[ drumul sufletului dupa moarte ]

[ dreapta credintă ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ ghicirea viitorului ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 
www.SfaturiOrtodoxe.ro

CartiOrtodoxe.ro - magazin online - 600 de titluri la un clic

Despre avort

Interviuri cu parinti cunoscuti



Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

- Ce este păcatul, Părinte Sofian?
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

- Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

- Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.
Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

- Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.

- Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: "Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.

Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

Părintele Paisie de la Sihla,
despre canoane

Nu putem renunta la Sfintele Canoane si la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părintilor si înaintasilor nostri, pe drumul canonic al Sfintei Traditii.

*
Fiecare să facă cât poate si cum poate, după sfatul duhovnicului. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăsirea păcatelor. Cel mai mare canon este să părăsească pentru totdeauna păcatele, adică să nu le mai facă.

*
Cei ce au săvârsit avorturi să-si mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze si să îmbrace copii în locul celor ucisi, să nască alti copii în loc sau să înfieze copii fără părinti, să postească o zi pe săptămână până seara în toată viata, de obicei vinerea, să facă metanii si milostenie după putere, si avem nădejde că va dobândi mântuire si milă de la Dumnezeu.

*
Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îi păzeste pe oameni. Când ea ne mustră, înseamnă că Dumnezeu ne ceartă si trebuie să ne bucurăm că nu ne lasă uitării. Constiinta pomeneste păcatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste.
Roagă-te stăruitor cu post si metanii, măcar trei zile, si ascultă de glasul constiintei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este si voia lui Dumnezeu.

*
Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toti cei care au umblat după slavă omenească si s-au amăgit de grijile acestei lumi la sfârsit s-au căit, dar poate prea târziu... Prin aducerea aminte de ceasul mortii, scăpăm de părerea de sine si de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după nastere, ce suntem astăzi si ce vom fi mâine, si să le atribuim pe toate lui Dumnezeu. În viata mea am văzut sfârsitul multor părinti si credinciosi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa mortii, că atunci e atunci!

*
Canonul de spovedanie dat de Părintele Paisie nu era nici prea greu, nici prea usor. Ci era bine chibzuit, după vârsta, sănătatea, puterea si asezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfânta Împărtăsanie pentru avort, desfrânare si ucidere. Pe cei care aveau păcate foarte grele de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărâti, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amâna si-i îndemna să mai vină. Pentru cei mai multi obisnuia să dea canon mergerea regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, câte două-trei catisme zilnic, metanii, post până seara, miercurea si vinerea, tinerea regulată a posturilor, citirea cărtilor sfinte, milostenia etc.


Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc
despre canonisirea femeilor care si-au lepădat pruncii


- Ce canon obisnuiti să dati femeilor care au făcut avorturi?
E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altă parte, să poti să comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite păcate. Consider că acest păcat este printre cele mai mari păcate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - că a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fără discutie, liber să crească fără alt stăpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transformă într-un fel de fraudă conjugală, urmată de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea să asigure cresterea fătului mai bine ca în pântece de mamă?!

S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânăstire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, să mă duc odată către stâna mânăstirii. Si pe când mă apropiam, am auzit câinii lătrând puternic lângă un tufis din pădure. Cum m-au văzut pe mine că vin, băteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti că era acolo? O lupoaică îsi apăra doi pui cu o îndârjire nemaipomenită. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor să fac legătura cu sentimentele mamei pentru apărarea puiului. Cu cât mă apropiam, câinii îndrăzneau si mai tare. În cele din urmă, lupoaica a luat unul din pui în gură si a fugit, iar pe celălalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mamă pentru puii ei!

Se mai stie că lupoaicele alăptează copii de oameni; o lupoaică îl alăptează, iar mama lui îl ucide! Vă dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamă, de femeie, care este atât de lăudată si de necomparat în fata lui Dumnezeu!

Deci, avortul este o crimă foarte mare, pentru că acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zămislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odată zămislit, are drept de cetătean". Cu conditia să se nască, spun ei. Dar nouă nu ne arde de inventar acum; dacă nu e-n inventar...
Deci, sufletul există din momentul zămislirii. O părere relativă a unor Sfinti Părinti spune că pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rău pentru nevinovătie". Nu ne amestecăm; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un părinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea că "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rămas convins.

