| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Vreau sa îti scriu câteva
idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este
ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti
privitoare la aceasta problema. Rastalmacind învatatura patristica despre boala
îsi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc în cunostinta de cauza nu am ce
sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care
le-ar contrazice pozitia în care se complac.
Stiu însa ca exista si oameni
care înteleg gresit anumite învataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa,
ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atât de simple si de clare încât nu au
considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.
"Rugaciunea este
ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfântul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un
credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata în ce mod
o poate face, voi reproduce un citat din învatatura Sfântului Tihon de Zadonsk
"Ce rugaciune îi trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea
înlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].
Stiu ca oamenii
care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie între cuvântul
Sfântului Isaac Sirul si cel ale Sfântului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea
e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa întelegem?"
Câteva
citate din sfaturile Sfântului Teofan Zavorâtul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile
tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru
spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti îndatorata sa mergeti. Strigati
acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta în putere, asta
nu înseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].
"Nu
puteti merge la biserica din pricina bolii, asa încât ati ramas la pravila de
chilie. Împliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina
neputintei noastre, nu pentru rugaciunea în sine, care se poate face si fara pravila...
Stati cu gândul la Liturghie - nu ca un savârsitor, ci ca unul ce e de fata (prin
mutarea cu gândul) la Liturghia savârsita de altul" [21; 33].
"Ce
mare lucru ca trebuie sa stati în chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie,
ci din boala)? Când va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu
(II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].
Trebuie
totusi sa observam modul în care cei slabi în credinta pot rastalmaci cuvintele
Sfântului Teofan. Înainte de aceasta însa voi preciza ca pozitia Sfântului Teofan
nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste în dintre scrierile
sau cuvintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi în acest sens.
Consider ca este de ajuns sa reproduc un singur citat, al Sfântului Ioan din Gaza,
citat în care întâlnim aceeasi învatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie
sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bolnav. Cel
ce ia aminte la sine îsi pricinuieste el însusi suferinta nevointei pentru Domnul
si pentru mântuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii în locul suferintei nevointei.
În privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi
cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].
Întelesul
unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei întariti în credinta si
pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintâi explicarea lor le poate
parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc
ca primii vor întelege rostul pentru care scriu rândurile de fata.
Scrisoarea
mea începe cu trei afirmatii care nu seamana între ele. Cea de-a treia afirmatie
îi apartine unei persoane care da dovada de râvna exagerata, de râvna care e fiica
a mândriei. Parintele Serafim Rose, urmând predaniei Sfintilor Parinti, atragea
atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din râvna exagerata se afla într-o
pozitie mai periculoasa decât cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul.
Râvnitorul este înselat de diavol si se încapatâneaza sa ramâna în înselarea sa,
fiind convins ca toti ceilalti vor sa îl rupa de sfintenie. Pe când pacatosul,
într-un moment de pocainta, poate întelege caderea în care se afla si se poate
ridica din cadere. (Sa nu se înteleaga însa ca cei care cad în pacate de-a dreapta,
din pricina râvnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa îsi
înteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)
Oamenii care se regasesc
în cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea
atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt
mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul
convertitului nebun: diavolul, vazând cum un suflet vrea sa îi scape din gheare,
îl îndruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina
la spitalele de psihiatrie.) În momentul în care se îmbolnavesc, astfel de convertiti
sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv
ca se trateaza prin rugaciune, …
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic,
dar îmi pun nadejde mare în puterea rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna
simt ca îmi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul,
dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul
mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar
postesc cât pot…"
Despre cei care se regasesc în aceasta a treia afirmatie
nu vreau sa spun decât ca prin postul exagerat îsi distrug trupul - si aceasta
este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai
mult decât le sta în putere îsi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot
ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri,
am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat
amarnic ca au calcat cuvântul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile
sfinteniei în câteva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte
urâte. Nu scriu foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu
are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi…) Ar fi nepotrivit sa
tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.
Prima pozitie îi apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfântului
Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune:
"Sunt
bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez
uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa, asteptând
sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."
Sa
analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta întrebare nu o putem
pune asa cum am întreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul îl stim
din carti sau din emisiuni de televiziune. Pe când boala am trait-o cu toti, mai
mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit,
nemultumit de faptul ca suferinta îi rastoarna anumite planuri. Este un om mai
irascibil. Un om care pâna ce nu îsi recapata sanatatea are o stare generala proasta.
Un astfel de om cauta ca sanatatea sa îi vina cât mai repede, sa îi pice din cer.
