada în boala o pedeapsa pentru pacatele lor. În timp ce
sfintii, pe culmile sfinteniei urcând si fiind plini de harisme dumnezeiesti,
nu vor înceta sa Îi multumeasca Domnului ca prin durerea bolii li se curateste
sufletele pline de pacate.
Parintele Paisie Aghioritul spunea ca atunci "când
un copil mic are o oarecare infirmitate si nu a fost ajutat duhovniceste, astfel
încât sa se bucure în ea în inferioritate, atunci are circumstante atenuante.
Dar daca va creste si va ramâne în el acel complex de inferioritate înseamna ca
nu a înteles sensul cel mai profund al vietii" [13; 251]. Tot asa bolnavii
aflati la începutul vietii crestine au oarecare circumstante atenuante daca nu
înteleg rostul pedagogic al bolii. Dar, daca sporirea lor în vietuirea duhovniceasca
nu atrage dupa sine si o întelegere mai înalta a valorii bolii si suferintei,
înseamna ca aceasta schimbare a fost superficiala.
Iata câteva rânduri ale
Sfântului Nicolae Velimirovici, care ar putea rasturna cele scrise de mine. "Va
plângeti de soarta rea a nepoatei dumneavoastra de sora. Suferinta ei, spuneti,
este inexplicabila. Sotul ei, functionar, s-a molipsit de o boala scârboasa si
a murit în spitalul de nebuni. Ea s-a molipsit de la sot si acum se afla de asemenea
în spitalul de nebuni. O laudati ca pe o femeie buna si cinstita si va mirati
cum Atotstiutorul Dumnezeu a putut îngadui sa se ajunga la aceasta casatorie si
ca o faptura nevinovata sa patimeasca atât de crunt.
Daca ruda dumneavoastra
este într-adevar buna si cinstita si nevinovata cum o credeti, suferinta ei n-a
fost adusa de pacatul ei personal. Atunci trebuie cautata pricina într-un pacat
al parintilor ei - fiindca s-a zis despre Cel preaînalt ca aduce faradelegile
parintilor peste fii si peste fiii fiilor, pâna la treilea si al patrulea neam
(Iesire 34, 7). Dumneavoastra, o stiu, veti spune ce se spune adesea: "Dar
de ce sa sufere copiii pentru pacatele parintilor?" Va voi întreba si eu:
"Dar cum altfel sa-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca sa nu pacatuiasca
decât trecând asupra copiilor pedeapsa pentru pacatul lor?". Poporul nostru
si-a format prin experienta convingerea nestramutata ca pentru pacatul parintilor
sufera si copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor sa jure
strâmb ori sa faca vreun alt rau: "Ia seama, ai copii!"" [25; 87-88].
Daca
pentru pacatele parintilor pot suferi si copiii, nu e firesc sa ne gândim ca poate
suferintele prin care trecem nu ni se datoreaza noua, ci se datoreaza parintilor
nostri? Ce usurare ar fi sa putem spune simplu: "sufar din pricina altora,
din pricina parintilor mei…", în loc sa ne cercetam sufletele si sa vedem
în pacatele noastre cauza suferintei.
Da, daca sufletul cuiva ar fi, dupa cum
spunea Sfântul Nicolae - Noul Gura de Aur al Serbiei (cum pe buna dreptate l-a
numit ucenicul sau, Avva Justin Popovici), bun si cinstit si nevinovat, atunci
poate ca suferinta sa s-ar datora parintilor sai. E oare aceasta o pricina pentru
ca persoana respectiva sa cada în pacatul mândriei, considerându-se pe sine fara
de pacat.
Sfânta Evanghelie ne învata ca daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim
pe noi însine si adevarul nu este întru noi (I Ioan 1, 8). Oare toti parintii
sfintilor au fost oameni cu viata sfânta? Nu, printre ei au fost si pacatosi,
si pagâni sau eretici. Dar nici un sfânt, orice suferinta ar fi avut, nu a spus
ca patimeste din pricina pacatelor parintilor sai. Nici unul nu a dat vina pe
altii în loc sa se considere vrednic de certarea dumnezeiasca. Sa întelegem dar
ca oamenii duhovnicesti sunt duhovnicesti tocmai prin smerenia lor, care este
temelia nevointei si a rugaciunii lor. Si ca numai cei prea mândri refuza sa vada
în boala certarea lui Dumnezeu
Scriu aceste rânduri nu pentru a ajuta un bolnav
sa priceapa filosofia bolii. Scriu aceste rânduri pentru a încerca sa ajut un
bolnav sa înteleaga ca pedeapsa pe care a primit-o nu a venit degeaba. Ce ma voi
face? Cum oare voi reusi ceea ce depaseste puterile mele?
