| [ drumul
sufletului dupa moarte ] |
 |
|
|
Apusul cancerului
Îmi
aduc aminte cât se poate de clar: eram într-un parculet, aproape de blocul în
care locuiam. Un alt baiat, care practica judo, facea pe grozavul ca ma va bate
mar. Fiind mândru si orgolios, l-am provocat la bataie. Si s-a încins o bataie
apriga, la vizionarea careia s-au strâns si alti copii de pe strada.
Desi eram
slab, totusi facusem si eu sport de performanta - înot - si în brate aveam o oarecare
putere. L-am imobilizat pe dusman si am dat cu el de pamânt. Când am atins solul,
am simtit o durere groaznica în cot. Nu fusesem atent: mâna mea dreapta (cu care
îl tineam dupa gât ca sa amortizeze caderea) intrase într-o mica groapa pe care
nu o vazusem la timp. Si datorita greutatii adversarului mâna s-a rupt.
M-am
ridicat în picioare, dar mâna nu o mai puteam misca. Îmi atârna în jos, din cot.
Am început sa urlu nu atât de durere, cât de frica: îmi era teama ca nu îmi voi
mai putea misca mâna niciodata. Doctorul m-a linistit, spunându-mi ca dupa ce
o scot din ghips totul va fi bine. În ziua în care trebuia sa mi se scoata ghipsul
nu am mai avut rabdare sa ma duc iar la spital. Am luat o foarfece mare si mi-am
taiat singur ghipsul. Dar, …
Jale: mâna mea dreapta nu se misca decât foarte
putin. Era aproape paralizata.
M-am dus cu mama repede la spital. Doctorul
mi-a spus ca s-ar putea sa am nevoie de operatie. Am fost la mai multi doctori,
care mi-au spus ca nici prin operatie nu mi se va reface mâna. Toti erau sceptici.
Am facut un tratament foarte dureros: o doctorita îmi întindea mâna cu forta,
iar pe mine ma durea ca si cum as fi încercat sa întind o mâna sanatoasa la un
unghi mai mare de 180o - ceea ce este imposibil. Dupa sedinte extrem de dureroase,
la un moment dat un alt doctor mi-a spus ca tratamentul pe care îl faceam nu numai
ca nu-mi era de folos, ba chiar îmi facea rau.
Mama a hotarât sa renunt la
tratament, desi nu se întrevedea nici o alta posibilitate de vindecare. Pentru
mine era foarte greu de suportat acest handicap: mi se parea ca oamenii râdeau
pe mine pe strada (mergeam cu mâna închisa la un unghi de 30o - si handicapul
sarea în ochi).
Când nu mai întrevedeam nici o scapare - obisnuindu-ma cu ideea
ca cea mai mare victorie ar fi sa întind mâna macar la 90o - am ajuns la un doctor
specialist în masaje. Maseur-ul era aproape orb, dar avea foarte dezvoltat simt
al pipaitului. Dupa ce a pus mâna pe cotul meu, a palpat cât a palpat, si a spus
ca îmi poate fi de ajutor. Într-adevar, în vreo doua saptamâni deschiderea mâinii
câstigase aproape 60o.
Mama a învatat si ea sa îmi faca masaj. Îmi amintesc
ca, la un moment dat, fiind într-o tabara cu elevii ei, în timp ce îmi facea masaj
mi-au dat lacrimile: ceilalti copii se jucau în jurul cabanei, iar eu stateam
în camera. Mama a început si ea sa lacrimeze; suferea foarte mult vazându-ma asa.
Masajul nu dura mult, dar constientizarea faptului ca eu nu eram întreg ca ceilalti
m-a aruncat în deznadejde. Vazându-ma ca plâng, au început sa plânga si alti copii
- unul ca era orfan de tata, altul ca îi murise un frate, altul cine stie de ce.
La un moment dat plângeau aproape toti copii care se aflau în camera.
Când
i-am vazut, situatia mi s-a parut ridicola - nu îmi imaginasem ca plânsul poate
fi atât de molipsitor. Si mi-a venit sa râd: vazându-i pe altii cum plâng, problema
mea nu mi s-a mai parut atât de apasatoare. Desi nu îmi imaginam ca mâna mea se
va reface complet, am luat hotarârea sa fiu tare si sa nu ma mai las biruit de
tristete.
M-am apucat de baschet de performanta, si eram destul de bun. Fiind
stângaci, nu era chiar atât de grava defectiunea pe care o aveam la cotul drept
- puteam dribla sau arunca la cos fara probleme. De la baschet, si mai ales de
la exercitiile repetate pe care le faceam la bara din fata blocului, mâna s-a
refacut complet. Nu am revenit la nici unul dintre doctorii care îmi spusesera
ca nu am sanse de refacere, dar daca vreunul dintre ei m-ar vedea cred ca s-ar
mira. (Asta în cazul în care si-ar mai aduce aminte de mine dupa atâtia ani, ceea
ce e putin probabil.)
De ce am povestit aceasta întâmplare din copilaria mea?
Pentru ca vreau sa scriu câteva rânduri despre cei care sufera de boli considerate
incurabile. De unele forme de cancer, S.I.D.A, sau alte boli care fac mii de victime.
Desi e greu sa scrii despre asa ceva fara sa treci printr-o astfel de boala, totusi
mica mea patanie cu mâna m-a facut sa ma aflu în situatia celui care se gândeste
ca niciodata nu va mai fi întreg. Copil fiind, îmi era foarte greu sa ma gândesc
ca voi fi toata viata handicapat.
Nu e boala, sau suferinta trupeasca, o cruce?
Ba da. Dar întrucât crescusem departe de Biserica, întrucât parintii mei nu m-au
povatuit pe drumul credintei, nu puteam întelege rostul suferintei mele. Si poate
ca nici daca as fi fost credincios înca din copilarie nu mi-ar fi fost foarte
usor: cum sa înteleaga un copil ca, brusc, nu mai e ca ceilalti? Îmi dau seama
ca m-ar fi întarit credinta în Dumnezeu, dar e putin probabil ca, la o vârsta
atât de frageda, sa fi înteles rostul bolii. (Nu îl înteleg oameni în toata firea,
asa ca nu e de mirare ca nu l-ar fi înteles un copil.)
As vrea sa mentionez
acum câteva din atitudinile pe care oamenii le au fata de bolile considerate de
nevindecat, de bolile incurabile: e vorba de deznadejde, de indiferenta, de rabdare
sustinuta de încrederea ca Dumnezeu a trimis aceasta cruce spre folosul duhovnicesc
al bolnavului si de rabdare sustinuta de nadejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic
poate vindeca orice boala si neputinta. Nu e greu de observat ca primele doua
atitudini sunt distrugatoare pentru suflet, iar celelalte doua sunt folositoare.
Nu
este greu de observat nici faptul ca primele doua atitudini sunt mult mai raspândite
decât celelalte. Într-o lume care Îl izgoneste pe Dumnezeu, într-o lume care nici
macar nu se mai osteneste sa afirme ca "Dumnezeu a murit!", ci care
pur si simplu face abstractie de existenta sau non-existenta Sa, omul si-a facut
din trup un idol. Este de ajuns sa mergem pe strada si sa ne uitam la câteva reclame
- în forme diferite vom regasi aceeasi idolatrizare a placerilor trupesti. Nu
e de mirare ca omul care se îmbolnaveste de o boala incurabila cade în deznadejde.