De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare,
si omul asteapta ca tot El sa îi aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o întâmplare
nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfântul Teofan - "boala
tine loc de canon…" - îi merg la inima. Cum sa se mai roage când este plictisit,
când este nervos, când este obosit? Cum sa se roage când deznadejdea i-a patruns
în suflet?
Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se înteleaga faptul ca
nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, îl voi contrazice pe
Sfântul Teofan Zavorâtul si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gândul acesta.
Nu îl voi contrazice pe Sfântul Teofan, ci voi încerca sa lamuresc cuvintele
sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste în aceste cuvinte
decât la o privire superficiala. Întâi de toate trebuie precizat cui anume i se
adreseaza Sfântul Teofan: unei persoane întarite în credinta, unei persoane care
întelege viata crestina ca pe o lupta pentru mântuire. Precizarea aceasta este
foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist
are piciorul rupt, antrenorul îi va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul
sa i se refaca în cel mai scurt timp. Daca îi cunoaste râvna, nu îi spune: "Fa
toate celelalte exercitii, ca sa nu îti pierzi conditia fizica…" Antrenorul
stie ca sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru
orice sportiv timpul înseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca
sportul e viata lui, sportivul nu îsi va cruta puterile. Scriu asta din experienta.
Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan
al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea când aveam mâna
dreapta (eu sunt stângaci) în curs de refacere dupa o paralizie careia doctorii
nu îi mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mâna ma durea, dar nu aveam
ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii
care ma vedeau facând exercitii la bara din fata blocului nu îsi imaginau ca mâna
mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv
aflat la începutul drumului si îsi rupe piciorul, antrenorul îi va spune cu lux
de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.
As compara
sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la duhovnic sfaturi
primitoare la canon: pe cel care se afla la începutul vietuirii sale crestine,
duhovnicul îl va sfatui cu grija sa se roage cât îi sta în putere, îi va vorbi
despre marele folos al rugaciunii… Pe sportivul avansat antrenorul nu îl va sfatui
sa îsi înmulteasca eforturile, ci îl va sfatui sa aiba masura, îl va sfatui sa
nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si îngreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul
sporit în vietuirea duhovniceasca parintele nu îl va sufoca prin vreun canon foarte
greu, ci va cauta sa îi tempereze râvna.
Iata ce scrie tot Sfântul Teofan:
"Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi hotarât
sa va dati osteneala pentru mântuirea dumneavoastra, ati fi fost nevoita sa tineti
posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti
de obste si înca alte lucruri anevoioase sa întreprindeti. Acum însa, în loc de
toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic
nu va tulburati. Atâta doar: sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea
duhovniceasca va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru
toata deplinatatea" [21; 22].
Ce vedem? Ca viata crestina este pentru
omul sanatos o viata de mare nevointa. De fapt viata crestina este o cruce. Prin
boala crestinul nu se întâlneste în mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme
- înlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa
îti mai reproduc un ultim citat din Sfântul Teofan, care va nuanta ideea pe care
încerc sa ti-o prezint:
"Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa
pravila. Puteti sa nu treceti aceasta în lista de pacate, ci curatiti ceea ce
ati trecut deja. Împliniti pravila facând rugaciunea lui Iisus în tacere. Totodata,
daca puteti face matanii, faceti câte puteti; de nu, stati în picioare. Daca nu
puteti sta în picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati întinsa. Atâta doar:
nu încetati a fi cu mintea împreuna cu Domnul" [21; 29].
Nu tine boala
loc de canon? Atunci de ce Sfântul Teofan nu îi spune sa renunte sa mai faca matanii?
De ce încearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile
dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfântului Teofan întelege
ca nu exista nici cea mai mica contradictie între ceea ce pareau a fi cele doua
puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.
Am
precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi învatatura prezentata
însa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul
nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui
batrân de optzeci nu trebuie sa se înteleaga ca exista trei învataturi diferite
despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele
pe care le prescrie adultilor.)
Este foarte important ca atunci când citim
carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate în text,
nu sa izolam în mod sectar vreunul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am însusit
cine stie ce învatatura înalta despre mântuire. Daca vom încerca sa plinim masura
de post pe care un parinte din Pateric o rânduia ucenicilor sai riscam sa ne pierdem
si mântuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la râvna
exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am încercat sa scot în evidenta faptul
ca este foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi
date la un moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru întreaga
învatatura a Bisericii privitoare la un anumit subiect.
(Ca o întarire a celor
prezentate mai sus: spunând ca rugaciunea care îi trebuie bolnavului este multumirea
si suspinarea, Sfântul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa renunte la rugaciune
- desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire
superficiala se poate întelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa
nu cârteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea
sa nu izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul
nu poate cunoaste linistea. Sfântul Tihon încerca sa explice ca nu este bine ca
bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala însasi fiind un canon.