Sunt cu totul dezarmat,
si marturisirea neputintei mele nu ajuta la nimic. Pur si simplu, te voi lua martor
al framântarilor mele. Primul lucru care îmi vine în minte este ca exista mai
multe moduri în care omul priveste relatia dintre pacatul sau si pedeapsa acestuia.
Fara a încerca sa fac o analiza prea minutioasa a acestui subiect, voi puncta
anumite elemente generale.
Exista oameni care pacatuiesc, dar nu îi intereseaza
legatura dintre pacatul lor si pedeapsa acestuia. Exista politicieni care mint
fara a se gândi ca, pentru minciuna lor - care are implicatii asupra vietii unui
mare numar de oameni, Dumnezeu îi va pedepsi. E politicianul (ma refer aici la
oameni care cred în Dumnezeu, desi traiesc în pacat) pe patul de boala? Nu se
va gândi ca boala poate fi urmare minciunii lui.
Exista oameni care pacatuiesc,
dar afirma ca nu pot renunta la pacatul lor. Sunt unii care sufera de patima desfrâului,
dar se considera prea legati de ea. Ajunsi pe patul de boala, nu se gândesc ca
poate boala e urmare a desfrâului, pentru ca pur si simplu considera acest pacat
un element fara care viata nu are sens.
Exista oameni care pacatuiesc, dar
care nu vor sa renunte la avantajele pe care le ofera pacatul. Sunt atâtia vânzatori
care fura la cântar, care ajunsi pe patul de boala nu fac legatura între cauza
si efect pentru simplul fapt ca în proprii ochi sunt mai putin pacatosi decât
altii.
Mai exista oameni care pur si simplu nu vor sa stie daca anumite fapte
sunt pacate, pentru ca, daca ar sti, ar fi pusi într-o dilema morala. Sunt femei
care având sterilet sau luând pilule anticonceptionale cred ca nu ramân însarcinate.
Dar de fapt fac avorturi fara sa fie constiente de asta. Steriletul nu împiedica
formarea embrionului, ci numai dezvoltarea sa. Si tot asa multe tipuri de pilule
anticonceptionale nu fac altceva decât sa omoare embrionul imediat dupa formarea
sa. Sunt constiente aceste femei ca sunt criminale? Nu. Si, din moment ce nu stiu
ca avorteaza, nu îsi pun problema ca sunt pedepsite pentru acest pacat. La spovedanie
evita acest subiect, de teama ca nu cumva parintele sa le spuna ca nu e bine ce
fac. Si atunci, pur si simplu, refuza sa ceara lamuriri care le-ar putea încurca
socotelile.
Sunt oameni care nu stiu ca unele fapte sunt pacate. Aici tema
e foarte delicata: unde nu e lege, nu poate fi pedeapsa pentru calcarea legii.
Numai ca legea exista si daca oamenii nu o cunosc. Despre oamenii din aceasta
ultima categorie nu voi spune decât ca unul dintre pacatele lor este tocmai faptul
ca nu au fost interesati sa afle mai multe despre învatatura si viata crestina.
Pentru ca, daca ar fi avut acest interes, atunci ar fi stiut ce anume este pacat
si ce nu. Totusi nu trebuie sa privim lucrurile prea rigid, fariseic: chiar daca
exista anumite amanunte care îi scapa unui credincios chiar dupa ani de zile de
vietuire în Biserica.
Ar mai fi de amintit si cazul, des întâlnit, al celor
care la vreme de necaz sau de boala îsi dau seama ca au fost pedepsiti pentru
pacatele lor, dar aleg dintre aceste pacate numai pe cele foarte mari. Nu se gândesc
ca pedeapsa ar fi putut veni si pentru pacate despre care considera ca pot fi
trecute cu vederea.
(Cititorii însa au libertatea de a nu se recunoaste în
nici una dintre aceste categorii.) Dupa atâtea generalitati voi trece la lucruri
mai directe, adresându-ma în mod direct bolnavului. (Cele spuse despre bolnavi
vor fi valabile si pentru ceilalti oameni pedepsiti pentru anumite pacate.) De
ce esti bolnav? Care sunt pacatele pentru care te-a pedepsit Dumnezeu? Am facut
clasificarea de mai sus pentru ca tu însuti sa îti dai seama în care dintre aceste
categorii te afli. Poate ca pâna acum nu te-ai gândit sa asculti glasul constiintei.