Este ceva firesc; deznadejdea este rodul filosofiei de viata pe care a ales-o.
Despre
cât de greu este pacatul deznadejdii Sfântul Filaret al Moscovei spunea ca "a
te deznadajdui însemneaza sa-ti rapesti singur de la tine mila lui Dumnezeu, pe
care Domnul e gata s-o dea în fiecare minut". [28; 288] Si tot el dadea o
definitie foarte potrivita a acestui pacat: "Deznadejdea este iadul în suflet
înainte de a doborî sufletul în iad". [28; 288]
Avva Isaia îl sfatuieste
pe bolnav: "daca te molipsesti de vreo boala nu te deznadajdui si nu te împutina
cu duhul; ci multumeste-i lui Dumnezeu, ca El se îngrijeste ca sa-ti procure prin
aceasta boala un bine." [28;143].
Cealalta atitudine negativa, indiferenta,
exprima supunerea fata de capriciile destinului. Omul necredincios îsi da seama
de neputintele sale, se simte strivit de destin si îsi da seama ca are de ales
între a se resemna si a-si pierde mintile. Durerea îl pietrifica, îl dezumanizeaza,
îl face insensibil la viata. Bolnavul traieste, dar viata sa pierde trasaturile
vietii umane, asemanându-se mai degraba functionarii unui robot care raspunde
la comenzile pe care le primeste.
(Poate ca este potrivit sa fac macar o scurta
referire aici la frica pe care o simte bolnavul necredincios fata de ziua de mâine,
fata de surprizele pe care i le rezerva viitorul: pentru el, viata este haotica,
totul este întâmplator. Daca lumea nu L-ar avea pe Dumnezeu drept Creator si Proniator,
o astfel de spaima ar fi generalizata. Dar crestinii, care stiu ca sunt fii ai
lui Dumnezeu, stiu ca Acesta le poarta de grija. Pentru ei, ziua de mâine este
o zi în care Dumnezeu le va purta de grija asa cum le-a purtat si în cea de astazi.)
Prin
aceste doua atitudini provocate de boala - deznadejdea si indiferenta fata de
viitor - omul pregusta moartea, si înca moartea duhovniceasca, mult mai grava
decât moartea trupeasca pe care o pregusta prin boala sa. Omul necredincios se
afla într-un spatiu închis, nu are sau mai degraba nu vede nici o iesire. Si,
câta vreme nu va alerga la Dumnezeu, nimeni nu va fi în stare sa îi ofere un leac
pentru sufletul sau.
Stiu o femeie care a cunoscut aceasta ispita a deznadejdii
duse la limita. Cu câtiva ani înainte de a muri a facut cancer la sân. S-a operat,
dar de cancer nu a scapat. În cele din urma a facut cancer malign generalizat.
Despre suferintele ei nu a mai stiut nimeni din familia sa. Nu a vrut sa le spuna
celorlalti, ca sa nu cada si ei în deznadejde. Dar nici ea nu a rezistat la o
asemenea presiune, ba chiar a ajuns sa cedeze psihic. În cele din urma, s-a sinucis.
Copiii ei erau elevi la scoala generala. Moartea mamei lor a cazut ca un traznet
peste ei.
Atunci când am aflat ca s-a sinucis, nu credeam în Dumnezeu si nu
stiam cât de grav este acest pacat. Nu stiam nici ca sinucigasii (cu exceptia
celor care au avut probleme psihice - si pentru asta au la judecata circumstante
atenuante) se duc în iad. Nu dadeam vina pe aceasta femeie, dadeam vina pe cancer.
O, ce bine ar fi fost ca ea sa creada în Dumnezeu si sa aiba putere sa duca crucea
bolii… Dar nu a fost asa.
Problema suferintei adusa de bolile incurabile m-a
framântat multa vreme. Abia când m-am apropiat de biserica am înteles ca nu cancerul
era de vina, ci necredinta ei.
Nu îmi propusesem sa fac referire la sinucidere.
Dar, întrucât moartea acestei femei este una dintre cauzele care m-au determinat
sa meditez asupra bolilor fara leac, mi s-a parut mai normal sa scriu despre ea
decât sa analizez numai situatiile generale.
Ajuns aici, cred ca ar fi bine
sa fac o scurta referire la eutanasie (prin care oamenii aflati în suferinte foarte
grave le cer doctorilor sa le curme viata).
Ce ar fi rezolvat aceasta femeie
daca, în loc sa se sinucida, i-ar fi rugat pe doctori sa îi curme viata?
Care
este diferenta dintre eutanasie si sinucidere?
De fapt, eutanasia este o ramura
a sinuciderii: caracteristica principala este ca arma folosita este aproapele,
mai precis doctorii. (Este adevarat ca, acceptând sa fie partasi la aceasta faradelege,
acestia poarta o parte din responsabilitate si se aseamana doctorilor care provoaca
avorturi, care au o parte din vina. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Serbia
a hotarât ca - pentru pacatul lor - doctorii care fac avorturi nu se pot împartasi
cu Sfintele Taine. Oare când va hotarî vreun sinod ca nici cei care încurajeaza
eutanasia nu pot fi împartasiti?) Dar chiar daca doctorul este folosit pe post
de arma, si chiar daca moartea este mai putin violenta, mai putin sângeroasa,
mai putin socanta, sinuciderea este aceeasi.
Sfintii Parinti au spus clar:
"sinucigasii merg în iad". Cei care mor prin eutanasie nu au fac exceptie
de la acest neplacut dar adevarat verdict. De ce? Pentru ca se împotrivesc voii
dumnezeiesti. Daca Dumnezeu le-a dat suferinte atât de grele, înseamna ca tocmai
de ele aveau nevoie pentru pacatele lor, ca acestea rabdarea acestora era singura
lor sansa de a dobândi mântuirea. Este simplu sa scrii despre cei care din pricina
ca nu mai rabda durerile bolii se sinucid cu ajutorul doctorilor, dar totusi este
greu ca, suferind durerile trupesti pe care le-au rabdat ei, sa rezisti ispitei
de a le curma definitiv. Dar sinuciderea ramâne sinucidere, pacatul ramâne pacat
(si cei care se sinucid pleaca de la dureri mari - dar trecatoare - la dureri
si mai mari, si vesnice)
Vrednica de plâns mi se pare situatia celor care cer
eutanasia pentru a le usura viata rudelor care îi îngrijesc. Ei se simt ca niste
reziduuri, si s-au saturat sa împovareze vietile celorlalti. Numai ca, sinucigându-se,
nici lor nu îsi fac bine si nici pe ceilalti nu îi ajuta. Pentru ca prin ei Dumnezeu
le dadea celorlalti ocazia de a dobândi vesnice cununi…
"Cancer, cancer,
cancer… Exista vreun leac pentru cancer?" Multi oameni si-au pus aceasta
întrebare.
În loc sa raspund la ea, voi reproduce relatarea unei vindecari
de cancer pe care a savârsit-o Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos. Am citit
multe minuni de-a lungul timpului, dar nici una nu mi s-a parut mai reprezentativa
decât aceasta pentru modul în care crestinii ar trebui sa poarte crucea bolii.
Textul
este destul de lung, dar elementele care la o citire superficiala par de amanunt
sunt de fapt mici piese care fac parte dintr-un mare mozaic. De aceea, în loc
sa reproduc doar fragmentele mai importante, prefer sa reproduc întreaga relatare.