Canonul Sfintilor Părinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împărtăsanie chiar până aproape de sfârsitul vietii. Însă contează foarte mult problema căintei în fata duhovnicului a mamei care a făcut un avort. Nu poti să-i dai unei mame care are căintă un canon de cincisprezece ani sau douăzeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vă spun drept, nu l-am acceptat.

Nu mă interesează cine, dar, în tot cazul, într-o vizită pe care am făcut-o la Sihăstria - si eu sunt sihăstrean, dar am plecat de mic – i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânăstire si doream să-i mai văd si doream să mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Dacă au un număr de avorturi, noi nu-i mai dezlegăm".

- Până la moarte nu-i mai dezleagă, dacă au foarte multe avorturi?
Au fost putini cei care au dat canon până la moarte, dar au dat. Au socotit importanta mare a Sfintei Împărtăsanii. Sau au dat-o asa, pentru că se dă, că e ucidere grozavă. Nu, nu-i asa. "Si ce faceti cu ăstia dacă nu-i dezlegati, îi trimiteti la Arsenie?" - l-am întrebat pe respectivul părinte, care-mi era fiu duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru că, dragii mei, Domnul Iisus Hristos S-a răstignit, S-a jertfit pentru toate păcatele posibile, tinând cont de gravitatea lor, de numărul lor, tinând cont de acel "de saptezeci de ori câte sapte", care înseamnă permanentă. Cuvântul "sapte" în Scriptură înseamnă "mai mult" si vrea să spună Mântuitorul "permanent", dacă există căintă. Deci, nu trebuie să mărginim, nu trebuie să punem limite jertfei de pe Golgota, refuzând căinta. Dacă Sfânta Împărtăsanie este atât de mare încât n-o merităm, tot atât de important si chiar mai important este să n-o neglijăm tocmai pentru că este mare.

În ce priveste oprirea de la Sfânta Împărtăsanie a femeilor care au făcut avorturi, eu n-am depăsit trei ani, dacă se căiesc din toată inima. Si se căiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arăt cu orice chip marea greseală pe care au făcut-o. Copiii acestia lepădati ne văd, si este încă timp să plângem si să cădem cu fata la pământ.

Le dau canon - sfătuitor, bineînteles - în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toată viata, să facă ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocăinta aceasta sinceră. Să fie constientă toată viata de ceea ce a făcut. Nu mă interesează un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un canon la care să participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui canon pe care îl dau, numai să fie o stare de prezentă continuă a ceea ce a făcut.

Oprire de la împărtăsit sub trei ani; n-am depăsit trei ani. Dar nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmărind canoanele Pidalionului. Acum sunt sapte editii; când predam, odată, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una, destul de ascunsă, făcută de un preot îndrăznet. Sfântul Vasile cel Mare, care are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovnicească drept cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: "Dacă oricare dintre cei ce au făcut păcatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz, dacă acela căruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, văzând covârsirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu". De unde se întelege că intensitatea unei pocăinte, a unei trăiri, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare. De aceea am spus eu: Urmăriti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera, ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui să-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se mărturiseste. Să-l pună într-o stare de îngrijorare, nu să-l înspăimânte la gândul că nu va mai fi iertat. Să-l asiguri că este iertat, că-l dezlegi, cu conditia ca el să-L îmblânzească pe Dumnezeu prin acte de pocăintă, de prosternare câteva secunde pe zi, în fiecare zi cât va trăi pe pământ.

Deci, Sfântul Vasile cel Mare spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, că pe vremea aceea se dădeau canoane mari pentru că era si credintă multă. Noi trebuie să tinem cont si de momentul istoric pe care îl trăim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant, numaidecât, ci starea reală a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus faptul că sunt o serie întreagă de împrejurări, de situatii între sot si sotie, o serie întreagă de judecăti si prejudecăti de care trebuie să tii cont, ca duhovnic, mai ales când este vorba să opresti ani de zile de la împărtăsit.

Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb dacă au fost prea aspri sau prea blânzi. Dacă au fost cu pogorământ, e foarte bine, dar bazându-se pe trăirea celui care se căieste. Nu trebuie să rămâi la un canon rece - "faci atât pentru că ai făcut atât". Când vin la mine la spovedit diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la împărtăsit, îmi dau seama ce au făcut după anii cât au fost opriti. Asta nu înseamnă duhovnicie, ci înseamnă un fel de dura lex sed lex - "legea e aspră, dar e lege" -, care în justitia laică se potriveste, dar la noi nu, pentru că aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip.

În sfârsit, sunt multe lucruri de spus în legătură cu pozitia aceasta duhovnicească si cu grija mântuirii noastre.

Primul lucru - si singurul, de fapt - de care trebuie să tină seamă duhovnicii când dau canoane femeilor care au făcut avorturi este căinta cu orice chip. Să boteze copii, să facă milostenie... De altfel, aceasta este obligat orice crestin s-o facă. Aspectul esential al sfatului si al canonului este căinta propriu-zisă. De ea trebuie să tinem cont. Am întâlnit femei, după 20-30 de ani, care făcuseră avorturi si nu spuseseră niciodată lucrul acesta - din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea pocăintei, nu de cantitatea timpului, pentru că nu timpul decide! Nu timpul decide împărtăsirea, ci pocăinta ta interioară este cea care decide. Este gândul la iad, dar nădejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip - trăind stiinta aceasta! - că este peste măsură de iubitor si că iadul este marea durere a Lui! În toată opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul să-l piardă pe om. Si a dat duhovnicului - care este, ca fiintă, la acelasi nivel cu cel care se spovedeste, că e om si el, - putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel mai mare, adică pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitată: "Tii locul Meu; ai băgat de seamă, fiule?" - îi zice Dumnezeu. Preotul tine locul lui Dumnezeu; nu se discută lucrul acesta. Dar dacă stii cine esti si faci uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti dacă esti inconstient de puterea pe care o detii. Asa că eu sunt silit, în cazul avorturilor, când stau de vorbă cu duhovnicii, dacă este cazul, să-i canonisesc pentru că au fost nepăsători si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu timpul decide, ci pocăinta ta interioară. S-ar putea, într-un timp foarte scurt, să ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, contează enorm de mult trăirea aceasta în Dumnezeu, smerenia... "prăpastie de smerenie", cum se spune. Aceasta va decide.

Dar oamenii vin si nepregătiti din punct de vedere al gravitătii păcatelor - sau vin din obicei la Crăciun, la Pasti, asa, pentru că trebuie să se spovedească. Ei, atunci trebuie să-l pui un pic în simtire, dacă l-ai prins.

Dar eu mai spun si următorul lucru: mărturisirea în sine este un canon! Nu este usor să vii si să dezgolesti păcate atât de ascunse. Pe de altă parte, întreb si asta: "Ai spus si la altcineva că ai făcut?" - că se împrăstie vorba: "A făcut, si cutare, cutare..."

Am întrebat adeseori femei, fete, despre chiuretaj. Si ce am constatat: când întrebam de niste păcate neînsemnate, spuneau foarte greu că le-au făcut; le era rusine - că au mintit, că au furat etc. Dar când întrebam de avort, spuneau imediat: "Da, am făcut!", ca si cum avortul era un lucru neînsemnat. Aceasta pentru că în vremea de astăzi este considerat un lucru oarecare. Mă interesa să-i pun în starea de trezvie, de simtire că întreruperea de sarcină este un păcat foarte mare, grozav de mare.