Acest glas te poate ajuta sa întelegi rostul bolii si sa iesi renascut sufleteste
din aceasta încercare. Ai de ales: ori asculti glasul constiintei, si atunci îti
îndrepti viata, ori stingi acest glas, si ramâi în pacat.
Daca ramâi în pacat,
mai devreme sau mai târziu boala ta trupeasca va trece (nu ma refer la cei care
sufera de boli incurabile), dar boala ta sufleteasca te va însoti în continuare.
Nu poti cunoaste nici dragostea lui Dumnezeu, nici iubirea oamenilor daca sufletul
tau este murdar. Daca nu te pocaiesti, nu vei cunoaste viata binecuvântata de
Dumnezeu. Nu te pocaiesti? O sa vina alt necaz, alta durere, si iarasi vei fi
pus sa alegi între bine si rau. Si, daca vei tot alege pacatul, adica raul, vei
alege iadul. Daca tot amâni pocainta, cu siguranta moartea te va lua pe nepregatite.
Vorbe
goale, vorbe seci…
O, iubitule, daca ai asculta glasul lui Hristos, Care vrea
îndreptarea si mântuirea ta… O, daca ai avea întelepciunea sa primesti aceasta
lectie pe care ti-o da boala…
"Ce se întâmpla daca primesc aceasta lectie?
Stiu eu ca ma voi mântui? Stiu eu ca merita atâta rabdare?"
Sunt multi
oameni care îsi pun aceasta întrebare. Nu toti bolnavii se vor mântui. Boala nu
este un pasaport pentru rai. Numai bolnavii care si-au cunoscut neputintele si
s-au pocait de pacatele lor vor dobândi raiul.
"Dar ce este raiul? De
ce sa ma lupt pentru dobândirea lui?..."
Oamenii se lupta din toate puterile
pentru a obtine tot felul de avantaje pamântesti. Când este vorba de dobândirea
raiului, puterile lor s-au împutinat brusc; oamenii sunt atrasi de rai mai ales
prin faptul ca nu vor sa ajunga în iad. Raiul nu este ales pentru ca acolo e Hristos,
ca acolo sunt sfintii, ca acolo este Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu cu toti
îngerii si sfintii. Raiul este ales pentru ca alternativa ar fi iadul. Si, în
afara de unii satanisti sau bolnavi psihic, nimeni nu vrea iadul.
Omul modern
nu suspina dupa rai, nu asteapta raiul. Si-l doreste ca pe un capriciu, fara ca
aceasta alegere sa aiba pentru el o importanta covârsitoare. Raiul înseamna întâi
de toate viata în Dumnezeu. Or omul modern nu vrea sa Îl cunoasca pe Dumnezeu
nici macar în viata pamânteasca, asa ca nu îsi pune problema acestei cunoasteri
în viata viitoare.
De ce nu vor oamenii sa asculte glasul constiintei? De ce
nu vor sa priceapa lectiile pe care Dumnezeu le preda prin intermediul bolilor
sau al necazurilor? Pentru ca pe oameni nu îi intereseaza mântuirea.
Cine nu
crede în Dumnezeu, cine nu asteapta învierea mortilor si viata veacului ce va
sa fie, nu are forta de a se lupta cu propriile patimi si neputinte. Nu are pentru
ce sa renunte la idolii pe care si i-a ridicat, pentru a se lasa calauzit de Dumnezeul
care îi vorbeste prin glasul constiintei si, mai puternic, prin glasul Bisericii
- glasul Trupului lui Hristos.
Nu e nevoie de vreo tehnica speciala de meditatie
pentru a ajunge sa asculti glasul constiintei. Este nevoie doar de dorinta sincera
de mântuire, si prin rugaciune Dumnezeu va îndeparta zgura pe care aceasta lume
încearca sa o arunce pe constiinta.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a rastignit
pentru mântuirea noastra. El a murit pentru ca noi sa ne bucuram de Împaratia
Cerurilor. Daca vrem sa ascultam chemarea Sa, stim ce trebuie sa facem…
Am
vorbit pâna acum despre faptul ca, ajunsi pe patul de boala, bolnavii trebuie
sa îsi cerceteze cugetul si sa vada ce pacate si greseli au facut, si sa caute
sa îsi îndrepte vietile, punând început bun mântuirii. Dar oare omul pacatuieste
numai pâna sa ajunga bolnav? Oare bolnavii sunt cu toti oameni virtuosi?...