"Doamna M.M., de 42 de ani, profesoara la gimnaziu în suburbiile Atenei,
ne-a povestit o lunga întâmplare emotionanta care a dus-o pâna în pragul mortii,
de unde a salvat-o Sfântul Partenie.
Doamna M., mama a trei copii, ne-a relatat
coplesita toata povestea ei dureroasa, pentru ca ea însasi si-a cunoscut bine
situatia de la început.
Pe 4 noiembrie 1997 s-a operat la Maternitatea Mama
pentru extirparea unui fibrom pe care l-a descoperit în urma cu cinci ani la ultima
ei sarcina. Îl supraveghea de atunci continuu, la fiecare sase luni, la medici,
prin examinari speciale. Când a crescut mult, i s-a recomandat operatia, pe care
ea a tot amânat-o mereu, cu toate ca parintele ei duhovnic, caruia îi vorbise
nu demult despre aceasta problema, o îndemna foarte nelinistit sa se grabeasca
cu operatia. Ea însa o evita cu gândul ca degeaba arata duhovnicul ei atâta neliniste,
întrucât ceea ce o sa i se întâmple când va intra de urgenta la operatie o sa
fie cel mult o hemoragie. Avea în vedere si teoria stiintifica dupa care fibroamele
sunt mici tumori benigne, pe care le au majoritatea femeilor si statistic se transforma
în tumori maligne doar în procent de 1/10.000; astfel ca medicii nu le considera
periculoase si le opereaza numai când dau probleme femeilor. De aceea M. amâna
operatia, nedând ascultare medicilor si duhovnicului ei, pâna când probleme grave
au condus-o aici.
Fara sa banuiasca nimic medicul ei, si ea la fel, a intrat
în spital în ziua pomenirii Sfântului Ioanichie cu rugaciunea pe buze (asa cum
a sfatuit-o duhovnicul ei): "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul,
acoperamântul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta, slava Tie", ca sa-l aiba
de ajutor pe Sfântul Ioanichie, care se praznuia în ziua aceea. Demn de luat în
seama este faptul ca parintele duhovnic a prevenit-o: "Veti intra într-un
tunel întunecat, dar veti iesi la lumina". Si tunelul întunecat a presupus
ca era nedorita operatie. A avut loc interventia chirurgicala care a iesit, s-a
presupus, bine, M. întorcându-se nebanuitoare peste patru zile acasa. Medicul
chirurg nu a întârziat însa sa-i dea telefon sotului ei la serviciu, spunându-i
rezultatele proaste si neasteptate ale biopsiei: cancer. Iar M. trebuia sa mearga
de urgenta la un medic specialist.
Vestea a cazut ca un fulger pe cerul senin.
Tragedia familiei a început. Disperat, sotul ei a alergat unde a putut si, negasindu-l
pe duhovnicul lor, s-a dus la un alt calugar, în afara Atenei, sa-i spuna, sa
primeasca binecuvântare, sa-i dea putere nu numai sa reziste, ci si sa-i comunice
vestea sotiei sale. Nenorocoasei sale sotii, careia i s-a întâmplat sa fie acel
caz din 10.000, si fireste, cu atât mai nenorocos, cu cât ea s-a aflat într-una
pe mâna doctorilor si a aparatelor moderne, dar nimeni nu a priceput si nici analizele
nu au aratat nimic…
Chiar în ziua urmatoare, dezamagiti, deznadajduiti, vazând
ca toate planurile lor se prabusesc si copiii lor ramân orfani, s-au dus tacuti
la radiografie cu unica speranta în sfintii lor iubiti care, daca voiau, puteau
sa-i salveze. A luat în mâinile sale iconite ale sfintilor, ale Maicii Domnului
si ale parintilor din zilele noastre si târându-si pasii, a pornit spre marea
ei Golgota. A facut radiografia, iar medicul le-a aratat ca trebuie sa înceapa
imediat razele, ca sa arda ceea ce ramasese din tumoarea care se extinsese si
în bazin.
"Prin urmare, am sa mor - reusi sa îngaime M. - ce sa-mi mai
faceti?". În acea prima zi radiologul a încercat sa o îmbarbateze, vorbindu-le
despre aparatele moderne si despre metodele de astazi ale medicinii pe care el
însusi le-a studiat în Anglia. Vazând-o asa pierduta, nefiind de acord cu nimic
din acestea, i-a garantat de-acum încolo si 30 de ani de viata, iar la amiaza
a stabilit sa aiba loc asa numita metoda de asimilare, primul mare soc, ca sa
înceapa imediat razele.
Doamna M. era sigura ca medicii vor face tot ce le
sta în putinta, dar moartea, mai devreme sau mai târziu, va surveni, cum se întâmpla
în astfel de cazuri, daca Dumnezeu nu Se îndura de faptura Lui. Numai acolo era
speranta ei. Plânse, plânse cu lacrimi amare, iar imaginea mamei moarte si mute
pentru totdeauna cu cei trei copii în jurul ei si cu cel mai mic în vârsta de
numai cinci ani a sfâsiat-o adânc, a facut-o sa nu mai reziste de dureri, a cufundat-o
în rugaciune zi si noapte.
De îndata ce a aflat de starea sa, a luat legatura
cu duhovnicul ei si cu un glas ce tremura, asa cum ne-a spus ea însasi, i-a marturisit:
"Nu vreau sa mor, nu vreau sa-mi las copiii orfani, va rog mult sa ne ajutati".
Duhovnicul a încurajat-o, spunându-i: "Nu va temeti, nu veti muri, va veti
face bine; lasati pe medici sa-si faca treaba lor, iar noi o vom face pe a noastra".
Imediat
a înstiintat si pe o ruda de-a ei, calugar la Sfântul Munte, iar acesta se puse
pe rugaciuni zi si noapte. Începu sa faca slujbe, paraclise la Maica tuturor aghioritilor,
la Maica tuturor oamenilor, la Maica Domnului, sa viziteze si alte manastiri de
la Sfântul Munte si sa le ceara parintilor sa faca rugaciuni.
Istovitoarea
metoda de asimilare a durat trei ore, iar peste doua zile pornira spre spitalul
Sanatatea dis de dimineata, pentru prima doza de raze. Doctorul o întâlni în sala
de asteptare si-i spuse ca voia sa-i spuna ceva. Ce sa-i mai spuna, întrucât toate
i le spusesera? Avea un aer gânditor, iar ea se tulbura din nou si-l informa pe
sotul ei despre aceasta. Nu trecu mult timp si auzi ca o cheama la megafon. Cu
rasuflarea întretaiata se dusera la cabinet. Ce clipa grea era aceea! Dintre cele
mai dure traite pâna atunci.
Doctorul voia, înainte sa înceapa tratamentul,
sa-i declare ca situatia ei era grava si ca nu stia daca va putea sa o ajute cu
ceva. Ea, înca si mai lovita, gasi puterea sa protesteze si sa-i ceara socoteala:
"Dar de ce în urma cu doua-trei zile mi-ati spus altceva si acum îmi spuneti
ca am sa mor?". Medicul îsi înghiti vorbele si completa ca toate acelea le
spusese pentru ca nu examinase bine radiografia si rezultatele biopsiei… În cele
din urma era vorba de "sarcom" si nu tumoare benigna si ca resturi din
tumoarea de la bazin se ascundeau în puncte dificil de ajuns, unde nu puteau ajunge
razele. "Si atunci, ce facem? De ce sa mai facem raze?" îngaima ea.