- Ce sfaturi de mângâiere obisnuiti să dati acestor femei care vin, femei care uneori deznădăjduiesc pentru păcatul pe care l-au făcut?
Adevărul este că nu le las în situatia de a fi hărtuite de fel de fel de sfaturi, ci le spun: "Da, este iertare. Eu te dezleg acum pentru totdeauna, numai că urmează să-L îmblânzesti pe Dumnezeu cu acest simulacru de canon pe care ti-l dau. Dar canon de simtire, nu de nevointă". Deci, cu orice chip o asigur că este iertată si nu mai este nevoie să-l tot mărturisească. Se mai spune că trebuie să-l spui din nou, din când în când... Nu este adevărat! Dacă-l mai spui, s-o faci numai cu gândul. Unii duhovnici spun că e bine să mai spui din când în când păcatele mari, să faci mărturisire generală. Eu te sfătuiesc să-ti amintesti ce ai făcut fără o nouă spovedanie, pentru că astfel se diminuează puterea pe care o are dezlegarea respectivă - ca si cum m-as boteza din nou, ca să fiu sigur că m-am scăpat de păcatul lui Adam. O singură dată se mărturiseste păcatul; dar mă interesează ca mărturisirea să fie cu simtire proprie, cu participarea lui. Deci, îl asigur că este iertat, să intre într-o stare de continuă nădejde, dar cu o căintă permanentă. Tocmai acesta este canonul pe care îl dau; să facă milostenie, să boteze un copil, vin după aceea. Pentru că este posibil ca respectiva să nu aibă bani nici de pâine, dar de botez!

- Mai este o situatie specială în ajunul Pastelui sau în ajunul Crăciunului, când vine foarte multă lume la spovedit, mai ales în Săptămâna Mare. Atunci preotii se confruntă cu multe cazuri speciale - de exemplu, fete tinere, care sunt încă la scoală sau la liceu, necăsătorite, care trăiesc în desfrânare sau au făcut avorturi, dar vin numai o dată pe an să se spovedească. Ce faceti cu ele când vin asa? Ce le recomandati preotilor să facă, când stiu că nu mai vin altă dată?
Si acum vedeti coadă mare la usa mea - asta e zilnic. Dacă o prind la spovedanie - pe ea, mică sau mare - discut cu ea despre gravitatea păcatului si, sigur, o invit să mai vină. "Când să mai vin, părinte?" - "Când esti rănită. Dar s-a terminat cu păcatele acestea". Le spun în asa fel, ca să nu înteleagă că păcatul acesta se mai poate repeta.

Nu stii pe cine omori; el nici nu se poate apăra de lucru acesta; nu stii, lasule?!
Era un împărat care a cucerit pe alt împărat, si a vrut să omoare tot neamul împăratului, după ce a intrat în palatele lui. Si într-o cameră a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a văzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând si astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeti? Copilul, în pântece, nu poate să se apere. S-a demonstrat că fătul simte pericolul, simte cutitul ucigas si se roteste puternic, într-un strigăt mut, dar nu se poate nicicum apăra. Va să zică, este fiintă! El nu se poate apăra, si tu îl ucizi cu atâta cruzime si cu dezinvoltură... Poate să iasă un preot, poate să iasă un mare despicător de idei... Nu stii pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumează cifre îngrozitoare.

- După Revolutie mai ales, sotiile s-au întors la credintă, unii bărbatii rămân încă necredinciosi; ei duc în continuare o viată de familie. Ca să nu mai facă avorturi, ce le sfătuiti pe femei să facă? Pentru că bărbatul nu este de acord cu înfrânarea sau cu păstrarea pruncilor zămisliti.
Cu nici un chip să nu facă avort, indiferent ce s-ar întâmpla. "Pe viată si pe moarte", le spun eu. Cu nici un chip n-au voie să ucidă. Despărtire, orice altceva, dar nu avort, nu ucidere.

- Pot fi recomandate mijloacele anticonceptionale, cu pretextul că este un păcat, dar este un păcat mai mic?
Dragă, anticonceptionalele si alte mijloace asemănătoare sunt fraudă conjugală si atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu. Nu e crimă; e numai atentat. Este un păcat mai mic. Dar noi nu îngăduim nici cel mai mic păcat! Pentru că, din momentul în care m-asez pe această pozitie de acceptare a unor păcate mai mici, încep să mă gândesc: dar care-i mic si care-i mare? Sau "sarpe mic si sarpe mare"; dacă un sarpe mic te muscă cu atâta otravă încât să mori, nu mai e nevoie să te muste altul mai mare! Deci, e o mare greseală. Nu accept, însă nu-i pot opri de la împărtăsanie pentru aceste fraude conjugale ca pe cei care au făcut avort. Îi împărtăsesc mai repede. Nu putem să tinem lucrurile pe loc; nici nu putem condamna femeia să reziste la tirania unui păgân de sot. Am zilnic cazuri din acestea! Nu putem nici asta. Însă nu putem accepta cu nici un chip păcatul. Pot merge până acolo încât să se despartă! Pentru că si aceste lifte de bărbati necredinciosi - sunt destul de multe cazuri - trebuie înteleptiti si ei prin refuzul femeii... Ea nu e jucăria lui, nu este păpusa căreia să-i strâmbe gâtul pentru că stie că e flexibil. Nu! Femeia, cum obisnuiesc să le spun pe la cununii, "cu el totdeauna, ca el totdeauna". Adică, e liberă ca si el. Cum să facă crima aceasta?! Si atunci zic: nu e obligată, săraca, să suporte tirania acestor lucruri; e liberă si se poate despărti.