Bolnavul
se poate lasa biruit de mânie sau de deznadejde, se poate îndulci cu gândurile
de desfrâu (chiar daca pentru o vreme este împiedicat sa se desfete în voie de
placerile trupului), poate pacatui în fel si chip în mintea sa. Cine îl vede?
Cine îl stie?
Mai mult înca, sunt foarte multe pacate pe care le poate savârsi
nu numai cu gândul, ci si cu fapta, pentru ca numai paralizia generala poate împiedica
un bolnav sa se abtina de la pacatele cu trupul. Dar nici macar paralizia generala:
un paralizat poate fi biruit de lacomia pântecelui, si poate mânca extrem de mult
numai pentru ca nu are alta posibilitate de a savârsi pacatul.
În lupta duhovniceasca,
bolnavul trebuie sa aiba deci mare grija pentru ca starea de suferinta pe care
o aduce boala se asociaza cu gândul de obtinere a unei stari de placere imediata,
a unei evadari pe care o aduce patima. Fie ca aceasta placere ramâne la nivelul
gândurilor (în urma vizionarii unor filme sau contemplarii unor reviste indecente),
fie ca se transforma în fapta, aceasta evadare nu este decât parasirea lui Hristos
pentru satisfacerea voii proprii si a împlinirii voii diavolului.
"Lasati-ma
în pace, nu va bagati în viata mea…" De-a lungul timpului, aceste cuvinte
au fost rostite de nenumarate ori. Pentru o vreme, bolnavul se vede nevoit sa
accepte o viata în care nu mai face tot ce facea înainte. Libertatea de a trai
dupa voia proprie, si implicit cea de a pacatui, este restrânsa. Acest calus al
patimilor, care este boala, îi face sa se revolte cu toata fiinta lor. Si, nefiind
obisnuiti sa îsi manifeste libertatea savârsind fapte bineplacute lui Dumnezeu,
bolnavii sunt ispititi sa cada - si unii chiar cad - în anumite pacate pe care
nu le-ar fi savârsit daca nu ar fi fost bolnavi. Câti oameni nu s-au apucat de
bautura în urma unei boli?...
Trebuie deci ca bolnavii sa îsi cerceteze cugetul
si sa vada nu numai unde au pacatuit înainte de a se îmbolnavi, ci trebuie sa
aiba puterea de a vedea si unde pacatuiesc sau gresesc în vreme ce spinul bolii
le împunge trupurile. În timp, unele capricii, unele dorinte, care la început
par nevinovate, pot degenera în patimi. Deci…
"Cât timp sunteti bolnavi,
nu va spalati pe dinti!"
De ce, e ceva rau în spalatul pe dinti? Nu, evident
ca nu. Vroiam doar sa atrag atentia bolnavilor sa fie atenti la tot ceea ce fac.
Si, asa cum sunt siguri ca nu e nimic rau în spalatul pe dinti, tot asa sa fie
siguri si ca nu e nimic putred nici în faptele pe care boala nu îi împiedica sa
le savârseasca.
Cât despre capriciile bolnavilor… "Nu se da pentru bolnita
pâine alba, într-adins de facuta, vin, untdelemn, masline si altele de multe feluri,
pentru mângâierea lor? N-au baie si odihna? Atunci de ce cârtiti si cu cine vreti
sa va asemanati, ticalosilor si nebunilor? Vreti, negresit, sa ramâna si oasele
voastre în pustie, ca ale iudeilor de altadata? Ce spune cârtitorul? Ba ca i-a
schimbat pâinea, ba ca i-a prefacut vinul si nu-i dulce la baut. De unde sa avem
si dulce si vechi, ticalosule? Ai uitat fagaduiala ca vei petrece întocmai ca
Sfintii Parinti, pentru care paharul de otet era un pahar foarte dulce si care
primeau cea mai amara bucatica cu multumire? Nu fiti nebuni, ci veniti-va în fire
odata si rabdati cu smerenie, caci numai asa pâinea goala si putinele verdeturi
vi se vor parea dulci si vor fi folositoare sanatatii voastre" [20; 43].