"N-o sa va lasam asa. Vom face tot ce se poate si v-am explicat toata situatia,
ca sa o cunoasteti bine si sa colaborati cu noi. Si mai ales… acum nimic altceva
nu va ramâne de facut decât… sa va prin-deti cu mâinile de viata…".
Ce
însemnau aceste vorbe grele despre moarte aruncate chiar în fata bolnavei? Ca
niste lovituri de cutit o lovira direct în inima cuvintele lui. Ea sa gaseasca
singura puterea sa învinga cancerul si sa traiasca, asa cum i-o ceruse doctorul?
Era imposibil. Numai un lucru putea sa o salveze: puterea Preabunului Dumnezeu
si a sfintilor Lui. Nimeni altul…
Înstiintara de îndata dragele lor manastiri
pentru rugaciune: la Sfânta Manastire a Cuviosului David în Evvia, la Schitul
"Schimbarea la Fata" a preafericitului parinte Porfirie de la Milesi,
din Attica, la Sfânta Manastire a Sfântului Teodosie, la Sfântul Stefan, la Sfânta
Manastire "Sfântul Nicolae cel Nou" la Ipsilanti din Beotia si la Sfânta
Manastire Vatopedu de la Sfântul Munte. Nimeni altcineva nu a aflat nimic. Copiii
si mama ei au aflat numai ca operatia avea complicatii si daduse în infectie,
iar viata ei era în pericol, de aceea au fost cerute si rugaciunile lor. Binecuvântatele
rugaciuni… salveaza nu numai o faptura a lui Dumnezeu, ci pe toata omenirea.
Stia
si credea doamna M. în puterea rugaciunii; stia si credea sotul ei. De aceea,
asa cum ne-a marturisit, se ruga zi si noapte cu inima zdrobita si simtea de multe
ori ca în acele clipe nu era singura, simtea ca si altii îsi unesc vocea spre
Dumnezeu împreuna cu a ei. Si atunci simtea o dulce consolare si se întarea si
spera si putea astfel sa ridice greaua ei povara; în fiecare zi, timp de 45 de
zile, în afara de sâmbata si duminica se ducea la Sanatatea împreuna cu sotul
ei, de doua ori pe zi, dimineata si la amiaza, pentru raze, pentru medicamente,
pentru "otravuri". Lupta din greu sa manânce ca sa poata lua medicamentele.
Si astepta, si într-una astepta ajutorul de Sus…
Între timp, pe masura ce zilele
treceau, doctorul constata ca razele nu ofereau nimic bun, astfel ca recomanda
sa se faca în paralel si doze usoare de chimioterapie ajutatoare, care au drept
scop sa scoata în evidenta celulele cancerigene, ca sa fie iradiate mai usor.
Nimic însa nu se petrecea nici prin aceasta metoda. La sfârsitul razelor, a caror
numar îl crescu, a recomandat sa se faca si asa numita terapie de soc, foarte
daunatoare, întrucât distruge nu numai celule cancerigene, ci si pe cele sanatoase
din organism.
Însa Bunul Dumnezeu, sfintii nostri cei vii, care nici o rugaciune
nu lasa sa se piarda, au auzit-o pe mama cea îndurerata, care îsi uni glasul cu
atâtia altii care se rugau o data cu ea si puse piedica hotarârii doctorului.
Trimise la un moment potrivit un om al Lui, un radiolog, care colaboreaza cu Sanatatea
si care conducea atunci acolo pe o pacienta a lui pentru tratament. El era cunoscut
familiei, si de îndata ce afla de starea ei, a început sa se intereseze vorbind
cu medicul ei curant, iar la momentul potrivit a insistat mult si a oprit terapia
de soc, propunând prelungirea razelor obisnuite.
În cele din urma au încetat
si acestea pe 23 decembrie 1997, în ajunul Craciunului. Lui M. i-a fost data o
pauza, cu obligatia de a continua a doua etapa a drumului ei spre Golgota, si
cât timp se mentinea în viata, era bine.
Aici se cuvine sa mentionam ceva interesant,
un lucru care ni l-a spus: se faceau raze de catre medici, dar în paralel se faceau
tratamente si de la bunii nostri sfinti. În fiecare zi, înca din prima zi, facea
semnul Crucii cu ulei sfintit de la multi sfinti, pe care l-a adunat în casa ei
de la diverse pelerinaje, cu ulei din candela icoanei facatoare de minuni a Preacuratei
de la Manastirea Vatopedu (care are darul sa vindece cancerul si nenumarati bolnavi
de cancer s-au tamaduit pâna acum dupa rugaciuni care s-au rostit în fata icoanei
ei, asa cum s-au rostit si pentru M.), precum si ulei sfintit de la icoana "Axion
Estin" (Cuvine-se cu adevarat) si ulei de la Sfântul Maslu care s-a facut
acasa la ea si la Sfântul Munte pentru ea. Cu unul din aceste uleiuri, care provenea
din candela Sfântului Arsenie din Capadocia si candela care arde la mormântul
preafericitului parinte Paisie Aghioritul, s-a petrecut ceva cu totul demn de
admiratie.
Asa cum ne-a spus, în timp ce facea semnul Crucii cu toate acestea,
separat de fiecare data, spunea si troparul Sfântului respectiv, rugându-l sa
o ajute. Asa a facut si cu ultimul pe care l-am pomenit mai sus, numai ca zilele
treceau si uleiul se termina, încât le spunea zilnic sfintilor pasul ei: "Nu
va este mila deloc? Nu veniti sa ma ajutati? Tu, Sfinte Arsenie, atât de milostiv
cum ai fost si nu ai lasat nici pe musulmani, nici pe musulmane fara ajutor, când
ti-au cerut-o, pe mine de ce nu ma ajuti? Si sunteti si atât de departe. Unde
sa ajung eu în nordul Greciei, bolnava, sa iau iarasi binecuvântare de la voi?".
Si
ce s-a întâmplat? Când a ajuns pe la sfârsit uleiul, pe la punctul unde sticluta
avea o gradatie din fabricatie, înceta sa se mai împutineze, cu toate ca ea a
continuat sa-l foloseasca zilnic si înca pentru mult timp. Se milostivira de ea
sfintii cei buni si îi daruira putin din uleiul lor, aratându-i ca o urmaresc
cu toata atentia în rugaciunile ei.
Aici merita sa mentionam si altceva ce
ne-a spus sa consemnam. Aproape de la început a purtat si o panglica asupra ei,
si nu a scos-o decât numai în ultima vreme, când a constatat ca s-a facut cu totul
bine. Panglica provenea de la Manastirea Vatopedu si era sfintita pe Sfântul Brâu
al Maicii Domnului, anume pentru nasterea de copii, dar prin care s-au tamaduit
si o multime de bolnavi de cancer.
Si ce nu a facut doamna M.? S-a prins cu
totul de sfinti (doctorul ei o sfatuise sa se agate cu mâinile de viata…). Împreuna
cu duhovnicul ei începura sa faca slujbe si paraclise la toti marii sfinti în
ziua lor de pomenire, în toate sarbatorile închinate Domnului si Maicii lui Dumnezeu.