- Deci, le spuneti clar: să nu folosească anticonceptionale.
Cine poate să le spună altfel?! Păi, cum să spunem noi: "Foloseste anticonceptionale"?! Noi întâlnim persoane care ne spun că au făcut lucrul acesta, si trebuie să luăm niste măsuri mai usoare decât dacă ar fi făcut crimă; dar nu ca si cum n-ar fi făcut nimic.

Dar eu am întâlnit un preot care, văzând cât de multe femei cu avorturi vin la el, ca totusi să nu mai facă crima asta atât de mare, le-a zis: "În loc de păcatul ăsta mare, măcar alegeti unul mai mic, dacă nu puteti să faceti altceva"...

Dragă, eu am întâlnit si altceva: niste îngeri buni care s-au făcut draci. Putem să acceptăm oare acest sistem de compromis si chiar să facem lege din sistemul si metodele noastre? Nu se poate! Păcatul rămâne păcat. Un duhovnic n-are voie să dezlege nici ca să se mănânce de dulce, măcar că în Canonul 69 Apostolic, în jurul căruia se învârt toate rigorile postului, se spune până la urmă asa: "...afară de caz de boală". Dar eu nu dezleg dinainte. "Domnule, dumneata, dacă ai omorât un om, vii la mine si te spovedesti si te dezleg. Dar nu-ti spun dinainte: «Omoară-l»". Nu spun dinainte: "Mănâncă de dulce". Nu am voie, ca duhovnic, să dezleg înainte ceea ce, de fapt, e legat de Biserică. Eu dezleg după ce ai făcut fapta, dar nu anticipez.

Preotii trebuie să fie foarte blânzi, foarte îngăduitori, dar pe pozitia lui Hristos. Hristos n-a putut să accepte nici cel mai mic păcat! Pentru aceasta, El a suferit toate împunsăturile, loviturile si scuipările. Nu poate să accepte! Că te iartă dacă te pocăiesti, asta e altceva. Duhovnicul, care este însărcinat cu acest nemaipomenit har, nu poate să facă compromisuri prealabile.

Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu pot fi mai desăvârsite: a creat o femeie distinsă, care a născut un Dumnezeu, si preotia, prin care Îl aduce pe Dumnezeu din cer si-L naste din nou pe Sfânta Masă. Vă dati seama ce înseamnă preotia?! Vă dati seama în ce haină S-a îmbrăcat un Om, ca oamenii, si cu ce har dumnezeiesc?! Are putere... Si atunci, nu poti să faci un astfel de compromis. Tii locul lui Dumnezeu - nu este o simplă vorbire si respectiv o comparatie care trece drept lăudabilă si figură de stil; e un adevăr! Si noi avem puterea să dezlegăm cu orice chip, orice, dar nu anticipăm păcatul. "Eu Mă răstignesc" - a zis Mântuitorul; dar nu "pentru unele da, pentru unele nu". Nu se poate accepta să faci compromisuri. Să fim blânzi, să nu-l oprim prea mult, să-l iubim, să ne pară rău de păcat, si să spunem: "Foarte bine că a venit!" Atunci omul spune tot, si tu poti să-i dai dezlegare. Că a căzut si l-ai scos din adânc de ape, foarte bine, dar nu-l mai certa de ce e ud... Asta e important, să-l salvezi; ăsta e scopul, nu? Să-l aduci la linia de plutire, să-l readuci la respiratie si să intre pe drumul cel bun. Nu acceptăm cu nici un chip compromisuri.