Dar acest canon, chiar daca în unele situatii face imposibila prezenta la slujbele
Bisericii, nu exclude rugaciunea.)
Întrucât am aratat erorile primei si celei
de-a treia pozitii prezentate la începutul acestei scrisori, parasim tarâmul polemicii
pentru a încerca sa aducem câteva completari si explicatii privitoare la cea de-a
doua pozitie, care îi apartine unei persoane întarite în credinta si care da dovada
de dreapta socoteala: "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui
Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o
liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi.
Multa putere îmi da rugaciunea…"
Sunt constient ca foarte putini oameni
au o astfel de atitudine în fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni
au o atitudine crestina fata de lume atunci când sunt sanatosi. Cine nu vrea sa
traiasca o viata crestina când este sanatos nu duce o viata crestina atunci când
se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci când ajung
în suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza.
Daca în spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel.
Dar, pe masura ce credinta este înlocuita de apostazie, scade proportional si
numarul celor pentru care suferinta este înteleasa ca o chemare la pocainta…
Ma
vad pus în urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi
privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate
mai bine decât mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii
abia când au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai întâi. Asta pentru
ca sunt foarte multe învataturi despre rugaciune, prezentate în amanuntime de
catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos.
Îmi este foarte greu sa sintetizez în câteva fraze o învatatura prezentata în
numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum învatatura
Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea îi îndemn pe cei interesati de aceasta
tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti din vremurile
noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se poate
hrani orice suflet flamând.
Eu voi prezenta doar câteva idei, poate nu cele
mai importante, dar cele care mie îmi sunt clare si pe care le consider de folos.
Ce
canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon standard
care sa poata fi spus de orice bolnav
Singurul canon universal, daca putem
vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfântul Teofan: "Sa tineti
sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e întreaga. Ca atare,
cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea."
Înainte
de orice altceva, acest lucru trebuie sa îi fie clar bolnavului: ca daca puterile
fizice i-au slabit, totusi mintea îi este întreaga (nu ma refer la cei cu boli
psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui
crestin - deci si bolnavului. Lupta de pazire a mintii în vreme de boala, când
deznadejdea si întristarea vor sa puna stapânire pe inima, este deci absolut necesara
pentru oricine vrea sa se mântuiasca.
Cât priveste canonul de rugaciune primit
de la duhovnic, as putea repeta câteva sfaturi pe care le-am auzit la rândul meu:
în primul rând crestinul trebuie sa înteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru
pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cât sufletul
s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atât boala se vindeca mai greu, si este
nevoie de un tratament mai dur. Când ranile sunt adânci, tamaduirea dureaza mai
mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care îl are nu ca la un dusman,
ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva
în locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu
va vedea Împaratia Cerurilor.
Daca este încercat de o boala usoara, care nu
îi îngreuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu îsi faca în fiecare
zi canonul.
Daca boala este grea, si savârsirea canonului este peste puterile
bolnavului, acesta trebuie sa faca atât cât îi sta în putinta. De exemplu, daca
un crestin care a primit canon sa faca în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului
si un numar de matanii îsi rupe piciorul, este de la sine înteles ca nu va putea
face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate
lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris),
bolnavul îi poate spune acestuia ca boala îl împiedica sa faca o parte din canon
(sau, în cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate rândui scurtarea
canonului sau schimbarea acestuia în functie de capacitatea bolnavului de a-l
împlini.
Sunt si situatii în care un crestin, atunci când ajunge grav bolnav,
primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decât avea de obicei (când
se afla în preajma unei operatii, ori când se afla în situatii limita în care
este nevoie de mai multa rugaciune…).
Daca nu poate lua legatura cu parintele
sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca
acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci, pâna ce bolnavul va putea
ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt slujitor al
altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).
În
cazul în care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt
preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla în fata unui alt examen
(of, si câte examene ne ofera viata…): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima
cu el însusi - sa se gândeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cât
anume poate sa faca din canon.
Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie
ca fiecare sa-si încerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci
când omul este la o vârsta înaintata, este trebuinta de mai multa atentie, pentru
ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci când
era noua, îi vor sari si rotile si carburatorul... În perioada în care ma durea
mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stând în picioare. Când am vazut
ca situatia s-a îmbunatatit putin, m-am ridicat si am început sa fac rugaciunea
în picioare si metanii, dar a început sa ma doara din nou. M-am asezat putin.
Apoi mi-am spus: "Hai sa mai încerc". Dar din nou a început sa ma doara.
Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram împacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta).
Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune.
Ci a facut tot ce i-a stat în putinta. Dar, în cele din urma, biruit de neputinta
trupeasca, a renuntat sa se mai roage stând în picioare. Ce e important? Ca avea
constiinta împacata.
E greu sa avem constiinta împacata si când suntem sanatosi,
dar când suntem bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca,
atunci când suntem bolnavi, încercam sa sufocam glasul constiintei lepadând rugaciunea
din comoditate, ne lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul
Caruia ar fi trebuit sa Îi aducem rugaciuni.
Nu se afla în aceasta situatie
cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de
durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu multi bolnavi
se afla într-o situatie atât de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de
dureri îngrozitoare, chiar daca bolile îi încearca ani îndelungati.
Vreau sa
mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa biruiasca
starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care îl poate cuprinde
atunci când vrea sa se apuce de canon sa încerce sa goneasca aceasta stare. Parintii
duhovnicesti recomanda într-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon:
ea poate consta ori în citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment
dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face
cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos
("Si ce sa fac atunci, sa nu îmi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine
sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decât sa se renunte la el. Numai ca este
si mai bine ca în timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care
le rosteste. Chiar daca îi e greu, totusi acest efort îi aduce cununa.) Dumnezeu
nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mântuitoare, ci vrea sa întelegem
ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru în asa fel încât
rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune în care
mintea si inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.
De când m-am apucat
sa îti scriu aceasta scrisoare mi-am pus întrebarea daca e bine sa îti spun ceva
despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care
sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu îndraznesc sa îti scriu aproape nimic
despre ea. Îti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre
cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja,
poate nu. Dar citatul pe care îl voi reda aici este bine sa ramâna bine întiparit
în mintea fiecarui crestin, si cu atât mai mult în cea a bolnavului care, stând
pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta
rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul…
Pe treptele înalte ale rugaciunii, aceasta devine neîncetata si în urma rugaciunii
mintea coboara în inima; parintii duhovnicesti învata ca mirenii nu trebuie sa
caute treptele înalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura,
pâna ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducând la nebunie
si la ratacire.)
"Roaga-te oricum, însa mereu, si nu te nelinisti de nimic,
fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va rândui toate si te va întelepti.
Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si
Marcu Ascetul; cel dintâi spune ca "rugaciunea, chiar atunci când este facuta
de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecât…". Iar al doilea
vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam într-un fel oarecare, sta în puterea noastra;
dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui
Dumnezeu ceea ce îti sta în putere; adu-I la început drept jertfa macar cantitatea,
adica un numar cât mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa
în neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facându-se una cu firea,
va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, înflacarata, asa cum se cuvine. (…)
Iata,
rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mântuirea
si desavârsirea sufletului… Dar cu indicarea rugaciunii este aici strâns unita
si conditia ei: "Neîncetat va rugati!", asa cum porunceste cuvântul
Domnului. Ca urmare, rugaciunea îsi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele
doar atunci când va fi rostita des, neîncetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine
fara nici o îndoiala de vointa noastra libera, pe câta vreme osârdia, desavârsirea,
ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus" [33; 196-197].
Cred ca
este bine sa îti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care
a murit destul de tânar si care înainte de a muri a stat o vreme în spital. El
îi sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cât mai mult:
"Când sunteti sanatosi, aveti de alergat în multe parti. Va este greu sa
prindeti momente atât de linistite ca cele din spital. Încercati sa goniti singuratatea
prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare,
chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.
Nu se poate
ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si câteva ore pe zi, sa aveti
aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane
care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati
la rugaciunea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi
au regretat faptul ca au încercat sa sara direct la stari înalte - la rugaciunea
mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme îndelungata
cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat viata… Duhovnicii
nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea
mintii este nevoie de sfatul si de binecuvântarea unui duhovnic iscusit, pentru
ca sa nu se cada în înselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita
de mari mângâieri, este lipsita si de pericole… Si, daca omul va spori în rugaciune,
îl va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa îi arate care sunt
etapele urmatoare…" (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa
daruiasca metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mâna
- are rolul de a ajuta mintea sa nu se împrastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca
rugaciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)
Cam atât am vrut sa îti
scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci
povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii,
ajutându-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te ridici
si sa mergi mai departe…
Despre înfruntarea bolii
Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
În
loc de introducere…
Scrisoare
catre omul bolnav
Despre
examenul bolii
Bolnavul
si puterea rugaciunii
Cartile
de folos pentru bolnav
Nu
vreau sa merg la doctor!
Apusul
cancerului
Putin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?...
Nota
autorului
Sfântul
Nicodim Aghioritul. În mrejele vrajitorilor