La fel se facea si la Sfântul Munte de catre calugarul care îi era ruda. Împreuna
cu sotul ei nu înceta sa urmareasca zilnic din Ceaslov si din Minei pe care sfânt
îl sarbatorea Biserica noastra si sa se roage lui, citind tropare din slujba acestuia.
De asemenea, aproape zilnic citeau din Sfânta Scriptura, faceau Paraclisul Maicii
Domnului, precum si Paraclisele sfintilor lor dragi.
Pe drum spre spital, de
doua ori pe zi, spuneau Acatistul Maicii Domnului si troparele tuturor sfintilor
lor îndragiti. Ea însasi continua chemarea lor si în sala unde facea razele.
Cum
ne-a spus, acolo înauntru îl chema în special pe preacuviosul parinte Porfirie,
pe care l-a cunoscut, si-l îndragea îndeosebi, amintindu-si cât vorbea cu oamenii
si despre sanatatea trupeasca, ca sa se îndeparteze de orice sursa de îmbolnavire.
Si acum, cum de nu se îndura de ea, care facea o doza asa de mare de raze? Îi
cerea si sotului sa se roage mereu în sala de asteptare, desi nu era nevoie sa
îi ceara sa o faca. Familia cinsteste îndeosebi Sfânta Manastire a Cuviosului
David, precum si pe preafericitul parinte Iacov, pe care de asemenea l-au chemat
în ajutor de multe ori.
Deci, Dumnezeu auzea toate aceste rugaciuni si paraclise,
chiar daca o lasa pe M. sa se vada neajutorata. Când sa creada ea în ajutorul
Lui si când sa dispere? Când durerea trupeasca si sufleteasca era într-atât de
puternica încât nu o mai suporta, voia sa fuga, sa plece departe si sa strige
din rasputeri, ca sa scoata dinlauntrul ei strigatul de durere pe care îl înabusea
si-l îneca în ea, pentru ca avea trei copii si cel mai mare, la cei 18 ani ai
lui se pregatea, aflându-se în anul trei de liceu, sa dea în iunie examen la facultate…
Atunci
nu-i mai ramânea nimic altceva decât sa plânga, sa plânga fara încetare, în ascuns
de copiii ei, pe cât era cu putinta. Cel mai mic copil o descoperea, pentru ca
înca nu mergea la scoala si era asa de aproape de ea ca petrecea aproape toata
ziua la capatâiul ei. Ea îl îndeparta, ca sa nu sufere împreuna cu ea, dar el
rareori pleca. Se ruga împreuna cu ea, cu ea învata troparele sfintilor si le
spunea, rugându-i la sfârsit cu cuvintele sale nevinovate, împreuna cu ea facea
Paraclisul Maicii Domnului. Si cel mai de admirat lucru era ca o sprijinea si
o alina cu vorbe care de multe ori o lasau muta de uimire, pentru ca erau aceleasi
pe care i le spunea duhovnicul ei (si aceasta se petrecea fara ca cineva sa-i
fi spus ceva).
Este ceea ce se spune de multe ori: Dumnezeu lumineaza pe micile
fiinte nevinovate si vorbeste prin gura lor. Îndeosebi îi spunea: "Nu plânge,
mamica, nu te supara. Nu crezi ca ai sa te faci bine? Toti îti spun: ai sa te
faci bine si chiar la o mare sarbatoare. Stii care? Hai sa-ti spun la ureche:
de Craciun!...". Si pe ea o apuca si mai tare plânsul, si vorbele lui le
schimba în rugaciune: Îi ruga pe Dumnezeu si pe Maica Domnului, daca nu le este
mila de ea, sa se îndure de copilul ei nevinovat. Odata i-a vorbit, fara ca vreodata
sa fi auzit ceva despre cancer: "Stiu, mamica, ce ai: ai cancer...",
iar ea încremeni si începu sa-i spuna ca ce vorbe erau astea care-i scapasera
din gura, la care el adauga: "Nu te teme însa. Acum a mai ramas putin, încât
totul este un nimic. O sa dispara, ai sa te faci grabnic sanatoasa". Cuvinte
de necrezut, dar adevarate.
Cu acestea luara sfârsit si razele, cum am spus,
la 23 decembrie si M. a facut sarbatorile cu rudele prietenii ca în fiecare an,
fara sa înteleaga nimeni ce se ascunde dupa zâmbetul ei. Si a adaugat: "V-am
spus gresit si, ca în fiecare an, pentru ca exista o diferenta esentiala pentru
mine, sarbatorile au luat un sens cu totul diferit. Au prins viata cuvintele Evangheliei,
au prins viata magii, pastorii, Maica Domnului cu Pruncul Cel Sfânt în brate,
iar eu îngenuncheata, cu inima zdrobita, ma rugam fierbinte sa ma fac bine, dându-i
drept dar promisiunea sa lupt sa ma fac mai buna. Si cuvintele Evangheliei prindeau
viata pentru mine când citeam din Sfânta Scriptura, prindeau viata în fiecare
duminica la biserica. Cadeam, în gând, la picioarele Domnului nostru dimpreuna
cu femeia cu scurgere de sânge, cu sutasul, cu paraliticul si cu toti câti i-a
vindecat si L-au rugat fierbinte, spunând: De ma voi atinge de vesmântul Tau voi
fi salvat, iar eu, care ma împartasesc cu Trupul si Sângele Tau, nu o sa-ti fie
mila de mine?".
Si era sigura ca se va face bine, dar când si cum? Si
tot astepta si credea ca se vor opri acolo chinurile ei, ca n-o va lasa Domnul
sa continue sa faca chimioterapia atât de daunatoare. Medicul ei curant radiolog
a trimis-o sa continue chimioterapia si înca cu dozele cele mai tari care exista,
întrucât el însusi a vazut ca nu reusise aproape nimic în privinta ramasitelor
de cancer din bazin. Si mai erau si micile concrescente de pe plamâni. Singurul
lucru pe care nu-l stia M. era faptul ca boala cancerului intrase în metastaza
probabil si la plamâni, întrucât radiografia îi arata plini de pete.
Deci,
imediat dupa sarbatori a facut o noua radiografie pe care sotul ei o duse (ea
nici nu voia sa-i vada, nici sa auda de doctori) la profesorul universitar la
care au fost trimisi si care era deja informat despre evolutia starii ei de sanatate
de pâna atunci. A desfasurat noua radiografie în fata sa si a ramas, în sensul
propriu al cuvântului, cu gura cascata. Ce era ceea ce vedea? Nu vorbea, ramase
uimit, plin de nedumerire. În cele din urma a articulat: "Nu se poate! Cum
s-a întâmplat aceasta? Noi nu am facut nimic pentru chisturile de pe plamâni.
Cum s-au sters asa deodata? Asta nu s-a pomenit; este de necrezut". Vorbea
singur, numai cât nu a pronuntat cuvântul "minune", dar l-a descris
prin cuvintele sale.
Fara sperante, pe neasteptate, fara ca doctorii sa faca
ceva pentru tratarea plamânilor, acestia au ramas curati, numai o umbra pe abdomen
a mai ramas, iar aceasta dupa parerea lui, putea sa nu fie altceva decât un rest
de cancer atins de raze. Dar care raze? Radiologul însusi, în urma cu câteva zile,
opinase ca din pacate nu reusise sa rezolve aproape nimic...