Femeia care este fortată de bărbat să facă avort se poate si despărti. Sunt patru motive pentru care se pot despărti, printre care aste si acesta: dacă te omoară duhovniceste celălalt.

- Deci femeia trebuie să-si ducă crucea până la capăt, chiar dacă are copii, chiar dacă nu?
Dragă, dar unde spune să n-o duci până la capăt?! Ce, numai până la capul locului?! Nu există sfârsit; până la moarte! Noi respirăm fără oprire; inima bate într-o nemiscată permanentă de zeci si zeci de ani în tine. Ea nu se contrazice; asa să fii si tu în misiunile pe care le ai pe fata pământului - ca bărbat, ca femeie, ca doctor, ca inginer, ca duhovnic, ca preot.


Interviu cu părintele Macarie
de la Mânăstirea Pasărea

- Părinte Macarie, ce canon dati femeilor care au făcut avorturi?
Nu se poate da un canon prea scurt; e un păcat prea mare! Si apoi, ei se împietresc, nu mai simt... "A - zice -, mi-a dat părintele, dar..." - si de-aia nu le-am dat prea scurt canonul. Mi-a dat cel mai bun rezultat Tatăl nostru. Le dau să spună de douăzeci si cinci de ori pe zi Tatăl nostru.
Acum, se întâmplă să fie diferite persoane, căzute în diferite forme. A venit aici un mos - am auzit că a murit - de la Brănesti. A avut o viată - zicea el asa - liberă. Făcea păcate. Si Dumnezeu l-a adus aici. M-am uitat la el... A primit ceea ce i-am dat; i-am dat de o sută de ori pe zi Tatăl nostru. Dar a primit cu atâta dragoste... Era cam surd - zicea cu voce tare, si-i supăra pe cei din casă. "Nu mai zice asa" - i-am spus. "În taină să zici". Trei ani de zile a dus-o mosul meu asa de bine, si i-am dat Sfânta Împărtăsanie. A fost o minune: s-a lăsat de toate relele, s-a căit - plângea mosul ca un copil.
Deci, Tatăl nostru repetat. Metaniile nu prea le fac, să stiti. Am dat si metanii, dar nu prea au dat rezultate - "n-am făcut, că n-am putut" - spun. De aceea m-am oprit la Tatăl nostru. Nici nu este asa de mare... I-a salvat pe multi Tatăl nostru.
Si să stiti, totul este să le pară rău. Însă unii preoti îi opresc mai mult. Eu nu i-am oprit mai mult. Dacă au trecut de zece ani de zile, eu le-am cam dat, să stiti.

- Dar sunt si unii preoti care le dau mai putin?!
Ei, se poate să fie; acum, depinde de cazurile luate în parte. Nici prea mult; dacă a început să o ia pe o linie bună, eu cred că nu-i bine să-i tinem prea mult departe de Sfânta Împărtăsanie. Dacă îl prinzi asa, începe să mai facă si alte fapte bune. Dacă îl lasi, se socoteste părăsit, si atunci nu mai vine.

- Dar când vine, de exemplu, o femeie care mărturiseste că a făcut păcatul cu cincisprezece ani în urmă, cu douăzeci de ani în urmă, îi socotiti anii care au trecut ca ani de căintă, sau...?
Nu prea îi socotim ani de căintă. Îi dăm canon, dar n-o oprim de la Sfânta Împărtăsanie; n-o oprim. O punem la o probă de măcar un an de zile, sau mai putin, să vedem cum merge: se ia de rugăciune, se ia de biserică? Noi punem în centru Biserica; nu-i Biserica, n-ai făcut nimic! Îndreptarea este în Biserică, să stiti. Deci, să meargă la biserică să se roage si să nu lipsească de la Sfânta Liturghie.
Si spovedania, măcar la sfintele posturi.

- Foarte multe dintre aceste femei cad în deznădejde când îsi dau seama ce-au făcut. Le dati un cuvânt de mângâiere?
Nu prea am avut cazuri din astea; sau poate că n-au venit la mine... Nu. Sigur că au, asa, o remuscare cumplită, însă...