Cuvintele
acestea au fost adresate de catre Sfântul Teodor Studitul monahilor din obstea
sa. Daca s-ar fi adresat monahilor de astazi, mult mai vlaguiti duhovniceste,
ar fi fost mai îngaduitor. Iar daca s-ar fi adresat mirenilor, pogoramântul sau
ar fi fost si mai mare. Dar, cu toata pogoramintele îngaduite de Biserica bolnavilor,
totusi sunt unii care cârtesc tot timpul, ca si cum jugul pus asupra lor ar fi
prea greu. Biserica poate face multe pogoraminte, dar nu poate legaliza pacatul,
nu poate trece cu vederea unele pacate numai pentru ca oamenii considera ca nu
au puterea sa se lupte cu ele.
(Nu este locul aici sa insistam asupra pogoramintelor
pe care unii preoti le fac la presiunile unor bolnavi insistenti, sau de pogoramintele
pe care le fac alti preoti pentru a-si atrage clienti, dând dovada de o dragoste
fatarnica, de o dragoste mincinoasa, de o dragoste care calca în picioare canoanele
si posturile rânduite de Sfintii Parinti. "Duhovnicul meu m-a pus sa tin
tot postul, desi am mari dureri de ochi… Dar nu-i nimic, ma duc la parintele cutare,
ca e mai întelegator, mai blând."
Problema este ca daca un parinte dezleaga
ceea ce Biserica a legat, dezlegarea lui e lipsita de putere. Preotii nu sunt
niste vrajitori, si nici nu pot lega sau dezlega tot ce le trece prin cap. Cuvântul
Mântuitorului catre ucenicii Sai: Adevarat graiesc voua: Oricâte veti lega pe
pamânt, vor fi legate si în cer, si oricâte veti dezlega pe pamânt, vor fi dezlegate
si în cer, nu trebuie întelese ca si cum preotul ar fi atotputernic. Daca un preot
vrea sa cunune o sora cu fratele ei, slujba lui nu ar avea nici o putere… Ba ar
fi chiar blasfemie. Deci pogoramintele trebuie facute fara a se iesi din rânduiala
Bisericii, fara a se calca predania Sfintilor Parinti. Atunci când, prin insuflarea
Duhului Sfânt, acesti sfinti au stabilit rânduielile Bisericii, nu au facut-o
pentru a închide usile raiului oamenilor care au trebuinta de doctor pentru sufletele
lor. Ci au facut-o tocmai pentru a-i ajuta pe oameni sa Îl cunoasca pe Hristos,
adevaratul Doctor al sufletelor si al trupurilor, si sa dobândeasca raiul.)
Bolnavul
care e crestin este în primul rând crestin si în al doilea rând bolnav. Nu trebuie
sa considere ca boala îl reprezinta mai bine decât credinta crestina. Sau, daca
îsi da seama ca se considera mai întâi bolnav si abia apoi crestin, sa îsi dea
seama ca starea în care se afla e nefireasca.
Ma opresc aici. Sfântul Ioan
Scararul atragea atentia asupra faptului ca sunt unii oameni care, desi traiesc
în patimi, vorbindu-le altora despre viata virtuoasa ajung sa fie si ei modelati
de propria propovaduire. Nadajduiesc ca Dumnezeu ma va ajuta si pe mine ca, ajuns
pe patul de boala, sa am puterea de a asculta glasul constiintei. Mai mult înca,
nadajduiesc ca ma va ajuta sa îl ascult chiar fara sa ajung pe patul de boala.
Desi deasa spovedanie ma ajuta foarte mult, stiu ca ispita vrajmasului si iubirea
de sine încearca sa sufoce glasul constiintei. De aceea îi rog pe cititori sa
se roage pentru mine, ca sa nu fiu rusinat de ceea ce i-am învatat pe altii sa
faca.
Rugati-va pentru mine, va rog. E un bir pe care nu încetez sa îl cer.
Pur si simplu pentru ca sunt covârsit de greutatea neputintelor mele…
Despre înfruntarea bolii
Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
În
loc de introducere…
Scrisoare
catre omul bolnav
Despre
examenul bolii
Bolnavul
si puterea rugaciunii
Cartile
de folos pentru bolnav
Nu
vreau sa merg la doctor!
Apusul
cancerului
Putin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?...
Nota
autorului
Sfântul
Nicodim Aghioritul. În mrejele vrajitorilor