Din clipa aceea
medicul patolog a început sa se îndoiasca - sa faca sau sa nu mai faca chimioterapie?
Nu, fireste, sa faca înca din cele mai tari doze. În sfârsit, dupa o întârziere
de multe zile de gândire, a stabilit data primei doze de tratament.
În ciuda
întorsaturii multumitoare pe care o luasera lucrurile, doamna M. s-a dus la 4
februarie 1998 cu jale pe buze si cu jale în suflet: "Nici aici nu va interveni
Maica Domnului, nu vor da ajutor bunii ei sfinti?".
Rugaciunile si Paraclisele
continuara, speranta nu lipsea. La 6 februarie, în ajunul pomenirii Sfântului
Partenie, duhovnicul lor a venit iar acasa la ei ca sa faca, precum le-a spus,
Paraclisul sfântului cu dar deosebit.
N-au înteles nimic, pentru ca nici numele
Sfântului Partenie nu-l stiau, nici nu auzisera vreodata sau citisera despre el.
S-a facut Paraclisul. La sfârsit l-au vazut pe duhovnicul lor stralucind de bucurie
si spunându-le: "De-acum l-am gasit pe sfântul care o sa ne faca sanatosi.
Este Sfântul Partenie". Sigur ca avea vreun semn de la sfânt, întrucât niciodata
pâna atunci, de când facea atâtea Paraclise, nu le spusese asa ceva. Numai acel
nedefinit la început: "Ai sa te faci bine", care a sustinut-o pe M.
în toate acele luni nesfârsite.
În seara aceea citira cu totii Viata Episcopului
din Lampsakos din Marele Sinaxar si au fost uimiti de admiratie. În ziua urmatoare,
urcara la Fundatia Lyrios, dupa ce duhovnicul lor i-a informat ca exista acolo
o bisericuta în cinstea Sfântului Partenie. Era hramul bisericii si toata familia
s-a rugat fierbinte, cutremurata de cunostinta cu acest sfânt necunoscut pâna
atunci pentru ea. La "Satul de copii" au cunoscut si oameni pe Sfântul
Partenie care îi vindecase de cancer. Au rugat si acolo pe maicile de la "Sfânta
Treime", care-i deservesc pe copiii orfani, sa le faca o rugaciune si au
plecat de acolo întariti.
Nu s-a întâmplat însa numai aceasta cu Sfântul Partenie.
În dimineata aceleiasi zile, în ajunul pomenirii Sfântului Partenie, sotul lui
M., care de când se îmbolnavise ea, nu deschisese radioul niciodata, pe când se
gasea în masina, la un moment dat, ca si cum l-ar fi împins ceva, l-a deschis.
Si ce a auzit? Pe stareta de la Sfânta Manastire Makrimallis vorbind despre sfânt
si despre Capul lui facator de minuni, însa nu a apucat sa auda unde se afla exact,
numai ca se gaseste la Psahna. Poate cineva sa spuna ca toate acestea ce se petreceau
erau întâmplatoare? Imposibil! Era clar ca lumina ochilor: Dumnezeu a ascultat
rugaciunile atâtor oameni, a ascultat mijlocirile sfintilor si a Maicii Domnului
si a trimis lânga ei, ca sa o faca bine pe M., pe un sfânt, un sfânt cu totul
necunoscut pentru familie. Iar Sfântul Partenie i-a chemat la el.
În duminica
ce a urmat pomenirii lui, M. cu sotul ei s-au dus la Sfânta Liturghie la Sfânta
Manastire Makrimallis, s-au închinat la preacinstitul Cap al sfântului cuprinsi
de emotie. L-au rugat cu lacrimi fierbinti, au cerut maicilor din manastire sa
le faca rugaciuni, au dat si numele lui M. sa fie pomenit în Sfântul Altar si
au plecat.
De atunci s-au pus pe rugaciune zilnica la Sfântul Partenie, sfântul
pe care Dumnezeu l-a trimis în calea lor. Faceau slujbe dese la bisericuta lui
de la Fundatia Lyrios, în fiecare zi citeau Paraclisul Sfântului în fata icoanei
lui, la fiecare circa 15-20 de zile urcau la Makrimallis, la Psahna Evvias, ca
sa ia parte la slujba duminica si sa se roage la sfânt. Au mers si cu duhovnicul
lor de doua ori si au spus Paraclisul în fata Capului sfântului. Prima data s-a
petrecut ceva uimitor: Sfântul Partenie si-a facut simtita prezenta si harul sau.
Îi întâmpina, îi primi într-un mod foarte viu. De îndata ce intrara în curtea
manastirii împreuna cu copiii lor, nu au apucat sa faca nici doi-trei pasi si
o mireasma puternica si uimitoare i-a cuprins. Era mireasma sfântului care se
revarsase în afara bisericii si-i umpluse de bucurie. Aceasta s-a mentinut pe
toata durata paraclisului, dar si a sederii lor acolo, chiar pâna la plecare,
când au intrat sa-si ia ramas bun de la sfânt.
Duhovnicul lor, zâmbind cu multumire,
a spus doamnei M., care a vorbit prima despre mireasma pe care o simtise: "Ati
vazut ce minunata a fost? Este ca si cum sfântul ne-ar spune: Nu va temeti; sunt
aici". Aici trebuie sa mentionam ca cei doi copii mai mici ai familiei au
continuat sa simta aceas-ta mireasma placut-mirositoare multa vreme, de fiecare
data când se închinau la Capul sfântului. Au plecat la Atena cu siguranta ca Sfântul
Partenie îi va salva de la moarte sigura.
Între timp, zilele treceau si se
apropia ziua celei de-a doua doze de chimioterapie care a fost stabilita pentru
26 februarie, dar totodata a început si cealalta drama a lui M., asa cum ea însasi
ne-a dezvaluit: "Caderea parului ma preocupa tot atât de mult ca si moartea
mea. Se poate ca aceasta sa sune putin cam curios, dar pentru mine era a doua
moarte".
În ziua de pomenire a Sfintei Filoteea, comunicara duhovnicului
noua problema care aparuse. Acesta le raspunse simplu: "Nu va suparati. Sa
ne rugam la sfânt sa nu mai cada. În ceea ce priveste chimioterapia, nu stiu.
Daca vor continua aceste sedinte de tratament, parul va continua sa cada. Poate
trebuie sa le opriti. Nu pot, însa, sa va dau acum un raspuns. Sa facem o slujba
la Sfântul Partenie si ce-o sa ne lumineze, aceea o sa facem". De altfel,
de mai înainte îsi exprimase îndoiala în legatura cu chimioterapia si i-a trimis
si la doctori specialisti de-ai lui, oameni ai Bisericii, care însa, din punct
de vedere medical, si-au dat cu parerea ca aceasta se impune, întrucât probabil
ca si alte celule cancerigene au scapat si aveau sa provoace în curând probleme,
în afara situatiei cunoscute, îndoielnice, în care se afla M. Astfel ca ea recurse
iar la chimioterapie.
Acum însa a aparut iar dilema prin atâtea semne care
aratau prezenta Sfântului Partenie. S-a stabilit si s-a tinut Sfânta Liturghie
în cinstea Sfântului Porfirie al Gazei, nu întâmplator. Îi rugara sa-i lumineze
ce sa faca, pe Sfântul Partenie, dar si pe Sfântul Porfirie al Gazei si pe preafericitul
parinte Porfirie pe care îl cinsteste familia atât de mult si pe care M. l-a chemat
în ajutor si era sigura de mijlocirile lui. În aceeasi zi a facut slujba la Sfântul
Munte si calugarul lor, pentru exact acelasi scop. Iar rezultatul? Au avut aceeasi
veste si parintele lor duhovnic si calugarul aghiorit: "Sa lase totul în
seama Sfântului Partenie si sa opreasca tratamentele prescrise de medici".
(...) M. a oprit toate tratamentele si a continuat un alt tratament, prin
Sfântul Partenie. S-a prins cu totul acum de sfânt. Toate câte facusera mai înainte
- slujbe, paraclise si altele - continuara si Sfântul nu le însela asteptarile.
În
acest punct va trebui sa notam mica minune draga care i s-a întâmplat pe lânga
marea minune de a se face bine.
Parul continua sa-i cada mereu, dar cel mai
mult, daca nu-l deranja prea tare, ramânea pe cap si a fost împletit facând din
el o peruca naturala, pe care a purtat-o de la mijlocul lui februarie pâna la
jumatatea lui iunie, când a crescut parul cel nou. De necrezut si adevarat. M.
s-a rugat mult pentru asta si a reusit imposibilul. Mare putere are binecuvântata
rugaciune, poate chiar cea mai mare. Învinge si legile naturale, muta si muntii
din loc, asa cum ne-a învatat Domnul nostru.
Au trecut multe luni, mai mult
decât un an, de când a oprit chimioterapia, dar agonia ei nu a încetat. În tot
acest timp avea mereu alte si alte probleme. Când hemoragii, când dureri puternice
care nu o lasau în pace. Si erau clipe când se îndoia si se întreba daca nu cumva
a gresit, daca nu cumva trebuia sa mearga iar la medici, pentru ca se temea ca
iarasi le batea cancerul la usa. Se întreba daca nu cumva viata despre care citisera
în pasajele din Evanghelie era viata vesnica si nu viata de aici de pe pamânt...
O
sustinea duhovnicul ei, sfatuind-o sa aiba rabdare, sa nu se teama, sa nu se descurajeze
acum când l-au gasit pe sfântul care o va însanatosi. Si faceau iarasi slujbe
la bisericuta lui de la Lyrios, ca sa-l roage cu totii. Astfel, uneori se rugau
la sfânt împreuna (singuri nu s-au oprit nici macar o zi, de când au aflat de
Sfântul Partenie, sa-i citeasca Paraclisul si Acatistul, în fata icoanei lui).
Atunci simptomele se micsorau sau încetau, dar iarasi apareau. Si iar, plângând,
îl înstiinta cu neliniste pe duhovnicul ei. Erau clipe când tristetea si dezamagirea
dimpreuna cu durerea trupeasca deveneau insuportabile, când si rugaciunile lor
se înteteau înca si mai mult. Si atunci li se facea mila de ei bunilor lor sfinti
si le aduceau mângâiere. Ne-a povestit astfel de situatii emotionante, dupa cum
urmeaza:
Odata, când hemoragia a ajuns pâna într-atât încât sa creada ca moartea
era de-acum foarte aproape, s-a dus cu sotul ei si cu copilul mai mic la Manastirea
Makrimallis si au citit Paraclisul sfântului în fata cinstitului sau Cap. M.,
îngenuncheata, plângea si îl ruga pe sfânt cu toata puterea ei sa le arate un
semn ca se afla lânga ei, ca o va ajuta sa se vindece, ca o va usura de toate
aceste dureri. Pe tot timpul Paraclisului a simtit ceva deosebit, ceva ce numai
un crestin poate simti. O emotie adânca, o cainta intensa care o facura sa verse
lacrimi fara oprire, pentru ca se simtea cutremurata, ca si cum ar fi vazut pe
sfânt sezând undeva sus în picioare în fata ei pe toata durata cât s-a facut Paraclisul.
Era o zi obisnuita, când vizitau manastirea si niste pelerini care au trecut prin
fata ei sa se închine. Nici atunci macar nu au încetat lacrimile de cainta, si
nici mireasma care se revarsa din Capul sfântului. Plecara mângâiati de la manastire
si siguri de raspunsul sfântului lor.
Alta data, când deznadejdea a pus stapânire
pe ei din pricina simptomelor puternice, s-au dus la Oropos, la chilia preafericitului
parinte Porfirie, pe care atât de mult îl cinsteau cu totii. M. în genunchi, în
fata patului lui, iar în spatele ei cei din familie care îl rugau fierbinte pe
sfântul lor parinte sa le dea un raspuns, sa le risipeasca îndoiala. Atunci, o
mireasma placut mirositoare a umplut chilia...
A treia oara s-a rugat mult
pentru acelasi motiv la marele lor sfânt, la Sfântul Gheorghe, la vremea slujbei
de duminica, pe care o urmarea într-o bisericuta închinata sfântului. Când s-a
sfârsit Liturghia, s-a oprit în fata unei icoane vechi facatoare de minuni a lui
si a privit-o plina de durere. Atunci a simtit o mireasma deosebita venind din
icoana sfântului pe care-l cinstea din copilarie. S-a emotionat, i-a multumit
si a plecat întarita.
Mare a fost mângâierea pe care a simtit-o de la cei doi
sfinti, mare credinta si încrederea lor în ei, dar si mari si multi demoni au
ispitit-o.
Altadata durerea din burta a fost asa de puternica încât a pus-o
la pat. Era în luna lui mai si era în zorii zilei de Sfântul Terapont. În disperarea
ei a cerut sotului sa îi aduca icoana acestuia si cartea cu Paraclise, ca sa se
roage si la acest mare sfânt pe care-l cinsteau, întrucât cândva locuisera în
zona Zografos si mergeau la biserica parohiei de acolo, a Sfântului Terapont (Tamaduitorul).
Sotul
i-a adus ceea ce ceruse, dar ea, de durere, nu putea sa citeasca, asa încât a
citit sotul, iar ea îl ruga pe sfânt sa o usureze de durerea groaznica, promitându-i
ca în ziua urmatoare, daca o va face sanatoasa, se va duce cu toata familia sa
i se închine si sa-i aprinda o lumânare. Si ce s-a întâmplat? Nu au apucat sa
termine Paraclisul si dintr-o data durerea a încetat. Nu-i venea sa creada, plângea,
plângea însa de bucurie si emotie, si nu de durere. S-a ridicat în picioare, a
coborât la masa si a mâncat cu copiii, cu toate ca pâna atunci nici nu putea sa
manânce. În ziua urmatoare îsi împlini fagaduinta data.
Cu adevarat, mare este
taina credintei noastre.
Ne spune în continuare doamna M.: "Sfântul Partenie
m-a readus la viata. Cum sa nu-i multumim, cum sa nu-l cinstim! Împreuna cu el
îi suntem recunoscatori Maicii Domnului, dragilor nostri sfinti si preafericitilor
parinti ai zilelor noastre care ne-au mângâiat în clipele grele de mari ispite,
dar care au si mijlocit pentru noi la Domnul, încât El ne-a trimis pe Sfântul
Partenie, acest sfânt necunoscut noua, care acum a intrat în casa noastra si a
ajuns marele nostru aparator. La icoana lui alergam în fiecare clipa grea si-i
suntem recunoscatori pentru marele lui dar. Sanatoasa pe deplin acum, ma îngrijesc
de casa si copii, predau elevilor mei, care m-au asteptat, am putere si rabdare
sa fac multe. Dar cel mai important lucru este ca traiesc noua mea viata foarte
diferit, mult mai frumos ca mai-nainte.