- Există scăpare, deci; există izbăvire?
Da, da, da... Sigur, le dăm curaj! Dar ce păcat nu e iertat, dacă e pocăit?! Nu există! Toate se iartă la Mântuitorul, dar numai să facem ceva pentru ele si să arătăm că ne pare rău că le-am făcut; si să ne îndreptăm.

- Unii duhovnici mai dau drept canon să facă milostenie, să aibă grijă de copii...
Eu nu prea le-am dat, că nu prea au posibilităti materiale. Sunt rare cazurile în care se poate. Am lăsat să facă la voia lor; dacă au avut, da. Dar toată baza am pus-o pe rugăciune. Pe rugăciune, post chiar, - să respecte posturile sfintei Biserici. Unii le dădeau ajunare; eu nu le-am dat, fiindcă nu fac, si de ce să-i băgăm la altele? Am avut unii care făceau ei singuri; si pe-ăstia i-am oprit chiar, pentru că erau exagerati. Făceau ajunare de trei zile, de nu mâncau deloc; si nu prea era bine, că mai si munceau. Si i-am oprit; le-am dat canon să se oprească atunci când i-am văzut că o iau prea, prea departe. Să fie un lucru moderat, am zis - în toate, desigur. Au venit la mine: "Taică părinte, iar ne merge rău; nu am mai ajunat." - "Bine, dar să tii socoteală de ce-am spus eu" (...) - am văzut că nu-i mergea bine cu sănătatea, si tot tinea ajunare.
Sigur, sunt păcate care, e-adevărat, se ispăsesc prin lucrul ăsta - pentru că persoana respectivă avea si probleme grele în familie -, însă să nu fii prea exagerat. I-am oprit; când am văzut că sănătatea e-n pericol, nu i-am lăsat. "Da, ajunarea este foarte bună, dar este mult trei zile pe săptămână, bre, mata' esti bătrână". Dar rezista si când se ducea la câmp, că era de la tară. Mă miram.
Adică, trebuie să fie ceva moderat; asa le-am dat. L-a ajunat nu prea m-am orientat..., că nu prea te-ascultă. Cel putin, asa văd eu. Nu le recomand decât să postească postul nostru bisericesc.

- N-aveti multe cazuri, totusi, de femei care vin la mânăstire si care au făcut acest păcat, nu?
Nu, nu avem. Ele se duc mai repede pe la parohii, să stiti.
Eu, să stiti că, dacă au trecut zece ani, le dau Sfânta Împărtăsanie. Dacă e să le dau canon, le dau să se roage. Să se roage si să se căiască de ce-au făcut. Si dacă primesc, le dau si metanii. Dar nu prea primesc. Eu m-am împiedicat de lucrul ăsta, să stiti. Să le pară rău, să facă milostenie pe cât pot si, sigur, să nu lase sfânta biserică. Si cred că nu gresesc. Trebuie să-i ajutăm, săracii...

- Tocmai pentru că e un păcat foarte răspândit; cei mai multi dintre tineri se amăgesc, spunându-si că dacă îl face toată lumea, înseamnă că nu e asa de grav...
Nici nu le iau în socoteală. Am văzut una de-asta, pe la Căldărusani, un inginer cu sotia: "I-am făcut marinari" - mi-a zis ea, râzând. Deci, era necredincioasă. E lucru grav aici, să stiti. Cum s-o conving pe ea de gravitatea gestului ei?! Dumnezeu o fi adus-o la credintă, stiu eu… Ei, e un păcat, un păcat mare; dar dacă se căiesc, gata, sunt iertati. Cel putin, eu am credintă. Unii dau mai mult, douăzeci de ani. Eu, nu prea; când mi-a trecut de zece ani, le dau Sfânta Împărtăsanie.

- Dar pe cele care au făcut multe avorturi?
Ei, bine că ati amintit lucrul ăsta; pe acestea le tin mai mult. Unele femei au peste zece, douăsprezece cazuri de avort. Si atunci, pe acestea le tin mai mult - Domnul să le ajute, sărăcutele! - că-i mai greu aici, să stiti. Repetarea asta fără limită... Să nu-l mai facă. Asta ar fi; să nu meargă mai departe. Dacă pun capăt, există sansă de iertare.



