[ drumul sufletului dupa moarte ]

[ dreapta credintă ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ ghicirea viitorului ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 
www.SfaturiOrtodoxe.ro

CartiOrtodoxe.ro - magazin online - 600 de titluri la un clic


Bolnavul si puterea rugaciunii



"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa, asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

"Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea…"

"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot…"

Vreau sa îti scriu câteva idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind învatatura patristica despre boala îsi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc în cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia în care se complac.

Stiu însa ca exista si oameni care înteleg gresit anumite învataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atât de simple si de clare încât nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.

"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfântul Isaac Sirul [8; 72].

Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata în ce mod o poate face, voi reproduce un citat din învatatura Sfântului Tihon de Zadonsk "Ce rugaciune îi trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea înlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].

Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie între cuvântul Sfântului Isaac Sirul si cel ale Sfântului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa întelegem?"

Câteva citate din sfaturile Sfântului Teofan Zavorâtul ne ajuta sa ne lamurim:

"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti îndatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta în putere, asta nu înseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].

"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa încât ati ramas la pravila de chilie. Împliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea în sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gândul la Liturghie - nu ca un savârsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gândul) la Liturghia savârsita de altul" [21; 33].

"Ce mare lucru ca trebuie sa stati în chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Când va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].

Trebuie totusi sa observam modul în care cei slabi în credinta pot rastalmaci cuvintele Sfântului Teofan. Înainte de aceasta însa voi preciza ca pozitia Sfântului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste în dintre scrierile sau cuvintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi în acest sens. Consider ca este de ajuns sa reproduc un singur citat, al Sfântului Ioan din Gaza, citat în care întâlnim aceeasi învatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bolnav. Cel ce ia aminte la sine îsi pricinuieste el însusi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru mântuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii în locul suferintei nevointei. În privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].

Întelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei întariti în credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintâi explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor întelege rostul pentru care scriu rândurile de fata.

Scrisoarea mea începe cu trei afirmatii care nu seamana între ele. Cea de-a treia afirmatie îi apartine unei persoane care da dovada de râvna exagerata, de râvna care e fiica a mândriei. Parintele Serafim Rose, urmând predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din râvna exagerata se afla într-o pozitie mai periculoasa decât cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Râvnitorul este înselat de diavol si se încapatâneaza sa ramâna în înselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa îl rupa de sfintenie. Pe când pacatosul, într-un moment de pocainta, poate întelege caderea în care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se înteleaga însa ca cei care cad în pacate de-a dreapta, din pricina râvnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa îsi înteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)

Oamenii care se regasesc în cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazând cum un suflet vrea sa îi scape din gheare, îl îndruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) În momentul în care se îmbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, …

"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot…"

Despre cei care se regasesc în aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decât ca prin postul exagerat îsi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decât le sta în putere îsi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amarnic ca au calcat cuvântul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei în câteva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urâte. Nu scriu foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi…) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.

Prima pozitie îi apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfântului Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune:

"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa, asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta întrebare nu o putem pune asa cum am întreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul îl stim din carti sau din emisiuni de televiziune. Pe când boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.

De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta îi rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pâna ce nu îsi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa îi vina cât mai repede, sa îi pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa îi aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o întâmplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfântul Teofan - "boala tine loc de canon…" - îi merg la inima. Cum sa se mai roage când este plictisit, când este nervos, când este obosit? Cum sa se roage când deznadejdea i-a patruns în suflet?

Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se înteleaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, îl voi contrazice pe Sfântul Teofan Zavorâtul si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gândul acesta.

Nu îl voi contrazice pe Sfântul Teofan, ci voi încerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste în aceste cuvinte decât la o privire superficiala. Întâi de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfântul Teofan: unei persoane întarite în credinta, unei persoane care întelege viata crestina ca pe o lupta pentru mântuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul îi va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca în cel mai scurt timp. Daca îi cunoaste râvna, nu îi spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu îti pierzi conditia fizica…" Antrenorul stie ca sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul înseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu îsi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea când aveam mâna dreapta (eu sunt stângaci) în curs de refacere dupa o paralizie careia doctorii nu îi mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mâna ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facând exercitii la bara din fata blocului nu îsi imaginau ca mâna mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.

Daca un sportiv aflat la începutul drumului si îsi rupe piciorul, antrenorul îi va spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.

As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la începutul vietuirii sale crestine, duhovnicul îl va sfatui cu grija sa se roage cât îi sta în putere, îi va vorbi despre marele folos al rugaciunii… Pe sportivul avansat antrenorul nu îl va sfatui sa îsi înmulteasca eforturile, ci îl va sfatui sa aiba masura, îl va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si îngreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit în vietuirea duhovniceasca parintele nu îl va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa îi tempereze râvna.

Iata ce scrie tot Sfântul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi hotarât sa va dati osteneala pentru mântuirea dumneavoastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si înca alte lucruri anevoioase sa întreprindeti. Acum însa, în loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atâta doar: sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea" [21; 22].

Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa. De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se întâlneste în mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - înlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa îti mai reproduc un ultim citat din Sfântul Teofan, care va nuanta ideea pe care încerc sa ti-o prezint:

"Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta în lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Împliniti pravila facând rugaciunea lui Iisus în tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti câte puteti; de nu, stati în picioare. Daca nu puteti sta în picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati întinsa. Atâta doar: nu încetati a fi cu mintea împreuna cu Domnul" [21; 29].

Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfântul Teofan nu îi spune sa renunte sa mai faca matanii? De ce încearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfântului Teofan întelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie între ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.

Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi învatatura prezentata însa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batrân de optzeci nu trebuie sa se înteleaga ca exista trei învataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)

Este foarte important ca atunci când citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate în text, nu sa izolam în mod sectar vreunul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am însusit cine stie ce învatatura înalta despre mântuire. Daca vom încerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o rânduia ucenicilor sai riscam sa ne pierdem si mântuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la râvna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am încercat sa scot în evidenta faptul ca este foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru întreaga învatatura a Bisericii privitoare la un anumit subiect.

(Ca o întarire a celor prezentate mai sus: spunând ca rugaciunea care îi trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfântul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate întelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu cârteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfântul Tihon încerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala însasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca în unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)

Întrucât am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la începutul acestei scrisori, parasim tarâmul polemicii pentru a încerca sa aducem câteva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care îi apartine unei persoane întarite în credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea…"

Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine în fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci când sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina când este sanatos nu duce o viata crestina atunci când se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci când ajung în suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca în spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este înlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este înteleasa ca o chemare la pocainta…

Ma vad pus în urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decât mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia când au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai întâi. Asta pentru ca sunt foarte multe învataturi despre rugaciune, prezentate în amanuntime de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Îmi este foarte greu sa sintetizez în câteva fraze o învatatura prezentata în numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum învatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea îi îndemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se poate hrani orice suflet flamând.

Eu voi prezenta doar câteva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie îmi sunt clare si pe care le consider de folos.

Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav

Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfântul Teofan: "Sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea."

Înainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa îi fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au slabit, totusi mintea îi este întreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bolnavului. Lupta de pazire a mintii în vreme de boala, când deznadejdea si întristarea vor sa puna stapânire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se mântuiasca.

Cât priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta câteva sfaturi pe care le-am auzit la rândul meu: în primul rând crestinul trebuie sa înteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cât sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atât boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Când ranile sunt adânci, tamaduirea dureaza mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care îl are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva în locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Împaratia Cerurilor.

Daca este încercat de o boala usoara, care nu îi îngreuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu îsi faca în fiecare zi canonul.

Daca boala este grea, si savârsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atât cât îi sta în putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa faca în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii îsi rupe piciorul, este de la sine înteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.

Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul îi poate spune acestuia ca boala îl împiedica sa faca o parte din canon (sau, în cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate rândui scurtarea canonului sau schimbarea acestuia în functie de capacitatea bolnavului de a-l împlini.

Sunt si situatii în care un crestin, atunci când ajunge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decât avea de obicei (când se afla în preajma unei operatii, ori când se afla în situatii limita în care este nevoie de mai multa rugaciune…).

Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci, pâna ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).

În cazul în care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla în fata unui alt examen (of, si câte examene ne ofera viata…): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el însusi - sa se gândeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cât anume poate sa faca din canon.

Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si încerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci când omul este la o vârsta înaintata, este trebuinta de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci când era noua, îi vor sari si rotile si carburatorul... În perioada în care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stând în picioare. Când am vazut ca situatia s-a îmbunatatit putin, m-am ridicat si am început sa fac rugaciunea în picioare si metanii, dar a început sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai încerc". Dar din nou a început sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram împacat cu constiinta" [13; 234-235].

Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce i-a stat în putinta. Dar, în cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai roage stând în picioare. Ce e important? Ca avea constiinta împacata.

E greu sa avem constiinta împacata si când suntem sanatosi, dar când suntem bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci când suntem bolnavi, încercam sa sufocam glasul constiintei lepadând rugaciunea din comoditate, ne lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Îi aducem rugaciuni.

Nu se afla în aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla într-o situatie atât de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri îngrozitoare, chiar daca bolile îi încearca ani îndelungati.

Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care îl poate cuprinde atunci când vrea sa se apuce de canon sa încerce sa goneasca aceasta stare. Parintii duhovnicesti recomanda într-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea poate consta ori în citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu îmi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decât sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca în timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca îi e greu, totusi acest efort îi aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mântuitoare, ci vrea sa întelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru în asa fel încât rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune în care mintea si inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.

De când m-am apucat sa îti scriu aceasta scrisoare mi-am pus întrebarea daca e bine sa îti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu îndraznesc sa îti scriu aproape nimic despre ea. Îti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care îl voi reda aici este bine sa ramâna bine întiparit în mintea fiecarui crestin, si cu atât mai mult în cea a bolnavului care, stând pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul… Pe treptele înalte ale rugaciunii, aceasta devine neîncetata si în urma rugaciunii mintea coboara în inima; parintii duhovnicesti învata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele înalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura, pâna ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducând la nebunie si la ratacire.)

"Roaga-te oricum, însa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va rândui toate si te va întelepti. Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintâi spune ca "rugaciunea, chiar atunci când este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecât…". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam într-un fel oarecare, sta în puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".

Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce îti sta în putere; adu-I la început drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cât mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa în neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facându-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, înflacarata, asa cum se cuvine. (…)

Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mântuirea si desavârsirea sufletului… Dar cu indicarea rugaciunii este aici strâns unita si conditia ei: "Neîncetat va rugati!", asa cum porunceste cuvântul Domnului. Ca urmare, rugaciunea îsi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci când va fi rostita des, neîncetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o îndoiala de vointa noastra libera, pe câta vreme osârdia, desavârsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus" [33; 196-197].

Cred ca este bine sa îti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tânar si care înainte de a muri a stat o vreme în spital. El îi sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cât mai mult: "Când sunteti sanatosi, aveti de alergat în multe parti. Va este greu sa prindeti momente atât de linistite ca cele din spital. Încercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.

Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si câteva ore pe zi, sa aveti aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la rugaciunea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi au regretat faptul ca au încercat sa sara direct la stari înalte - la rugaciunea mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme îndelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat viata… Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvântarea unui duhovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada în înselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mângâieri, este lipsita si de pericole… Si, daca omul va spori în rugaciune, îl va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa îi arate care sunt etapele urmatoare…" (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mâna - are rolul de a ajuta mintea sa nu se împrastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)

Cam atât am vrut sa îti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutându-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te ridici si sa mergi mai departe…

 

Despre înfruntarea bolii
Scrisoare catre omul bolnav

de Danion Vasile


"Daca te molipsesti de vreo boala, nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia Pustnicul



În loc de introducere…
Scrisoare catre omul bolnav
Despre examenul bolii
Bolnavul si puterea rugaciunii
Cartile de folos pentru bolnav
Nu vreau sa merg la doctor!
Apusul cancerului
Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?...
Nota autorului
Sfântul Nicodim Aghioritul. În mrejele vrajitorilor