Viata mea duhovniceasca cu un duhovnic
adevarat drept îndrumator face, cu adevarat, mari minuni. Suntem recunoscatori,
dupa Dumnezeu si sfintii Lui, parintelui nostru duhovnic, care a stat alaturi
de noi si ne-a condus pe drumul cel sigur. Supunându-ne îndrumarilor lui duhovnicesti,
am ajuns sa ne bucuram astazi de viata.
Mai multumim si celor care s-au rugat
dimpreuna cu noi si în special calugarului aghiorit care ne-a dedicat multe ore
de rugaciune zilnica si, astfel, cu totii au contribuit la marea minune, vazuta,
dar si în trupuri, si în sufletele oamenilor crestini. A oamenilor care cer cu
umilinta ajutorul lui Dumnezeu. A Maritului Dumnezeu cu netarmurita Lui iubire
si cu mila Lui nesfârsita" [9; 108-132].
Cred ca ar fi nevoie de multa
imaginatie pentru a inventa o întâmplare care sa prezinte atât de bine modul în
care crestinii bolnavi - si mai ales cei care sufera de boli considerate incurabile
- ar trebui sa poarte crucea bolii. Si totusi aceasta întâmplare este reala, si
a avut loc în Grecia zilelor noastre. M-au impresionat mai multe elemente ale
acestei relatari: râvna cu care doamna M.M. se ruga, cu care dadea pomelnice pe
la manastiri, cu care citea Vietile si troparele sfintilor. M-a impresionat sprijinul
pe care i l-a oferit duhovnicul ei, si a carui dragoste i-a fost cu adevarat chip
al iubirii pe care ne-o poarta Parintele Ceresc; m-a impresionat si sprijinul
pe care l-a simtit de la Cuviosul parinte Porfirie, poate cel mai mare facator
de minuni din secolul XX (consider ca orice crestin ar trebui sa citeasca viata
si sfaturile pline de putere ale acestui vrednic urmas al Sfintilor Nicolae al
Mirelor Lichiei si Spiridon al Trimitundei, marii facatori de minuni. Parintele
Porfirie, poate mai mult decât orice alt parinte din veacul trecut, pare un personaj
scos din Vietile Sfintilor care au trait în secolul al IV-lea, secolul de aur
al Ortodoxiei).
Dar cel mai tare m-a impresionat rabdarea acestei femei, rabdare
cu adevarat muceniceasca. Mai e nevoie de comentarii? Nu, nu mai este.
"Cancer,
cancer, cancer… Exista vreun leac pentru cancer?"
Raspunsul este clar:
da. Un prieten al meu, contestând ideea potrivit careia duhovnicii iscusiti nu
sunt în stare sa raspunda la toate problemele care îi framânta pe credinciosi,
a spus un cuvânt care mi-a mers la inima: "Nu au credinciosii atâtea întrebari
câte raspunsuri are parintele meu…" Adica Dumnezeu îl lumineaza pe duhovnicul
iscusit sa raspunda la cele mai diverse probleme pe care le ridica oamenii.
Adaptând
cugetarea sa, as putea spune ca nu exista atâtea boli câte leacuri are Biserica.
Sau, formulând mai corect fraza, as putea spune ca nu exista nici o boala care
sa nu poata fi tamaduita prin leacul pe care îl are Biserica.
"Exista
un asemenea leac miraculos? Care este?"
Este leacul pe care l-a luat femeia
vindecata de Sfântul Partenie, este leacul pe care l-au luat de-a lungul timpului
mii de oameni care au fost vindecati în chip minunat de Hristos, de Maica Domnului
si de sfinti.
"Care este leacul?"
Credinta puternica în Dumnezeu.
Credinta care muta muntii…
Diferenta dintre bolnavul credincios si bolnavul
necredincios nu se poate masura în cuvinte. În timp ce bolnavul necredincios este
strivit de suferinta, bolnavul credincios primeste putere de la Dumnezeu, Care
vine întotdeauna în ajutorul celor care Îl cheama.
Înainte de a reproduce relatarea
minunii facute de Sfântul Partenie am enumerat câteva din atitudinile pe care
oamenii le au fata de bolile incurabile. Despre deznadejde si despre indiferenta
fata de viitor am vorbit deja.
Celelalte doua atitudini, rabdarea în asteptarea
unei minuni si rabdarea cu nadejdea ca Dumnezeu, Cel ce a trimis suferinta, a
facut toate cu un rost, se pot regasi în atitudinea acestei femei. Femeie care
este cu adevarat un model pentru toti cei încercati de boala.
Bolnavii care
au fost biruiti de deznadejde, sau cei care au ajuns la o viata plata, datorata
faptului ca nu au stiut sa înfrunte boala, pot sa se foloseasca de marturia acestei
femei. Pot întelege ca Dumnezeul care a ajutat-o pe ea poate sa îi ajute si pe
ei.
Important este sa aiba taria sa recunoasca faptul au nevoie de Dumnezeu,
ca fara El suferinta nu poate fi rabdata. Important este sa înteleaga ca nu au
alta sansa decât sa alerge la El. Si, chiar daca drumul e plin de poticniri, este
singurul drum bun. Este singurul drum care ajunge la un liman. Celelalte duc în
prapastie.
Vor avea de înfruntat o sumedenie de ispite în momentul în care
vor vrea sa faca acest pas. Diavolul, care îi tinea legati cu puternicele lanturi
ale deznadejdii, nu vrea sa îi piarda. Dar Dumnezeu este mai puternic. Îi va ajuta
sa treaca cu bine prin toate aceste încercari.
Nu e vina lui Dumnezeu ca exista
cancer, ca exista S.I.DA. sau alte boli care aduc moartea. Nu e vina lui Dumnezeu
ca omul este bolnav. Daca Adam, parintele neamului omenesc, ar fi facut ascultare
de Dumnezeu, boala nu ar fi existat. Dar ea exista, si nu avem dreptul sa Îl învinuim
pe Dumnezeu ca este facatorul ei.
Dar Hristos, Doctorul iubitor al trupurilor
si al sufletelor, îi ajuta pe toti bolnavii sa duca greaua cruce a bolii.
Si,
atunci când e cazul - adica atunci când tamaduirea este spre mântuire - vine în
întâmpinarea celor carora vindecarea de bolile de nevindecat, dându-le tamaduirea
asteptata. Si ei cunosc apusul cancerului sau al altor boli de care sufera.
Prin
harul lui Dumnezeu, vad apusul bolii…
Despre înfruntarea bolii
Scrisoare catre omul bolnav
de
Danion Vasile
"Daca te molipsesti de vreo boala,
nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul; ci multumeste-I lui Dumnezeu, ca
El Se îngrijeste ca prin aceasta boala sa-ti faca un bine."
Avva Isaia
Pustnicul
În
loc de introducere…
Scrisoare
catre omul bolnav
Despre
examenul bolii
Bolnavul
si puterea rugaciunii
Cartile
de folos pentru bolnav
Nu
vreau sa merg la doctor!
Apusul
cancerului
Putin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?...
Nota
autorului
Sfântul
Nicodim Aghioritul. În mrejele vrajitorilor