Despre CANOANE


Canoanele - sau epitimiile - sunt hotărâte, luate de-a lungul istoriei Bisericii, de obicei în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinti Părinti cu mare autoritate, ale căror învătături si rânduieli au fost acceptate de Biserică ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au făcut un lucru rău - cum adeseori se întelege -, ci au un rol terapeutic, ele având drept scop vindecarea sufletului omenesc afectat de păcate. Pentru a iesi dintr-o stare sufletească negativă, rea, omul trebuie să urmeze o anumită cale, care presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta Împărtăsanie însotită de efectuarea unor gesturi care să concretizeze starea de părere de rău pentru păcatele săvârsite.

Sfânta Împărtăsanie este actul comuniunii depline, al întâlnirii cu Dumnezeu. Or, nu putem să mergem la întâlnire cu Dumnezeu într-o stare în care L-am supărat foarte rău, săvârsind fapte neplăcute Acestuia. Trebuie mai întâi să ne împăcăm cu El, cerându-I iertare si arătându-I prin gesturi concrete că ne pare rău pentru ceea ce am făcut. Pentru aceasta, avem nevoie de o anumită stare sufletească, la care ajungem si prin împlinirea canoanelor pe care ni le dau duhovnicii.

Canoanele sunt ca medicamentele. Ele nu se dau tuturor bolnavilor la fel, ci sunt prescrise de duhovnici fiecărui credincios, în functie de multi factori, avându-se în vedere sănătatea lui sufletească.

***

Canonul 91: (Avortul are canonul uciderii)
Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) si pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigasului.

Canonul 21: (Avortul - lepădarea de prunci)
Pe femeile care sunt desfrânate si-si omoară fătul si se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort hotărârea de mai înainte le-a oprit până la iesirea din viată, si această hotărâre se tine îndeobste. Dar, găsind ceva spre a le trata mai blând, am hotărât ca vreme de zece ani să împlinească în penitentă, potrivit treptelor hotărâte.

Canonul 2: (Uciderea mestesugită a fătului - avortul)
Cea care omoară fătul prin mestesugire se supune pedepsei uciderii, si la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format sau neformat; căci aici se osândeste nu numai pentru cel ce se va naste, ci pentru că si pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă si omorârea fătului, altă ucidere după intentia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinta lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp ci după chipul pocăintei.

Canonul 33: (Osânda celor ce pricinuiesc pierderea mestesugită a fătului)
Vasile cel Mare, în canonul al doilea si al optulea, spune că femeile care strică cu mestesugiri pe feti în pântece, precum si cele ce dau si iau doctorii pentru ca să-i piardă si ca fetii înainte de vreme să cadă afară, să se primească după un termen de zece ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani, sau si trei ani.

Canonul 34: (Pocăinta pentru pierderea fără de voie a fătului)
Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeste epitimie de un an.

Canonul 35: (Osândă pentru înăbusirea cu voie sau fără de voie a pruncului)

Femeia care adoarme asupra pruncului si-l îneacă, după trei ani se învredniceste de împărtăsanie, îndepărtându-se în zilele rânduite de cărnuri si de brânză si celelalte săvârsindu-le cu osteneală. Iar dacă din lenevire si din neînfrânarea născătorilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu uciderea intentionată. Dacă însă din viclenia vrăjmasului, atunci fapta este vrednică de iertare. Totusi, si aceasta are nevoie de epitimii potrivite; căci din cauza altor greseli s-a întâmplat această părăsire.

Canonul 36: (Osânda pentru pierderea cu voie a fătului)
Femeii care nu se îngrijeste de fătul său, ci din cauza neglijentei dânsei avortează, i se dă pedeapsă pentru ucidere premeditată.

De stiut:
Femeia care a lepădat pruncul cu voie trebuie să meargă neîntârziat la duhovnic si să-si mărturisească păcatul.
Femeia care leapădă fără de voie pruncul să meargă de asemenea la preot fără întârziere, pentru a i se citi rugăciunea de dezlegare.

 

Extrase din cartea "CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI"